Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 37 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Restituiri: Dan Culcer. Cenzura în România comunismului real
    Scris la Friday, June 24 @ 13:58:39 CEST de catre asymetria
    Seismograme Reiau, cu cîteva adnotări necesare, dar fără modificări, un capitol despre critica sociologică, observații despre condiția literaturii și condiția scriitorilor din Serii și grupuri (Editura Cartea românească, 1981), a căror noutate era și mai este din păcate, totală, dat fiind bizarul dezinteres al criticii sau sociologiei române pentru acest domeniu [la 1995] Am fost, cred, singurul și primul critic român care a reușit să scrie despre cenzură într-o c arte publicată înainte de 1990.
    Cercetarea cenzurii era și este, pentru mine, o parte a cercetării domeniului producției literare. Cercetarea situației economice a scriitorilor este versantul necunoscut al culturii în România, de mai bine de un secol și jumătate. Ca și cum a discuta despre veniturile scriitorului, deci despre independența sa față de politică, ziaristică sau față de economia culturii, ar fi de rușine. Ca și cum dependența nu ar determina, global dacă nu în detalii,  conținutul operei, selecția temelor, stilul, difuzarea și deci impactul cărții, ca și cum nivelul economic al cititorilor potențiali sau influența televiziunii nu ar fi determinante în perioada de după 1990, etc.

    Putem afirma că, în perioada de după 1944, toate «scrierile au suferit influența acestor practici voluntariste nu numai la nivelul textului ci și la nivelul constituirii proiectului mental, prin supunere, ceea ce explica fenomenele de moda de mimetism (poemul epic, reportajul «inaugurativ», de pildă) ca și prin rezistență,  tipice fiind încercările de a scrie o literatura necanonică (naturismul, pastelul în poezia grupului de la Steaua, cu valoare polemică pînă în jurul lui 1960-1964), deviantă în raport cu modelul dominant.
    [Literatura scrisă de seria Radu Petrescu, Mircea Horea Simionescu, Alexandru George, Costache Olăreanu, recunoscută sau declarată ca aparținînd Școlii de la Târgoviște, chiar dacă a fost fizic produsă în anii 70 și 80 ai secolului trecut, nu seamănă cu scrierile lui Marin Preda, Al. Ivasiuc, Nicolea Breban, Mihai Sin, Augustin Buzura, D. R. Popescu, fiindcă prima serie are ca referent alt model social și literar, unul mai vechi, nu învechit însă. Formula pe care o folosisem cîndva pentru a gruparea acestor scriitori în Școala de la Târgoviște, formulă care a supraviețuit, greșit combătută de scriitorii la care mă refeream, dar și greșit prețuită de unii critici, pentru ceva care părea o simplă, comodă etichetă, sublinia tocmai acest aspect modelator, nu pe acela de grup amical sau de «metodă de creație» sau influență, interdependență. Scriitorii seriei Școlii de la Târgoviște s-au influențat și prețuit reciproc, totuși, în anumite limite, doar fiindcă aveau deja un model social și mental comun, prealabil, la care nu au renunțat sub presiunea vremurilor, adoptînd așteptarea ca tactică de eliberare de presiune. A se vedea în 2105 Jurnalul lui Radu Petrescu, ediția integrală, îngijită de Ioan Bogdan Lefter]

