Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Search
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 67 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Proza: Ion NETE La Chisamera, în nod ... II
    Scris la Tuesday, May 27 @ 16:16:49 CEST de catre asymetria
    Distribuitor de afise Inchinați-vă, că vă aflați dinaintea lui Iisus, pogorât, pentru a două oară pe pământ, numai că acum aici va rămâne, pentru totdeauna, să judece vii și morții, pentru a-i alege pe cei vrednici de mântuire. Fiule, i-am spus, dacă ai de gând să te ridici și tu la cer, să știi că eu n-am să te urmez. Aici, în ochii noștri, fă din lumea, asta, Raiul și-atunci nimeni nu are să se mai îndoiască de tine  sau să te vândă ca pe cel dinaintea ta.

     De-aș apuca să dibui, măcar, capătul acelui fir trainic, care să mă poată călăuzi, m-aș ține și cu dinții de el, numai să  deșir, odată, ghemul îndoielilor.
       După cum își legăna capul, mi s-a părut că i se face milă, cu adevărat, de mine și m-am apucat să mă vaiet, cum îmi închipuisem că i s-ar potrivi celui ce se simte stingher pe lume:
       O, de-ai ști, tu, Ostropetrule, de când mă rog să am și eu norocul de cineva cu care să pot vorbi de la suflet la suflet. Atâta m-am tot frământat și, știi ceva, azi, cum am dat cu ochii de tine, văzând cu câtă înfrigurare îmi dădeai de veste că ești fiu de popă, de parcă îmi presimțiseși necazurile, mi-am spus că întâlnirea noastră nu putea să fie întâmplătoare.  La urma urmei, mi-am zis,  norocul mi te-a scos în cale, să-mi fii bunul samaritean, dacă  nu aproapele după care tânjesc. Pildele alea, nu au fost  aiurea presărate în povestirilor biblice, își au tâlcul lor, privind cele petrecute în lume, dar asta depinde de oameni, dacă se mai găsesc din cei care au ochi de văzut și urechi de auzit ... 
         Și, neslăbindu-l de loc, dimpotrivă, căutând să-i prind și mai trainic atenția în chingi, am dat la iveală și asul pe care îl păstram pe mânecă,  destăinuindu-i prin ce cumpănă trecusem, nu chiar așa de demult, simțind, mai puternic ca oricând, că nu am încotro s-o iau, de parcă mi s-ar fi închis toate porțile. Sortit să sfârșesc răpus de gheara gândului că sunt stingher, fără  rost pe lume, ăsta  sunt !   încearcă, măcar, dacă poți și tu, Ostropetrule, să-ți închipui cum e să-ți vezi viața atârnând de un fir de ață, am oftat și, trebuie să recunosc, mi-a crescut inima în piept, văzându-l cum se cutremură.    Mintea mea, lihnită după închipuiri, atât a așteptat, să-i dau un fir, pe care să poată plăsmui și, din nimic, a încropit una din cele mai impresionante întâmplari, pe care i-am spus-o, ca și cum ar fi fost de-adevăratelea:
        într-o zi, stăteam cu pieptul proptit de parapetul podului Ursoii, ațintindu-mi ochii pe coama valurilor. Chestia cu înspumarea, din frământare prin care apa căuta să încapă între maluri, m-a prins că uitasem de mine. Apa curgea din belșug, pentru că, numai cu o zi în urmă, avusese loc o adevărată rupere de nori. Mai multe case, începând cu a lui Scrieciu și până la ultimele cocioabe din fundul Ursoii, ale Măruței, Lixăndriei și lui Vasile Almanii, frate cu Grăpoiu, zăceau înmormântate până la geamuri. Pieriseră câteva vite, luate de valuri. Abătut, cum eram, naiba m-a împins să fac legământ că, până aici mi-a fost, gata, închei socotelile cu viața! Mi-ajunge, așa nu vreau s-o mai duc. Dar, oricât m-am chinuit, să-mi țin privirea ațintită, într-un loc, pe forfota din mijlocul bulboanei, formată împrejurul unuia dintre picioarele podului, nu izbuteam nicicum. Nu știu ce afurisenie își vâra coada că, privirea, în loc să se înfigă, ca un bold, în acel loc, aluneca la vale, pe coama valurilor, de parcă, odată ce atingea apa, nu se mai supunea voinței mele, curgând, laolaltă, înspumând și mai mult valurile. Cum, necum, m-am trezit că închipuirea, stârnită de legământul făcut în gând, o ia razna, plăsmuindu-mă ca pe o arătare, întins  pe crucea, întocmită, culmea, cu o parte din pod și cealaltă din firul apei! Adică, în așa fel, încât, una din laturi să stea veșnic locului, putând fi, oricând, cercetată și pipăită, iar cealaltă, dimpotrivă, să se schimbe, întruna, încât, nimeni și niciodată să nu poată garanta c-ar fi existat,  că există sau va exista.
