Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Search
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 96 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Restituiri: Radu MARES. Ursachestii
    Scris la Thursday, April 09 @ 13:55:03 CEST de catre asymetria
    Distribuitor de afise Când i-am cunoscut și, pot spune acum, am devenit buni prieteni, soții Ursache își consumaseră cele câteva experiențe ale libertății de după 1990 : mitinguri entuziaste, în primul rând. Înafară de asta, publicaseră în dreapta și stânga din ce aveau strâns în arhiva privată, se aventuraseră și în editare de cărți, începând cu Doina lui Eminescu, dar și cu alți autori proaspăt scoși de la index, plini de entuziasm, dar și cu inocența un pic caraghioasă trăită de noi toți, ceștilalți, cu credința că asta înseamnă ceva important pentru obștea noii Românii, ceva necesar în termeni absoluți. Toate se întâmplau însă în vacarmul aiuritor din jur vegheat de sus de zâmbetul până la urechi al lui Iliescu și de ceilalți tartori aflați la butoane, pentru care necesar și important era altceva.



    Ursăcheștii
    Cu treburi de editor, aflat la Piatra Neamț într-o toamnă, m-am găsit la o masă de restaurant cu soții Ursache, veniți de la Iași. Era cina festivă de la finele unui simpozion dedicat cărții și scriitorului, participanții fiind selectați de poetul Alui Gheorghe, care era gazda, cu venerabilul Ciopraga și cu Cimpoieșu, de la Bacău, dar și cu alții. Cazarea era în hotelul cel mai arătos din Piatra, cu lungi coridoare stranii care, nu știu de ce, mi-a evocat mereu filmul Shining. Se făcuse târziu, după cina cu protocol, lumea cuminte pleca la culcare, mai adăstau, cu paharele încă negolite dinainte, câțiva poeți – îi știam doar după nume – scufundați până peste cap în treburile lor poeticești și, într-n colț, noi, cei trei amintiți, printr-o întâmplare ale cărei condiții nu le mai pot reconstitui. Profesorul Ursache, cu care atunci mă găseam prima oară față în față, asista tăcut, cu un zâmbet politicos, atoateînțelegător. Eu degustam vinul care, trebuie spus, într-o zonă de mânăstiri și nu departe de marile podgorii moldovenești, nu putea fi decît colosal, cu gândul la treburile care-mi stăteau pe cap de a doua zi : întâlniri cu librari și datornici, cu scriitori interesați să-și tipărească operele la Cluj, la Editura „Dacia”. Important e că tot ce urma, ca treabă efectivă, nu era deloc o joacă, adăugându-se telefonul care mă suna măcar o dată la câteva minute, chiar și noaptea, de la cei de acasă, cu treburi editoriale, toate legate de bani, varii reclamații, somații, rugăminți ș.a.m.d. Anturată de doi bărbați cu nasul în pahare, Magda Ursache vorbea. Mi-o amintesc cu precizie : o vervă torențială, inepuizabilă, care, de ce să n-o recunosc, te ia în stăpânire cu o autoritate la care ești obligat să cedezi pasul. Se făcuse, cum ziceam, târziu. Cerusem în câteva rânduri alte cafele și vin, fumam ca turcii. Presupun, dar nu mai sunt sigur, că la plecare din restaurantul golit finalmente, lăsasem în urmă doar un poet celebru, care, singur la masa lui, spunea ceva sau recita versuri înconjurat de pahare și scrumiere pline de mucuri, cu o cană de vin auriu dinainte care, desigur, nu putea fi abandonată…
    Adus la Neamț sub recomandarea și protecția lui Cimpoeșu, nu cunoșteam dintre scriitorii locului decât pe părintele Ploscaru, cu care avusesem o scurtă întâlnire editor-poet. Citisem și știam câte ceva despre „grupul de la Durău” însă doar pentru că făcea parte din grup Luca Pițu, bun și vechi prieten. De data asta era una din inițiativele literare ale moldovenilor, care se pricep să creeze evenimente și să adune lumea, cunoscuți și necunoscuți. După mai bine de un deceniu, anii 80 pe care mi-i petrecusem baricadat în tranșeea personală clujeană, având legăturile cu lumea reduse la minimum, evitând festivaluri, întâlniri cu cititorii, consfătuiri etc. era însă acum ocazia să iau act și să măsor un acut deficit de comunicare cu confrații : n-aveam nimic de împărtășit altora, mă interesa altceva decât pe cei cărora, din politețe, le ascultam discursurile. Ce m-a apropiat de soții Ursache a fost chiar acest tip de relație intimă cu lumea, ruptă la un moment dat și încă nerefăcută de tot, tratată strict în baremurile minimei civilități. Niciunul din noi nu spera și nu dorea mai mult. Ne recunoscusem însă cu instinctul fiarei care a fost hăituită prin deșișurile obscure ale codrului și identifică din prima clipită nedușmanul.
