Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Recommend_Us
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 55 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Restituiri: Marin Ifrim Buzau. Tainele desfasurarii Colocviului de literatura din 1982
    Scris la Friday, November 07 @ 14:38:45 CET de catre asymetria
    Historia oculta
    MEMORIALUL TĂCERII
    După mai bine de trei decenii, tainele desfășurării Colocviului de literatură din anul 1982 - desfășurat la Buzău -, încă sunt ferecate în mintea unora dintre participanți. Dacă, prin alte orașe, despre desfășurarea anchetelor Securității, după Colocviu, s-a scris și s-a discutat suficient, sau măcar cât să se facă un pic de lumină, participanții buzoieni la acea întrunire sunt, din păcate, campioni ai tăcerii. 


    MEMORIALUL TĂCERII
    După mai bine de trei decenii, tainele desfășurării Colocviului de literatură din anul 1982 - desfășurat la Buzău -, încă sunt ferecate în mintea unora dintre participanți. Dacă, prin alte orașe, despre desfășurarea anchetelor Securității, după Colocviu, s-a scris și s-a discutat suficient, sau măcar cât să se facă un pic de lumină, participanții buzoieni la acea întrunire sunt, din păcate, campioni ai tăcerii. Iată unul dintre motivele plauzibile pentru care viața literară din acest oraș este irespirabilă chiar și în prezent. Știm doar că, unul dintre securiștii de atunci, Ilie Merce, numit la Buzău în 1986, a ajuns mare deputat în Parlamentul României. Și mai știm că turnătorii de atunci, lăsați de prăsilă lui Merce, și-au făcut de cap, în continuare, respectând codul deontologic al năravului din fire. Există și motive temeinice care ne îndreptățesc să credem că în perioada respectivă nu s-a turnat numai la Securitate. Dintre toți scriitorii buzoini - sau așa-zis scriitori -, singurul care a avut curajul să vorbească, uneori în gura mare, în public, a fost regretatul Gheorghe Ene. Dar băieții au reacționat cum știau ei mai bine, au făcut în așa fel încât Gheorghe Ene să fie considerat plecat un pic cu sorcova. L-au discreditat cu metodă, răspândind în jurul său fel de fel de zvonuri fetide. Am avut cu el zeci și zeci de discuții și, de cele mai multe ori, cu o superficialitate idioată, îl luam peste picior chiar dacă îl vedeam cum suferă pentru faptul că ”poveștile” sale sunt tratate cu ironie. Cu ani în urmă, am scris, în revista „Amphytrion” din Râmnicu Sărat, un scurt articol referitor la acest Colocviu. în ultimii ani, autoritățile ne vând gogoșile medievale ale torționarilor din pușcăriile comuniste, nimeni neaducând la zi și problema foștilor securiști și turnători aflați în solda poliției politice. Aflu că e aproape de a vedea lumina tiparului o carte despre activitatea celebrului cenaclu literar”Al. Sahia”, în care sunt publicate dovezi clare că Securitatea urmărea scriitorii locali și că se folosea la greu și de eternii ei turnători. De-a lungul timpului, am întâlnit câteva mărturii edificatoare despre tainicul colocviu buzoian și dezastrele ce au urmat acestuia. Iată ce scrie, în onorabila revistă râmniceană ”Spații Culturale” (nr. 16, mai-iunie 2011), cunoscutul critic literar vrâncean Ionel Necula: ”Un moment important în coagularea identitară a grupului de la Iași l-a constituit Colocviul de literatură de la Buzău din decembrie 1982 – prilej rar de a se aduna laolaltă și de a intra în dialog cu alte grupări similare din Timișoara, București sau Cluj. întâlnirea a fost un fel de capcană, pentru că a adunat vreo patruzeci de Opzeciști din toată țara și-a alertat serios organele de securitate, care nu și-au reprimat intenția unor măsuri de descurajare. Cea mai severă represiune, își amintește Mircea Nedelciu într-un interviu acordat lui Bogdan Rădulescu (reprodus și de Luca Pițu în cartea sa), a cunoscut-o grupul de la Iași, ceea ce spune multe despre zelul aparatului securistic de aici. O întreagă ocultă s-a pus în mișcare atunci, mergând cu măsurile sancționare până la scoaterea din învățământul universitar a lui Luca Pițu și trimiterea lui la țară, în satul de baștină, să predea franceza în învățământul elementar”. Unul dintre cei prezenți la Colocviul de la Buzău, Sorin Antohi, pare destul de inițiat în mecanismele securității comuniste. într-un articol din revista ”Argeș” nr. 2/2008, intitulat ”Pagini salvate dintr-un samizdat colectiv”, el explică și justifică soarta unora dintre manuscrisele sale și a altor scriitori ieșeni: ”Din cele 1.685 de ale Securității care mi-au fost oferite de CNSAS în septembrie 2007 (v. articolul meu Din nou despre raporturile mele cu Securitatea, Timpul, noiembrie, 2007, pp. 6-7), 23 proveneau dintr-un manuscris de grup început în toamna lui 1982 și pierdut pe 18 mai 1983, când unicul său exemplar a fost confiscat de Securitate”.
