Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Search
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 41 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Ion Gheorghe. Poetul nepereche
    Scris la Friday, August 08 @ 20:01:31 CEST de catre asymetria

    Cu mulți ani în urmă s-a făcut mare caz în lumea literară, nu și în presa literară, unde subiectul fusese cenzurat, de un plagiat, de care fusese acuzat Ion Gheorghe. Acuzatorul, poetul Dorin Tudoran, a demonstrat cu rigoare că era vorba de preluarea fără semnele citării a unor fragmente din traducerea unor texte filosofice chineze ale lui Lao Țzâ. Traducerea era probabil inexactă, având la bază o versiune intermediară din chineză în rusă. Din pricina acestui episod bizar și nelămurit îndeajuns, finalmente din treaptă în treaptă a răzvrătirii, ca vestitul Michael Kolhaas, eroul nuvelei lui Henrik von Kleist, tout proportion gardee, poetul Dorin Tudoran a ajuns să se exileze în SUA și să fie cunoscut mai tinerilor cititori de acum, mai degrabă ca ziarist decât ca poet.
    Pentru Ion Gheorghe a însemnat un soi de exil intern, fiindcă gloria literară care i se acordase pînă atunci cu dărnicie de către critica literară, iar într-o perioadă chiar de către oficialități, i-a fost aparent retrasă. 
    Dar lectura operei sale poetice, în care episodul cu Lao Țzâ a fost o ciudată și întortocheată buclă temporală, ne lasă să credem că izolarea sa se datorează unui mod ciufut de a fi, consecvenței cu care și-a manifestat orientarea politică levogiră, de care alții, mai slabi de înger, se lepădau în aceiași perioadă, ca și cum ar fi vrut să-și asigure viitorul de pseudorevoluționari cu condicuță, investind într-o poliță de asigurare declarativ nu atât anticomunistă cât mai ales anticeaușistă.
    Originea socială a lui Ion Gheorghe explică poate evoluția sa literară, și invers evoluția sa literară este, în parte, determintă de un legat social. Evident, nu aveam de-a face cu vreo legitate a realismului-socialist. Cu vreun determinism mecanic. Dar legătura poate fi făcută și demonstrată.
    Inclusiv și mai ales pentru opera sa tardivă, din Elegii politice (1980). Am solicitat unui poet din Buzău, Marin Ifrim, câteva note de lectură, pentru a permite republicarea unor texte antologice. Pro memoria. Ca să nu uităm că alături de cincisutiștii uitațați (Dan Deșliu, Maria Banuș), de «optezeciștii» inegali,  supralicitați global în ultimul timp, dar multă vreme marginalizați, în epoca în care revistele erau dominate de activiști uteciști de tipul Nicolae Dragoș, Corneliu Vadim Tudor, Dan Fruntelată, existau poeți care construiau tenace opere în afara timpului, după ce fuseseră măcinați, până aproape de pierderea ființei, de măselele cățelei Haosului postbelic. Din care s-au desprins puțini și au renăscut doar unii, dând semn că în Dacia Feniks se putea ieși din rând, părând încolonat dar nu încovoiat.
    http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Gheorghe_(poet)

    Dan Culcer

    Transcrierea unui poem de Ion Gheorghe este urmată de scrisa lui Marin Ifrim, intitulată De la CASA DE BANI A CRITICULUI LITERAR la MASA DE LEMN DE PIATRĂ a POETULUI EPOCAL,

    Mutul
    Cind ies călușarii beți de jocuri și viziuni
    prin semne deșucheate și schime,
    Mutul zvonește despre ei că-s nebuni,
    și le face loc prin mulțime.

    Pocitanie cu fața arsă de mască,
    purtîndu-și pe umăr măciuca zeului Priap,
    pare că refuzînd să se nască,
    a căzut pe lume ca vițelul cu pielea matricei în cap ;
    de teama frigului lumii și-a propriilor hăuri,
    rîde libidinos și face măscări ;
    uitîndu-se prin buricele celor două găuri,
    orbecăie-n pînza greșitei născări…

    Numele nenumit al zeului uzurptat de la rit
    pare că tot ce se petrece sfînt și măreț
    n-a scăpat nepîngărit
    pe-acest pământ zămislit în dispreț :
    batjocoritorul zeu-părinte străbun
    al unui popor ce s.-a temut să plîngă,
    socotit dușmănos și nebun,
    l-au prefăcut în paiață nătîngă ;
    lăsat slobod în cumplita cămașă
    a rezervației de smintiți
    caraghios în batjocura-i lașă,
    se trezește cînd și cînd chemat de semnul unor meteoriți ;
    zeu pe măsura muritorilor,
    leagăn al nemblînzitelor păcate,
    batjocorește însăși mireasma florilor,
    lăsîndu-se pe vine și dînd vînturi spurcate :
    parcă deprins în mârșăviile neostoitei invidii
    și-n legile decăzutului rit,
    dinspre scoicile ochilor, împuțiți ca niște stridii,
    Mutul rîde de lumea care l-a pîngărit…