    Nu e simplu de descris acest moment de naștere a unei prietenii. Familiile în care ambii soți scriu – o știam din numeroase observații – sunt de o natură aparte. Pe mine, recunosc, mă intimidează, mă pun în gardă, ca un animal cu două capete pe trunchi unic. Despre cei doi ieșeni nu știam absolut nimic, cred că nici ei n-aveau habar de ce hram port. Cunoscusem sancțiunile absurd de severe care, în vechiul regim, în lumea redacțiilor de reviste, a editurilor, îi loveau pe cei vinovați de vreo greșeală interpretabilă politic. La Tribuna, în Cluj, cazul poetului Victor Felea, întrucâtva asemănător cu cel al Magdei Ursache de la revista Cronica din Iași, avusese un deznodământ mai puțin drastic datorită exclusiv intervenției lui D.R.Popescu, la data respectivă șeful absolut al scriitorimii române – pentru Magda U., la Iași, n-avusese cine să sară în foc s-o salveze. Cunoșteam, și am și scris despre asta, și situația când te afli la ananghie și remarci privirea albă, oarbă cu care te ațintesc cei din jur, confrații de la care zadarnic aștepți măcar o vorbă bună, fie ea și una de complezență. Cazul Magdei U. e însă deasupra tuturor baremurilor știute, de-o atrocitate aproape suprarealistă. Cunoscându-i mai bine, asta am și admirat la cei doi : solidaritatea la greu, umăr la umăr, dovedită infisurabilă pe termen lung și când nu e în zare nicio speranță. Solidaritate la succes am văzut. Când însă soarta te strânge în clește și curge sângele abstract al intelectualului, al artistului – am studiat și asta – e rareori că sentimentele ce leagă un cuplu durează, rezistă. Mă uitam la ei când ne întâlneam, văzându-i mereu cu aceeași uluitoare poftă de muncă, fiecare cu un milion de proiecte, ca la a șaptea minune. Recunosc : nu se poate să nu-i invidiezi în secret… !
    Pentru o biată greșeală de corectură scăpată în revista Cronica unde era angajată ca redactor, Magda U. rămăsese șomeră. La acea dată, abia debutase cu un volum de critici literare, era în floarea vârstei și se anunța ca una din cele mai promițătoare voci ale generației noastre, cea a copiilor războiului rece, școliți cu Roller și Crohmălniceanu, cu un aport de cultură literară, o frază și o judecată care sfida toate comparațiile. Din acest punct biografic, destinul ei e rupt. Decenii la rând nu i se pun în cale decât obstacole. E, cu mintea de azi, greu de înțeles, dar era aproape o condamnare la moarte socială, obstacolele fiind de netrecut. Cu tot zâmbetul lui și aerul lui pacific, profesorul Ursache n-avea nici el vocația compromisului, mare sau mic, a căderii la pace închizând ochii, fără de care, în anii 70 și mai târziu, o carieră normală în Universitate era imposibilă. În Iașii acelor ani, soții Ursache deveniseră niște excluși. Am citit, cred, toate textele de dare de seamă ale Magdei U., cele unde, cu o îndârjire inepuizabilă, își spune povestea – și sunt multe, se poate face cu ele o  by Deal Top">CARTE. Rezum : o bună bucată de viață, poate cea mai importantă ca vitalitate și poftă de muncă, strânși în doi ca degetele unui pumn dar și ca țepii ariciului, cei doi soți Ursache și i-au petrecut sub asediu, într-un mediu ostil, nu în totalitate, căci e imposibil, ostil totuși, trecuți definitiv pe o listă oficială a inamicilor. Asta, în pofida faptului că ambii erau din categoria celor cărora dacă îi lași în bibliotecă cu creion și hârtie nu le mai trebuie nimic.
