Who's Online
Exista in mod curent, 49 gazda(e) si 0 membri online.
Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
Languages
Select Interface Language:
|
|  |
Restituiri: Marin Ifrim Buzau. Tainele desfasurarii Colocviului de literatura din 1982
Scris la Friday, November 07 @ 15:38:45 CET de catre asymetria |
MEMORIALUL TĂCERII
După mai bine de trei decenii, tainele desfășurării Colocviului de literatură din anul 1982 - desfășurat la Buzău -, încă sunt ferecate în mintea unora dintre participanți. Dacă, prin alte orașe, despre desfășurarea anchetelor Securității, după Colocviu, s-a scris și s-a discutat suficient, sau măcar cât să se facă un pic de lumină, participanții buzoieni la acea întrunire sunt, din păcate, campioni ai tăcerii.
MEMORIALUL
TĂCERII
După mai bine
de trei decenii, tainele desfășurării Colocviului de literatură
din anul 1982 - desfășurat la Buzău -, încă sunt ferecate în
mintea unora dintre participanți. Dacă, prin alte orașe, despre
desfășurarea anchetelor Securității, după Colocviu, s-a scris și
s-a discutat suficient, sau măcar cât să se facă un pic de
lumină, participanții buzoieni la acea întrunire sunt, din
păcate, campioni ai tăcerii. Iată unul dintre motivele plauzibile
pentru care viața literară din acest oraș este irespirabilă chiar
și în prezent. Știm doar că, unul dintre securiștii de atunci,
Ilie Merce, numit la Buzău în 1986, a ajuns mare deputat în
Parlamentul României. Și mai știm că turnătorii de atunci,
lăsați de prăsilă lui Merce, și-au făcut de cap, în
continuare, respectând codul deontologic al năravului din fire.
Există și motive temeinice care ne îndreptățesc să credem că
în perioada respectivă nu s-a turnat numai la Securitate. Dintre
toți scriitorii buzoini - sau așa-zis scriitori -, singurul care a
avut curajul să vorbească, uneori în gura mare, în public, a fost
regretatul Gheorghe Ene. Dar băieții au reacționat cum știau ei
mai bine, au făcut în așa fel încât Gheorghe Ene să fie
considerat plecat un pic cu sorcova. L-au discreditat cu metodă,
răspândind în jurul său fel de fel de zvonuri fetide. Am avut cu
el zeci și zeci de discuții și, de cele mai multe ori, cu o
superficialitate idioată, îl luam peste picior chiar dacă îl
vedeam cum suferă pentru faptul că ”poveștile” sale sunt
tratate cu ironie. Cu ani în urmă, am scris, în revista
„Amphytrion” din Râmnicu Sărat, un scurt articol referitor la
acest Colocviu. în ultimii ani, autoritățile ne vând gogoșile
medievale ale torționarilor din pușcăriile comuniste, nimeni
neaducând la zi și problema foștilor securiști și turnători
aflați în solda poliției politice. Aflu că e aproape de a vedea
lumina tiparului o carte despre activitatea celebrului cenaclu
literar”Al. Sahia”, în care sunt publicate dovezi clare că
Securitatea urmărea scriitorii locali și că se folosea la greu și
de eternii ei turnători. De-a lungul timpului, am întâlnit câteva
mărturii edificatoare despre tainicul colocviu buzoian și
dezastrele ce au urmat acestuia. Iată ce scrie, în onorabila
revistă râmniceană ”Spații Culturale” (nr. 16, mai-iunie
2011), cunoscutul critic literar vrâncean Ionel Necula: ”Un moment
important în coagularea identitară a grupului de la Iași l-a
constituit Colocviul de literatură de la Buzău din decembrie 1982 –
prilej rar de a se aduna laolaltă și de a intra în dialog cu alte
grupări similare din Timișoara, București sau Cluj. întâlnirea a
fost un fel de capcană, pentru că a adunat vreo patruzeci de
Opzeciști din toată țara și-a alertat serios organele de
securitate, care nu și-au reprimat intenția unor măsuri de
descurajare. Cea mai severă represiune, își amintește Mircea
Nedelciu într-un interviu acordat lui Bogdan Rădulescu (reprodus și
de Luca Pițu în cartea sa), a cunoscut-o grupul de la Iași, ceea
ce spune multe despre zelul aparatului securistic de aici. O întreagă
ocultă s-a pus în mișcare atunci, mergând cu măsurile
sancționare până la scoaterea din învățământul universitar a
lui Luca Pițu și trimiterea lui la țară, în satul de baștină,
să predea franceza în învățământul elementar”.
Unul dintre cei
prezenți la Colocviul de la Buzău, Sorin Antohi, pare destul de
inițiat în mecanismele securității comuniste. într-un articol
din revista ”Argeș” nr. 2/2008, intitulat ”Pagini salvate
dintr-un samizdat colectiv”, el explică și justifică soarta
unora dintre manuscrisele sale și a altor scriitori ieșeni: ”Din
cele 1.685 de ale Securității care mi-au fost
oferite de CNSAS în septembrie 2007 (v. articolul meu Din nou despre
raporturile mele cu Securitatea, Timpul, noiembrie, 2007, pp. 6-7),
23 proveneau dintr-un manuscris de grup început în toamna lui 1982
și pierdut pe 18 mai 1983, când unicul său exemplar a fost
confiscat de Securitate”.