    Preot al unui oracol vorbind în dodii,
    căci adevărurile se desfac ;
    citește semnul nenorocitei zodii
    după lumini și-n vorbe de leac ;
    proroc slăvindu-și rapănul, furnicarul de buboaie și gîlci,
    propovăduiește-n vînt pedepsele ce s-au pus pe cetate ;
    face măscări și tumbe de bîlci,
    vestind nenorocirea ce se abate :
    menit să-i cheme să le ceară viața
    și să-i arunce pe rugul unei lupte,
    l-au jugănit de grai – și-atunci paiața
    a hohotit cu baierele limbii rupte
    de parcă pe-acest pămînt s-a murit în zadar,
    moartea însăși părîndu-le glumă :
    pe primul dintre ei ce l-ar chema la vreun hotar
    îl smulg de pe scară și-l sugrumă ;
    de mii de ani-zăbavă ;
    nu și-a mai tras nimeni fierul prin sine,
    de tot atîta timp nimeni nu și-a mai mușcat inelul cu otravă
    de teama numelui ce i s-ar lăsa în rușine.

    Marele Mut, zeu arlechin,
    c-un ochi rîde, cu celălalt plînge
    ca ouăle-n pasăre stau sufletele-n el – ciorchin
    de inimi, viță nobilă, scăldată-n sînge ;
    înțelept în pragul marilor greșeli,
    ci drept în fața multelor nedreptăți
    cască țărănește-n fața celei mai cumplite buimăceli,
    cu sufletul la luceafărul sfintei lui judecăți ;
    bogat de cît i-au smuls jefuitorii,
    ci nespurcat în mîndra-i mizerie,
    Mutul stă ca pietrele-n apa stricatei istorii,
    pe malurile căreia ard focurile – și el nu se sperie ;
    muncind un pămînt la răscruce,
    pare-o seminție în eternitate,
    în jurul căreia un neam vine, altul se duce
    și toate-i pun foc la cetate.
    Idol pecetluit cu fierul pe vrana gurii,
    pierzîndu-și scrierea, însemnează și hîrșîie
    Pe lemnul răbojului – ci nu-și greșește augurii
    în înțelepciuneia sa de obîrșie…

    Marele Mut, mușcîndu-și limba friptă de tăceri,
    își răstește animialica încîlceală ;
    prevestirile lui în doi peri
    se vădesc atinse de piatra filozofală :
    mugetul său este-un grai
    de multă spunere și nespunere
    prin el se-nțeleseră-mpărați și crai
    a toate semințiile ce și-au spălat scutecele-n Dunăre ;
    pune săgeți, și păsări, și broaște
    pe tipsia de lemn ;
    cel ce știe citește și-i vine de cunoaște
    și-l apucă spaima dintr-acel semn.

    Nu dă nimănui seamă
    pentru ceea ce spune
    cuvintele lui sînt întîmpinate cu teamă,
    ucid, mor cu victima de gît în genune ;
    greoi lătrînd graiul său de jivină
    taină între ceea ce trebuie și nu trebuie știut,
    vorbirea a ceea ce vine, dacă-i ursit să vină
    Marele Mut ;
    între ceea ce trebuie auzit și neauzit
    spus și ascuns, cinstit și trădat ;
    vești în zadar – de care însă aerul geme-mpînzit
    ca un mare steag de mătase, brodat.

    Idol mergînd pe catalige,
    al unor țărani ce-și pierdură locul sub soare,
    dar pe care știu să și-l cîștige
    cu multă nepăsare ;
    urs greoi, povîrnit de-un umăr
    pe cînd această țară plătea-ndulcirea la tribut
    copii și țări și fecioare cu sîngele iute și tînăr
    o fericire să fii schilod și mut.

    Zeu deghizat în propria-i țară,
    căci toți cîți se dădură cu numele neamului în vileag
    în multe vânători se vînară,
    s-au pus în lanț și s-au ucis pe alt meleag
    chipul unui popor nefericit de la sorginte :
    nu știi de l-au cotropit crețurile măștii de burdihan de vită,
    ori dacă vremea pîrli ca apa fierbinte
    fața cea adevărată, dar neadeverită.

    Marele Mut
    adulmecînd relele poporului său,
    se făcuse odată temut
    ci ei îi tăiară nasul punîndu-i botniță de dulău ;
    în locul rostrului, o cușcă fără chei
    pliscul închis ; graiul zadarnic mare ;
    batjocorindu-l, cum numai ei știu să se batjocorească-ntre ei,
    veninul cuvîntului de-ndreptare ;v rînjindu-și fasolele colțoase și rare,
    se strîmbă la țăraniii neguroși de viață și veșnicie,
    făcîndu-i să rîdă cu multă speranță și neatârnare
    pe vremuri de nimicnicie.