    Când i-am cunoscut și, pot spune acum, am devenit buni prieteni, soții Ursache își consumaseră cele câteva experiențe ale libertății de după 1990 : mitinguri entuziaste, în primul rând. Înafară de asta, publicaseră în dreapta și stânga din ce aveau strâns în arhiva privată, se aventuraseră și în editare de cărți, începând cu Doina lui Eminescu, dar și cu alți autori proaspăt scoși de la index, plini de entuziasm, dar și cu inocența un pic caraghioasă trăită de noi toți, ceștilalți, cu credința că asta înseamnă ceva important pentru obștea noii Românii, ceva necesar în termeni absoluți. Toate se întâmplau însă în vacarmul aiuritor din jur vegheat de sus de zâmbetul până la urechi al lui Iliescu și de ceilalți tartori aflați la butoane, pentru care necesar și important era altceva. În această hărmălaie aiuritoare, Magda U. avea să înceapă să-și facă publică povestea sperând totodată să-și plătească și unele polițe ținute la frigider ani de zile. Am luat act de toate astea de la distanță și cu un anume recul cinic, condiții care permit să măsori mai bine efectele. Or, efectul era zero barat. Războiul declarat inamicilor din proximitate al Magdei U., ca scriitor kamikadze, n-avea nicio șansă. Era pierzător pe toate fronturile și fără nicio satisfacție luminoasă. Cei care puseseră umărul să-i distrugă viața erau acum decorați, primeau premii, ocupau funcții importante, glorioase și câștigau bani, nu le avea nimeni grija : se vedea cu ochiul liber, nu era nevoie de lupă. N-am o considerație specială pentru cei dispuși să vină la ocazie cu „sfaturi de viață”. Și, după multe experiențe proaste, mă feresc să intru eu însumi în acest rol. Amicalmente am sfătuit-o totuși : lasă-i naibii ! Nu-i ierta, dar ignoră-i. Șterge-le numele din agendă. A fost însă un sfat de-a surda. Ca samuraiul rămas cu sabia în dinți, singur în junglă, ani de zile după terminarea războiului, Magda U. și-a continuat, lovind crâncen, în dreapta și-n stânga, nedispusă la cruțare, acest box cu umbra sau, mai bine zis, cu aceleași fantome. N-ar fi reușit s-o potolească nimeni și nimic. Și cred acum că așa e bine să fie.
    Există nedreptăți peste care, la bilanț, să nu poți trece închizând ochii ? Substanța iertării, la care facem trimitere când și când, e – sau poate fi – și de altă natură decât cea a învățăturii creștine ? Goma a spus : iert dar nu uit. Și, dacă l-am citit corect, pentru el uitarea e un păcat grav. În lumea superficială cu tot ce e comandament moral în care trăim la aceste întrebări se ridică din umeri. Dar ofensele grave pot fi șterse ele cu guma ? Am auzit și teza după care din minte trebuie eliminate toate sentimentele negative care rod, macină, mortifică, îmbolnăvesc. Uitarea care „e-nscrisă-n legile omenești” ar fi, așadar, o operațiune de igienizare mentală. Ștergi fișierul virusat. Politica mea, recunosc că un pic oportunistă, spune că e de evitat să te substitui altcuiva ca să-l judeci. Deși absolut totul ne îndeamnă s-o facem, ba chiar adesea ne și obligă.