Când am aflat
că Sorin Antohi, un scriitor consacrat, avea de mult semnat pactul
cu Securitatea nu știu de ce vestea nu m-a surprins deloc. Anul în
care a fost racolat ar avea o oarecare importanță și, mai mult ca
sigur, există undeva și această precizare. Oricum, după felul
pedant în care descrie întâlnirea de la Buzău, fie și doar în
câteva fraze, se înțelege că el deja avea un spirit de observație
numai bun pentru necesitățile Securității. Citez din același
articol publicat în revista ”Argeș”: ”Dan Petrescu și cu
mine am participat pe 17-20 decembrie 1982 la colocviul Tânărul
scriitor–Literatura actuală–Actualitatea literară, o reuniune
pornită probabil din bune intenții și transformată pe parcurs
într-un fel de capcană pentru vreo patruzeci de „optzeciști”
din toată țara. a avut loc la Buzău, la Casa
de Cultură a Științei și Tehnicii pentru Tineret, ceea ce va fi
facilitat neîndoielnic supravegherea : eram
cazați cu toții în micul hotel al Casei (dacă ridicai receptorul
telefonului din cameră pentru a suna la recepție auzeai toate
convorbirile din celelalte camere; pe masa din sala de conferințe
mergea non-stop un magnetofon; unde or fi înregistrările?). Am
găsit printre cele 1.685 de pagini pomenite la început declarații
ale unora dintre organizatori, o listă a Securității (U.M. 0896
Buzău) cu datele personale, adresele și prezența participanților,
aparent transcrise din registrul hotelului etc. în acel cadru,
confrații ne-au invitat și pe noi, pe Dan Petrescu și pe mine, să
citim ceva. Cum aveam la noi romanul, fiindcă ne venea rândul la
scris și voiam să recitim ansamblul, am decis să ne producem cu
asta – Dan nu avea alte proze la îndemână, iar ceea ce scriam
noi de regulă erau eseuri puțin pretabile la o lectură publică.
Citind cu glas tare, cu ochii la rolele magnetofonului și la
publicul tot mai atent, mi-a venit să declam cu vocea lui Ceaușescu
un citat din Gheoghiu-Dej inserat în text. Deși nu mă apropiam de
legendara capacitate a lui Ioan T. Morar de a-l impersona
suprarealist și parodic pe Geniul Carpaților, colegii noștri
scriitori s-au amuzat. Securitatea, dimpotrivă”. Așadar,
după mulți ani, Sorin Antohi găsește, în ”documentele”
Securității, oferite de CNSAS, ”declarații ale unora dintre
organizatori”. Cu excepția lui Gheorghe Ene - lider nedeclarat dar
subînțeles al optzeciștilor buzoieni - și cea a fostului activist
comunist Dudu Ștefan, în cei 32 de ani (!) care au trecut de atunci
nu am auzit pe nimeni altcineva vorbind în clar despre acel Colocviu
de tristă amintire. Regretatul Gică Ene vorbea cu cine vroia să-l
asculte. Din păcate, mulți dintre noi nu l-am luat niciodată prea
în serios. Mai rău, l-am tachinat cu o inconștiență prostească.
Cineva îi construise cu migală un portret perfect de ”Gică
Contra”, iar el le dădea cu seninătate apă la moară acestora.
Nu stătea decât rareori la aceeași masă cu alți ”scriitori”.
De la prezența unui număr de două persoane în sus i se părea
ceva nefiresc, devenea agitat, retractil, evaziv. își bea berea și
pleca grăbit în altă crâșmă. Am avut șansa uriașă de a-i
asculta multe destăinuiri. Din păcate, o tot spun, nu-l puteam lua
niciodată în serios. Nici nu aveam cum, din moment ce, din senin,
în toiul discuției, simțeai că devine sufocat de bănuieli
neîntemeiate și te pune la încercare, te verifică să vadă dacă
nu cumva ai intenții necurate, ascunse. Brusc nu mai avea încredere
în cel cu care discuta. Uneori aveam senzația că se ferește de el
însuși. într-o dimineață, la câțiva ani după acel nefast
Colocviu, într-o scurtă conversație de rutină, pe stradă m-a
somat să scot ”microfonul” de sub pardesiu. Am rămas mut, jenat
de paranoia sa, neavând decât o fulgurantă reacție de resemnare.
Acesta era Gică Ene! Țineam degetele strecurate sub pardesiu, cu
palma sprijină de un nasture, la burtă, doar cu degetul mare la
vedere, iar el se purta ca și cum sub veșmânt aș fi avut un
pistol cu amortizor! Totuși, în principiu, mă consolam cu gândul
că eram unul dintre puținii oameni în care el avea cât de cât
încredere. Uneori, ca în scurta scenă descrisă mai sus, avea
privirile unui om hăituit. Umbla tot timpul cu o geantă diplomat
doldora de hârtii: ciorne, manuscrise, reviste, cărți etc. – de
care nu se despărțea nici când era nevoit să se ducă la closetul
vreunei cofetării sau berării. Pur și simplu trăia cu coșmarul
că e supravhegeat până și-n somn. De câteva ori a fost bătut,
inclusiv imediat după 1989 în plină democrației a noilor
securiști vechi. Dezinformarea funcționa la maxim, a doua zi se
lansa zvonul că s-a îmbătat și că ar fi supărat niște
necunoscuți care l-ar fi taxat. Nu putea fi adevărat, pentru că
Gheorghe Ene era arhicunoscut în oraș, toți îi spuneau ”Dom
profesor” cu un respect venit din legendara sa cultură filologică.
Boema a fost pentru el una mai mult livrescă dar cu priză la omul
simplu, care, firește, se simțea măgulit că avea ocazia să bea o
bere cu un ins exotic, extravagant, imprevizibil în discursuri
fascinante, ironice, sarcastice, sulfuroase la adresa sistemului
comunisto-securistic. îi spuneam mereu că poartă geanta Diplomat
ca și cum ar plimba un cățel de rasă. O ținea tot timpul în
mâna întinsă, părea a fi tras înainte de geantă precum câinele
întinde lesa. Când a pierdut geanta, un timp destul de îndelungat
a umblat cu o sacoșă de plastic tot așa, doldora de hârtii,
pixuri, bilete de pronosport și alte mărunțișuri. îi plăcea
fotbalul. Un timp a fost un fel de impresar voluntar al echipei din
satul său natal, Căldărăști, unde se stabilise definitiv,
predând română la școala de acolo. Țin minte că odată a
pierdut legitimațiile jucătorilor. Paradoxal, cu excepția
colegilor în ale scrisului, toată lumea îi arăta simpatie și
respect. în ceilalți fierbea fierea ascunsă a invidiei. Regimul
nu-l marginaliza pentru cine știe atitudine dură împotriva sa, ci
pentru potențialul imens de contestatar cu latență de vulcan
capricios. Avea izbucniri însă și le controla. Ceva nevăzut părea
a ieși afară din trupul său firav, ceva văzut sau simțit numai
de el, ceva la care parcă privea făcând ochii mari și
liniștindu-se imediat. Nu știu, nu mi-a spus niciodată că l-ar fi
bătut vreun securist ”la interviu”. în schimb, îl băteau
”întâmplător” fel de fel de golănași invizibili. Cred că de
ei se temea tot timpul. Iar în spatele lor nu putea fi altcineva
decât miștocarii cu ochi albăstriți de întuneric.