    Marele Mut, fiară cu pielea întoarsă,
    îmbrăcîndu-și cămașa de pedeapsă a propriei blăni
    peste carnea ca o pupilă de ochi, arsă
    a corpului zvâcnind prin milioane de răni :
    animal-strămoș cinstit și azi în pomelnice
    de-un popor care-a trăit la focul sfintei peșteri,
    cu spatele spre bătăliile lumii vremelnice,
    în legea propriei lui descreșteri și creșteri
    încins cu propriul ombilic
    tras din matcă, pe după sine strîns
    Mutul și-a oprit nașterea la ultimul gong al sorocului idilic
    dintre rîs și plîns.

    Cu unealta prăsilei pe umăr
    ca un cosaș cînd se-ntoarce de la coasă
    țăranii-l întâmpină fără sfială și murmur,  v iertîndu-i înfățișarea scabroasă ;
    căci ei sînt ctitori ai unui templu veșnic și nespurcat, 
    sfioși – dar nu bolnavi, nici iubitori de scîrbe și măscări
    aceasta le-a fost ghioaga adevăratului descălecat,
    sceptrul pus în calea celei din urmă pierzări ;
    iar cînd se face Mutul spre livadă,    
    punînd ochiul de pasăre pe pomii sterpi și gata să cadă
    aceștia-nfloresc și-n pietre cînd se uită șoimul acelei unelte
    se-aude foșninid prolifică sămînța din granit ;
    mîlul rodos al unei necunoscute delte
    acoperă ogoarele stîncoase de-au îmbătrînit
    holde și păsări și vite se umplu
    de uitătura vieții,
    supuise și blînde sfîntului suflu
    într-a căruia apă invizibilă înoată stelele și planeții…

    Marele Mut – preot hilar
    al unei biserici în care predicile spuse pe șleau
    se pustiesc de putere și har,
    iară perechile se urăsc despărțite și nu se mai iau
    Zeu animal – vedenie pe care scînteiază perii,
    Zburător căzut, heruvim ;
    împotriva Tatălui se ispăși, schimbînd firea căderii
    în templul pe-a cărui lespede ne naștem și sfîrșim
    venit dinspre planeții altei stele
    muritor curat ca mireasma de leandru,
    l-au uitat printre noi – căci masca de piele
    nu-i decît batjocura acelui coif de scafandru ;
    căzut pe prundul blestematei planete
    pe cînd cerceta marea eterică,
    Zeu fu numit din spaima sălbaticelor cete
    și mag apoi – întemeie nevăzuta, uriașa firii biserică,

    Marele Mut – bolnav de cît avea închis în minte,
    nemuritor savant, luceafăr,
    vorbind un grai fără cuvinte,
    trecu drept năzdrăvan și neteafăr ;
    zăcînd de boala sfintelor fantasme
    ale unei patrii pierdute-n mările stelare,
    viața lui și-a spus-o mai apoi în basme,
    cu fiare enigmatice trăind enigmele-i clare ;
    primind obiceiele hoardelor animale,
    se supuse oamenilor – și astfel i-a supus
    ci ei tot n-au putut pricepe firii sale
    și ceea ce n-au priceput au luat în rîs.

    Marele Mut, părintele poeților profeți
    cărora le cîrmuiește augurii,
    să treacă cu bine parabolele-acestei vieți
    apoi le-nchide cu sărutul muțeniei floarea gurii,
    precum în ceruri așa și pre pămînt
    măsură a tuturor lucrurilor, sfîntă și tristă
    a celor ce sînt, dacă sînt
    și-a celor ce nu există – dacă ele nu există.




