Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Recommend_Us
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 55 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Eseuri: Gheorghe Mocuta. Herta Müller: scrisul ca anestezie a fricii
    Scris la Saturday, September 06 @ 19:01:47 CEST de catre asymetria
    Lecturi critice « Cu logica ei nemțească, Herta Müller descoperă drama limbii, a neputinței înțelegerii și comunicării, împingând lucrurile dincolo de orice limită, transformându-și copilăria nefericită într-o copilărie „universală”, dar nu așa cum făcuseră Creangă și Proust care i-au descoperit secretele, ci de pe altă poziție. Copilul pe care îl evocă eseista tânjește după normalitate


    Herta Müller: scrisul ca anestezie a fricii* 
    Obsesia întoarcerii la copilărie 


    Pentru cei mai mulți dintre noi, copilăria e vârsta paradisiacă, a lipsei de griji, o vârstă din care n-aveam cum să ieșim atunci; vom fi alungați mai târziu. în copilărie se întâmplă întotdeauna ceva esențial, poate ceva premonitoriu pentru existența noastră de mai târziu sau, în cazul artiștilor, al gânditorilor, pentru creația ulterioară. Copilăria e leagănul creației, dar și „accidentul” care îl provoacă, îl naște pe autor. Un prilej de a regăsi fericirea originară și nefericirea de a ne desprinde de starea de increat și de a deveni raționali, pragmatici. Cei mai mulți dintre noi devin la maturitate vânători, pescari, culegători. Unii însă devin victime, vânatul ideal. Vulpea. In statul polițienesc în care a trăit jumătate de viață, „nu-i nevoie ca urmăritorul să existe tot timpul în carne și oase pentru a te amenința. El e oricum pretutindeni în lucruri, ca umbră a lor; a infiltrat în ele frica: în bicicletă, în coafat, în parfum, în frigider; a transformat cele mai banale obiecte neînsuflețite în niște amenințări.” 

    Cartea Hertei Müller, Regele se-nclină și ucide (ca și romanul anterior la care face de atâtea ori trimiteri, încă de pe atunci vulpea era vânătorul,2005) e traversată de obsesia întoarcerii la copilărie și la această frică instictuală, viscerală, a accidentului paradisiac. Ochiul protector al părinților și al divinității care ar trebui să vegheze să-i asigure liniștea interioară, s-a transformat, în cazul ei, într-un ochi țintuitor, al supravegherii nemiloase: 

    „Am trăit peste 30 de ani, spune ea, într-o dictatură, în România. Unde fiecare individ forma o insulă în sine, iar țara întreagă, și ea, un spațiu etanș în afară, supravegheat în interior. Exista așadar, pe marea insulă mobilă care era țara, micuța insulă rătăctoare care erai tu însuți. Așezate una peste alta prin constrângere, două realități suprapuse forțat. Deși oricare dintre ele te-ar fi putut zdrobi ea singură.” 

    Originalitatea eseurilor provine din unghiul inedit din care copilul de altădată privește lumea. Sensibilitatea celui care depistează că „în fiecare limbă sunt alți ochi” rimează cu „privirea străină” dintr-un alt eseu. E o sensibilitate rănită prea devreme de demonul terorii. Descoperirea fricii în copilărie, provocată de neconcordanțele dintre realitate și cuvânt e cu atât mai dramatică cu cât ea relevă condiția dureroasă a mamei, obligată să facă mereu ordine în dulap ca să scape de angoasă. Radiografia fricii capătă dimensiuni delirante, imposibil de controlat: 

    „Dar această frică imaginată nu este doar imaginară, ci perfect valabilă atunci când ești silit să lupți cu ea, fiind la fel de reală ca și frica ce se justifică din afară. Și tocmai pentru că e construită în creier, i s-ar putea spune și frică descreierată. Descreierată pentru că nu are nici punct de plecare precis, nici leac.” 