într-o bună
zi, cineva cu mai mult timp la dispoziție decât am eu va răsfoi în
arhiva CNSAS și, cu siguranță, va găsi date și mai relevante
despre Colocviul buzoian din 1982. Eu am alte priorități și nici
nu vreau să știu mai multe decât cred că e necesar. Adevărul
nescris există, plutește în aer de câteva decenii, îl știu toți
literații generației mele, unii dintre aceștia fiind implicați în
evenimentele de atunci. La 4 ani după Colocviu, în 1986, în
fruntea Securității județului Buzău a venit un ”meseriaș”
cu poftă de muncă: Ilie Merce, fost colonel de Securitate, până
în 1981 la Directia I, sectorul artă-cultură. în anii 1985-1986,
a condus compartimentul ”Eterul”, destinat să combată posturile
de radio străine care emiteau în limba română. Iată din cauza
cui prindeam foarte greu posturile de radio Europa Liberă, Dolce
Welle și Vocea Americii. Aceasta a rămas în SRI până in 1996,
când a fost trecut sau aruncat în rezervă, fiind acuzat că
furniza informații Partidului România Mare al pseudopatriotului
Corneliu Vadim Tudor, partid în care devine vicepreședinte iar din
anul 2000 deputat în Parlamentul României, în ciuda faptului că o
instituție abilitată – Consiliul Național pentru Studierea
Arhivelor Securității – stabilise clar că făcuse poliție
politică. în 1989, în noaptea de 21-22 decembrie, ca șef al DSS
județene, acest Ilie Merce l-a arestat pe cunoscutul dizident
buzoian Gabriel Andreescu. Ca parlamentar, culmea, a activat în
Comisia pentru cercetarea abuzurilor, corupției și pentru petiții.
Tocmai când corupția înflorea inclusiv sub rânjetul cu subînțeles
al lui Ion Iliescu. Lista colegilor săi din respectiva Comisie ar
trebui analizată temeinic. Mai ușor ar fi să se verifice care
dintre membrii acesteia nu era securist sau măcar turnător. în
timpul în care Merce intra în Parlament, într-o dimineață, în
prezența unui fost coleg de la ziarul buzoian ”Muntenia”, Mircea
Tabacu, la o cafea, scriitorul Gheorghe Ene ne-a mărturisit cu
amărăciune cum a dat declarații la Securitate, referitoare la acel
Colocviu. Discuția a plecat de la o simplă glumă. I-am spus că am
văzut declarațiile sale. M-a întrebat pe care dintre ele, pe cele
scrise cu pastă albastră sau pe cele scrise cu pastă neagră? I-am
spus că le-am văzut pe toate. Conform spuselor sale, dăduseră
doar câteva declarații, însă, securistul care îl ancheta, un
colonel, după ce le citea, le mototolea și le arunca la coșul de
gunoi pentru că nu reieșea din ele ceea ce el ar fi vrut. Gheorghe
Ene, Dumnezeu să-l ierte, era un scriitor cu un talent excepțional,
un jongleur al cuvintelor, care, împreună cu Gheorghe Iova, un alt
scriitor buzoian, o mică legendă pentru mulți dintre noi, au
înființat curentul textualist. Se pare că securistul își găsise
omul care să-l sufoce într-o semantică la care toată haita sa nu
avea acces. Conform spuselor lui Gheorghe Ene, acesta se prefăcea
că aruncă respectivele declarații doar pentru a-i îngroșa
dosarul și a-și etala către organele superioare excesul de zel.
Mai mereu relatările lui Gheorghe Ene aveau și un pic de naivitate
în ele, sau ceva ce ținea de piruete artistice în jurul cozii.
Cert este faptul că, din 1982, de la Colocviul respectiv, Gheorghe
Ene a trăit tot restul vieții cu frica în sân. După 1989 a
vorbit de unul singur, nimeni neluându-l în serios. Uneori, mai
ales, înainte de 1989, încerca să ne explice că necazurile sale i
se trag și din cauza fratelui său, care era nu știu ce funcționar
de stat la un serviciu extern. Fapt pentru care ar fi fost șicanat
și din această cauză. Cert este că, în ciuda seriozității sale
tragice, cei mai mulți dintre cei care îl cunoșteau îl priveau ca
pe un saltimbanc foarte simpatic. Operațiunea de discreditare a sa a
fost una dintre marile reușite ale securității locale. Ei știau
cât de lucid, analitic și periculos era pentru sistem și, cu
mijloacele lor impecabile, i-au făcut o cu totul altă imagine decât
cea reală. Mie însumi, la un sfert de secol după circul din 1989,
un fost securist, un amărât de subofițer, specialist în
interceptarea telefoanelor cu manivelă, mi-a făcut câteva mizerii
incalificabile pentru care e convins că nu va răspunde niciodată,
dimpotrivă, se laudă în presă cu isprăvile sale, ba chiar se
bate cu pumnul în piept, cât de patriot a fost el inventând
ghiveciul de flori cu microfon în el. Mi-a spus pe șleau că, dacă
trece măcar o zi, fără să facă un rău cuiva, înseamnă că
și-a pierdut ziua respectivă fără niciun rost. Despre aceste
incredibile întâmplări voi relata curând, cu documente
doveditoare despre cinismul apocaliptic al acestor creaturi cu jeg
sub unghiile creierelor îmbălsămate în ”mirodeniile ”
psihiatrice ale Inchiziției din Evul Mediu întunecat. în România
anului 2014 încă se face poliție politică. Mai abitir decât pe
vremea pantofarului tapițat la Târgoviște cu cuie de calibrul
7,62.