    Marin IFRIM
    De la CASA DE BANI A CRITICULUI LITERAR la MASA DE LEMN DE PIATRĂ a POETULUI EPOCAL

    Puțini știu că, în ciuda unei marginalizări centrifugate pe funcționarea programat haotică a noului sistem socio-cultural de după 1989, dintre toți poeții generației sale, Ion Gheorghe este singurul care scrie și acum cu aceeași vervă caracteristică perioadei de după debutul său editorial („Pâine și sare“, 1957, ESPLA). în fiecare an, de la începutul verii și până la venirea toamnei, poetul părăsește canicula bucureșteană și se retrage în legendara zonă a Istriței, în satul Sărățeanca, comuna Merei, împreună cu soția sa, doamna Elena, la casa părintească a acesteia. Scriu aceste rânduri cu convingerea că, dacă, acum 3-4 decenii, marele poet ar fi fost mai ușor de abordat, alta ar fi fost acum și experiența mea scriitoricească mai mereu în derivă. Paradoxal, omul și poetul Ion Gheorghe nu pare a se fi schimbat deloc. E la fel de retras ca și acum câteva decenii, rar și întâmplător de zărit printre oameni și greu, aproape imposibil de prins într-o discuție de măcar o jumătate de oră. Practic, datorită scriitorului Nistor Tănăsescu, născut în același sat în care s-a născut și marele nostru poet, am privilegiul de a-l vedea cel mult de două ori pe an, aici, în apropierea Buzăului, la Sărățeanca. S-au mai aflat și alții în trecere pe sub umbra bătrânului nuc din curtea poetului, o curte în care timpul pare oprit în loc încă de acum câteva mii de ani, doar iarba, de un verde livresc, și pisica familiei, o felină de care doamna Elena și maestrul sunt foarte atașați, fiind singurele dovezi ale unui prezent ce se strecoară timid printre zecile de pietre cu forme năucitoare, extraterestre parcă, găsite de poet undeva pe dealurile din jur, într-o necropolă, și cărate acasă cu roaba, precum un sclav de pe vreun șantier din filmele science-fiction. Un sclav cu revoltă ancestrală în gând, ascunsă precum tainele respectivelor pietre înfățișând forme pe care numai un Constantin Brâncuși le-ar fi putut teleporta dinspre începuturile lumii până în atelierul său din Montparnasse. Sub nuc se află o masă mare, simplă, rotundă, de înălțime potrivită pentru cele cinci sau șase scăunele din jurul ei. Aici ne ține de fiecare dată maestrul câte o prelegere degajată, pe teme spontane venite de multe ori din propriile noastre curiozități și nedumiriri. La mică distanță de nuc, în dreapta casei, un hamac întins între un un cireș și un corcoduș arată direcția spre magazia plină cu statuete litice, câteva zeci din cele aproape 1000 adunate de autorul „Megaliticelor“ și a „Mutului“. Mare dezamăgire pentru cei care, mai în glumă, mai în serios, insinuau cândva, cu prefăcută compătimire, că marele și enigmaticul nostru poet ar fi căzut în timp, vorbind cu pietrele și cu niște zei păgâni. Dimpotrivă, cu o tenacitate uluitoare, în ciuda staturii sale mijlocii, asemănătoare cu cea a galdiatorului Spartacus, interpretat de actorul Kirk Douglas, Ion Gheorghe a adus în curtea sa dovezi materiale dintr-o lume pentru care nici cele mai rafinate minți ale ultimelor două milenii nu au putut avea vreo închipuire. Ca să nu mai pomenesc de micii academicieni ai marii Academii Române, care mai de care mai snob, mai înțepenit în vidul din jurul coabitării daco-romane. Vorbe șușotite în treacăt de inși adăpostiți cumva sub paltonul cu epoleți pe dedesubt al securistului Ristea Priboi, cel care, ajuns parlamentar după 1989, a fost dovedit ca practicant profesionist al poliției politice comuniste. Mare onoare și oroare pe el, să-i fie repartizat spre urmărire tocmai neîmblânzitul și imprevizibilul Ion Gheorghe ! într-o zi mai luminoasă ca de obicei, poetul ne-a pus pe masă câteva caiete studențești – vreo șapte sau opt, pline cu însemnări, poeme sau alte preparate literare după rețetele sale bântuite de misterele ancestralității –, legate cu șnururi de culoare vie. Am răsfoit, timid, unul. Un scris mare, determinat, cu adnotări rare, comprimate labirintic. încă o dovadă că drumul lui Ion Gheorghe în literatura română e atât de lung încât este imposibil ca, într-o bună zi, acesta să nu fie (re) cunoscut și în Occident. E vorba despre o operă care ar merita Premiul Nobel, luând în calcul cel puțin trei volume, din cele 11 pe care Ion Gheorghe le-a publicat până în 1988 și încă cel puțin tot trei sau patru din cele 8 care au văzut lumina tiparului după 1989, între anii 2001-2014. Despre poezia sa au scris critici literari români importanți, majoritatea acestora făcând și inevitabila legătură artizanală dintre marele poet și comunismul nuclear care a bântuit peste tot estul Europei, în Asia și tocmai în coastele Americii, în Cuba. Unul dintre ei, Alex. Ștefănescu – autor al unei istorii a literaturii române din vânzarea căreia și-a cumpărat o casă în București, cum el însuși se laudă, câștigând, într-o clipă, de mii de ori mai mulți bani