    Urmează textul de la pag 269 ș.u.,  din Culcer, Dan, Serii și grupuri.
    «Într-o etapă ulterioară, deși efectele îndrumării sînt acum mediate, se pot urmări intervențiile editorului, redactorului de revista, cenzorului la nivelul selecției tematice, în planurile editoriale intervențiile de estompare ale reflexului literar al contradicțiilor sociale, întărzierea «valorificării moștenirii literare» (întârzierea apariției edițillor critice ale scriitorilor majori, editarea ad usum delphini), interventiile în sumarele revistelor în faza pretiparulul sau epurarea textelor de expresii tabuizate.
    Aceste argumente ar fi suficiente pentru a demonstra necesitatea unei critici sociologice care, așa cum am mai scris în Citind sau trăind literatura (1976), să țină seama de condițiile cu totul speciale care au guvernat la apariția cărților și periodicelor românești. Înțelegerea caracterului produsului literar, evoluția genurilor și speciilor, apariția, remodelarea sau dispariția unor categorii de personaje (sabotorul, fostul, țăranul care s-a lămurit, șovăielnicul etc.), a unor toposuri specifice (ședința de demascare), apelul la anumite convenții și formule narative sînt toate determinate de fenomenele care s-au produs în societate, în cultură, in ideologie. Nuanțarea modelului social oficial (formulă pe care am propus-o în volumul meu de critică literară, Serii și grupuri, pentru a numi perioada de după 1964, a influențat retroactiv abordarea analitică în epică, dar și în istoriografie, a perioadei istorice cuprinse între 1939 și 1944 și, respectiv, 1948-1958 (așa-zisul «deceniu obsedant » nu avea, și poate nici acum nu are, istoriografia sa documentată).
    Din această pricină romancierii, fără să-și asume integral sarcinile istoricilor, încearcă să construiască totuși o istorie, accentuînd, în lipsa documentelor, asupra efectelor evenimentelor, cauzele fiind deduse din serii de motivații de natură morală, motivațiile de natură politică sau ideologică fîind eludate în lipsa măcar a unei interpretări univoce, din lipsa de credibilitate a presei ca sursă documentară. Toate acestea se referă, cu precădere, la literatura care se dorește frescă socială, în limitele unui realism tradițional, la acele produse ale epicii care sînt generate de o atitudine auctorială reconstitutivă, acționînd în gama care se întinde la realismul obiectiv la legitimismul a posteriori [ Galeria de viță sălbatică].
    Subiectele unei critici literare sociologice pot fi de o mare diversitate. Cîteva domenii ar fi :
        1.    studierea formelor în care se manifestă diacronic devianța față de modelul canonic [am fost poate primul critic care a atras atenția asupra istoricizării rapide];
        2.    racordarea în spirit comparatist a produsulul literar autohton la circulația traducerilor (în diferite momente, anumite literaturi s-au bucurat de priorități în planurile editoriale - de pildă literatura de război sovietică de tip eroic, literatura construcției industriale, scrisă după rețetele «realismuluî socialist» ; literatura americană sau latino-americană ,,progresistă" (Hovard Fast, Jorge Amado) ; literatura fantastică; literatura parabolică ; noul roman francez);
        3.    cauzele dispariției și reapariției perspectivei metafizice în literatură
        4.    ideea de progres social în proza românească;
        5.    supraviețuirea dihotomiei rural-urban și modificările pe care le suferă ea în roman ; cauzele și efectele recrudescenței (270) mentalității sămănătoriste - pînă la nivel metaforie -in poezie ; atitudinile " poporaniste“ în roman;
        6.    fenomenele alienante și reflexul lor In epică ; tipologia contradicțiilor sociale în epica scurtă sau în roman;
        7.    influența lărgirii gamei tipologice a presei asupra diversificării speciilor lîterare (reapariția eseului prin șansa oferită de două reviste lunare, Secolul 20 și Familia, de a se regrupa eseiștii potențiali aparținînd generatiei care a făcut facultatea între 1940 și 1948, grupului Cercului literar de la Sibiu;
        8.    analiza metodel difuziunii ideilor noi prin citate, în deceniul șase, în cadrul unor articole critice, polemice, negative;
        9.    studierea paraliteraturil (a literaturli de consum) aceluiași deceniu ca expresie a ideologiei dominante;
        10.    difuziune limbajului stereotip al presei din epoca «războiului rece» și influența lui asupra frecvenței metaforelor belicoase sau asupra viziunii maniheiste dominante în epica și lirică etc etc