La puțin
timp după începerea acestei documentări am avut surpriza să dau
și peste ”scrisoarea” din 5 septembrie 2006, pe care ”cărturarul
Sorin Antohi” a încredințat-o ziarului „Cotidianul” , prin
care acesta recunoaște că a colaborat cu Securitatea. Redau
preambulul acesteia, intitulat de autor ”Esența”: ”Am
semnat un angajament de colaborare cu Securitatea pe 29 martie 1976,
pe cînd eram elev în ultima clasă de liceu (m-am născut pe 20
august 1957), la capătul a vreo trei săptămîni de presiuni.
Aproximativ între 1976 și 1982, cu intermitențe neregulate,
printre care una de peste un an și jumătate, am furnizat
Securității note informative, sub numele conspirativ «Valentin».
Am informat în scris Securitatea despre unii dintre prieteni și pe
unele dintre cunoștințe, fără să-i previn, fără să le-o
mărturisesc post festum pînă la scrierea acestui text, fără
să-mi cer iertare, fără să-mi asum public acest trecut nedemn și
dureros. I-am turnat uneori, cu moartea în suflet, dar nu i-am
trădat niciodată: nu am fost agent provocator; nu am primit misiuni
de vreun fel; nu mi s-au promis și nu mi s-au creat avantaje; nici
una dintre notele mele informative nu a trecut de generalități și
de informațiile pe care le consideram deja cunoscute; în toată
perioada am rămas ostil Securității și partidului-stat; mi s-a
plătit cu aceeași monedă. între 1974 și 1989, Securitatea a
primit informații despre mine de la alți informatori, iar în
anumite etape mi-a deschis «dosare de urmărire informativă»
(D.U.I.). Astfel, timp de cincisprezece ani, am trecut prin
prima și ultima dintre cele trei situații în care se putea găsi
un cetățean al R.S.R. din punctul de vedere al Securității (dacă
individul nu lucra direct în aparatul acesteia): (1) turnat, (2)
turnator, (3) turnator turnat - aceasta tipologie sumara a
turnatorului se va detalia pe parcurs. în paginile de fată, îmi
voi spune pe scurt povestea și voi reconstitui schematic mai multe
episoade relevante, pe baza memoriei, a unor însemnări personale
din epocă și a unor documente de arhivă păstrate la CNSAS și
solicitate de mine în august 2002. Pînă în momentul vorbirii,
după primirea mai recentă de către CNSAS a unei enorme cantități
de dosare, sînt singurele documente disponibile care mă privesc.
Din punct de vedere etic și moral, marturisirea și căința vin
prea tîrziu: gravității faptelor mele de acum 25-30 de ani i se
adaugă gravitatea imprescriptibilă a tăcerii, a vieții trăite în
minciună și duplicitate. Numai din punct de vedere psihologic și
istoric (de la egoistorie, prin microistorie, la istorie) e mai bine
prea tîrziu decît niciodată.“
Sorin Antohi, prin
această destăinuire fulminantă, făcută cu o precizie de
scriitor de prim rang, aduce un aport extrem de convingător și de
necesar în deslușirea până la nud a mecanismelor roților dințate
ale Securității. Dacă măcar o parte infimă dintre informatorii
acestui serviciu contra nației s-ar fi spovedit public imediat după
1989, acum țara noastră ar fi fost în cu totul altă situație
politică, economică și administrativă – securiști precum Ilie
Merce și Ristea Priboi (ultimul fiind cel care îl avea în urmărire
pe marele poet Ion Gheorghe) nu ar mai fi avut loc în guvern sau în
parlament. în fond, totul a fost pierdut în clipa în care Punctul
8 al Proclamației de la Timișoara a rămas doar o încercare
nereușită de asanare a rămășițelor viguroase ale
totalitarismului securisto-comunist. Este posibil ca Sorin Antohi să
fi făcut această mărturisire exhaustivă pentru a evita pentru
totdeauna vreo altă tentativă de șantaj asupra sa. Oricum ar sta
lucrurile, omul își merită liniștea, izbăvirea.
Revenid la
Gheorghe Ene, unul dintre organizatorii morali ai Colocviului de la
Buzău, aș menționa faptul că, încă din anul 1971, adică din
vremea studenției, acesta dădea semne clare de nesupușenie față
de rigiditatea sistemului opresiv din România. Se tot glumea pe
seama ”literaturii de sertar” , iar Gheorghe Ene era unul dintre
cei ironizați, dacă nu cumva această formă de ironie rudimentară
nu o fi fost doar o simplă provocare a turnătorilor și
securiștilor aflați în depistarea până și a celor mai
insesizabile mișcări în front. Cum spuneam ceva mai înainte, Ene
căra tot timpul după el o geantă doldora cu manuscrise. Uneori ne
citea cu o plăcere rară, având pe față expresia fericită a
actorului care a prins forma maximă în cel mai potrivit rol al
vieții, propriul său rol în propriul său scris. Se oprea din
lectura făcută cu voce tare, bine articulată, doar la apropierea
de masa noastră a vreunul necunoscut sau a chelneriței. Uneori se
dezlănțuia și nu mai ținea cont de nimic, părea un bard
revoluționar autentic, opus totalmente modelului oficial Adrian
Păunescu. Firește, gestul său era unul de provocare a nevăzutului
duh rău omniprezent. A publicat câte ceva din ceea ce scria atunci,
în perioada 1971-1978, deci până în Colocviu, în volumul ”texte
dincoace”, apărut la Editura ”CEEA CE”, în anul 2007 – o
editură a sa, în care a publicat doar vreo trei cărți asupra
cărora voi reveni. în prefața cărții (”Cuvinte lămuritoare”),
autorul notează :”Aici sunt numai texte citite (probabil, și de
ochii albaștri ai patriei!) la două cenacluri, Junimea și Viața
Buzăului, la Festivalurile de poezie de la Sighișoara din anii 80,
sau incluse în corespondența purtată aici, în special cu Gheorghe
Crăciun. Celălalt Gheorghe din grup, Iova, a fost și martorul unei
lecturi (16 octombrie 1975) la cenaclul evocat din Buzău, de pe urma
căreia (auto)condamnarea scrisului meu la sertar, pe durată
nedeterminată, a devenit o concluzie de care nu m-am despărțit
nici astăzi complet, deși trăiesc alte (sub!)vremuri...”. Acum,
la atîția ani de atunci, nu am nicio îndoială că respectivele
texte, sau corespondența lui Gheorghe Ene cu Gheorghe Crăciun și
alți optzeciști nu ar fi fost citite și de ”ochii albaștri ai
patriei”. Din câte știu, regretatul poet nu a apucat să-și vadă
dosarul de urmărire informativă. Rețin doar că, uneori, cu o
lehamite netrucată, îmi spunea că nu vrea să știe nimic, nu-l
interesează mizeriile din dosar, nu vroia să fie și mai dezamăgit
decât era. Citez în întregime poemul „Efect” citit de Ene în
1971 la Cenaclul Junimea:
Efect
Cunosc bine
starea pe care nu pot să o numesc
Efectul ei
există. Vorbesc.