        Poate că, gândul cu crucea, îmi fusese trimis, anume, spre binele meu, pentru că, ațâțat de el, mi-am îndepărtat din cap nesăbuința pe care mă pregăteam să o fac. Ademenit, de închipuire, intrasem într-un fel de joc, căutând să ghicesc de care parte a crucii ar fi mai bine să atârn. Cântărind, ba firul apei, ba, podul, întins, cumpănă, peste ea, am pierdut din vedere trecerea timpului și, odată cu el, legământul pus să-l duc la împlinire. Planul pe care mi-l făcusem, era simplu: să îmi pironesc privirea într-un loc, din mijlocul bulboanei, până ajung să îmi închipui că, pornind din ochi, o frânghie coboară, pe ea putând să-mi dau drumul, fără ca măcar să spun  adio vieții... 
       Nu m-așteptasem ca Ostropetru să aibă sufletul într-atât de slab. Inspirația plăsmuirii cu crucea, s-a dovedit de pomină, după cum l-au podidit lacrimile. Parcă îl luase cu friguri, așa tremura și nu mai prididea să-mi făgăduiască, gata să jure tocmai pe crucea scornită de mine că, imediat, ce bagă vitele în bătătură, îl și ia în primire pe tata-popă. 
    îi cer să-mi spună misterul prin care, un simplu semn, făcut cu degetele mâinii drepte, împăturite,  pe frunte, spre buric, umărul stâng și umărul drept, așa cum te apără, așa cum se zice, de toate relele de pe pământ ...
    Pe cât de greu îmi venea să mă abțin, să nu chiui de bucurie, pe atât, dacă nu și mai din greu îmi înăbușeam ifosul bucuriei, pentru felul nemaipomenit în care mă descurcasem. Dintr-o clipă în alta, urma să-mi văd visul cu ochii. Visului pe care îl scărmănasem atâta timp, îi venise sorocul să-l descâlcesc. în sfârșit, eram la un pas de a afla taina în care se petrecuse, cu adevărat, Creația. Adică, cine pe cine făcuse, Dumnezeu pe om, sau omul, încolțit de nevoi, își plăsmuise un chip, numindu-l Dumnezeu?  Chiar de n-am să izbutesc, din prima, să dau față în față cu Cel de Sus, Atotputernicul nu cred că îmi mai poate trece cu vederea zbaterea. Are să se vadă nevoit, vorba aceea, dacă noblețea obligă, dumnezeirea cu atât mai mult, să ia seama că, un păcătos neliniștit și disperat, bântuie pe pământ, făcându-se luntre și punte să răspândească în lumea largă știrea  că i s-a ridicat umbra de pe ochi și vede ce e de văzut ! Cred că L-am încolțit atât de bine încât nu mai are nicio scăpare ! N-are încotro, decât să mi se arate! 
       Doamne, până mai ieri, nu îndrăzneam să merg nici cu iluziile așa departe! Era nemaipomenită priveliștea pe care o vedeam cu ochii închiși, cu ceea ce mi se împlinea ! Aproape să încremenesc, așa de tare strângeam pleoapele, de teamă că pot să mi se desfac singure și se alege praful de urzeala aurie, hărăzită a duce, de pe o zi pe alta, numele meu pe buzele tuturor chisameranilor. însuși, popa Harcudricu, lăsa de la el, cât să-mi treacă cu vederea păcătoșirea că, de ani buni, nu mă mai prinsese, pentru spovedit, sub pulpana patrafirului fâlfâitor, ca un ascunziș. Avea să înalțe o slujbă, întinsă de-a lungul unui șir întreg de zile, lucrătoare și duminici, laolaltă, să-i ajungă timpul pentru îmbălsămarea numelui mei,  făcut de pomenire.   