    În societatea românească postbelica autonomia esteticului nu a fost o realitate ci un ideal utopic. Chiar și scrierile care pot părea produse oarecum independente, în raport cu presiunea realului social-politic sînt marcate de factori ca selfcontrolul derivînd din personalitatea psiho-socială a scriitorului. Este cazul, credem, ca acea parte a criticil cai e se iluzioneaza inca discutind produsul în sine (în afara unor corelații explicite cu contextul) să accepte ipoteza că fără înțelegerea mecanismului producției literare și a efectelor sale asupra produsului finit critica se privează de criteriile pentru o mai adecvată analiză contextuală, pentru o mai reală încadrare valorică, atît a împlinirilor cît și a eșecurilor literaturii contemporane, ignorînd dinamica fenomenuiui, istoricitatea lui. Tipologia lucrărilor de sinteză (panorame, dicționare) reflecță tocmai lipsa acestei viziuni dinamice, autorii, operele fiind trațați ca niște monade, texte autarhice, grupuri fără iradiere.
    Incoerența viziunii lumii, fisurile și inconsecvențele putinței figurative, la nivel imaginar, se datorează influenței contradictoril a nenumărați factori sociali. Operele de exceptie (cel puțin cele considerate ca atare în cadrul sistemuiui nostru de referință) sînt, iată, tocmai acelea care reușesc să realizeze măcar o coerență peliculară.
    Istoricizarea rapidă a majorității operelor se datorează aceleiași influențe. Cărți scrise cu abia un deceniu în urmă (p. 271) par vetuste și se vădește că propulsarea lor, de către critica literară curentă, cu prea mare ușurință, chiar dacă cu bună-credință, spre vîrful ierarhiei valorilor, s-a produs sub efectul impactului unor inovații minore, de obicei nu de natură literară ci extraliterară, în lipsa unor criterii sau unui sistem de referință mai larg decît un deceniu sau o literatură.
    Relativizarea exagerată a criteriilor de valoare ar fi posibil să fi fost indusă tocmai de recunoașterea tacită a influenței factorilor aleatorii asupra calității produselor. Analiza acestor influențe și recunoașterea ponderei lor nu presupune, în viziunea noastră, un rabat la calitate. Dimpotrivă, sperăm, conștientizarea acțiunii uneori insidioase a factorilor sociali (conjuncturali sau nu) ar putea contribui la ridicarea calității conștiinței sociale și profesionale a scriitoriior români, chiar și a criticilor.
    Autonomia relativă a instituției literare implică însă recunoașterea ordinei necesare a convențiilor și evidențelor, în termenii lui J. Dubois, de sub dominația cărora scriitorul, ca și criticul, va să facă totuși efortul de a se smulge. CULCER, SERII.1981.p. 272
    CARTEA - «CREAȚIE» COLECTIVĂ.  Am  reamintit deja, în treacăt, rolul factorilor intermediari dintre producător și public, influența acestora asupra produsului. ,,Intr-atît avem obișnuința de a supraestima aspectul unic al personalității în activitatea arțistică, încît ne repugnă să luăm în considerare intervenția grupurilor sociale în creația literară" - scrie J. Dubois. Constatarea cercetătorului francez are natura evidenței. Atitudinea este însă extrem de răspîndită șî de țenaoe la nol îar depășirea ei riscă să lezeze orgoliul creatorului.
    Aplicînd în moduri foarte diferite principiul îndrumării, editorii noștri influențează atît aspectul general al literaturii cît și fiecare produs in parte, acționînd seiectiv tematic, rețușînd textele.
    Se cunoaște rolul pe care l-au avut în creația lui Jules Verne contractele de lungă durată cu editorul său, profesionalizarea sa (scrisul fiind unica lui sursă de venituri), intervențiile lui Hetzel care au modelat epica verniană. Nu se cunoaște, în schimb, decât din surse anecdotice influența editorilor noștri asupra lîteraturii actuale. Ni se (272) poate spune că această influență nu a modificat decît în mică măsură opera, că autorul era liber să nu le accepte, că dacă le-a acceptat a făcut-o pe propria lui răspundere și că oricum esența operei a fosț salvgardată. Scriitorul român beneficiază acum de un sistem de ,,asigurări" în cadrul uniunii profesionale care îi îngăduie să se mențină într-o relație de relativă independență față de mecenat, prin imprumuturi rambursabile din onorariile viitoare (situația este limitată in timp), dintr-un fond care se constituie din participarea  prin  autoimpunere a  tuturor membrilor breslei, nu din fondurile statului. Pe de altă parte, mulți scriitorî trăiesc din beneficiile realizate dintr-o a doua profesiune (care nu este însă  o  sinecură) Onorariile, așa cum sint ele legiferate acum nu pot constitui o baza materială suficientă pentru ca scriitorul sa poată trăi exclusiv din produsul muncii sale spre deosebire de toate celelalte grupuri și categorii socio-profesionale, a căror productivitate este ritmică. Așa că termenii «relativa independență» ar trebui inlocuiți prin «totală dependență» de sistemul editorial care este o forma a mecenatului de stat, cu toate implicațiile sale. [Când statul era tot una cu partidul. n. a. 2010]
    Raportul de colaborare al scriitorului cu editorul, ca delegat al mecenatului de stat nu este mci pe depai te idilic, fiind marcat de conțradicții Fenomenul nu este specific nici epocii actuale nici culturii noastre.