Mă preocupă
mai mult libertatea.
Ea, care începe
cu ochiul.
Mă preocupă
și îmi dau apă la moara
Poemului pe
care vreau să îl scriu.
îmi dă
văzduh. îmi dă lumină.
îmi dă zid.
îmi dă speranțe puse în el.
îmi dă
frunză.
Foaie verde!
Pagini albe mă
vor pierde...
Libertatea este
să fii acolo.
Unde te vezi
văzut văzându-te
oricare vânt
bătându-te.
Starea există
sau vine.
Ea nu pune
punct
nu ispitește
nu cheamă în
„ește”
nu intră în
genul politic.
Se manifestă.
Acest poem o
atestă.
Nu are de-a
face cu haina pe care o îmbrac
Cu drumul pe
care merg
Cu omul pe care
îl întâlnesc
Cu vidul pe
care îl ocolesc.
Ea disperă și
se dispersează pe-aici
între un nu și
un nici.”
Pentru
cititorul de poezie de azi, nu-mi pot da seama dacă semnificația
acestor versuri mai poate fi receptată așa cum era ea în perioada
în care au fost scrise. Cert este faptul că, peste 11 ani, în
1982, autorul acestor versuri, împreună cu alți vreo 40 de
scriitori optzeciști, inclusiv Sorin Antohi, a participat la
Colocviul de literatură de la Buzău. Printre aceștia, deocamdată,
un singur informator : Sorin Antohi. Cum după întrunire au urmat
anchetele Securității, se poate presupune că, asemenea lui Sorin
Antohi cu mulți ani în urmă, și alți tineri scriitori ar fi
putut ceda ”la interviuri” semnându-și propria condamnare la o
viață dublă, diabolicul angajament cu Securitatea. închei cu încă
un fragment semnificativ din Cotidianul din 5 septembrie 2006,
referitor la Sorin Antohi - o derulare, se pare, standard a evoluției
victimelor cinicilor securiști: ”S-a născut în 1957. Este
profesor de istorie la Central European University, Budapesta și
unul dintre cei mai activi membrii ai Grupului pentru Dialog Social
(GDS). A publicat numeroase volume. împreună cu soția sa, Mona
Antohi, a tradus cărți esențiale.Teribilismul, șantajul, viața
de informator. Reperele colaborării lui Sorin Antohi cu Securitatea
sînt reconstituite pe baza documentelor CNSAS, a unor însemnări
personale și a memoriei autorului. în 1974, cînd era în clasa a
zecea de liceu, Sorin Antohi și alți doi prieteni, Dan Merișca și
Sorin Simion, au scos o revistă clandestină intitulată „Major”.
Tocmai pentru că era caustică la adresa regimului, cei trei au
dedicat publicația Congresului al XI-lea al PCR, în speranța că
nu va îndrăzni nimeni s-o cenzureze.Securitatea a aflat de revistă,
iar autorii au fost aspru mustrați atît la școală, cît și la
Securitate. în noiembrie 1974, Sorin Antohi a trimis unei prietene
din Pitești o scrisoare cu referințe ironice la regim și cu un
banc despre Ceaușescu. Scrisoarea a fost interceptată, semn că
Antohi era deja sub supravegherea Securității. Doi ani mai tîrziu,
în 1976, Securitatea devine iar activă în ceea ce-l privește, îi
avertizează pe cei trei atît în particular, cît și în fața
colegilor, moment în care Sorin Antohi îsi asumă paternitatea
publicației. Pe 29 martie 1976 a fost convocat la Securitate și pus
să scrie o declarație în care își recunoștea vinovăția față
de regim. A fost momentul în care a picat în capcană. După ce a
semnat declarația, plina de confesiuni careîl incriminau legal,
ofițerul de Securitate i-a pus în față angajamentul de informator
și i-a dat de înțeles că exmatricularea și pușcaria puteau fi
evitate dacă il semna. A primit numele de cod ”.
Despre
Colocviul de la Buzău a amintit, în treacăt, și criticul literar
Ion Bogdan Lefter, în revista ”Viața Românescă” din 7 martie
2011, într-un amplu articol dedicat Generației 80.
Amănunte
despre întrunirea respectivă mi-a oferit și fostul meu coleg de la
ziarul buzoian ”Muntenia”, Dudu Ștefan, secretar de redacție al
acestei publicații. Din păcate, ca și în cazul lui Gheorghe Ene,
nici pe acesta nu l-am ascultat atent, nu m-am arătat interesat de
”măruntaiele” Colocviului. Am reținut bine doar faptul că,
seara, în preziua întrunirii optzeciștilor, inimitabilul Gheorghe
Ene și-a parcat ”geanta mergătoare diplomat” la piciorul unei
mese din cunoscutul Restaurant ”Miorița”. Când intra într-un
local, el avea câteva obiceiuri de la care nu se abătea pentru
nimic în lume. Lângă o sticlă de bere sau un pahar de vin roșu,
își descărca pe masă o parte din hârtiile din geantă, citea,
corecta, modifica tot timpul câte ceva din manuscrisele sale
mototolite. Fuma mult. Dacă nu era deranjat de nimeni, întârzia
acolo loc destul de mult timp. Uneori citea câte un text de-al său
cu voce tare. Nu avea nici problemă psihiatrică, Doamne ferește.