decât a câștigat în trecut scriind editoriale dedicate ideologiei comuniste –, într-un articol din „România Literară“ (nr. 27 octobre iulie 2002) își începe compunerea într-un stil caracteristic elevilor picați cu brio la Bacalaureat : „Pasiunea lui pentru literatură se afirmă într-un climat infestat de propaganda comunistă. Ca elev al Școlii Pedagogice, ia parte la ședințele cenaclului literar « Al. Sahia », condus de inginerul Gheorghe Ceaușu și colaborează la revista Tânărul scriitor, « tribună » a stalinismului. La Școala de literatură este supus de asemenea unui proces de îndoctrinare, dar, fiind coleg cu tineri scriitori talentați și inteligenți ca Nicolae Labiș, Lucian Raicu, Gheorghe Tomozei, Doina Sălăjan, Radu Cosașu, Florin Mugur și Horia Aramă, are și intuiția adevăratei literaturi. La 35 de ani, în 1970, devine licențiat al Facultății de Filologie a Universității din București. Momentul maxim al afirmării sale îl constituie apariția volumului « Megalitice », 1972, în care este evocată, printr-un fel de jocuri de umbre, prin misterioase zvonuri, civilizația țărănească arhaică de pe teritoriul României“. Nici Ristea Priboi nu ar fi putut merge, în rapoartele sale secrete, atât de departe și de „profund“ precum aventurosul critic literar Alex. Ștefănescu, pentru care, uluitor și definitiv, „momentul maxim“ al afirmării poetului s-ar fi oprit odată cu apariția volumului „Megalitice“, în 1972 ! Cu o ușurință iresponsabilă, dublată de o aroganță caracteristică întregii sale activități publicistice, Alex. Ștefănescu este convins că poetul a scăpat cât de cât de procesul de îndoctrinare, de la Școala de Literatură, pentru că era coleg cu „tinerii scriitori talentați și inteligenți“ enumerați mai devreme. E ca și cum o oaie dă lapte bun numai dacă paște împreună cu toată turma. „Climatul infestat de propagandă“, cum se exprimă Alex. Ștefănescu, în care Ion Gheorghe își afirma pasiunea pentru literatură, nu era altceva decât o altă școală de literatură, una provincială dar demnă, respectiv Cenaclul literar „Al. Sahia“ din Buzău, condus de inginerul Gheorghe Ceaușu întors de pe frontul de Răsărit cu celebra divizie „Tudor Vladimirescu“, șicanat ulterior de fosta Securitate. Alex. Ștefănescu uită sau nu știe că în acest cenaclu și-au format primele deprinderi literare și alți tineri scriitori, consacrați ulterior : Ion Băieșu, Laurențiu Ulici, Pasionaria Stoicescu, Gheorghe Istrate, Mircea Ichim și mulți alții. Iată o mărturie vie despre cenaclul buzoian și despre Ion Gheorghe, un fragment dintr-o scurtă evocare a poetului Gheorghe Istrate, din nr. 2-3/60-61/2003 al revistei „Observator“ din Munchen : „… la cenaclul « Al. Sahia » de la Casa de cultură, condus de inginerul-poet Gh. Ceaușu (fie-i numele în veci pomenit !), a apărut un insurgent. Eram singur în încăpere, venisem primul. S-a prezentat scurt și aproape răstit : Ion Gheorghe ! Eu am înlemnit. Știam totul despre el – despre scrisorile trimise cenaclului în care și el crescuse, despre premiul « Tânărului scriitor ». Mi-a cerut ceva de scris (n-aveam decât un creion), a smuls din buzunar o carte, romanul în versuri « Pâine și sare » – și iată că așa am primit eu cel dintâi autograf din viața mea și astfel am « respirat » eu, extaziat, efigia vie a primului scriitor (poet !) întâlnit în acel efluviu al tinereții. Un mare scriitor adevărat. Tot Ion Gheorghe avea să-mi nășească debutul editorial cu « Măștile Somnului » din anul 1968“. Mai mult, unii dintre cenacliștii de atunci – în plin climat infestat de propanganda comunistă, cum scrie dl. Ștefănescu –, au făcut și câte un pic de pușcărie politică. A se vedea cazul lui Dem. Iliescu (Dumitru Iliescu, n. 4 iunie 1911, Buzău, d. 2 august 1988, București) poet, avocat și traducător condamnat la 15 ani de pușcărie pentru aderare la Mișcarea legionară, eliberat abia în 1964, odată cu toți deținuții politici din România –, conform fișei biografice realizată de fostul cenaclist Nicolae Cabel, astăzi scriitor și regizor profesionist, în nota ediției îngrijite de domnia sa la volumul de versuri „încă nu e seară“ de Dem Iliescu, apărut în 2011, la Editura „Tipografia Intact“, cu o prefață de Ion Caraion. Ca atare, se poate spune că Cenaclul „Al. Sahia“ a fost, mai degrabă, o formă germinativă a rezistenței prin cultură și o rampă de lansare a tinerilor scriitori amintiți mai sus. Mult mai nuanțat, credibil și convingător este Marin Mincu în „Poezia română actuală“, vol. II, Ed. Pontica – Constanța, 1998 : „Ion Gheorghe este unul dintre marii poeți în viață a cărui biografie « politică » asumată orgolios (ca și în cazul lui Heliade) îi dăunează operei poetice, îndepărtându-l vremelnic de public și de critică. Ignorând însă inocența funciară a omului fragil prin chiar înscrierea efemeră într-o existență caducă, să vedem rapid ce se mai poate omologa din textele poetului. Figură paradigmatică a poeziei