    Când am aflat că Sorin Antohi, un scriitor consacrat, avea de mult semnat pactul cu Securitatea nu știu de ce vestea nu m-a surprins deloc. Anul în care a fost racolat ar avea o oarecare importanță și, mai mult ca sigur, există undeva și această precizare. Oricum, după felul pedant în care descrie întâlnirea de la Buzău, fie și doar în câteva fraze, se înțelege că el deja avea un spirit de observație numai bun pentru necesitățile Securității. Citez din același articol publicat în revista ”Argeș”: ”Dan Petrescu și cu mine am participat pe 17-20 decembrie 1982 la colocviul Tânărul scriitor–Literatura actuală–Actualitatea literară, o reuniune pornită probabil din bune intenții și transformată pe parcurs într-un fel de capcană pentru vreo patruzeci de „optzeciști” din toată țara. a avut loc la Buzău, la Casa de Cultură a Științei și Tehnicii pentru Tineret, ceea ce va fi facilitat neîndoielnic supravegherea : eram cazați cu toții în micul hotel al Casei (dacă ridicai receptorul telefonului din cameră pentru a suna la recepție auzeai toate convorbirile din celelalte camere; pe masa din sala de conferințe mergea non-stop un magnetofon; unde or fi înregistrările?). Am găsit printre cele 1.685 de pagini pomenite la început declarații ale unora dintre organizatori, o listă a Securității (U.M. 0896 Buzău) cu datele personale, adresele și prezența participanților, aparent transcrise din registrul hotelului etc. în acel cadru, confrații ne-au invitat și pe noi, pe Dan Petrescu și pe mine, să citim ceva. Cum aveam la noi romanul, fiindcă ne venea rândul la scris și voiam să recitim ansamblul, am decis să ne producem cu asta – Dan nu avea alte proze la îndemână, iar ceea ce scriam noi de regulă erau eseuri puțin pretabile la o lectură publică. Citind cu glas tare, cu ochii la rolele magnetofonului și la publicul tot mai atent, mi-a venit să declam cu vocea lui Ceaușescu un citat din Gheoghiu-Dej inserat în text. Deși nu mă apropiam de legendara capacitate a lui Ioan T. Morar de a-l impersona suprarealist și parodic pe Geniul Carpaților, colegii noștri scriitori s-au amuzat. Securitatea, dimpotrivă”. Așadar, după mulți ani, Sorin Antohi găsește, în ”documentele” Securității, oferite de CNSAS, ”declarații ale unora dintre organizatori”. Cu excepția lui Gheorghe Ene - lider nedeclarat dar subînțeles al optzeciștilor buzoieni - și cea a fostului activist comunist Dudu Ștefan, în cei 32 de ani (!) care au trecut de atunci nu am auzit pe nimeni altcineva vorbind în clar despre acel Colocviu de tristă amintire. Regretatul Gică Ene vorbea cu cine vroia să-l asculte. Din păcate, mulți dintre noi nu l-am luat niciodată prea în serios. Mai rău, l-am tachinat cu o inconștiență prostească. Cineva îi construise cu migală un portret perfect de ”Gică Contra”, iar el le dădea cu seninătate apă la moară acestora. Nu stătea decât rareori la aceeași masă cu alți ”scriitori”. De la prezența unui număr de două persoane în sus i se părea ceva nefiresc, devenea agitat, retractil, evaziv. își bea berea și pleca grăbit în altă crâșmă. Am avut șansa uriașă de a-i asculta multe destăinuiri. Din păcate, o tot spun, nu-l puteam lua niciodată în serios. Nici nu aveam cum, din moment ce, din senin, în toiul discuției, simțeai că devine sufocat de bănuieli neîntemeiate și te pune la încercare, te verifică să vadă dacă nu cumva ai intenții necurate, ascunse. Brusc nu mai avea încredere în cel cu care discuta. Uneori aveam senzația că se ferește de el însuși. într-o dimineață, la câțiva ani după acel nefast Colocviu, într-o scurtă conversație de rutină, pe stradă m-a somat să scot ”microfonul” de sub pardesiu. Am rămas mut, jenat de paranoia sa, neavând decât o fulgurantă reacție de resemnare. Acesta era Gică Ene! Țineam degetele strecurate sub pardesiu, cu palma sprijină de un nasture, la burtă, doar cu degetul mare la vedere, iar el se purta ca și cum sub veșmânt aș fi avut un pistol cu amortizor! Totuși, în principiu, mă consolam cu gândul că eram unul dintre puținii oameni în care el avea cât de cât încredere. Uneori, ca în scurta scenă descrisă mai sus, avea privirile unui om hăituit. Umbla tot timpul cu o geantă diplomat doldora de hârtii: ciorne, manuscrise, reviste, cărți etc. – de care nu se despărțea nici când era nevoit să se ducă la closetul vreunei cofetării sau berării. Pur și simplu trăia cu coșmarul că e supravhegeat până și-n somn. De câteva ori a fost bătut, inclusiv imediat după 1989 în plină democrației a noilor securiști vechi. Dezinformarea funcționa la maxim, a doua zi se lansa zvonul că s-a îmbătat și că ar fi supărat niște necunoscuți care l-ar fi taxat. Nu putea fi adevărat, pentru că Gheorghe Ene era arhicunoscut în oraș, toți îi spuneau ”Dom profesor” cu un respect venit din legendara sa cultură filologică. Boema a fost pentru el una mai mult livrescă dar cu priză la omul simplu, care, firește, se simțea măgulit că avea ocazia să bea o bere cu un ins exotic, extravagant, imprevizibil în discursuri fascinante, ironice, sarcastice, sulfuroase la adresa sistemului comunisto-securistic. îi spuneam mereu că poartă geanta Diplomat ca și cum ar plimba un cățel de rasă. O ținea tot timpul în mâna întinsă, părea a fi tras înainte de geantă precum câinele întinde lesa. Când a pierdut geanta, un timp destul de îndelungat a umblat cu o sacoșă de plastic tot așa, doldora de hârtii, pixuri, bilete de pronosport și alte mărunțișuri. îi plăcea fotbalul. Un timp a fost un fel de impresar voluntar al echipei din satul său natal, Căldărăști, unde se stabilise definitiv, predând română la școala de acolo. Țin minte că odată a pierdut legitimațiile jucătorilor. Paradoxal, cu excepția colegilor în ale scrisului, toată lumea îi arăta simpatie și respect. în ceilalți fierbea fierea ascunsă a invidiei. Regimul nu-l marginaliza pentru cine știe atitudine dură împotriva sa, ci pentru potențialul imens de contestatar cu latență de vulcan capricios. Avea izbucniri însă și le controla. Ceva nevăzut părea a ieși afară din trupul său firav, ceva văzut sau simțit numai de el, ceva la care parcă privea făcând ochii mari și liniștindu-se imediat. Nu știu, nu mi-a spus niciodată că l-ar fi bătut vreun securist ”la interviu”. în schimb, îl băteau ”întâmplător” fel de fel de golănași invizibili. Cred că de ei se temea tot timpul. Iar în spatele lor nu putea fi altcineva decât miștocarii cu ochi albăstriți de întuneric.