Chiar și pe stradă vorbea singur, mărunt, silențios, coborât în
sine, de parcă ar fi scris direct pe aerul din fața sa. Părea un
ghem ludic de cuvinte deșirat pe trotuar, preocupat doar de sensul
vorbelor sale. în seara respectivă se pare că ar fi întâziat în
local ceva mai mult timp. Ceva sau cineva l-a iritat. La un moment
dat ar fi intrat în conflict cu personalul restaurantului. Nu cunosc
prea multe amănunte. De la Dudu Ștefan, care, la acea vreme, era
șeful cel mare al Organizației Județene a Uniunii Tineretului
Comunist, am aflat că Ene nu putea părăsi localul pentru că nu
mai avea cu ce să-și achite consumația. Astfel, în calitate de
supervizor al Colocviului care urma să înceapă a doua zi,
activistul Dudu Ștefan s-a prezentat la ”Miorița” și, cu
autoritatea sa incontestabilă în acele timpuri, a rezolvat
problema, l-a luat pe Ene și l-a dus la Casa de Cultură a Științei
și Tehnicii, acolo unde a doua zi urma să înceapă ”spectacolul”
și unde musai scriitorul optzecist trebuia să fie prezent fiind
unul dintre moderatori. Relatarea lui Dudu Ștefan e ceva mai
picantă, însă nu are rost să transform aceste rânduri într-o
șuetă. Discuția noastră a avut loc, cum spuneam mai devreme, în
redacția ziarului ”Muntenia”, unde eu eram redactor, în anul
1993. Dudu Ștefan, dincolo de ocupația sa politică anterioară,
era un tip citit, politicos, manierat până la snobism. Toți
redactorii îl apreciau pentru pozitivismul său comunicațional.
Descins direct din lumea economiei ”multilateral-dezvoltate”,
după 1989 a trecut impetuos la capitalismul autohton, a făcut un
împrumut la bancă, a ratat afacerea (o crescătorie de ciuperci!)
și chiar căsnicia, la un moment dat dormind în redacție, într-un
birou care, noaptea, îi ținea loc de dormitor. Era și un pic
bolnav de inimă, însă a supraviețuit miraculos, poate și
datorită unui sistem nervos blindat. Azi lucrează pe undeva prin
București, în cei 15 ani de când nu ne-am văzut am vorbit cu el
la telefon o singură dată, când l-am rugat să-mi trimită un
articol pentru un almanah. Fiul său este un onorabil preot undeva
într-o parohie din apropierea orașului Buzău. Dudu Ștefan îl
prețuia sincer pe Gheorghe Ene, era conștient de valoarea acestuia,
drept pentru care, în seara dinaintea Colocviului l-a protejat cum a
știut el mai bine. Tot în acea perioadă, am ascultat și varianta
unui bârfitor de profesie, un ins căruia nu-i pot da numele pentru
că i-aș face un mare serviciu introducându-l în posteritatea unui
scriitor pur-sânge, pe care l-a detestat, invidiat și hulit toată
viața sa. El poate fi unul dintre posibilii turnători din inima
Colocviului. Multe ”urme” duc spre el. Chiar eu l-am surprins,
după 1989, la locul său de muncă, făcându-mi un fel de fișă de
observație. Omul, ca să-i zic așa, e foarte meticulos (cazon) când
se ocupă de găurile din cașcavalul altora. Un complexat care,
venind vorba despre Gheorghe Ene, despre noaptea dinaintea
Colocviului, spunea tuturor cu totul altceva, o variantă șablon
elaborată de cei prin care el îi manipula pe alții. Ca toți
turnătorii de profesie, locuința sa ar fi avut și rolul de casă
conspirativă. Sunt vorbe scăpate de el însuși în situații pe
care uneori nu și le putea controla. Așadar, îi convingea pe alții
povestind cu un haz acrit că Ene s-ar fi pilit rău de tot în
noaptea aceea. Dus la Casa de Cultură, ar fi fost spălat cu
furtunul și i s-ar fi cumpărat un costum nou pentru a doua zi.
Acum, când văd fotografiile de atunci, primite de la un amic de
bună-credință, observ că Ene era îmbrăcat firesc, într-un
costum al său, unul greu de confundat. Congenerul nostru mințise
foarte profesionist, cu intenții urâte, incalificabile. Ne tot dăm
după degete, ne facem că nu pricepem nimic, însă, când vine
vorba de acest individ, nu există măcar unul dintre vechii
optzeciști care să nu fie convins că e vorba de un turnător
ordinar. într-un timp îl ușuisem de pe la anumite manifestări
culturale. Mi s-a sugerat să-l las în pace, să mă prefac că nu-l
văd, pentru că ”are și el niște obligații”. Datorită
acestor ”obligații”, dădea buzna peste tot, inclusiv la mesele
de protocol de după manifestări, iar felul cum făcea ochii mari și
cum ciulea urechile era suficient să te te pună în gardă chiar și
de nu l-ai fi cunoscut deloc. Ura sa pentru semeni părea ceva
motivat de cine știe ce complexe neștiute. De câteva ori i-am spus
sincer că prin venele sale nu curge sânge, ci bale.
Gheorghe Ene
avea cultul prieteniei. Mi-a vorbit, de zeci de ori, despre scriitori
dragi lui, colegi de generație, pe care, cu o superbă inocență,
îi situa mai mereu, valoric, mult deasupra scrierilor sale. într-un
fel, își cultiva cu migală curata modestie care l-a însoțit
toată viața, auto-marginalizarea, retragerea într-un sine
misterios, fortificat de un comportament de suprafață, derutant
pentru cei care nu-l cunoșteau cât de cât. Pe Gheorghe Iova, cel
mai bun și cel mai apropiat prieten, dădea impresia că-l crede un
fel de mentor sau, hai să zicem, un frate mai mare. Ne cita texte
greu abordabile din scrierile acestuia. Avea o memorie excelentă.