actuale, posesor al unei opere durabile, de o forță a expresiei vizionare ieșite din comun, autorul Scrisorilor esențiale, al Megaliticelor și al Elegiilor politice, este contestat astăzi aproape de toată lumea pentru îndârjirea cu care își proclamă « crezul comunist », ca și cum lui Sartre ar trebui să i se conteste întreaga operă pentru militanța sa de stânga, iar lui Dario Fo și prozatorului Jose Saramago ar fi trebuit să nu li se confere Premiul Nobel, fiind comuniști. în realitate, orice mare scriitor este o ființă dificilă, iar Ion Gheorghe – un individ cu o aroganță insuportabilă –, cu morga sa bogomilică, cred că a sporit la maximum această dificultate în ceea ce privește antamarea oricăror raporturi cu ceilalți scriitori, indiferent de generație, astfel că citarea numelui său astăzi naște imediat o reacție instinctivă de respingere, deși aceasta nu se întemeiază pe o motivație estetică serioasă. (…) Ion Gheorghe nu a fost poet de curte precum Adrian Păunescu și nici nu s-a bucurat de o existență prea roză sub regimul ceaușist. Dimpotrivă, dincolo de unele « închipuiri » ciudate, Ion Gheorghe este, în textele sale, cel mai coroziv poet antidictatorial, descriind atrocitățile comuniste cu o pastă grea, incendiară și vitriolantă, stârnind oroarea și spaima precum Capriciile halucinante ale lui Goya. (…) în general se face abstracție, din motive sociologice și estetice lesne de închipuit, de faptul atestat în istoria formelor poetice actuale că anul 1966 nu este numai anul apariției volumului 11 elegii de Nichita Stănescu, ci și anul apariției Scrisorilor esențiale de Ion Gheorghe. (…) După Megalitice, Ion Gheorghe va aprofunda în Elegii politice (1980) procesul de mutilare și eliminare fizică a vertebrei țărănești de către regimul comunist ; în acest sens, până în prezent, în afară de Urcarea muntelui de Ileana Mălăncioiu, nu s-a tipărit o carte mai disidentă și mai culpabilizatoare în literatura română actuală decât Elegiile politice“. Așadar, de la „Megaliticele“ din 1972, după „piatra de hotar“ stabilită de Alex. Ștefănescu, poetul își mută harul și hotarul mai aproape de intrarea în mileniul III prin „Elegiile politice“ din 1980, volum reeditat în 2002. Un alt critic literar, mai tânărul Daniel Cristea Enache, într-un articol relativ recent, publicat tot în „România Literară“ (nr. 31 din 10 august 2005), referitor la acest volum (ediție integrală, „Cartea Românească“) remarca faptul că : „De o bună bucată de vreme, e nevoie să-ți lărgești mult urechea și să-ți ascuți auzul pentru a afla – în vesela noastră hărmălaie (sub) culturală – ceva despre Ion Gheorghe. Un poet important, de care istoria liricii postbelice nu poate face abstracție, dar care a devenit aproape invizibil, o vagă siluetă de aer în peisajul actual. Rareori mai este amintit în câte o evocare nostalgică a anilor '60 sau menționat într-o înșiruire de nume, de obicei la sfârșit, ca o curiozitate literară ; ori « analizat », cu un surâs fin, pe făgașul excentricităților sale, de-a lungul drumului de pietre și simboluri pe care l-a parcurs cu un fel de stoicism, la mijloc de ridicol și vizionarism. Criticul nu trebuie să adopte o conduită justițiară de haiduc, deposedându-i pe cei ce au vizibilitate, prestigiu simbolic și succes de public, pentru a-i împroprietări pe cei ce nu le au. Egalitarismul în câmpul artistic este un nonsens, intrând în contradicție cu relieful atât de accidentat al valorilor estetice. Dar tocmai prin recunoașterea și omologarea acestor valori, o parte semnificativă din creația lui Ion Gheorghe merită girul și chiar entuziasmul nostru“. Cam pe aceeași linie de pornire a relansării marelui poet se situează și Octavian Soviany, în „Ziua Literară“ din 10 noiembrie 2003, într-o cronică intitulată semnificativ „Alungarea de sine“, criticul respectiv intuind cu precizie ceea ce alți critici literari știau, dar le era greu să confirme, un adevăr greu de digerat : „Publicate pentru prima oară într-o ediție cenzurată în 1980, Elegiile politice ale lui Ion Gheorghe își păstrează nealterată întreaga actualitate și după prăbușirea regimului comunist, căci, chiar dacă ele s-ar integra poeziei protestatare, înfățișând, cu mânie și cu revoltă, ororile totalitarismului românesc atins de frisoanele delirului paranoid, bătaia lor este de bună seamă mai lungă, poetul interogându-se în aceste poeme, poate mai crispat și mai neliniștit ca oricând, în legatură cu rosturile mai adânci ale existenței și ale creației“. Cum spuneam la începutul acestor rânduri, pe la casa din Sărățeanca, unde poetul nostru poposește câteva luni, în fiecare vară, s-au perindat destui curioși. Nu-mi amintesc să fi trecut pe acolo vreun musafir nepoftit. Asta e regula, nu se duce nimeni nechemat, fie el președinte de stat, ministru, politruc etc. „Audiențele“ se obțin prin „secretarul“ acestuia, Nistor Tănăsescu. Când Ion Gheorghe vrea să