    într-o bună zi, cineva cu mai mult timp la dispoziție decât am eu va răsfoi în arhiva CNSAS și, cu siguranță, va găsi date și mai relevante despre Colocviul buzoian din 1982. Eu am alte priorități și nici nu vreau să știu mai multe decât cred că e necesar. Adevărul nescris există, plutește în aer de câteva decenii, îl știu toți literații generației mele, unii dintre aceștia fiind implicați în evenimentele de atunci. La 4 ani după Colocviu, în 1986, în fruntea Securității județului Buzău a venit un ”meseriaș” cu poftă de muncă: Ilie Merce, fost colonel de Securitate, până în 1981 la Directia I, sectorul artă-cultură. în anii 1985-1986, a condus compartimentul ”Eterul”, destinat să combată posturile de radio străine care emiteau în limba română. Iată din cauza cui prindeam foarte greu posturile de radio Europa Liberă, Dolce Welle și Vocea Americii. Aceasta a rămas în SRI până in 1996, când a fost trecut sau aruncat în rezervă, fiind acuzat că furniza informații Partidului România Mare al pseudopatriotului Corneliu Vadim Tudor, partid în care devine vicepreședinte iar din anul 2000 deputat în Parlamentul României, în ciuda faptului că o instituție abilitată – Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității – stabilise clar că făcuse poliție politică. în 1989, în noaptea de 21-22 decembrie, ca șef al DSS județene, acest Ilie Merce l-a arestat pe cunoscutul dizident buzoian Gabriel Andreescu. Ca parlamentar, culmea, a activat în Comisia pentru cercetarea abuzurilor, corupției și pentru petiții. Tocmai când corupția înflorea inclusiv sub rânjetul cu subînțeles al lui Ion Iliescu. Lista colegilor săi din respectiva Comisie ar trebui analizată temeinic. Mai ușor ar fi să se verifice care dintre membrii acesteia nu era securist sau măcar turnător. în timpul în care Merce intra în Parlament, într-o dimineață, în prezența unui fost coleg de la ziarul buzoian ”Muntenia”, Mircea Tabacu, la o cafea, scriitorul Gheorghe Ene ne-a mărturisit cu amărăciune cum a dat declarații la Securitate, referitoare la acel Colocviu. Discuția a plecat de la o simplă glumă. I-am spus că am văzut declarațiile sale. M-a întrebat pe care dintre ele, pe cele scrise cu pastă albastră sau pe cele scrise cu pastă neagră? I-am spus că le-am văzut pe toate. Conform spuselor sale, dăduseră doar câteva declarații, însă, securistul care îl ancheta, un colonel, după ce le citea, le mototolea și le arunca la coșul de gunoi pentru că nu reieșea din ele ceea ce el ar fi vrut. Gheorghe Ene, Dumnezeu să-l ierte, era un scriitor cu un talent excepțional, un jongleur al cuvintelor, care, împreună cu Gheorghe Iova, un alt scriitor buzoian, o mică legendă pentru mulți dintre noi, au înființat curentul textualist. Se pare că securistul își găsise omul care să-l sufoce într-o semantică la care toată haita sa nu avea acces. Conform spuselor lui Gheorghe Ene, acesta se prefăcea că aruncă respectivele declarații doar pentru a-i îngroșa dosarul și a-și etala către organele superioare excesul de zel. Mai mereu relatările lui Gheorghe Ene aveau și un pic de naivitate în ele, sau ceva ce ținea de piruete artistice în jurul cozii. Cert este faptul că, din 1982, de la Colocviul respectiv, Gheorghe Ene a trăit tot restul vieții cu frica în sân. După 1989 a vorbit de unul singur, nimeni neluându-l în serios. Uneori, mai ales, înainte de 1989, încerca să ne explice că necazurile sale i se trag și din cauza fratelui său, care era nu știu ce funcționar de stat la un serviciu extern. Fapt pentru care ar fi fost șicanat și din această cauză. Cert este că, în ciuda seriozității sale tragice, cei mai mulți dintre cei care îl cunoșteau îl priveau ca pe un saltimbanc foarte simpatic. Operațiunea de discreditare a sa a fost una dintre marile reușite ale securității locale. Ei știau cât de lucid, analitic și periculos era pentru sistem și, cu mijloacele lor impecabile, i-au făcut o cu totul altă imagine decât cea reală. Mie însumi, la un sfert de secol după circul din 1989, un fost securist, un amărât de subofițer, specialist în interceptarea telefoanelor cu manivelă, mi-a făcut câteva mizerii incalificabile pentru care e convins că nu va răspunde niciodată, dimpotrivă, se laudă în presă cu isprăvile sale, ba chiar se bate cu pumnul în piept, cât de patriot a fost el inventând ghiveciul de flori cu microfon în el. Mi-a spus pe șleau că, dacă trece măcar o zi, fără să facă un rău cuiva, înseamnă că și-a pierdut ziua respectivă fără niciun rost. Despre aceste incredibile întâmplări voi relata curând, cu documente doveditoare despre cinismul apocaliptic al acestor creaturi cu jeg sub unghiile creierelor îmbălsămate în ”mirodeniile ” psihiatrice ale Inchiziției din Evul Mediu întunecat. în România anului 2014 încă se face poliție politică. Mai abitir decât pe vremea pantofarului tapițat la Târgoviște cu cuie de calibrul 7,62.