    Comunitatea șvăbească din Banat, rănile războiului și ale deportării nu se închiseseră. Chiar mama și bunicul Hertei fuseseră deportați. Copilul moștenește o frică viscerală în fibra trupului și a creierului, în pigmentul sanguin. O angoasă ereditară la care se adaugă alienarea copilului care nu înțelege „boala” tatălui. Scena rugăciunii e răscolitoare; seara, înainte de culcare, bunica îi cânta o rugăciune și stingea lumina. în locul efectului de balsam, rugăciunea îi zdruncina simțurile și îi provoca un coșmar: 

    „Căci orice rugăciune, oricât de des bolborosită, devenea o paradigmă. Cerând să-mi interpretez propria-mi stare. Locul picioarelor este pe pământ, ceva mai sus sunt burta, coastele, capul. Și sus, în creștet, - părul. Cum oare să-ți înalți inima prin păr și prin tavanul gros al odăii până la Dumnezeu? De ce-mi mai cântă bunica aceste cuvinte, dacă tot nu-i în stare să facă ceea ce ele îți cer?” 

    Viziunea limbii materne 

    Cu logica ei nemțească, Herta Müller descoperă drama limbii, a neputinței înțelegerii și comunicării, împingând lucrurile dincolo de orice limită, transformându-și copilăria nefericită într-o copilărie „universală”, dar nu așa cum făcuseră Creangă și Proust care i-au descoperit secretele, ci de pe altă poziție. Copilul pe care îl evocă eseista tânjește după normalitate, asemeni celui evocat în Jurnalul Anei Frank. „Viziunea limbii materne” cu cotloanele ei secrete, cu parfumul și gustul special al expresiilor pe care le decodează, constituie un miracol și un impas. Un miracol, prin capacitatea de a scoate din memorie situații exemplare care ilustrează teza ei, faptul că „limba e inseparabilă de fapte”. într-o comunitate în care muncile grele erau o școală a tăcerii, anumite expresii, sau chiar rugăciunea, îi răscoleau conștiința. Demonul interpretării îi dădea ghes de fiecare dată determinând-o să răstălmăcească sensurile. De unde și revolta împotriva rugăciunii spuse de bunica. Sau impactul pe care îl au unele expresii dialectale prin poeticitatea lor primitivă: „Tinten trauchen” (viță de cerneală), „Milchdistel”(ciulinul de lapte), „Der Wind geht” (vântul merge). Sau descoperirea limbii române, odată cu venirea la oraș, la cincisprezece ani, impactul acestei limbi, confruntarea ei cu dialectul matern. 

    Pe de altă parte limba maternă (vizuina în care se ascunde „animalul inimii”) e o enigmă în măsura în care oglindește ratarea, eșecul : 

    „Până în ziua de azi multe lucruri nu le gândesc în cuvinte: nu le-am găsit pe cele potrivite nici în germana satului, nici în germana de la oraș, nici în română, nici în germana din Est sau din Vest. Și în nici o carte (...) Și adeseori tocmai despre lucrurile esențiale nu se mai poate spune nimic. Iar impulsul de a vorbi despre ele funcționează bine tocmai pentru că își ratează ținta. Că vorbele ar fi în stare să descurce lucrurile întortocheate – această convingere n-am întâlnit-o decât în Occident.” 

    Eseul în fiecare limbă sunt alți ochi vorbește despre ratarea țintei și despre prăbușirea cuvintelor în ființa care nu poate să ducă lucrurile până la capăt. Nu e de mirare că prozatoarea apelează la colajul dadaist pentru a se exprima. Pentru a ne spune în alt fel cât de importante sunt pentru ea obiectele sau locurile în care s-a simțit stingherită. 

