Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Search
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 82 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Proza: Ion Nete. IRISII LUCIEI DE LAMMERMOUR
    Scris la Tuesday, October 06 @ 16:30:24 CEST de catre asymetria
    Distribuitor de afise  Ion Nete. IRIȘII  LUCIEI  DE  LAMMERMOUR


     Ion Nete. IRIȘII  LUCIEI  DE  LAMMERMOUR 
    Febra amenință să mă topească, până la ultimul os.
    Aiurez…, bântuit de-un vis rătăcitor.
    Pare c-aș fi pe aproape de  poarta pustiului… 
    Vălurirea straturilor de nisipuri întinde o pânză, cât zarea, de care se izbesc, în van,  rafalele vântului uscat…  
    Pâcla, învârtejită, întruna, se ridică în caiere prăfoase, deșirându-se  fără zăbavă … Răsfirarea lor țintește un loc, anume, acolo, unde se fugăresc pâlcurile de vedenii, aflate, numai cu o clipă mai înainte, în preajma focului ce-și pâlpâia flăcările înspre cer. 
    Înspăimântat de ușurința cu care alunecă alaiul vedeniilor, dintr-o parte în alta, mă căznesc, oricât de vlăguit sunt, să-mi îndepărtez ochii înfometați de vis. 
    Cu mare greutate, printr-o sforțare supraomenească, izbutesc.
    Să fiu sigur c-am scăpat, întorc, la iuțeală, ochii în altă parte. Niciunde, nu găsesc locul potrivit pentru ceea ce  caut. Tot plimbându-mi privirea, în răsuciri șerpești, descopăr sticla termometrului, care filtrează unduiri de ape. 
    Mercurul, bate spre 39 grade.
    Fior după fior, prind să-mi cutreiere prin carne, la vederea cifrei, pe seama căreia pun întețirea dogorelii copleșitoare a corpului, întocmai ca și cum, din când în când, cineva ar  arunca vreascuri, înviind jăratecul de pe vatră. Așa, tare, încinge carnea pe mine, c-aș putea arde un cuptor întreg de cărămizi. 
    Înfricoșarea, de moment, își topește încordarea într-o moleșeală care mă nimicește .
    Noroc cu ispita, ivită, ca-n poveste, la o simplă bătaie din palme. Se putea altfel, decât să mă îmbie, înapoi, în visul rătăcitor…
    Dintr-odată, nu știu prin ce asociere, de arțag sau predare în voia sorții, ajung să-mi închipui cât de bine mi-ar prinde, în clipa asta, de m-aș putea preschimba într-un trunchi de arbore. Lăsat stingher, undeva, într-o margine de codru, veghind largul  zării, dintre pământ și cer… 
    Ochii, ferind apele care joacă prin sticla termometrului, trag într-o parte vederea, făcând-o să alunece spre negura fulguitoare a hăului. N-am putere să-i stau împotrivă. S-ar putea ca,  astfel, să-și afle împăcarea. După  îndelunga  iscodire,  prin lumea zadarului… 
    Brusc, surprind înfrigurarea spaimei încolțindu-mi sufletul. Corpul prinde să se  asprească, preschimbându-se în trunchi lemnos. N-am cum mă dumiri, de vine ca împlinire a dorinței sau a vreunui blestem ! 
    Doamne, oftez, la ce umilință am ajuns, înclinând, într-atât, steagul, încât, aș fi mulțumit să mă adăpostesc sub scoarța care ascunde felul de a fi al unui copac … Numai, pentru a trăi, încă o clipă…
    De cum rostesc „copac”, îmi și apare nucul, pe care îl știu din copilărie, înfipt în coama Chisamerii. Străjer, de când lumea, părând a fi fost sădit, anume, ca, de acolo, din culme, să-și profileze, din primăvară în primăvară, coroana înfrunzită, de parcă s-ar încrâncena să stăvilească revărsarea hăului albastru. Adeseori, umflat ca o dihanie, își încurcă crengile într-o frământare stranie și înspăimântător, căutând să înfrunte viscolul iernilor. Scărmănat de  furtuni, dăinuie ca o stafie, zile, săptămâni și luni de zile, la rând, cu crengile răsfirate și desfrunzite. Învins,  cerșește, parcă, iertare,  dinaintea cuiva neîndurător. I se întâmplă să rămână cu ele, așa,  zgârcite, până fiecare ram i se preface în schelet, cangrenat, învăluit de giulgiul scrumos al cojii. Nici atunci, temeinic înrădăcinat în huma piscului, nucul  nu lasă să se vadă vreun vag semn că i-ar fi secat vigoarea pulsatoare prin fibra care îi susține coroana trufașă, gata s-ia de la  capăt,  bătălia înfruntării oricărei văluriri a vânturilor.
    Aproape c-am amorțit. Mi-ar prinde bine o adiere de fiori, măcar, cât cea pe care o dă la iveală foșnirea frunzelor de nuc, moi și catifelate, înviorându-mi carnea… 
    Secătuit și de puterea de a năzui, să-mi fi irosit până și nădejdea în zariștea tainică, unde tânjește să ajungă fiecare om, să-și poată plânge, în tihnă, de milă ?
    Ferindu-mi ochii, cu palma, să nu mă dea, cumva, pradă iureșului coloanei de mercur, îmi îndrept gândul în căutarea aducerilor aminte. Revederea unora dintre ele, oricât de fugară, m-ar ispiti să-mi închipui cum arătau, pe de-a-ntregul și, încetul cu încetul, poate le-aș scoate din  tăinuirea camuflajului uitării…  
    Fierbințeala, mă asaltează, într-o și mai năvalnică aprindere… 
    Împăienjenirea ochilor mă  prăvălește spre somn. Cu atâta repeziciune, încât, mă împiedică să cumpănesc prin ce miracol, învăpăierea cărnii mă petrece într-o lină despovărare, aducându-mă într-o stare cum poate fi numai cea  din mult visatul tărâm  al... dolce far niente-lui. 
    Doamne,  lâncezirea să fie  cea mai dulce de pe lume ? 
    La o adică, nepăsător, mi-aș putea îngădui să mă pierd, fără vreo temere, în deșirarea plăsmuirilor cu întortocheri de labirint. Aidoma, tainicelor hrube, de pe sub casele domnești, prin ale căror străfunduri întunecoase nu m-aș mai sătura să iscodesc, închipuindu-mă în căutarea balsamurilor, tămăduitoare de orice suferințe.
    În gând cu minunile pe care le-aș putea făptui, nici că-mi pasă de urcușul, grabnic, al coloanei de mercur.
    Odată, și odată, îmi spun, trebuia să se întâmple. Să sfârșesc, într-un fel. Ar veni ca o urmarea firească, odată, ce  m-am născut. Legat de apropierea morții, n-au rost, suspine și oftaturi. Ajung, acolo, unde trebuie. N-are rost căutarea motivelor de consolare. Cu atât mai mult, de compătimirea. Deși, ca să fiu sincer, iată, că,  nu mi-e clar, ce-mi venise să spun „trebuia să sfârșesc într-un fel”. Strecuram, oare, o aluzie,  că sunt la capătul vieții ?… 