    La puțin timp după începerea acestei documentări am avut surpriza să dau și peste ”scrisoarea” din 5 septembrie 2006, pe care ”cărturarul Sorin Antohi” a încredințat-o ziarului „Cotidianul” , prin care acesta recunoaște că a colaborat cu Securitatea. Redau preambulul acesteia, intitulat de autor ”Esența”:
    ”Am semnat un angajament de colaborare cu Securitatea pe 29 martie 1976, pe cînd eram elev în ultima clasă de liceu (m-am născut pe 20 august 1957), la capătul a vreo trei săptămîni de presiuni. Aproximativ între 1976 și 1982, cu intermitențe neregulate, printre care una de peste un an și jumătate, am furnizat Securității note informative, sub numele conspirativ «Valentin». Am informat în scris Securitatea despre unii dintre prieteni și pe unele dintre cunoștințe, fără să-i previn, fără să le-o mărturisesc post festum pînă la scrierea acestui text, fără să-mi cer iertare, fără să-mi asum public acest trecut nedemn și dureros. I-am turnat uneori, cu moartea în suflet, dar nu i-am trădat niciodată: nu am fost agent provocator; nu am primit misiuni de vreun fel; nu mi s-au promis și nu mi s-au creat avantaje; nici una dintre notele mele informative nu a trecut de generalități și de informațiile pe care le consideram deja cunoscute; în toată perioada am rămas ostil Securității și partidului-stat; mi s-a plătit cu aceeași monedă. între 1974 și 1989, Securitatea a primit informații despre mine de la alți informatori, iar în anumite etape mi-a deschis «dosare de urmărire informativă» (D.U.I.).
    Astfel, timp de cincisprezece ani, am trecut prin prima și ultima dintre cele trei situații în care se putea găsi un cetățean al R.S.R. din punctul de vedere al Securității (dacă individul nu lucra direct în aparatul acesteia): (1) turnat, (2) turnator, (3) turnator turnat - aceasta tipologie sumara a turnatorului se va detalia pe parcurs.
    în paginile de fată, îmi voi spune pe scurt povestea și voi reconstitui schematic mai multe episoade relevante, pe baza memoriei, a unor însemnări personale din epocă și a unor documente de arhivă păstrate la CNSAS și solicitate de mine în august 2002. Pînă în momentul vorbirii, după primirea mai recentă de către CNSAS a unei enorme cantități de dosare, sînt singurele documente disponibile care mă privesc. Din punct de vedere etic și moral, marturisirea și căința vin prea tîrziu: gravității faptelor mele de acum 25-30 de ani i se adaugă gravitatea imprescriptibilă a tăcerii, a vieții trăite în minciună și duplicitate. Numai din punct de vedere psihologic și istoric (de la egoistorie, prin microistorie, la istorie) e mai bine prea tîrziu decît niciodată.“

    Sorin Antohi, prin această destăinuire fulminantă, făcută cu o precizie de scriitor de prim rang, aduce un aport extrem de convingător și de necesar în deslușirea până la nud a mecanismelor roților dințate ale Securității. Dacă măcar o parte infimă dintre informatorii acestui serviciu contra nației s-ar fi spovedit public imediat după 1989, acum țara noastră ar fi fost în cu totul altă situație politică, economică și administrativă – securiști precum Ilie Merce și Ristea Priboi (ultimul fiind cel care îl avea în urmărire pe marele poet Ion Gheorghe) nu ar mai fi avut loc în guvern sau în parlament. în fond, totul a fost pierdut în clipa în care Punctul 8 al Proclamației de la Timișoara a rămas doar o încercare nereușită de asanare a rămășițelor viguroase ale totalitarismului securisto-comunist. Este posibil ca Sorin Antohi să fi făcut această mărturisire exhaustivă pentru a evita pentru totdeauna vreo altă tentativă de șantaj asupra sa. Oricum ar sta lucrurile, omul își merită liniștea, izbăvirea.
    Revenid la Gheorghe Ene, unul dintre organizatorii morali ai Colocviului de la Buzău, aș menționa faptul că, încă din anul 1971, adică din vremea studenției, acesta dădea semne clare de nesupușenie față de rigiditatea sistemului opresiv din România. Se tot glumea pe seama ”literaturii de sertar” , iar Gheorghe Ene era unul dintre cei ironizați, dacă nu cumva această formă de ironie rudimentară nu o fi fost doar o simplă provocare a turnătorilor și securiștilor aflați în depistarea până și a celor mai insesizabile mișcări în front. Cum spuneam ceva mai înainte, Ene căra tot timpul după el o geantă doldora cu manuscrise. Uneori ne citea cu o plăcere rară, având pe față expresia fericită a actorului care a prins forma maximă în cel mai potrivit rol al vieții, propriul său rol în propriul său scris. Se oprea din lectura făcută cu voce tare, bine articulată, doar la apropierea de masa noastră a vreunul necunoscut sau a chelneriței. Uneori se dezlănțuia și nu mai ținea cont de nimic, părea un bard revoluționar autentic, opus totalmente modelului oficial Adrian Păunescu. Firește, gestul său era unul de provocare a nevăzutului duh