vadă în mod special pe cineva, face respective invitație prin cel mai de încredere om de lângă el. Viața literară și nu numai i-a oferit destule surprize neplăcute, motiv pentru care nu-și mai permite să aibă încredere în oricine. Niciodată nu m-am simțit în largul meu în fața marelui poet. Mereu am pășit în curtea sa cu teama ca nu cumva să-l supăr cu ceva. Ba chiar mă bântuia gândul ca nu cumva să creadă că sunt vreo creatură din aia specială, trimisă de dușmanii săi de moarte : securiștii. Pentru că, sunt convins, au trecut pe acolo și destui inși cu gânduri deocheate. Poate chiar noi, adică eu, domnul profesor Stelian Grigore sau Nistor Tănăsescu, din bună credință, bine intenționați, ne-am înșelat în privința celor acceptați de Ion Gheorghe la propunerea noastră. Printre musafiri, a fost acolo și un professor de mare ținută morală, invitat de poet însuși, academicianul Gheorghe Al. Cazan, care, mai târziu, într-un articol din „Flacăra lui Adrian Păunescu“ (nr. 40/17-13 octombrie 2005), nota oarecum mâhnit : „Coborând din mașină, am fost izbit de o inscripție, litere albe pe fond albastru, o pancartă masivă pentru Sărățeanca, pe care era așezată, cuminte și nu prea, această veste : Institutul de cercetări megalitice „Ion Gheorghe“ – proprietate a statului rus. Am rămas stupefiat de întâmpinare, am deschis poarta casei, am intrat și l-am văzut pe stăpânul institutului cu inscripție dureroasă, tragică, penibilă pentru statul român, pentru un minister al culturii din România, care când bâzâie pe la urechile creatorilor, când, ca acum, în ultimul timp, desenează portative critice pe note false. Poetul se afla în fața casei sale, bucuros de oaspete“. Greu fu drumul de la casa criticului literar Alex. Ștefănescu până la bordeiul din epoca pietrei filozofale a magisterului Ion Gheorghe. Unul dintre scriitorii tineri, Claudiu Komartin, care, dincolo de talent, posedă și acea seriozitate specifică spiritelor decise să vadă și să înțeleagă totul cu propria lor capacitate de a discerne, el fiind și realizatorul unei revistei de ținută, „Poesis internațional“, în doar câteva cuvinte, spune tot ceea ce am încercat eu să demonstrez în acest articol gâfiit. Domnul Komartin se referă la o vârstă rotundă a poetului. Timpul a trecut și, exact peste un an, Ion Gheorghe va împlini 80 de ani ! Să fim sănătoși, să ne deie Domnul șansa de a ne întâlni acolo, căci, după cum îi știm voința de tăietor de capete de balaur, marele poet merge mai departe, încă nu a obosit, încă se ține bine în șa și încă poate folosi sulița din rastelul cupolelor bisericilor noastre de zi cu zi, el, Ion Gheorghe, marele păgân care ne apără datele, tradițiile și obiceiurile ancestrale, spirala nepierdută din ADN-ul unui popor alzheimerizat : „La 70 de ani, marele poet Ion Gheorghe nu numai că nu a fost sărbătorit așa cum pe drept cuvânt ar fi meritat un scriitor atât de viguros și de original, dar opera sa poetică (comparabilă, ca întindere și greutate, doar cu a câtorva poeți români de după Arghezi și Blaga) este în mod constant denigrată sub ridicole pretexte ideologice și politice. Prejudecata și lipsa de sinceritate a celor ce fac jocurile istoriei literare în stricta contemporaneitate a acestui creator ce și-a pierdut prestigiul public din urmă cu 25 de ani, prin jocurile de culise abil orchestrate de alții, dar și grație consecvenței sale față de principiile de-o viață, fac din poezia pe care Ion Gheorghe continuă să o scrie (parcă expulzată, și acum, la 49 de ani de la prima sa carte, dintr-un vulcan noroios în plină erupție), o raritate de mare preț pentru cititorii, câți or fi ei, de poezie românească, la începutul acestui nou mileniu. Că Ion Gheorghe și-a păstrat crezul politic și încrederea nețărmurită în limbaj, că tabletele dacice pe care susține că le-a descifrat nu sunt acceptate “științific” (dar nici măcar de o cercetare care să confirme sau să infirme pentru totdeauna adevărul spuselor poetului nu pot fi în stare arheologii și istoricii Academiei?) nu mai are nicio importanță când avem de-a face cu astfel de poeme splendide, adânc înrădăcinate în tradiția și în mitologia românească, atât de scumpe și lui Eminescu, astăzi refuzate cu suficiență de postmodernii “cosmopoliți” ca niște semne rușinoase, aparținând unei lumi dispărute. în definitiv, poate că lumea din care coboară Ion Gheorghe nu a fost de tot îngropată – este un gând, acesta, pe care ar fi bine să nu-l alungăm în clipele de adâncă reflecție și cumpănă. (Claudiu Komartin – „Transilvania“ nr. 7/2006). Cu precizarea că mai am multe de spus despre Ion Gheorghe, poetul care domină clar toată epoca noastră, închei aceste rânduri cu gândul că, peste câteva zile, pe 16 august, poetul împlinește 79 de ani, drept pentru care, cred eu, articolul de față e cea mai curată modalitate de a-i ura un sincer, călduros și motivat „La mulți ani, Maestre!“.
    Marin IFRIM