                                            *** 

           Lacrimi, ne plânse de atâta timp, țâșnesc, de parcă mi s-ar fi înfipt un cuțit în suflet. Curios, cât întârzie, prelingându-se, anevoie, pe obraji. Ca și cum, niciuna, n-ar vrea să alunece înainte de a cuprinde, în adâncul ei, întregul cer. Pe care n-am să-l mai văd. Posibil, vor să-l duc cu mine ! Agățate de genele mai înăsprite decât rogozul pârlit de arșiță, încercănând, în roșu, bălțile care, în locul unde, altădată, se clătina oglinda apei,  dau la iveală briz-bizurile  de nămol scorojit.                                                                                                ***            Învârtejirea distrugătoare a unor asemenea momente, mă  absoarbe pe parcursul unei zile, de nu mai știu câte ori. Nu-mi mai e de mirare că nu știu ce mi se  întâmplă, de am ajuns să mă îndoiesc că văd, de adevăratelea, ceea ce cred și nu că, dimpotrivă, mai degrabă, mă încred în ceea c îmi închipui…  
    Istovit de covârșitoarele rătăciri ale minții, n-am cum să implor ivirea unei răspântii, în mijlocul frământării chinuitoare, din crucea căreia să-mi aleg, singur, cărarea  risipirii în van, aidoma fulgilor de păpădie, care  se  la  duși de  adierea vântului. 