    Ca să te apropii de profesorul Ursache, trebuie urcate cîteva trepte, e ceva mai complicat decât relația de cunoaștere cu un scriitor de beletristică și opera sa : mi-am dat seama foarte repede de asta. El, savantul, nu făcea caz de statutul său, dar îl simțeai tu, ca radiația corpului încins, dacă nu erai nesimțit și te comportai ca atare. Cunoștea, trăise până-n fibră condiția de exclus a Magdei U. și toată nebunia coșmarelor fără capăt dar reacția sa de răspuns nu devenea sesizabilă. Între el și lume era un zâmbet plin de amenitate, ca o pavăză. Și, în tot cazul, cele mai străine îi erau reacția viscerală de răspuns, imprecația, epitetul coroziv. Prin natura lucrurilor era însă constrâns să viețuiască la un pas de lumea de clovni tragici a literatorilor, atrași magnetic de Magda U., să le suporte toanele (ca și cum nu le-ar observa), micile mizerii, obositoarea, sâcâitoarea egolatrie. O făcea – l-am studiat – cu o demnitate de statuie. Linia insesizabil de subțire dintre el și ceilalți era, dacă știai să privești, imprescriptibilă.
    Deși până la prietenie mai era mult – ea, prietenia, însemnând altceva –, ne-am urmărit și citit între noi. A mai fost și amănuntul că ne-am găsit de aceeași parte a baricadei, prin cele câteva credințe intelectuale elementare care, azi, grupează lumea ca polii magnetului. Cărțile savante ale etnologului Ursache sunt un capitol distinct în legătură cu care nu risc să mă pronunț. El a avut însă și trei scriitori citiți cu pasiune și despre care a scris : Eliade, Goma și Cezar Ivănescu și cred că asta spune mult despre opțiunile sale esențiale din care calculele de oportunitate erau eliminate. Monografia despre Goma, despre care m-am mai pronunțat, pune pe masă o bombă nedezamorsabilă pentru opinia literară curentă de la noi și a și fost receptată ca atare. E însă un eseu monografic exemplar care, peste ani, va fi un titlu de referință.
    Ca și alți universitari constrânși de viață să iasă cât de cât din ghetto-ul academic, profesorul Ursache a recurs și la publicistică, propunând teme care erau doar ale sale. A făcut-o cu ireproșabila acuratețe dar și cu acribia eruditului, a omului de bibliotecă. Casian Maria Spiridon a știut perfect ce face oferindu-i în Convorbiri literare o rubrică permanentă, ceea ce înseamnă zece articole pe an calendaristic. Cunosc prea bine cum se stabilesc colaboratorii externi ai unei reviste, dar și cum se fac listele neagreaților, tactici redacționale deconspirate și de Arghezi. C.M.Spiridon știa însă ce înseamnă să ai semnătura profesorului Ursache, cât ridică ea nivelul de calitate a unor sumare destul de pestrițe. Că veni vorba, la fel a făcut și cu Ion Papuc, condei de primă linie, ștampilat ca indezirabil în altă redacție.
    Pe scurt, textele publicate în revistă de Petru Ursache și pe care le urmăream cu interes sugerau un vast șantier. De aici s-au construit cărțile sale : cultură populară, estetică, mituri, religie etc, domeniile sale de competență în care era o autoritate. Și, din câte am putut să-mi dau seama, l-au înconjurat mereu nu doar stima foștilor studenți și doctoranzi, a discipolilor, ci și prețuirea cititorilor obișnuiți, pe care, deși totalmente neofensiv, fără vicleniile captării benevolenței, reușea să-i cucerească de la primele cuvinte : o spun, întrucât am asistat de aproape la câteva asemenea biruințe auctoriale.
    Tot de la celălalt capăt al firului de peste munți s-a edificat în timp și comunicarea mea confraternă cu Magda U., pe care o evoc aici pentru calitatea ei necomună. Ne-am citit unul pe celălalt conștiincios, fiecare pagină tipărită și chiar și unele încă netipărite. Dar, în plus, ne-am asumat fiecare și rolul de critic, fără amabilități de prisos și, în general, fără fasoane. În ce mă privește, sunt un mare norocos. De un cititor cu supercalificarea Magdei U. are nevoie, zic eu, orice om care scrie – o și caută, ca pe doctor, foarte mulți și am constatat și că necruțarea ei dintr-o simplă frază face cât o sută de cronici. Sunt un gen de operații fără anestezie pe care nimeni nu știe să le facă la aceiași parametri de reușită.