    Scriitoarea a învățat de la alții că încrederea instinctivă în limba maternă poate duce la eșec. E vorba de Paul Celan care a ales să-și scrie opera în germană, limba asasinilor mamei sale și de Goldschmidt care ajunge să scrie în germană după ce scrisese câteva cărți în franceză. Trauma echivalării limbii cu Patria pentru emigranții ieșiți din Germania lui Hitler îi aduce aminte de național-comunismul ceaușist. Și de episodul xenofob al consătenilor care, după apariția primei cărți, o scuipau când o întâlneau pe străzile Timișoarei. De aici până la tema obsedantă a „supravegherii din interior” din romanul încă de pe atunci vulpea era vânătorul, nu e decât un pas. Pasaje din acest roman și din Animalul inimii folosește și în eseurile următoare, în special în Regele se-nclină și ucide. Aici aduce în prim-plan câteva episoade: prizonieratul bunicului, frizerul, tâmplarul care fabrică „mobile de pământ”, sinuciderea suspectă a prietenului inginer, figura anchetatorului, rezistența prin cultură, bancurile și poveștile hilare ale prietenilor, atmosfera încărcată și climatul de neîncredere, și ca o constantă, frica, teroarea, teama de a ți se umbla prin lucruri, de a fi pus sub urmărire și hărțuit. încât „Nu-i nevoie ca urmăritorul să existe tot timpul în carne și oase pentru a te amenința. El e oricum pretutindeni în lucruri, ca o umbră a lor; a infiltrat în ele frica: în bicicletă, în coafat, în parfum, în frigider; a tranformat cele mai banale obiecte neînsuflețite în niște amenințări. Obiectele aparținând celui urmărit au ajuns să-l personifice pe urmăritor.” Ajungem din nou la dihotomia vulpe-vânător, ilustrată în roman. 

    întrebarea care îi leagă cumva destinul de al lui Cioran-exilatul, din care citează la un moment dat, e: „cât valorează viața mea?” Făcând apologia eșecului pe care îl consideră rană și balsam, Cioran mistifică în stilul lui inimitabil și, în același timp rămâne fatalist, asemeni neamului său. După mulți ani petrecuți în Germania, Herta Müller declară că s-a desprins de România, „dar nu și de pervertirea dirijată a omului într-o dictatură, nu și de moștenirile ei de tot felul, care în orice clipă scot capul la iveală”. Sondând trecutul, dând la iveală răul și suferința pe care are puterea să le biciuie, scriitoarea dă un sens nou alienării ei, atunci când spune: 

    „Scriind, trebuie să mă păstrez acolo unde lăuntric am fost mai tare rănită – altfel, la ce bun să mai scriu?” 

    Scrisul ca anestezie a fricii, a terorii. Dar și ca alternativă a răsucirii cuțitului în rană. Scrisul rămâne soluția traumei, așa cum pofta de viață (mereu renăscută dintr-o apăsătoare îndoială) devine alternativa sinuciderii, a încercării de a exersa moartea într-un moment de declin. 

    Componenta românească a scrisului 

    în orizontul redus al copilăriei, trenul văzut de fetița care păștea vaca era vehicolul providențial spre o altă lume. Sentimentul zădărniciei, al vidului în acest orizont matricial capătă dimensiuni devoratoare. Pasul pe care îl face apoi din satul dialectal în orașul românesc constituie o altă treaptă a alienării ființei. Dar în același timp asistăm la o mărturisire tulburătoare, faptul că limba română a prins rădăcini în „privirea” și imaginația copilului: 

    „Mi se întâmplă tot mai des ca limba română să dispună ea de cuvintele mai sensibile, mai potrivite cu percepția mea decât limba maternă. Și nu voiam să mă mai lipsesc de șpagatul acestor transformări. Nici în vorbire, nici în scris. în cărțile mele nu am scris până acum nici măcar o propoziție pe românește. Dar bineînțeles că româna se amestecă mereu în ceea ce scriu, fiindcă a prins rădăcini în privirea mea.” 

    Pe de altă parte rezonanța unor expresii de-a gata cum ar fi „Limba e Patria” naște furtuni în con știința scriitoarei. Iar modul în care este perceput cuvântul „patrie”, confiscat de ideologia comunistă, o pune și mai mult în încurcătură.. De fapt o obligă să revină, asemeni mamei, asupra unui detaliu esențial; să-și facă ordine în memorie. Combinația detaliilor passé-présent ; présent-passé au la această autoare un impact extraordinar. Asistăm la reificarea fricii, a răului, ca în citatul din romanul Animalul inimii: 

    „Pentru că ne era frică, Edgar, Kurt, Georg și cu mine eram în fiecare zi împreună. Ședeam împreună la masă, dar frica rămânea atât de personală în fiecare cap, exact cum o aduseserăm cu noi când ne-am întâlnit. Râdeam mult ca s-o ascundem de ceilalți. Dar frica își pierdea urma. Când îți stăpânești obrazul, se strecoară în glas. Când reușești să-ți ții în frig obrazul și glasul, ca pe ceva fără viață, frica îți părăsește până și degetele. Se așază undeva în afara pielii. Zace liberă în jurul tău, o poți zări pe lucrurile din preajmă.” 