Drept e că și Iova ținea enorm la prietenul, con-județeanul și
colegul său de facultate. De multe ori Ene se ducea la
București doar pentru a-l vedea pe Gelu – cum i se adresau
apropiații. Vorbe frumoase, admirative avea și pentru alți foști
colegi de facultate sau de generație: Mircea Nedelciu, Constantin
Stan, Mariana Marin, Gheorghe Crăciun sau despre scriitori
transilvăneni consacrați dintru început: Dan Culcer, Viorel
Marineasa, Daniel Vighi și alți câțiva. Avea fața transfigurată
când povestea despre vreo întâlnire cu vreunul dintre aceștia, de
parcă le-ar fi fost impresar. Despre el, despre preocupările lui
literare ne spunea câte ceva insignifiant, printre picături. Apropo
de aceste picături și de modestia lui Gică, peste ani și ani, în
2004, a publicat un volumaș de versuri cu o geometrie năstrușnică,
un format A4 vertical, îndoit (30Ś10,5 cm), cu un titlu semnificând
modestia sa nativă, limpede: „Picături de rouă” (Ed. Casa
Corpului Didactic „I. Gh. Dumitrașcu – Buzău”). Poemele,
scurte și suple, sunt desfășurate în forma rombică a Coloanei
Infinitului, ordinea așezării în pagină neavând vreo relevanță,
nici măcar redacțională, versurile putând fi citite, la fiecare
poem, de la început sau de la sfârșit, uneori textul fiind un
întreg imuabil. Era modul său ludic de a sugera erecția cuvintelor
și verticalitatea morală: „Drept/în fața lumii/și-a mea/cum
izbucnesc/mereu pe gânduri/eu mă aștern/din reflex/vertical/și
tăcut/printre rânduri./Așa îmi închipui/și numai așa/că aș
putea/să(-mi!) mai fac/astăzi față./Și numai/chipul din
rouă/mi-arată/și mă învață/ce mă mai ține/întreg/și de
veghe/la mine/în viață.” Firește, poemele din această plachetă
au fost scrise cu trei decenii înainte de a fi tipărite. îmi
amintesc că, în anii ’80, primeam acasă revista studențească
“Echinox”. Mare bucurie am simțit în suflet găsind acolo un
text al lui Gheorghe Ene: “Bobârnace”. în timp ce colegii săi
aveau deja câte cel puțin 2,3 cărți publicate, el se mulțumea cu
astfel de escapade publicistice, rare și acelea, făcute la
inițiativa vreunuia dintre ei. Ne irita faptul că prietenii săi
fac tot ce pot ca să iasă în față, la bătaie, iar el e lăsat
de-o parte ca și cum ar fi fost copilul lor de mingi. îi reproșam
lipsa de combativitate, însă el nu era în stare să înțeleagă,
nu-l interesau ierarhiile literare, succesul și faima. Trecea de la
agonie la extaz cu o discreție cromozomică. Tricota cuvinte într-o
limbă primenită, revigora latența scrierii. Vorbea în cuvinte, ca
să zic așa. Revin la prietenii și “prietenii” lui Gică Ene.
Prin preajma sa se învârtea mai tot timpul un anume Dorel Istrate.
Așa l-am pomenit, ca un fel de umbră a acestuia. Chiar dacă se
născuse în același sat cu mine (mai bine zis în maternitatea din
satul meu, pentru că, de fapt, părinții săi locuiau într-un sat
vechin, Galbenu, care aparținea de județul Brăila), nu l-am
cunoscut decât târziu, când eu aveam peste 20 de ani și debutasem
cu versuri în revista “Familia” , girat de cunoscutul critic
literar Al. Cistelecan. Eram acasă, la ai mei, când m-am pomenit cu
el în curte. Un tip cu tupeu, vizibil atins de grandomanie. Nu ne-am
înțeles niciodată prea bine, instinctual, nu am avut încredere în
el niciodată, iar ceea ce am avut de spus i-am spus direct în față.
Timp de peste 3 decenii drumurile ni s-au intersectat întâmplător.
A lucrat prin diverse redacții, inclusiv prin Buzău, însă
niciodată nu am fost colegi în vreuna. în prezent e prin
București, prin învățământ sau tot prin vreo redacție sau
televiziune, căci și-a schimbat foarte des locul de muncă. Nu
vreau să insinuez nimic, las lucrurile exact așa cum sunt ele
ordonate în mintea mea, fără a coborâ în subiectivism această
relatare. Acest Istrate a fost în casa mea. Am fost și eu în casa
lui, ba chiar, când a plecat din oraș, l-am ajutat să care
mobilierul, dacă nu mă înșel, împreună cu poetul Nistor
Tănăsescu încărcând un camion destul de mare. Dorelul nostru a
făcut parte din anturaj, nelipsind de la multe întruniri literare
și, mai ales, de la câte un șpriț, unde, firește, toți eram
slobozi la gură. Gică îl tolera în preajma sa, ca pe un fel de
“calfă textualistă”. După 1989, am citit, în România
literară, într-un articol semnat de Viorel Padina, că Dorel ar fi
făcut niște lucruri mizerabile. L-am întrebat în nenumărate
rânduri dacă e adevărată acuzația poetului Padina. întotdeauna
s-a eschivat, dând-o din una în alta. în fine, iată, acum, după
atâta amar de vreme, tot scotocind printr-un trecut literar trăit
mai mult sau mai puțin la grămadă, așa cum convenea fostului
regim, descopăr niște treburi mai concrete. Viorel Padina, pe
numele său din acte Viorel Abălaru, și-a văzut dosarul de
urmărire informativă și, uluitor, în paginile acestuia a găsit
și câte ceva din “opera” secretizată a Dorelului. Primele
referiri la cei care i-au făcut rău le-am găsit în interviul dat
lui Mircea Mihăieș, în nr. 8/2006 – un dialog prea interesant
pentru a-l fragmenta, drept pentru care am hotărât să-l redau în
întregime, cât de curând. Insist asupra unor întâmplări, pentru
că, în principiu, eu însumi vreau să înțeleg ce se întâmpla
cu noi în acea perioadă, din realitățile căreia, din nepăsare,
din neștiință, din teamă și din multe alte motive, constat abia
acum, nu am știut sau nu am putut să înțelegem nici măcar partea