rău omniprezent. A publicat câte ceva din ceea ce scria atunci, în perioada 1971-1978, deci până în Colocviu, în volumul ”texte dincoace”, apărut la Editura ”CEEA CE”, în anul 2007 – o editură a sa, în care a publicat doar vreo trei cărți asupra cărora voi reveni. în prefața cărții (”Cuvinte lămuritoare”), autorul notează :”Aici sunt numai texte citite (probabil, și de ochii albaștri ai patriei!) la două cenacluri, Junimea și Viața Buzăului, la Festivalurile de poezie de la Sighișoara din anii 80, sau incluse în corespondența purtată aici, în special cu Gheorghe Crăciun. Celălalt Gheorghe din grup, Iova, a fost și martorul unei lecturi (16 octombrie 1975) la cenaclul evocat din Buzău, de pe urma căreia (auto)condamnarea scrisului meu la sertar, pe durată nedeterminată, a devenit o concluzie de care nu m-am despărțit nici astăzi complet, deși trăiesc alte (sub!)vremuri...”. Acum, la atîția ani de atunci, nu am nicio îndoială că respectivele texte, sau corespondența lui Gheorghe Ene cu Gheorghe Crăciun și alți optzeciști nu ar fi fost citite și de ”ochii albaștri ai patriei”. Din câte știu, regretatul poet nu a apucat să-și vadă dosarul de urmărire informativă. Rețin doar că, uneori, cu o lehamite netrucată, îmi spunea că nu vrea să știe nimic, nu-l interesează mizeriile din dosar, nu vroia să fie și mai dezamăgit decât era. Citez în întregime poemul „Efect” citit de Ene în 1971 la Cenaclul Junimea:

    Efect
    Cunosc bine starea pe care nu pot să o numesc Efectul ei există. Vorbesc. Mă preocupă mai mult libertatea. Ea, care începe cu ochiul. Mă preocupă și îmi dau apă la moara Poemului pe care vreau să îl scriu. îmi dă văzduh. îmi dă lumină. îmi dă zid. îmi dă speranțe puse în el. îmi dă frunză. Foaie verde! Pagini albe mă vor pierde... Libertatea este să fii acolo. Unde te vezi văzut văzându-te oricare vânt bătându-te. Starea există sau vine. Ea nu pune punct nu ispitește nu cheamă în „ește” nu intră în genul politic. Se manifestă. Acest poem o atestă. Nu are de-a face cu haina pe care o îmbrac Cu drumul pe care merg Cu omul pe care îl întâlnesc Cu vidul pe care îl ocolesc. Ea disperă și se dispersează pe-aici între un nu și un nici.”
    Pentru cititorul de poezie de azi, nu-mi pot da seama dacă semnificația acestor versuri mai poate fi receptată așa cum era ea în perioada în care au fost scrise. Cert este faptul că, peste 11 ani, în 1982, autorul acestor versuri, împreună cu alți vreo 40 de scriitori optzeciști, inclusiv Sorin Antohi, a participat la Colocviul de literatură de la Buzău. Printre aceștia, deocamdată, un singur informator : Sorin Antohi. Cum după întrunire au urmat anchetele Securității, se poate presupune că, asemenea lui Sorin Antohi cu mulți ani în urmă, și alți tineri scriitori ar fi putut ceda ”la interviuri” semnându-și propria condamnare la o viață dublă, diabolicul angajament cu Securitatea. închei cu încă un fragment semnificativ din Cotidianul din 5 septembrie 2006, referitor la Sorin Antohi - o derulare, se pare, standard a evoluției victimelor cinicilor securiști: ”S-a născut în 1957. Este profesor de istorie la Central European University, Budapesta și unul dintre cei mai activi membrii ai Grupului pentru Dialog Social (GDS). A publicat numeroase volume. împreună cu soția sa, Mona Antohi, a tradus cărți esențiale.Teribilismul, șantajul, viața de informator. Reperele colaborării lui Sorin Antohi cu Securitatea sînt reconstituite pe baza documentelor CNSAS, a unor însemnări personale și a memoriei autorului. în 1974, cînd era în clasa a zecea de liceu, Sorin Antohi și alți doi prieteni, Dan Merișca și Sorin Simion, au scos o revistă clandestină intitulată „Major”. Tocmai pentru că era caustică la adresa regimului, cei trei au dedicat publicația Congresului al XI-lea al PCR, în speranța că nu va îndrăzni nimeni s-o cenzureze.Securitatea a aflat de revistă, iar autorii au fost aspru mustrați atît la școală, cît și la Securitate. în noiembrie 1974, Sorin Antohi a trimis unei prietene din Pitești o scrisoare cu referințe ironice la regim și cu un banc despre Ceaușescu. Scrisoarea a fost interceptată, semn că Antohi era deja sub supravegherea Securității. Doi ani mai tîrziu, în 1976, Securitatea devine iar activă în ceea ce-l privește, îi avertizează pe cei trei atît în particular, cît și în fața colegilor, moment în care Sorin Antohi îsi asumă paternitatea publicației. Pe 29 martie 1976 a fost convocat la Securitate și pus să scrie o declarație în care își recunoștea vinovăția față de regim. A fost momentul în care a picat în capcană. După ce a semnat declarația, plina de confesiuni careîl incriminau legal, ofițerul de Securitate i-a pus în față angajamentul de informator și i-a dat de înțeles că exmatricularea și pușcaria puteau fi evitate dacă il semna. A primit numele de cod ”.