    GHEORGHE, Ion (16.VIII.1935, Florica, Buzău), poet. Este fiul Filofteiei (n. Marin) și al lui Anton D. Gheorghe, țărani. A absolvit în 1952 Școala Pedagogică din Buzău. Preocupările literare timpurii îi sunt stimulate de Cercul literar „Al. Sahia“ din oraș și sunt răsplătite cu premiul revistei „Tânărul scriitor“. între 1952 și 1954 urmează cursurile Școlii de Literatură „M Eminescu“ din București, avându-i colegi pe Nicolae Labiș, Lucian Raicu, Gheorghe Tomozei ș.a. După desființarea școlii se înscrie la Facultatea de Filologie a Universității din București, pe care o va absolvi mai târziu. Lucrează în redacțiile revistelor „Albina“ și „Drumul belșugului“. Din 1963 este corector, apoi redactor la revista „Luceafărul“. Funcționar, din 1992, în Ministerul Culturii, între 1994 și 1996 a fost atașat cultural la Ambasada României din Beijing.
    Cărți publicate : Pâine și sare, București, 1957 ; Căile pământului, București, 1960 ; Țara rândunelelor, București, 1963 ; Cariatida, București, 1964 ; Nopți cu lună pe Oceanul Atlantic. Scrisori esențiale, București, 1966 ; Zoosophia, București, 1967 ; Vine iarba, București, 1968 ; Cavalerul trac, București, 1969 ; Mai mult ca plânsul. Icoane pe sticlă, București, 1970 ; Megalitice, București, 1972 ; Avatara, București, 1972 ; Poeme, pref. Marin Mincu, București, 1972 ; Cultul Zburătorului. Opiniile autorului despre lumea miturilor autohtone, București, 1974 ; Noimele, București, 1976 ; Dacia Feniks, București, 1978 ; Proba logosului, pref. C. Stănescu, București, 1979 ; Cenușile, București, 1980 ; Elegii politice, București, 1980 ; Zicere la zicere, București, 1982 ; Scripturile, București, 1983 ; Joaca jocului, București, 1984 ; Și mai joaca jocului, București, 1985 ; Condica în versuri, București, 1987 ; Zalmoksiile, București, 1988 ; Muzaios, București, 2001 ; Elegii politice, București, 2002 ; Cogaioanele – Munții Marilor pontifi, Ed. Cartea Românească, București, 2004 ; Eponimatele eternității în Tăblițele de plumb, Ed. MNLR, 2007 ; Mutul (Ion Gheorghe intr-o convorbire literară cu Aurelian Titu Dumitrescu), Editura Vinea, 2008 ; Sutrele țăranului Iancu Arsene, Ed. Rafet, 2010 ; Concluziile senectuții, Ed. Rafet, 2010 ; Epopeea Tapae, Editura Limes, 2011 ; Deochiul Gorgonei, memorii, Ed. MNLR, 2013 ; Sutrele țăranului Iancu Arsene, editia a II-a, Ed. MNLR, 2014.

    Nota: Marele Mut, părintele poeților profeți
    cărora le cîrmuiește augurii,
    să treacă cu bine parabolele-acestei vieți
    apoi le-nchide cu sărutul muțeniei floarea gurii,
    precum în ceruri așa și pre pămînt
    măsură a tuturor lucrurilor, sfîntă și tristă
    a celor ce sînt, dacă sînt
    și-a celor ce nu există – dacă ele nu există.
    Chestionarul articolului:

    [ Rezultate | Chestionar ]

    Voturi 0


    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Descrierea situatiei din România

    este exactã
    nu este exactã
    este exageratã
    este falsã
    este exactã dar nu propune soluții
    este exactã dar nu existã solu&#



    Rezultate | Chestionar

    Voturi 21

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 1.07 Seconds