    Complexitatea acestor raporturi era accentuata prin acțiunea cenzuril prealabile care a avut nu doar atribuții politice ci a operat, în numele unor principli generale, și cu criterii ,,estetice" aplicate cu rigiditate sau nuanțaț în funcție de momentele istorice sau de personalîtatea și cultura cenzorului. Astfel, literatura noastră, dîncolo de inițiativa șcriitorului, s-a modelat sub dubla influență a mentalitățîi editorulul și cenzorului pe de-o parte, sub influența imaginîl mentale (prealabilă, deci) pe care o avea scriitorul despre mentalitatea și criteriile de acțîune ale acestora, pe de altă parte.
    Acțiunea convergentă a produsului literar In forma șa originară predată editurilor sau redacțiilor de reviste, a procesului nuanțării modelului social general, a procesului nuanțării modeluluî social al scriitorului asupra mentalității edîtorulul și cenzorului aflați șî el uneori in ra273
    porturi potențial sau real conflictuale, a condus la modelarea acestor mentalități. În diverse etape istorîce sau in momente determinate conjunctural același editor avea atitudîni diametral opuse, vîzînd supraviețuirea șa șocială, în funcție și de conștiînța responsabilității sale morale și profesionale.
    Unul dîn tabuurile majore aie epocii anterioare era generat de prejudecata mențineriî echîlibrului Intre optimism și pesimîsm, intre o vizîune stenică și una sceptică, între meliorismul social dinamic Si o statică socială. Cunosc cazul unel povestiri ai cărul personaj principal se sinucidea, în versiunea originală, prin spînzurare. Intervenția editorului a provocat ap ariția unui ait final în care personajul urcat în copac se vădește un linistit mîncător de prune. În felul acesta tragicul deviază spre farsă, de vreme ce premisele personajului rămîn aceleași. Sinuciderea trăgea greu in talgerul pesimismului.  Un  alt exemplu frizînd larăși farsa, din cu totul ait motiv : într-un poem incărcat de aluzii biblice, pentru a-i face posibilă apariția, se adaugă toponîmiculul Muntele Sinai un a. Sau : un roman de Romulus Guga, e tipărit inițial sub titlul Isus și ceilalți. Aprobarea pentru acest titlu fiind între timp retrasă, cartea rămîne cu colontitlul inițial iar coperta, foaia de titlu sînt retipărite cu alt titlu, Nebunul și Floarea. Fără să fie vorba de un roman pe teme biblice, mitului biblic conferindu-i-se dimpotrivă o alură grotescă. Se mai pot cita încă alte cazuri similare. Nu le-am relatat de dragul anecdotei ci pentru a dovedi că intervenția editorului poate influența substanțial produsul (iar în caz de nesupunere îi poate întîrzia inoportun apariția). Trebuie precizat că nici unul din cazurile litigloase mai cunoscute (Bunavestire de Nicolae Breban, Caloianul de Ion Lăncrănjan, Corabia lui Sebastian sau Biserica neagră de A. E. Baconski*) nu reprezentau de fapt produse literare incompatibile cu principille morale sau ideologice care ne guvernează, dovadă că aproape toate au apărut intre timp și că la mijloc au fost doar temeri și rigidiiăți ce puteau fi depășite, bazate pe o interpretare îngustă, eronată, suspicioasă a textulul, pe lecturi fragmentare care eludau sensul general ai operei. Eliminarea practicil cenzurii prealabile, încredințarea responsabilității politice (274) unor persoane (sau personalități) care pot intrupa concomitent și responsabilitatea estetică, poate avea un rol benefic. Ar fi urmat doar să se producă efectele profunde în conștiința scriitorulul care, ca orice conștiință poate rămîne uneori în urma existenței. Citite din perspectiva viitorului,
    chiar notele mele de lectură din anii 80-85 ar fi putut să fie, la nevoie dovada. Cercetarea sociologică a epocil premergătoare desființării cenzurli prealabile rămîne încă de făcut. Ea nu se poate realiza fără apelul la documente : referate de lectură externe, referate editoriale interne, procese verbale, mărturii ale șcriitorilor, confruntarea variantelor care, în acest caz, au altă semnificație decît aceea a variantelor ca produse ale exigenței artistice. Marea dificultate cu care se înfruntă sau se va înfrunta în viitorul apropiat cercetare sociologică a literaturii, a presei și a editurilor este grava iresponsabilitate istorică a celor care au gerat arhivele anterioare anilor 90.
    Uniunea Scriitorilor de pildă, prin Nicolae Manolescu ca și prin alți purtători de cuvînt, Gabriel Chifu, de pildă, declară că nu mai există arhive, că acestea au fost dispersate, devalizate sau distruse după 1990.
    Dar cartea în epoca noastră, ca și în alte epoci, este o    «creație colectivă», și în sensul că ea nu se realizează, nu devine realitate, decît prin lectură. O carte necitită nu este doar o contradicție în termeni dar și o potențialitate nerealizată. În acest sens, studierea receptării literaturii, din această perioadă, dar poate de oricând, trebuie să țină seama de factorul conivenței cu publicul. Sensurile unei opere sînt relevabile fie prin lectura în context, fie prin «manipularea de contexte» (termenul a fost pus în circulație, în critica noastră, de Eugen Negrici). Conivența cu publicul se bazează pe serille de evidențe și convenții cu ajutorul cărora receptarea este facilitată. În subgrupurile din care este compus publicul relațîile de conivență sînt ierarhizate în funcție de apartenența la subgrupul cunoscătorilor sau la acela al consumatorilor (iar în cadrul acestora, în funcție de nivele de cultură, variabile prln apartenența profesională, vîrstă, sex sau timp acordat lecturii etc.).
    Consumatorii sînt definiți de către sociologii literaturii prin trăirea într-un prezent dilatat spre trecut, prin faptul că nu au ,,un rol, ci o existență“, gustă ceea ce li se oferă, adoptă decizii neexplicite, uneori au motivații.