    Despre Colocviul de la Buzău a amintit, în treacăt, și criticul literar Ion Bogdan Lefter, în revista ”Viața Românescă” din 7 martie 2011, într-un amplu articol dedicat Generației 80. Amănunte despre întrunirea respectivă mi-a oferit și fostul meu coleg de la ziarul buzoian ”Muntenia”, Dudu Ștefan, secretar de redacție al acestei publicații. Din păcate, ca și în cazul lui Gheorghe Ene, nici pe acesta nu l-am ascultat atent, nu m-am arătat interesat de ”măruntaiele” Colocviului. Am reținut bine doar faptul că, seara, în preziua întrunirii optzeciștilor, inimitabilul Gheorghe Ene și-a parcat ”geanta mergătoare diplomat” la piciorul unei mese din cunoscutul Restaurant ”Miorița”. Când intra într-un local, el avea câteva obiceiuri de la care nu se abătea pentru nimic în lume. Lângă o sticlă de bere sau un pahar de vin roșu, își descărca pe masă o parte din hârtiile din geantă, citea, corecta, modifica tot timpul câte ceva din manuscrisele sale mototolite. Fuma mult. Dacă nu era deranjat de nimeni, întârzia acolo loc destul de mult timp. Uneori citea câte un text de-al său cu voce tare. Nu avea nici problemă psihiatrică, Doamne ferește. Chiar și pe stradă vorbea singur, mărunt, silențios, coborât în sine, de parcă ar fi scris direct pe aerul din fața sa. Părea un ghem ludic de cuvinte deșirat pe trotuar, preocupat doar de sensul vorbelor sale. în seara respectivă se pare că ar fi întâziat în local ceva mai mult timp. Ceva sau cineva l-a iritat. La un moment dat ar fi intrat în conflict cu personalul restaurantului. Nu cunosc prea multe amănunte. De la Dudu Ștefan, care, la acea vreme, era șeful cel mare al Organizației Județene a Uniunii Tineretului Comunist, am aflat că Ene nu putea părăsi localul pentru că nu mai avea cu ce să-și achite consumația. Astfel, în calitate de supervizor al Colocviului care urma să înceapă a doua zi, activistul Dudu Ștefan s-a prezentat la ”Miorița” și, cu autoritatea sa incontestabilă în acele timpuri, a rezolvat problema, l-a luat pe Ene și l-a dus la Casa de Cultură a Științei și Tehnicii, acolo unde a doua zi urma să înceapă ”spectacolul” și unde musai scriitorul optzecist trebuia să fie prezent fiind unul dintre moderatori. Relatarea lui Dudu Ștefan e ceva mai picantă, însă nu are rost să transform aceste rânduri într-o șuetă. Discuția noastră a avut loc, cum spuneam mai devreme, în redacția ziarului ”Muntenia”, unde eu eram redactor, în anul 1993. Dudu Ștefan, dincolo de ocupația sa politică anterioară, era un tip citit, politicos, manierat până la snobism. Toți redactorii îl apreciau pentru pozitivismul său comunicațional. Descins direct din lumea economiei ”multilateral-dezvoltate”, după 1989 a trecut impetuos la capitalismul autohton, a făcut un împrumut la bancă, a ratat afacerea (o crescătorie de ciuperci!) și chiar căsnicia, la un moment dat dormind în redacție, într-un birou care, noaptea, îi ținea loc de dormitor. Era și un pic bolnav de inimă, însă a supraviețuit miraculos, poate și datorită unui sistem nervos blindat. Azi lucrează pe undeva prin București, în cei 15 ani de când nu ne-am văzut am vorbit cu el la telefon o singură dată, când l-am rugat să-mi trimită un articol pentru un almanah. Fiul său este un onorabil preot undeva într-o parohie din apropierea orașului Buzău. Dudu Ștefan îl prețuia sincer pe Gheorghe Ene, era conștient de valoarea acestuia, drept pentru care, în seara dinaintea Colocviului l-a protejat cum a știut el mai bine. Tot în acea perioadă, am ascultat și varianta unui bârfitor de profesie, un ins căruia nu-i pot da numele pentru că i-aș face un mare serviciu introducându-l în posteritatea unui scriitor pur-sânge, pe care l-a detestat, invidiat și hulit toată viața sa. El poate fi unul dintre posibilii turnători din inima Colocviului. Multe ”urme” duc spre el. Chiar eu l-am surprins, după 1989, la locul său de muncă, făcându-mi un fel de fișă de observație. Omul, ca să-i zic așa, e foarte meticulos (cazon) când se ocupă de găurile din cașcavalul altora. Un complexat care, venind vorba despre Gheorghe Ene, despre noaptea dinaintea Colocviului, spunea tuturor cu totul altceva, o variantă șablon elaborată de cei prin care el îi manipula pe alții. Ca toți turnătorii de profesie, locuința sa ar fi avut și rolul de casă conspirativă. Sunt vorbe scăpate de el însuși în situații pe care uneori nu și le putea controla. Așadar, îi convingea pe alții povestind cu un haz acrit că Ene s-ar fi pilit rău de tot în noaptea aceea. Dus la Casa de Cultură, ar fi fost spălat cu furtunul și i s-ar fi cumpărat un costum nou pentru a doua zi. Acum, când văd fotografiile de atunci, primite de la un amic de bună-credință, observ că Ene era îmbrăcat firesc, într-un costum al său, unul greu de confundat. Congenerul nostru mințise foarte profesionist, cu intenții urâte, incalificabile. Ne tot dăm după degete, ne facem că nu pricepem nimic, însă, când vine vorba de acest individ, nu există măcar unul dintre vechii optzeciști care să nu fie convins că e vorba de un turnător ordinar. într-un timp îl ușuisem de pe la anumite manifestări culturale. Mi s-a sugerat să-l las în pace, să mă prefac că nu-l văd, pentru că ”are și el niște obligații”. Datorită acestor ”obligații”, dădea buzna peste tot, inclusiv la mesele de protocol de după manifestări, iar felul cum făcea ochii mari și cum ciulea urechile era suficient să te te pună în gardă chiar și de nu l-ai fi cunoscut deloc. Ura sa pentru semeni părea ceva motivat de cine știe ce complexe neștiute. De câteva ori i-am spus sincer că prin venele sale nu curge sânge, ci bale.