                                                       *** 

           Fărâmițarea înfrigurată a sfârșitului, face să mă pomenesc, din nou, asaltat de convoaiele umbrelor. Roiesc, întruna, stârnind învârtejiri sticloase, ca, toamna, frunzele ruginii, spuzite de vânt spre tainițele misterioase ale pământului. Se adună, în stoluri, ca păsările migratoare, apoi, vâslesc prin aer, desenând ocoluri tot mai largi, de parcă ar fi în căutarea crengilor odihnitoare ale unui arbore imaginar, ce poate fi revigorat de privirea fierbinte a ochilor mei.
    Aprinderea  îmi umflă carnea trupului, apoi, o scorojește, făcându-mă s-o simt, ca și cum, între timp, se împlinise minunea preschimbării în coaja nucului. Îmi pare ciudată forfota de pe sub ea. Bănuiesc c-ar fi mulțimea bumbilor, într-o nătângă îmbătare de presimțirea aerului primăvăratic, căutându-și locurile potrivite să dea în înmugurire. 
    Ardoarea închipuirii face să pălească fierbințeala febrei. Altcum, de unde, pofta asta, nesăbuită, pe mine, de a pătrunde DINCOLO, chiar prin poarta cea strâmtă a cercului de foc? Atât de amarnic țin s-o fac, de parcă  mi s-ar fi dat ultima șansă să-mi probez îndârjirea, de a arăta, că nu sunt cu nimic mai prejos decât animalele din arena circului, de pe al căror trup nu se clintește un fir de păr, oricât de  viclene ar fi vâlvătăile  întețite de rotirea  torței saltimbancilor. 

                                                    *** 

            Minune a minunilor…  
    Lâncezirea mi-a spălat trupul de vlăguire, primenindu-mi ființa. 
    Am scăpat și de fierbințeala, cât pe ce să mă ducă  la disperare.
    Avalanșa timpului năvalnic, mă împresoară. Balsam, întăritor al puterilor. Izbutesc să înduplec amintirile.  Întrecându-se, întoarnă spre mine, mult visatul odinioară…   
    Împreunat cu cioporul lor, desfid marșul susținut al coloanei de mercur… 
    Pradă visului, oficiez vraja începutului de poveste : „A fost o dată,  ca niciodată… 
    Irișii Luciei de Lammermour”, murmur, cu sufletul la gură… 
    Adăugarea, are darul să potențeze efectul formulei magice, la auzul căreia, nerăbdarea de copil curios îmi încrețea pielea, așteptând cu sufletul la gură să aflu, cât mai iute, ce  se întâmple , după  răsucitul firului de iarba fiarelor, în  pântecul lacătului… 
    Așadar, a  fost, o dată, ca niciodată… 
    Irișii  Luciei  de Lammermour… 
    Aleanul, de a intra, de-a dreptul, în poveste, mă face să dau uitării fierbințeala care îmi oblonea vederea. Așa, că, agitarea simțurilor ia o așa de mare  amploare, încât, mi se umplu urechile cu țârâitul, sacadatul, al greierilor turmentați de lumina palida lumină, presărată, în neștire, din  cornul  auriu, de lună plină!
    Stârnirea vacarmului asurzitor îmi dă speranța că m-așteaptă una din acele clipe, când îmi simt  carnea înviorată de jinduirea după vremea întâmplărilor trăite  mai ieri. 
    Doamne, ce n-aș da, să mă scufund, într-una din ele! 
    Mă  și văd, fulgerat, de  avalanșa aducerilor aminte…  
    Plinătatea uimirii, apasă mercurul, să-și domolească ascensiunea.
    Supus, firul argintiu rămâne, poticnit, în pragul cifrei patruzeci… 