    În tot intervalul ultimelor două decenii, cu care sunt oarecum în cunoștință de cauză, cei doi soți Ursache și-au scris cărțile fără a pierde o clipă din vedere ce e în jur, în România, în primul rând, dar și în Australia sau în Kamciatka. Mai cu seamă Magda U. și-a asumat greaua (și ingrata) misie de observator și martor. Asta reiese din felul cum și-a susținut rubricile la care s-a înhămat în mai multe reviste, de la Acolada lui Ulmeanu din Satu Mare până la Contemporanul lui Breban din capitală. Și se constată imediat : ea știe tot, domeniul pe care-l atacă, tema, autorul, titlurile, îi e cunoscut în toate detaliile sale, nu știu s-o fi prins nimeni (eu, în tot cazul, n-am reușit s-o prind) cu vreo licență, vreo scăpare, vreo lectură neglijentă.
    Cei doi Ursache nu seamănă, fie și judecând doar după felul de a face explozie. Timpul, vitregiile nu puține, viețuirea – care se împarte la doi, aritmetic – într-un mediu ostil, poate și comuna, totala dăruire pentru citit-scris i-au sudat însă până la a nu putea fi imaginați decât împreună. (De asta „Ursăcheștii”.) Ei alcătuiau una din acele familii de modă veche, indestructibile, care se mai găsesc ici-colo în generația noastră, a dinozaurilor și vor deveni curând amintire. În portretul de cuplu, Magda U. are însă profilul distinct al personalității accentuate, chiar foarte accentuate.
    Ea nu face parte din categoria profesioniștilor criticii literare negri în cerul gurii, care strâmbă din nas la orice, deși pentru un scriitor – o spun din experiență – relația cu un asemenea ins e medicament : nu te lasă să ațipești. Ea nu e însă nici de o generozitate ridicolă, să laude la nimereală. Deși au fost dăți când ne-am găsit pe poziții opuse, n-am prins-o niciodată cu judecăți de gust adaptate la necesități, îndulcite. E feminină, deci capricioasă, radicală atunci când se plasează deliberat în răspăr, dar știe, cum puțini, să-și comunice entuziasmul cînd și dacă e cazul. Repet : Magda U. e prietenul ideal la care să apelezi în momente de incertitudine, când o observație justă dinafară te poate pune pe șine în direcția optimă. Micile defecte umane ies totuși uneori la iveală, de o parte sau alta, aproape inevitabil. Ea știe însă să nu facă un caz din fleacuri – căci toate litigiile noastre scriitoricești sunt, în definitiv, fleacuri.
    Picată din cer în primii ani 90, cu sabia în mână (repet „sabie”, pentru că, după mine, i se potrivește) pe terenul de joacă al literatorilor unde sunt și vor fi tot felul de rătăciți și bezmetici, monitorizatorii n-au știut din prima clipă cum s-o situeze. De criticul tânăr și talentat de la revista provincială Cronica se uitase. Ieșită în lume, la suprafață, cu două romane „cu cheie” abia că reușise să stârnească viesparul lumii bune ieșene, cea grupată pe lângă redacții și universitate, iar asta se teleghidează pe lanțul slăbiciunilor și-n alte orizonturi. S-a găsit, într-o revistă serioasă din București, un deștept, s-o atace hodoronc-tronc grobianistic : știu că a durut-o îngrozitor, nefiind din categoria celor cu pielea tăbăcită și intrați în rutina ciomăgelilor. A mai venit un altul să semnaleze într-un articol, cum se întâmplă cu o anume consecvență, după ritual, căci există inși care doar asta fac, nu știu ce incorectitudine politică. Magda U. a răspuns civilizat dar tăios, la care, ca să revii, să faci un caz, ar fi fost caraghios, preopinentul neavând calificarea unei controverse serioase. Era, și cred că mai există pe undeva, semidoctul de serviciu gen Brucan care, în anii imediat postbelici, cerea condamnările la moarte. De data asta, semnalizarea de alarmă a sunat în gol, fără consecințe. După care s-a făcut tăcere, una pe care o consider ca atare, fără a ști ce anume semnifică, dacă-i de bine sau de rău.