    Cunoscătorii au o atitudine istoricistă, caută să pătrundă circumstanțele creației, se referă tradițional la intenții, analizează mijloacele, reactualizează operele cărora le conferă un nou relief estetic. Vom reveni asupra categoriei cunoscătoriior pentru a determina locul criticulul român în acest cadru, în perioada pe care o studiem.
    Relația de conivență a scriitorului cu grupul cousumatorilor are la bază omologia de Ideal social, de model (275) social implicit, model care, în epoca noastră, se bazează mai degrabă pe o sumă de criterii de natură etică și, eventual, politică, pe fundalul unei experiențe, a unei memorii colective în raport cu care anumite fenomene specifice, prin negativitatea lor, epocii imediat postbeiice, sînt considerate devianțe. Nu degeaba morala arhaică este referentul în cazul multor romane care intentează un proces al «obsedantulul deceniu», reabilitindu-i victimele  inocente (sau nu), dar căutînd să ofere și motivațiile actanților. (A se vedea ciclul romanesc al Vînătorii regale de D. R. Popescu, romanul Galeria cu vită sălbatică de Constantin Țoiu sau ciclul Fețelor tăcerii de Augustin Buzura.)
    Observația noastră era, în Serii și grupuri, de natură empirică, dar acum ar putea fi confirmată sau infirmată pe o bază sociologică mai largă. Este probabil că tocmai această imagine a cititorilor care au trăit aceste experiențe și cărora, deci, nu li se mai poate oferi o imagine edulcorată, a influențat conștiința scriitorilor (atît etică cît și estetică) mulți dintre cititorii potențiali fiind saturați de maniheismul și superficialitatea acestor produse de propagandă și de consum.
    Literatura de propagandă oferise o imagine falsificată sau edulcorată pe care, începînd cu anii 60 majoritatea cititorilor o refuza, lăsînd să zacă prin librării «succesele» deceniului șase, pînă la retragerea completă a stocurilor din depozitele de carte, apoi «topirea» lor în fabricile de carton, reciclarea multor titluri care nu mai figurau în bibliografia școlară, singurul mijloc de manipulare în masă rămas funcțional.
    Conivența la nivel stilistic a produs serii de metafore, perifraze sau a luminat sinonimii care nu puteau avea valoare de comunicare decît în cadrul sistemului respectiv de convenții și evidențe, fiind  expresii ,,idiomatice"  specifice unei epoci. De aceea, odată cu dispersarea contextului coerent, ele își pierd funcția iar scrierile care au mizat prea mult pe ele, chiar dacă pentru a le folosi ca material de contrast generator de comic, sînt supuse unei puternice presiuni de istoricizare. Era cazul, de pildă, deja în anii 80, a unui roman de AI. Jar,  Eu, Consula, aproape ininteligibil în intențiile sale satirice pentru cei mai tineri cititori, consumatori sau cunoscători. Ulterior, istoricizarea va acționa galopant, ceea ce explică necesitatea apariției, după 1990, a conceptului de «cărți supraviețuitoare». (Vezi volumul colectiv de studii critice, organizat de Virgil Podoabă.)
    Că o astfel de conivență funcționează ca factor solidarizant dar și ca limită a conștiînței sociale crîtice a scriitorului romăn conteinporan ne-o dovedește epuizarea tirajelor unor cărți care abordează problematica socîală de pe o poziție nonconvențională în raport cu lite-ratura anterioară lui 1964 (ca să fîxăm și noi un reper (276) încă de o acceptabilă convenționalitate), cum ar fi Delirul sau Cel mai iubit dintre păminteni de Marin Preda, dar și Suferința urmașilor sau Fiul secetei, de Ion Lăncrănjan, deși este evident, pentru consumatori, că valoarea acestor cărți nu este comparabilă, la nivel estetic.
    Această confuzie de criterii a influențat și opinia critică. Pe de altă parte limitele constiinței critice a unui scriitor sînt definite de incapacitatea sau dificultatea de a abandona modelul social general la adăpostul căruia trăiește comod pentru a purcede la elaborarea unui model propriu.
    Presiunea unui cititor imaginar (sau real) care să nu se fi postat pe aceeași poziție etică și ideologică nuanțată, nonconvențională, creatoare, cu scriitorul sau să mimeze existența unei poziții rigide în funcție de interesele sale definite de un program de ascensiune socială prin conformism (era cazul multor editori din această perioadă) modelează, limitează la rîndul ei spiritul creator orientîndu-l spre aplicarea legii minimului efort. Caci unii autori, ca de pildă Corneliu Ștefanache, Paul Anghel, nu doresc decît să ilustreze, cu fapte serializabile, un model deja realizat. Ei se află pe poziția imitatorilor/ilustratorilor, cum totdeauna au existat în literatură, cei care exploatează eforturile contemporanilor novatori, banalizîndu-le,  oferind prezentului o literatură de consum (și trebuie să acceptam ca acest gen de producție existase în România nu doar la nivelul literaturii polițiste sau de aventuri ci și la nivelul unei epici sau lirici care formulează, prin autoritarism și coterii critice, pretenția de a fi cotată la același nivel cu cea a deschizătorîlor de drum sau a sintetizatorilor de nivel superior ai experienței socio-literare de care beneficiază, reușind să ofere summa epică sau lirică a toposurilor, motivelor, temelor sau convențiilor narative anterioare.)
    * Citarea romanului lui A. E. Baconski era temerară, tocmai fusese integral cînd ?? citit la Europa Liberă, și nu fusese editat în țară, spre deosebire de celalte cărți din seria de mai sus, care pînă la urmă fuseseră totuși tipărite și difuzate. E dovada că cenzura putea fi păcălită, cu condiția existenței unor complicități)