    Citind despre „fericirea insulară” din România dictaturii, mi-am adus aminte de poziția fermă pe care scriitoarea a avut-o într-un interviu televizat, față de problema desecretizării dosarelor securității. A deplâns faptul că nu știm nici acum câți români au fost împușcați pe graniță, în încercarea disperată de a-și câștiga libertatea. Mi-am adus aminte de ființa fragilă, cu ochi himerici, de trestia gânditoare pe care am cunoscut-o în anii studenției, la barul Universității timișorene. Avea o privire vie, vorbea rar, și era marcată de drama propriei generații și de trauma comunității: „Când tăcem, devenim dezagreabili – când vorbim, ajungem ridicoli”. Era oripilată de „soluția” celor care acceptau colaborarea. Când am revăzut-o acum, pe micul ecran, avea aceeași privire vie și demnă, vorbind clar și concis. Nu reușea să înțeleagă comedia manipulării dosarelor și tergiversarea, când în Germania accesul e posibil pe internet. Herta Müller și-a păstrat memoria și demnitatea intactă tocmai acolo unde a fost rănită, în intimitatea propriei ființe. 

    în ultima pagină a cărții, trenul este vehicolul exilului.în gara de frontieră suportă încă o dată umilința controlului și a supravegherii terifiante, milițienești, dar și „o ultimă amenințare pe scara vagonului: Punem noi mâna pe tine, oriunde-ai fi.” Umbra îndoielii o apasă și acum când părăsește țara și când constată că „trenul era tren de-adevăratelea, iar noi mergeam cu el de-adevăratelea.” Neîncrederea și panica sunt alimentate de amenințările proferate la urcarea în tren, în ultima gară, de oamenii din umbră. Și de frica, de „fricile”, cum spune autoarea, care i-au invadat ființa, pentru că amenințările cu moartea au continuat și în Germania. 

    Literatura română își are în proaspăta laureată apremiului Nobel un ambasador reticent dar obiectiv față de mentalitatea lumii posttotalitare și care crede că românii și-au irosit șansele politice; dacă ar mai trăi în România, spune ea, ar înnebuni a doua oară. Ceea ce nu o împiedică să recunoască influența psihologică și componenta românească a scrisului ei: „Chiar dacă prind în germană cuvântul, am probabil, privirea românească în frază.” 

    Gheorghe Mocuța 

    *) Herta Müller, Regele se-nclină și ucide, Ed. Polirom, 2005 



    Nota: Gruparea ARCA
    Gheorghe MOCUȚA Născut la 5 iunie 1953, în localitatea Curtici, județul Arad. A urmat școala primară și gimnaziul în Curtici și Liceul nr. 5 din Arad. Absolvent al Facultății de Filologie-Istorie, secția română - franceză (1976). A debutat în anul 1975, cu recenzie, în revista Orizont din Timișoara. Colaborează la revistele: Arca, Orizont, Vatra, Familia, Poesis, Luceafărul, Tribuna, Zburătorul etc. A publicat următoarele cărți: Câmpia secretă (în Argonauții, Editura Facla, Timișoara, 1986), pentru care primește Premiul de debut al Editurii Facla din Timișoara, pentru poezie; Îngerul ridică lespedea, 1992, pentru care obține Premiul Asociației din Timișoara a Uniunii Scriitorilor; Zăpada anului unu, 1994, pentru care obține Premiul Filialei Arad a Uniunii Scriitorilor; La răspântia scriiturii (carte de critică literară), Editura Mirador, Arad, 1996. Este profesor la liceul din Curtici și membru al Uniunii Scriitorilor din 1994. Alte informații : http://www.uniuneascriitorilorarad.ro/membri%20usr/arad/mocuta%20gheorghe/mocuta%20gheorghe.htm



    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Regionalizarea sau dezmembrarea. Este acceptabilã pentru români aceastã prop




    Rezultate | Chestionar

    Voturi 0

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.47 Seconds