    Criticul Magda Ursache, căci înafară de romanele scrise și cele la care visează să le scrie, are câteva calități speciale. Întâi, stăpânește limba română și literatura română, veche și nouă, ca o fostă filoloagă cu zece pe linie. Ea știe tot, fără nicio glumă. Când atacă o temă sau un autor, e ca și cum le-ar fi pus radiografie în prealabil. Să mai adaug că citește cu o conștiinciozitate rară în ziua de azi și are o memorie fabuloasă, nu uită nimic, iar bibliografia la care face trimitere, când e cazul, și aș zice că aici sesizez școala lui Petru Ursache, e de aceeași exhaustivitate intimidantă. Mărturisesc că m-a testat o sigură dată, didactic, și m-a făcut de rușine, căci era un domeniu unde ne consideram egali. Spun asta pentru a arăta cât de atentă e cu amănuntele, ținute sub un scrupul fioros.
    S-a observat, s-a scris și, presupun, s-a vorbit, că Magda U. e un autor cu care nu-i de glumă. Eseistica ei nu-i divagantă, suptă din deget, cu grațiozități și parade. Informațiile ei sunt adesea deranjante, pentru unul sau altul, însă chiar și pentru ochiul rău voitor e limpede că suportul argumentativ stă în picioare și-i inatacabil. În numeroasele noastre discuții despre cărți și scriitori ne-am găsit de destule ori în divergență, acceptând însă tacit că e chestie de forma mentis și de gust. Mi-au plăcut în plus la Magda U., chiar și când se dezlănțuie, când e de altă părere, tonul argumentației și termenii folosiți, de o eleganță chirurgicală.
    Și așa am ajuns la capitolul cel mai important : Magdei U. nu-i e teamă. Ea știe să spună lucrurilor pe nume cu o directețe care-ți taie piuitul. N-are de apărat interese mari sau mici, de genul burse, decorații la care să tânjească, premii, stagii de creație sau mai știu eu ce. E orgolioasă atât cât e orice artist sănătos, dar se poate lipsi călugărește de multe. Spus altfel, e dintre cei, mulți-puțini, care trebuie crezuți pe cuvânt în judecățile lor, nesuspectabili de vreun interes subteran, dar și fără preconcepții proaste.
    În fine, teamă cu privire la ce anume ? Azi, după modesta-mi părere, în definiția intelectualului locul nr.1 îl ocupă judecata trecutului, care-i proba de foc. În acest trecut sunt morți și martiri în același chenar cu călăii lor dar și cu profitorii de toate calibrele. A te pronunța cât privește pe unii sau pe ceilalți implică riscuri, să nu ne ascundem după deget. Magda U. e net situată deoparte a liniei separatoare prin tot ce scrie. Vladimir Tismăneanu, ca să dau un exemplu nu chiar la întâmplare, autor la care ea s-a și referit de câteva ori, de cealaltă. De jur împrejur e pădurea deasă de oportuniști zâmbitori, care ridică din umeri sau uneori se și indignează că li se tulbură confortul pacific al nepăsării.