    Oare cu ce se ocupă acum fostul cenzor Șerban Velescu de la Direcția publicații a Consiliului culturii și educației socialiste?
    Iaă ce scria după 1990 critiicul Mircea Iorgulescu despre relațiile sale cu cenzorul.
    « Întâlnire «la Lenin»
    Autor: Mircea Iorgulescu 24 Apr 2009 - 00:00
    /Agerpres


    Primăvara anului 1989, într-o miercuri. Nu-mi mai aduc aminte cine, Roger Câmpeanu sau Gabriel Dimisianu, mă strigă să-mi spună că sunt căutat la telefon. "E Velescu!", îmi șoptește cel care va fi fost, acoperind receptorul telefonului. "Am feștelit-o!", îmi zic neacademic în barbă.

    Velescu, Șerban Velescu, era cenzor la Consiliul Culturii și "se ocupa" de noi, iar în acea săptămână aveam în pagină cronica la roma­nul "Drumul cenușii" de Augustin Buzura, abia tipărit, deși figura că ar fi apărut în 1988. Carte greu de comentat, ca toate romanele lui Buzura, de altfel.

    Mă ferisem să spun direct "despre ce e vorba", folosisem tot felul de aluzii și perifraze, nu eram deloc mulțumit de cronică, dar important era să apară. Nu pentru mine, pentru roman, ieșise greu, fusese cât pe ce să fie respins. Iau telefonul, spun cine sunt și aud o voce moale: "Domnule Iorgulescu, ați avea timp să ne vedem? Vreau să vă rog ceva". Vasăzică nu e vorba de cronică?! "Da, firește, când? Vineri e bine?" "Nu, acum dacă ați putea." Tot cronica, îmi spun. "Să vin la Consiliu, la dvs.?" "Nu, ies eu, vă propun să ne întâlnim la Lenin." "Perfect, peste un sfert de oră sunt la Lenin. Pe partea dinspre Herăstrău." Închid telefonul și în câteva minute plec, nu însă înainte de a-l avertiza pe Roger Câmpeanu, secretarul gene­ral de redacție, să caute vreun articol deja cules care să aibă aproximativ dimensiunile cronicii mele. Și să fie pregătit s-o înlocuiască.

    Miercurea era ziua cea mai nervoasă a săptămânii pentru cei care lucram pe atunci la România lite­rară. Revista apărea joia, iar mie­r­curi seara se tipărea. Trebuia să intre la rotativă înainte de cotidie­ne, iar dacă nu era gata de imprimare la timp își pierdea rândul (normal, Scînteia avea prioritate!) și risca să nu fie a doua zi în chioșcuri.

    Din 1954, când apăruse Gazeta li­terară, strămoașa României literare și primul săptămânal literar ro­mâ­nesc de după 1948, a cărui înființare, ca variantă locală a săptămânalului sovietic Literaturnaia Gazeta, fusese aprobată de autorități la un an după moartea lui Stalin, se întâmplase de foarte puține ori să nu se tipărească miercurea seara măcar tirajul de București. Dar nu pentru că ar fi exis­tat o foarte mare grijă pentru bunăstarea publicului cititor, ce nu trebuia tulburat în habitudinile lui intelectuale, ci exclusiv pentru protecția psihică și nu numai a "ie­rarhiei".

    Îndată după ce revista se tipărea și înainte chiar de a fi difuzată, mai multe exemplare erau trimise în regim de urgență la Comitetul Central și la Uniunea Scriitorilor, probabil și în alte locuri. Erau trimise în plicuri dinainte pregătite, pe care nu erau însă trecute decât numele instituțiilor, nu și ale vreunor persoane. Exemplarele acestea, vreo câteva zeci cu totul, cel mult, erau tipărite pe o hârtie de ca­litate mult mai bună decât cea pentru restul, de fapt grosul tirajului.

    Miercurea veneau ultimele "răspunsuri" de la "foruri", de aceea era ziua cea mai nervoasă  a săptămânii. În limbajul epocii, "foruri" însemna "cenzură", iar prin "răspunsuri" se înțelegea "observații".
    ­Evident că și termenul "observații", pe atunci folosit în mod curent, era un pudic eufemism. Că se cerea înlocuirea unui cuvânt cu un sino­nim mai edulcorat, că se scotea un nume interzis, că se tăiau fraze ori pasaje din articole, că erau eliminate versuri din poeziile ce urmau să apară sau chiar poezii întregi, tot "observație" se chema că este.

    Pe scurt, "observație" echivala cu "ce nu merge" din punctul de vedere al  "forurilor", adică al cenzurii. Iar "observațiile" se comunicau exclusiv telefonic, nu se dădea nimic în scris. Veneau în serii, până aproape în ultimul moment se mai găsea ceva de "observat", care trebuia înlocuit, modificat, tăiat, scos. Nu mai deplângeam ce se cenzura, totul căpăta un aspect pur tehnic: reușim ori ba să scoatem revista la timp?! Aveam un straniu sentiment de izbândă oricât de mari ar fi fost avariile provocate de cenzură.
    Însă în 1989 cenzură nu mai exista oficial în România de aproape 12 ani, fusese desființată în 1977. Anunțul, trebuie (re)amintit, fusese făcut de Nicolae Ceaușescu în cuvântarea ținută la Conferința Uniunii Scriitorilor, la începutul verii 1977. Fusese încă un efect al "mișcării Goma", deși asta bineînțeles că nu s-a spus atunci, iar mai târziu cei care ar fi putut și trebuit să spună au avut alte griji. Câteva luni după anunț, instituția cenzurii a dispărut, într-adevăr. Nu și activitatea de cenzură, însă: până la sfârșitul lui decembrie 1989 avea să fie un timp al cenzurii fără Cenzură. O funcție fără organ.