    Gheorghe Ene avea cultul prieteniei. Mi-a vorbit, de zeci de ori, despre scriitori dragi lui, colegi de generație, pe care, cu o superbă inocență, îi situa mai mereu, valoric, mult deasupra scrierilor sale. într-un fel, își cultiva cu migală curata modestie care l-a însoțit toată viața, auto-marginalizarea, retragerea într-un sine misterios, fortificat de un comportament de suprafață, derutant pentru cei care nu-l cunoșteau cât de cât. Pe Gheorghe Iova, cel mai bun și cel mai apropiat prieten, dădea impresia că-l crede un fel de mentor sau, hai să zicem, un frate mai mare. Ne cita texte greu abordabile din scrierile acestuia. Avea o memorie excelentă. Drept e că și Iova ținea enorm la prietenul, con-județeanul și colegul său de facultate.  De multe ori Ene se ducea la București doar pentru a-l vedea pe Gelu – cum i se adresau apropiații. Vorbe frumoase, admirative avea și pentru alți foști colegi de facultate sau de generație: Mircea Nedelciu, Constantin Stan, Mariana Marin, Gheorghe Crăciun sau despre scriitori transilvăneni consacrați dintru început: Dan Culcer, Viorel Marineasa, Daniel Vighi și alți câțiva. Avea fața transfigurată când povestea despre vreo întâlnire cu vreunul dintre aceștia, de parcă le-ar fi fost impresar. Despre el, despre preocupările lui literare ne spunea câte ceva insignifiant, printre picături. Apropo de aceste picături și de modestia lui Gică, peste ani și ani, în 2004, a publicat un volumaș de versuri cu o geometrie năstrușnică, un format A4 vertical, îndoit (30Ś10,5 cm), cu un titlu semnificând modestia sa nativă, limpede: „Picături de rouă” (Ed. Casa Corpului Didactic „I. Gh. Dumitrașcu – Buzău”). Poemele, scurte și suple, sunt desfășurate în forma rombică a Coloanei Infinitului, ordinea așezării în pagină neavând vreo relevanță, nici măcar redacțională, versurile putând fi citite, la fiecare poem, de la început sau de la sfârșit, uneori textul fiind un întreg imuabil. Era modul său ludic de a sugera erecția cuvintelor și verticalitatea morală: „Drept/în fața lumii/și-a mea/cum izbucnesc/mereu pe gânduri/eu mă aștern/din reflex/vertical/și tăcut/printre rânduri./Așa îmi închipui/și numai așa/că aș putea/să(-mi!) mai fac/astăzi față./Și numai/chipul din rouă/mi-arată/și mă învață/ce mă mai ține/întreg/și de veghe/la mine/în viață.” Firește, poemele din această plachetă au fost scrise cu trei decenii înainte de a fi tipărite. îmi amintesc că, în anii ’80, primeam acasă revista studențească “Echinox”. Mare bucurie am simțit în suflet găsind acolo un text al lui Gheorghe Ene: “Bobârnace”. în timp ce colegii săi aveau deja câte cel puțin 2,3 cărți publicate, el se mulțumea cu astfel de escapade publicistice, rare și acelea, făcute la inițiativa vreunuia dintre ei. Ne irita faptul că prietenii săi fac tot ce pot ca să iasă în față, la bătaie, iar el e lăsat de-o parte ca și cum ar fi fost copilul lor de mingi. îi reproșam lipsa de combativitate, însă el nu era în stare să înțeleagă, nu-l interesau ierarhiile literare, succesul și faima. Trecea de la agonie la extaz cu o discreție cromozomică. Tricota cuvinte într-o limbă primenită, revigora latența scrierii. Vorbea în cuvinte, ca să zic așa. Revin la prietenii și “prietenii” lui Gică Ene. Prin preajma sa se învârtea mai tot timpul un anume Dorel Istrate. Așa l-am pomenit, ca un fel de umbră a acestuia. Chiar dacă se născuse în același sat cu mine (mai bine zis în maternitatea din satul meu, pentru că, de fapt, părinții săi locuiau într-un sat vechin, Galbenu, care aparținea de județul Brăila), nu l-am cunoscut decât târziu, când eu aveam peste 20 de ani și debutasem cu versuri în revista “Familia” , girat de cunoscutul critic literar Al. Cistelecan. Eram acasă, la ai mei, când m-am pomenit cu el în curte. Un tip cu tupeu, vizibil atins de grandomanie. Nu ne-am înțeles niciodată prea bine, instinctual, nu am avut încredere în el niciodată, iar ceea ce am avut de spus i-am spus direct în față. Timp de peste 3 decenii drumurile ni s-au intersectat întâmplător. A lucrat prin diverse redacții, inclusiv prin Buzău, însă niciodată nu am fost colegi în vreuna. în prezent e prin București, prin învățământ sau tot prin vreo redacție sau televiziune, căci și-a schimbat foarte des locul de muncă. Nu vreau să insinuez nimic, las lucrurile exact așa cum sunt ele ordonate în mintea mea, fără a coborâ în subiectivism această relatare. Acest Istrate a fost în casa mea. Am fost și eu în casa lui, ba chiar, când a plecat din oraș, l-am ajutat să care mobilierul, dacă nu mă înșel, împreună cu poetul Nistor Tănăsescu încărcând un camion destul de mare. Dorelul nostru a făcut parte din anturaj, nelipsind de la multe întruniri literare și, mai ales, de la câte un șpriț, unde, firește, toți eram slobozi la gură. Gică îl tolera în preajma sa, ca pe un fel de “calfă textualistă”. După 1989, am citit, în România literară, într-un articol semnat de Viorel Padina, că Dorel ar fi făcut niște lucruri mizerabile. L-am întrebat în nenumărate rânduri dacă e adevărată acuzația poetului Padina. întotdeauna s-a eschivat, dând-o din una în alta. în fine, iată, acum, după atâta amar de vreme, tot scotocind printr-un trecut literar trăit mai mult sau mai puțin la grămadă, așa cum convenea fostului regim, descopăr niște treburi mai concrete. Viorel Padina, pe numele său din acte Viorel Abălaru, și-a văzut dosarul de urmărire informativă și, uluitor, în paginile acestuia a găsit și câte ceva din “opera” secretizată a Dorelului. Primele referiri la cei care i-au făcut rău le-am găsit în interviul