    Productiv cum sunt puțini, la limită grafoman, cu lungi texte oferite aproape zilnic, V. Tismăneanu are la activ zeci sau sute de cărți, numeroase în colaborare, probabil mii de articole. Între altele, ca să dau un exemplu, a scris și despre morții și supraviețuitorii nomenklaturii comuniste, nu doar românești, cu o veritabilă risipă de factologie și anecdotică. Poziția sa față de toți cei scoși în față și portretizați e însă cea a fostului vecin de cartier sau de stradă, fostului coleg de clasă cu părinții, de asemenea cunoscuți, ai colegului de serviciu, al cunoștinței despre care știa tot felul de chestii (cunoștință a părinților săi, a vecinului cutare etc.), dacă nu chiar de-a dreptul a rubedeniei ș.a.m.d. El scrie, așadar, din interior despre o lume strict balizată cu care fatalmente are o remanentă relație empatică, indiferent de subterfugiile disocierii la care recurge. Am citit undeva o remarcă de reținut : Tismăneanu e un Serghei Mizil (vedeta TV) fără tatuaje și cu mai multă by Deal Top">carte. Observație, sigur, un pic otrăvită, dar care conține un adevăr de nerecuzat. Mai mult decât legătura, strict de sânge, trecutul îi unește pe toți, degeaba se supără Tismăneanu când cineva îl invocă și pe Nikolski călăul în lungul șir al comuniștilor de cumetrie și inutilă e gesticulația cu care vrea să facă figură separată. Or, acest trecut se poate truca și chiar asta se face, uneori subtil, alteori grosolan. Și mai e ceva : ce-mi displace, cu titlu personal, la proza lui Tismăneanu, e poziția de forță a celui ce știe că a-l contrazice e contravenție. (Deocamdată, slavă Domnului, nu-i infracțiune.) Merg până acolo încât accept că e un reflex de apărare omenește de înțeles. Să acceptăm că și poziția celor care îl citesc pe Tismăneanu și au altă opinie – și care nu sunt puțini – are rațiunea sa și dreptul la existență publică. Deoparte și de alta sunt două poziții, după părerea mea, în egală măsură legitime.
    Hoardele înarmate de Stalin și expediate să moară aiurea în țara lui Cervantes în anii 30 – alt exemplu – sunt definite prin dimensiunea eroismului comunist, mătușica Boiko sau tatăl lui Petre Roman sunt asemenea eroi reveniți pe pământ românesc nimbați de glorie. Narațiunea lui Orwell – și sunt încă mulți alții – e, despre același subiect, doar cu atrocități infernale, cu sânge și lacrimi, și fără nici o picătură de glorie de pus în expoziție. Cele două poziții se află într-un antagonism definitiv și fără soluție, ca apa și focul. Pentru Tismăneanu, Ana Pauker e o minte strălucită care se va jertfi pentru binele cauzei, pe scurt, o eroină tragică. Pentru alții, e, într-un pașalâc sovietic, o târfă criminală, și așa cred că va și rămâne. Dar Goma ? În cazul său, e acum superfluă discuția asupra liniei depărțitoare : un caz de școală prin exemplaritate. Cine a urmărit schimbul de replici polemice Tudoran – Tismăneanu din decembrie 2014 își poate face o idee foarte precisă despre raportul dintre starea de fapt a adevărului și corectitudinea politică, singura referință care contează, în definitiv. Repet. Între cele două poziții bariera nu se va coborî și faptul că știm cine e câștigătorul dă splendoarea tragică a vremii noastre.
    Ca observator de la distanță, convingerea mea e că Magda Ursache e necesară, absolut necesară în vacarmul actualului postmodernism românesc. Ea știe pentru ce a optat și nu ignoră care e prețul, mi-a mărturisit-o nu odată. Se luptă cu morile de vânt ? La un moment dat, cu coletul de cărți în brațe luat de la poștă, colet expediat de cei doi Ursache, mi-am făcut datoria prietenească și am colindat redacțiile clujene să le distribui destinatarilor, carte cu autograf pentru fiecare. A trecut timp de atunci și n-am înregistrat nicio recenzioară măcar, nicio consemnare. Pronosticul meu e că va fi tot așa încă un secol.
    Radu Mareș

    (Textul a a apărut inițial în revista Contemporanul Ideea Europeană și este reprodus cu acordul expres al autorului.)

    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Descrierea situatiei din România

    este exactã
    nu este exactã
    este exageratã
    este falsã
    este exactã dar nu propune soluții
    este exactã dar nu existã solu&#



    Rezultate | Chestionar

    Voturi 21

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.67 Seconds