    Două erau "forurile" de care depindea apariția fiecărui număr al României literare: secția de presă a Comitetului Central și o secție specia­lizată a Consiliului Culturii și Edu­cației socialiste, denumirea de atunci pentru Ministerul Culturii. Evident, nu toată secția de presă de la CC se ocupa de România literară, după cum nici la Consiliul Culturii nu exista o armată de funcționari fără altă treabă decât să citească vi­gilent, săptămână de săptămână, tot ce urma să apară în revista noastră. Aveam un singur "lector", cum tot pudic se numea cenzorul de la Consi­liul Culturii, iar acesta nu se ocupa în exclusivitate de noi. Citea și alte publicații, citea și manuscrise de cărți venite de la edituri. "Observațiile" erau comunicate șefilor de redacții și edituri, niciodată redactorilor simpli și autorilor, acestora li se transmitea  doar  ce anume "a cerut Consiliul Culturii".   

    Și-atunci, de ce oare voia să mă vadă, și încă în aer liber, în natură, necunoscutul domn Velescu, de care auzisem că ar fi un zbir? În mai puțin de zece minute de la discuția telefo­nică eram deja în dreptul statuii lui Lenin și încercam să-l ghicesc printre necunoscuții care veneau dinspre Casa Scînteii. Nu l-am nimerit, m-a nimerit el pe mine: "Bună ziua, domnule Iorgulescu. Sunt Șerban Velescu, îmi face plăcere să vă cunosc, vă felicit pentru cartea despre Caragiale".

    Ca în romanele tâmpite, "zbi­rul" avea o înfățișare de om timid, foarte cumsecade și teribil de stresat. "N-am putut, a continuat el cu aceeași voce moale de la telefon, să trec titlul, dar în text a rămas peste tot marea trăncăneală, a fost cel mai mic preț pentru apariția cărții." Nu înțe­legeam nimic, de asta mă chemase el "la Lenin", să-mi explice de ce a cerut scoaterea titlului unei cărți tipărite cu cinci luni în urmă?!  

    Parcă bănuind ce-mi trecea prin cap, a schimbat brusc subiectul, "voiam să vă rog ceva în legătură cu cronica la cartea domnului Buzura. Nu, cronica nu are nici o problemă, am eu însă o rugăminte personală. Știți, tot eu am dat drumul și romanului domnului Buzura, eu mi-am luat răspunderea pentru apariție. În cronica dvs. aveți și o scurtă descriere a acțiunii, unde puneți accentul pe dispariția acelui inginer de mine, știți despre ce vorbesc, iar paragraful acesta abia atrage atenția și ar putea fi folosit împotriva cărții și a mea, că i-am aprobat apariția. E o rugăminte personală, poate vreți să-l revizuiți puțin, să nu fie atât de explicit".

    Asta era! Cenzorul se temea pentru el, avusese îndrăzneala de a se preface că nu înțelege care este bătaia roma­nului lui Buzura, deși era de la primele rânduri limpede (personajul central fiind un ziarist, acesta concepe un articol violent satiric despre entuziasmul și dă­ruirea oamenilor muncii pătrunși de un înalt spirit re­voluționar etc., etc.), dar acum, când cartea apăruse, încă mai erau pericole - să fie retrasă, iar cel care îi dăduse drumul, adică el, să fie pedepsit, cum se mai întâmplase. Pentru asta ieșise din carapace domnul Velescu, pentru asta ne întâlnisem noi "la Lenin".

    I-am promis că voi revizui acel paragraf, m-am întors în redacție, l-am scos de tot și l-am înlocuit cu un citat din roman, în noua versiune cu el se încheia cronica.

    Nu l-am mai întâlnit niciodată de atunci pe domnul Velescu. Din statuia lui Lenin n-a mai rămas azi decât soclul, iar "Drumul cenușii" de Augustin Buzura este considerat unul dintre cele mai bune romane românești din a doua jumătate a se­colului trecut. »