noastră de viață trăită la grămadă, după legile golite de
omenie și standarde civilizatorii ale unui sistem distructiv,
perfecționat din mers, dus până dincolo de imaginația celor mai
rele creaturi ale iadului . Am plecat de la Colocviul de literatură
de la Buzău, din 1982, însă, pe parcurs, ramificațiile acestei
documentări mi-au stârnit curiozitatea și dorința de a percepe în
amănunt cum funcționau mecanismele Securității, cum gândeau și
cum se comportau securiștii și turnătorii, până unde putea merge
ticăloșia unora dintre semeni, mai ales că, acum, când fac ochii
mari, simt o enormă frustrare știind cât de mult timp din viața
mea unică mi-a fost răpit de indivizi pe care i-am crezut prieteni
și în fața cărora, uneori, cu o inocență vecină cu prostia, am
vorbit vrute și nevrute, convins că, până și un simplu bună
ziua, dat unui cunoscut, pe stradă, are o anumită încărcătură
intimă și o anumită moralitate. Recunosc atracția irezistibilă
de a face lumină în propriul meu trecut, despre care credeam că
știu totul, neavând ideie că acest trecut nu înseamnă doar viața
mea, ci și aceea a “echipei cu care am trecut prin viață” –
cum foarte plastic și sugestiv se exprima deseori unul dintre mulții
turnători pe care tocmai i-am dibuit în ultima vreme, bănuielile
de atunci devenind acum certitudini care îmi produc o greață
vitală! Cum să nu râmâi perplecs când descoperi cum, în
urmă cu 32 de ani, un anume Dorel, pe care îl credeai, cât de cât,
amic, și cu care erai convins că împarți anumite convingeri
literare, dădea pedante informări, „textualiza” la organele de
represiune ale vremii? Cu această ocazie, reanalizând
comportamentul unora din „echipa cu care am trecut prin viață”
, completând acest puzzle, ale cărui piese abia acum le pot pune la
locul potrivit, simt o extraordinară eliberare de sub
presiunea unui comportament de rutină, diplomatic chiar, la care,
inevitabil, în lipsa unor motive serioase de a mă purta altfel,
apelam în fiecare zi trăită printre aceste respingătoare
creaturi. Nu am știut ce înseamnă exigența morală. M-am
lăsat înconjurat de farisei. Până în ziua în care, unul dintre
ei, mi-a făcut un rău iremediabil, ireversibil, plastografiind o
adeverință CNSAS, împrăștiind internetul cu această
mizerie,despre care CNSAS, la solicitarea avocatului meu, a
recunoscut că e un fals și cam atât, fără a se sesiza și a lua
măsurile ce se cuvin în asemenea situații. Faptul că, la scurt
timp, același CNSAS, culmea, la solicitarea unui fost securist, mi-a
trimis o adeverință originală, din care rezultă că nu am
colaborat în nici un fel cu Securitatea, nu mă mai încălzește cu
nimic. Acum nu vreau decât să fac lumină totală în viața mea
trăită onest și cu gândul la Cel de Sus, să cotrobăi cu răbdare
într-un întuneric pe care nici măcar nu mi-am imaginat vreodată
că ar fi putut exista. Curată revelație! La începutul
anului 2014 am fost aproape de plecarea definitivă dintre cei vii.
Pe 15 ianuarie, chiar în ziua aniversară a nașterii lui
Eminescu, trebuia să fiu operat. O operație fără prea mari
șanse de reușită, chiar dacă nu sufeream de vreo boală
incurabilă. Operația a fost amânată pentru a doua zi. Câteva
luni după aceea nu am putut înțelege cum și de ce m-am întors
din drumul spre care deja pășișem cu o seninătate exasperantă
pentru copiii mei. Știam că mă pot înfățișa cu capul sus la
Judecata de Apoi. Acum, cu fiecare zi care trece, înțeleg că
timpul care mi-a mai rămas trebuie dedicat unor evocări exhaustive
a tot ceea ce am trăit lipsind din propriul meu eu, inconștient de
răul calificat în care am respirat chiar și în momente de false
bucurii oferite de cei din jur. Muream cu o imagine urâtă, făcută
în laboratoarele încă active ale fostei Securități, de către
poliția politică actuală, fără ca posteritatea, în cazul în
care ar fi fost interesată, să știe măcar o parte din adevărurile
vieții mele trăite într-o decență firească, fără nimic
strident, fără să fi făcut vreodată vreun rău cuiva,
dimpotrivă. Operația de care aminteam mai sus a durat peste 4 ore.
Am fost anesteziat. Nu mi s-a scos din corp niciun organ, chiar dacă,
ciudată treabă, m-am internat cu mari probleme la fiere, ficat și
pancreas. O boală bruscă, galopantă. Parcă aș fi fost otrăvit.
Nu știu nimic din timpul operației. îmi lipsesc și aceste patru
ore din viață, nu numai ceea ce nu am conștientizat de-a lungul
anilor. M-am trezit într-o altă dimensiune a timpului. Totul e
neschimbat, doar eu sunt altul. Parcă mi s-ar fi dublat vârsta. Nu
e vorba despre bătrânețe, ci de o stare precisă – un
discernământ la care nu am știut că pot avea acces aproape total.
Mă simt ca un robot care nu are alt scop decât distrugerea răului.
Un robot care resetează toate sentimentele umane. Vreau să știu
tot răul invizibil pe care mi l-au făcut cei ce mi s-au furișat în
suflet.
Marin
Ifrim
|
|  |
Azi
Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Daca nu acum, atunci cînd? Daca nu noi, atunci cine?
S'inscrire a Societatea de maine
Intrati in Societatea de maine
Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
|
|
|
Inscriere : fr.groups.yahoo.com
Se dedica profesorului Mircea Zaciu
|
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga
|
Identificare
Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |
| 
|