dat lui Mircea Mihăieș, în nr. 8/2006 – un dialog prea interesant pentru a-l fragmenta, drept pentru care am hotărât să-l redau în întregime, cât de curând. Insist asupra unor întâmplări, pentru că, în principiu, eu însumi vreau să înțeleg ce se întâmpla cu noi în acea perioadă, din realitățile căreia, din nepăsare, din neștiință, din teamă și din multe alte motive, constat abia acum, nu am știut sau nu am putut să înțelegem nici măcar partea noastră de viață trăită la grămadă, după legile golite de omenie și standarde civilizatorii ale unui sistem distructiv, perfecționat din mers, dus până dincolo de imaginația celor mai rele creaturi ale iadului . Am plecat de la Colocviul de literatură de la Buzău, din 1982, însă, pe parcurs, ramificațiile acestei documentări mi-au stârnit curiozitatea și dorința de a percepe în amănunt cum funcționau mecanismele Securității, cum gândeau și cum se comportau securiștii și turnătorii, până unde putea merge ticăloșia unora dintre semeni, mai ales că, acum, când fac ochii mari, simt o enormă frustrare știind cât de mult timp din viața mea unică mi-a fost răpit de indivizi pe care i-am crezut prieteni și în fața cărora, uneori, cu o inocență vecină cu prostia, am vorbit vrute și nevrute, convins că, până și un simplu bună ziua, dat unui cunoscut, pe stradă, are o anumită încărcătură intimă și o anumită moralitate. Recunosc atracția irezistibilă de a face lumină în propriul meu trecut, despre care credeam că știu totul, neavând ideie că acest trecut nu înseamnă doar viața mea, ci și aceea a “echipei cu care am trecut prin viață” – cum foarte plastic și sugestiv se exprima deseori unul dintre mulții turnători pe care tocmai i-am dibuit în ultima vreme, bănuielile de atunci devenind acum certitudini care îmi produc o greață vitală!  Cum să nu râmâi perplecs când descoperi cum, în urmă cu 32 de ani, un anume Dorel, pe care îl credeai, cât de cât, amic, și cu care erai convins că împarți anumite convingeri literare, dădea pedante informări, „textualiza” la organele de represiune ale vremii? Cu această ocazie, reanalizând comportamentul unora din „echipa cu care am trecut prin viață” , completând acest puzzle, ale cărui piese abia acum le pot pune la locul potrivit,  simt o extraordinară eliberare de sub presiunea unui comportament de rutină, diplomatic chiar, la care, inevitabil, în lipsa unor motive serioase de a mă purta altfel, apelam în fiecare zi trăită printre aceste respingătoare creaturi. Nu am știut ce înseamnă  exigența morală. M-am lăsat înconjurat de farisei. Până în ziua în care, unul dintre ei, mi-a făcut un rău iremediabil, ireversibil, plastografiind o adeverință CNSAS, împrăștiind internetul cu această mizerie,despre care CNSAS, la solicitarea avocatului meu, a recunoscut că e un fals și cam atât, fără a se sesiza și a lua măsurile ce se cuvin în asemenea situații. Faptul că, la scurt timp, același CNSAS, culmea, la solicitarea unui fost securist, mi-a trimis o adeverință originală, din care rezultă că nu am colaborat în nici un fel cu Securitatea, nu mă mai încălzește cu nimic. Acum nu vreau decât să fac lumină totală în viața mea trăită onest și cu gândul la Cel de Sus, să cotrobăi cu răbdare într-un întuneric pe care nici măcar nu mi-am imaginat vreodată că ar fi  putut exista. Curată revelație! La începutul anului 2014 am fost aproape de plecarea definitivă dintre cei vii. Pe 15 ianuarie, chiar în  ziua aniversară a nașterii lui Eminescu,  trebuia să fiu operat. O operație fără prea mari șanse de reușită, chiar dacă nu sufeream de vreo boală incurabilă. Operația a fost amânată pentru a doua zi. Câteva luni după aceea nu am putut înțelege cum și de ce m-am întors din drumul spre care deja pășișem cu o seninătate exasperantă pentru copiii mei. Știam că mă pot înfățișa cu capul sus la Judecata de Apoi. Acum, cu fiecare zi care trece, înțeleg că timpul care mi-a mai rămas trebuie dedicat unor evocări exhaustive a tot ceea ce am trăit lipsind din propriul meu eu, inconștient de răul calificat în care am respirat chiar și în momente de false bucurii oferite de cei din jur. Muream cu o imagine urâtă, făcută în laboratoarele încă active ale fostei Securități, de către poliția politică actuală, fără ca posteritatea, în cazul în care ar fi fost interesată, să știe măcar o parte din adevărurile vieții mele trăite într-o decență firească, fără nimic strident, fără să fi făcut vreodată vreun rău cuiva, dimpotrivă. Operația de care aminteam mai sus a durat peste 4 ore. Am fost anesteziat. Nu mi s-a scos din corp niciun organ, chiar dacă, ciudată treabă, m-am internat cu mari probleme la fiere, ficat și pancreas. O boală bruscă, galopantă. Parcă aș fi fost otrăvit. Nu știu nimic din timpul operației. îmi lipsesc și aceste patru ore din viață, nu numai ceea ce nu am conștientizat de-a lungul anilor. M-am trezit într-o altă dimensiune a timpului. Totul e neschimbat, doar eu sunt altul. Parcă mi s-ar fi dublat vârsta. Nu e vorba despre bătrânețe, ci de o stare precisă – un discernământ la care nu am știut că pot avea acces aproape total. Mă simt ca un robot care nu are alt scop decât distrugerea răului. Un robot care resetează toate sentimentele umane. Vreau să știu tot răul invizibil pe care mi l-au făcut cei ce mi s-au furișat în suflet.
    Marin Ifrim


    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Regionalizarea sau dezmembrarea. Este acceptabilã pentru români aceastã prop




    Rezultate | Chestionar

    Voturi 0

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.95 Seconds