    Sursa http://jurnalul.ro/scinteia/special/intalnire-la-lenin-505306.html

    «Dacă v-aș spune că aș fi curios să aud ce zic cenzorii dinainte despre literatura care apare acum și mi-aș imagina că ăștia ar cădea pe spate văzînd ce literatură apare acum, asta ar însemna să cred că în ultima ei perioadă cenzura de la noi acționa în numele unor principii, care or fi fost ele, și în numele unei ideologii. Rahat. Cenzorul român - pe unul îl cunosc - te rădea pe tine la cuvinte, la fraze și la scene, în timp ce el semna traduceri din autori occidentali, care erau altceva. Așa că în timp ce, de exemplu, cenzorul autohton dădea drumul unor scene erotice din autori străini, cu condiția ca ei să fie de stînga prin țările lor, ție, ca autor român, îți tăia orice tentativă de erotism literar. Privilegiul ăsta nu-l aveau decît cîțiva scriitori verificați, la fel cum privilegiul de a-ți pune întrebări despre socialism, comunism și despre viitorul lor nu-l aveau decît aceiași scriitori, care puteau fi întrebuințați la o adică drept probe că în România nu e cenzură. Am văzut, întîmplător, ce scria cenzorul care s-a ocupat de primul meu roman ca o concluzie de lectură scrisă cu creionul: "Carte minoră, bîrfă de provincie!". I-am ținut minte numele. Șerban Velescu. După revoluție ne-am întîlnit. El mi s-a lăudat că a dat drumul romanului meu, care, mi-a spus, poate că n-ar fi trecut altfel! - Cum așa?, zic. - Pentru că în afară de cenzorul oficial, mai era unul, la fiecare carte. Și dacă la o carte, primul cenzor spunea că nu-i primejdioasă, cel de-al doilea nu se mai obosea cu ea. Or, el, Șerban Velescu, n-a vrut să atragă atenția asupra romanului meu, din motive pe care le știm amîndoi, nu? Redactorul cărții, doamna Magdalena Bedrosian, mi-a explicat mai tîrziu ce voiau să însemne cuvintele scrise de cenzor cu creionul, cuvinte care i se adresau ei, dar care ar fi trebuit să-l ajute și pe el la un caz de ceva. "Eu nu l-aș publica. Poate da bătaie de cap." Altfel, cenzorul meu era autor de traduceri din autori de limbă franceză și se considera un artist al cuvîntului care, ce să facă, mai cîștiga un ban discret într-o instituție care nu mai exista - oficial, cenzura fusese desființată - dar de care mai era nevoie.» Cristian Teodorescu, prozator

    Sursa http://atelier.liternet.ro/articol/13243/Cristian-Teodorescu-Daniel-Cristea-Enache/Carte-minora-birfa-de-provincie.html

    «Azi poate să pară comic, de neînțeles sau halucinant dar eu păstrez manuscrisul adnotat al romanului meu « Abandon », care a fost citit de patru ori și respins tot de patru ori de cenzură, ba pentru atmosfera prea tristă, ba pentru etica eroului principal, ba pentru finalul neadecvat, ba pentru anumite cuvinte…. Era o carte despre niște personaje înfrânte de viață, de realitate și care abandonează cursa, și redactorul de carte îmi cerea să pictez tabloul mai vesel, să fac personaje pozitive, să le dau un alt sens ….Ironia situației era faptul că redactorul de carte era un intelectual desăvârșit, mare traducător, care ne-a dăruit și o traducere superbă din Le Clezio dar și « Insula altuia » de Jacques Perry, romane absolut minunate, tălmăcite de dânsul la modul superlativ, e vorba despre dl . Șerban Velescu, perfect vorbitor de franceză, repet, o valoare. Dar el era atunci, în existența noastră paralelă, « redactorul »obligat să respecte o linie, în plus ajusese redactor prin… degradare de la nivelul de fost șef la cenzură. Nu îi port deloc o amintire rea căci eu realizam situația, faptul că citise cu creionul în mână, totul, făcând sute de adnotări pe margine și că îmi recunoștea valoarea manuscrisului, până la urmă, aproape că îmi ajungea. Avusesem deja un lector avizat, propriul redactor… Bine că nu a apărut romanul ăla, dactilograma îmi ocupă acum, e-adevărat, un dulap întreg căci « Abandon » avea vreo patru sute de pagini și l-am rebătut la mașină de cinci ori… dar dacă stau să mă gândesc nici nu avea cum să apară. Eu nu eram pe lista de scriitori care urmau să de vină « opozanți » sau « dizidenți » și care erau susținuți de diferite aripi din conducerea sistemului pentru a deveni « credibili ». Nu o spun cu răutate, nici din frustare, ci cu conștiința faptului că în anii cei mai duri ai dictaturii, unii scriitori au fost lăsați, încurajați să « fie curajoși » tocmai pentru a avea mai apoi « repere credibile ». Acesta a fost un joc măiastru, impresionant și subtil, ascuns marelui public căci marele public ia de bun ce vede. Mai exista o modalitate de a răspunde la întrebarea ta :o enumerare de cărți scrise , de cărți publicate, de drumuri, de experiențe, de întâlniri . Dar cine știe, poate că la bătrânețe o să îmi scriu memoriile !!!»
     Cleoptra Lorințiu
    http://www.rasunetul.ro/cleopatra-lorintiu-suntem-acasa-numai-limba-romana


    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Regionalizarea sau dezmembrarea. Este acceptabilã pentru români aceastã prop




    Rezultate | Chestionar

    Voturi 0

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.89 Seconds