                                                   *** 

              Lucia !  
    Aud glasul îmbietor, și sunt cât pe-aici să-mi strig și eu numele, trădându-mi nerăbdarea de a-i ieși în întâmpinare.
    O colegă, își fâlfâie brațele, ivite de sub dantela unei bluzițe, precum lujerii lăstarilor cruzi ai viței de vie, în anotimpul când florile lor galben-alburii parfumează, amețitor, întregul văzduh…  
    Într-un firesc dezarmant, mi se alătură în bancă, de parcă am fi stat, acolo, împreună de când lumea…  
    Fac o rapidă evaluare  a traseului pe care îl parcursesem. Uimit, mă încredințez că, într-adevăr, sunt într-o  zi de luni, din a doua jumătate a lunii ianuarie, anul una mie nouă sute șaizeci și…La începutul trimestrului al doilea, din primul meu an de facultate…
    „ Studenții grupei 427 se întrunesc în sala 25, la seminarul facultativ de limba italiană” .
    Mot-a-mot, anunțul, afișat la avizierul din holul facultății. 
    Străbat larma care aduce cu  zumzetul întărâtat de stupi și descopăr, în sfârșit, sala. 
    Precaut, aleg banca din ultimul rând. Iau loc, așteptând ce are să se întâmple. 
    Lucia !, explodează vocea, de parcă ea îmi ghidase pașii, spre locul  ales. 
    De Lammermmur ?, îmi stă pe limbă, insinuarea provocatoare, dar, amuțesc, în timp ce privirea mi se adâncește în apa căpruie a ochilor uimitor de larg deschiși, în care, deja, mă simt captiv. Tremur, nu cumva să facă imprudența de a închide pleoapele, și astfel, să-mi ascundă chipul, pentru că am îndoieli de  l-aș mai putea elibera vreodată…  
    Lucia, soltanto Lucia, per momento… E, poi, vediamo…  
    Stăruie, în același firesc dezarmant al felului  său de a fi, chiar și atunci când, printr-o scuturare  a capului, își joacă o buclă pe dinaintea ochilor, înnegurând licăritul irișilor. Am senzația că e doar un tertip, pentru a-mi absoarbe  chipul, cu gânduri cu tot … 
    Agonizarea face să  presimt c-aș fi  atât de aproape, de începătura vieții…Genunchii, gemeni, scoși în relief, îmi îmbie privirea sub pragul fustei. Senzorul din adâncul sufletului îmi dă de veste că sunt periculos de aproape de un Dincolo de adevăratelea… Ochii mă încredințează că ne-am recunoscut…
    proape, că ni s-au  împreunat  vederile   
    Văd, atâta, doar, văd și nu mă mai satur văzând… 
    Parcă m-aș afla pe tărâmul sacru al mult râvnitului Dincolo… 
    Deodată, sub olmul puternic de smirnă și iarbă, proaspăt cosită, îmbălsămat cu arome de livan, se petrece intempestivul reflux al sângelui și povestea se sfârșește,  înainte de a fi început… 
     
                                                           *** 

            Stârnită din senin, ninsoarea strălucitoare, umple adâncul înaltului de turlă gotică, deschis deasupra capului meu… 
    Potopită de belșugul fulguielii,  cupola văzduhului se năruie.
    Lumina, strecurată prin împăienjenirea ochilor, se face otova cu albăstrimea împestrițată  a nenumăratelor  răsăriri luminoase.  

                                              ***

            Fierbințeala m-a întors, departe, în timp… 
    Înduioșată,  poate, să-mi împlinească ultima dorință… 
    Fie, doar, și prin iluzia de a mai priveghea, o dată, zarea, din pridvorul casei de la Chisamera… 
    Singurul loc, din lume, unde m-am simțit, cu adevărat, în largul meu, precum păsările cerului, a căror viață ne-a fost dată , nouă, drept pildă,  de către  Mântuitor... 









    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Descrierea situatiei din România

    este exactã
    nu este exactã
    este exageratã
    este falsã
    este exactã dar nu propune soluții
    este exactã dar nu existã solu&#



    Rezultate | Chestionar

    Voturi 21

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.58 Seconds