       Ațâțarea lui Ostropetru, m-a trezit din visare, făcându-mă să-mi dau seama că, fiind la mai puțin de un pas de împlinirea ambiției, după cum îmi dorisem cu ardoare,  pentru nimic în lume nu trebuia să  ratez șansa picată din cer! Trebuia să-i dau zor, cu alte scorneli, să-l uimesc, într-atâta, încât, să-l  copleșesc. Astfel impresionat, trecea cu ușurință la starea de a mă compătimi și chiar de a-mi plânge de milă. După care, frățește, cădeam la învoială, chibzuind asupra modului în care urma să primesc sprijinul cerut. îl aveam la degetul mic și mi ți-l puteam învârti după plac !  La o adică,  puteam ridica miza,  cerându-i, nu ca să mă ducă pe mine la popă ci să îl aducă pe părintele la mine. O putea face, într-o zi de sărbătoare, undeva pe câmp, unde pășteam vitele! Apăsând, inspirat, pe cartea pe care Ostropetru, singur, mi-o pusese la îndemână, scoțându-mi ochii că e fiu de popă ! Altfel zis, un obișnuit, de-al casei Domnului! Căruia nu îi putea fi cu nevoință, după cum bine presupusesem, să-L înduplece pe Dumnezeu. Fie, să mi se arate sau, dacă îi era cu neputință, să dea ochii cu muritorii, atunci să-mi facă, măcar, un semn. Spre pildă, putea să înlesnească, așa, ca și pe vremuri, ițirea unor fulgerări care să  deseneze semnul crucii pe cer.  O încredințare sigură de existența Sa. în ceea ce mă privește, ștergeam cu buretele orice motiv de a-L mai pune la îndoială în vreun fel...
       Parcă nu-mi venea să cred cât de departe ajunsesem, după ce mă umilisem cu neputința de a despica nodul care mă frământa, cerșindu-i mila lui Ostropetru. Și, ce mă mânase s-o fac?  Nimic altceva decât simțământul acela veșnic că nu mai pot trăi dacă nu-mi despovărez cuiva, degrabă, sufletul. Atât de disperat eram că, bulucirea negurii, într-o continuă vălătucire, îmi făcea viața un adevărat Infern. Puteam înnebuni, nemaiștiind pe unde să scot cămașa. Căzuse la țanc, lauda prin care Ostropetru mi se dădea drept fiul popii. Tăinuind că, de fapt, se pripășise în satul de peste Dealul Scundului, venind de pe unde nimeni nu știa. Bine că, îmbrobodindu-l cu spovedania, i se păruse un fleac să facă pe mijlocitorul între mine și tatăl său,  să-mi dezvăluie calea pe unde pot ajunge la Dumnezeu. 
         La un moment dat, în plină acțiune de convingere a lui Ostropetru, mai să mă copleșească rușinea, amintindu-mi cum mi se întâmpla, aproape zilnic, să mă împiedic de namila de om, unul Aliacacui, din neamul lui Necodim, care se prăsea iepurește, de umpluse toată Chisamera. Poreclit de lume „o mie de kile”, c-așa era de gras, încât, numai cu ajutorul a cel puțin patru oameni, se putea muta dintr-un loc în altul. Umblase un timp cu circul. Numărului de senzație, constând din ruperea unui lanț gros, pe care și-l fixa, cu un capăt, sub talpa piciorului și-apoi, brusc, trăgea de rest cu o mână, frângându-l în câte bucăți îi cereau spectatorii, făcuse ravagii. Dar atracția nu ținuse mult, oamenii se plictisiseră și conducerea circului îl abandonase. întors acasă, prinsese o slăbiciune pentru mine, probabil unde mă vedea așa pirpiriu și se simțea obligat să mă ocrotească. De cum apăream, mă înghesuia în cărnurile lui, să-mi poată șopti șotia pe care o punea la cale: 
    Mamă, mamă, ce am să le fac, a lor mei . De nu ți-i bag în scutece, să nu-mi spui Aliacacui ! Știi cum ? Dând ortu popii, pe nepusă masă.  O să-l vezi, atunci, pe asfințitul Harcudricu, dându-se mare și tare, zbătându-se de mama focului, c-are de aranjat un loc, pentru mortul de mine, în împărăția cerurilor ! N-ai grijă, că primește  răsplata pe loc. Așa am să-i dau de furcă, de-ai să mori râs nu alta. Numai să fii de față, neapărat! Păi, numai cât o să se muncească, până mă cuibăresc între cele patru scânduri! Dup-aia, îi așteaptă una și mai năstrușnică. La ridicatul pe dric ! Le fac în ciudă, lăsându-mă greu de tot. Până le plouă de pe frunți cu sudoare. Cât mă cară la cimitir, încă nu m-am pregătit ce le fac ! Nu iert nimic! Groparilor, cu ochii flămânzi, vânând sticlele cu tărie, le-o fac fulgerește. O să le piară orice chef de băutură. Uite-așa, stau chitic, până coboară frânghiile, ducând coșciugul până pe fundul gropii. Las, oleacă, să huruie bolovanii peste mine, să creadă că totul merge ca la moliftă. Când se apucă de movilit, pac ! Așa, mă umflu în foale, de-i spulber, cu lopețile pline de pământ cu tot, de pe mormânt. Care n-apucă să fugă, o să rămâie, ca la urs, cu gurile căscate! Și-atunci, vine pacul pacului ! Ridic capacul coșciugului și deschid focul! Trag, cu două praștii, să le îndop gurile, până îi umflu ca pe curcanii puși la îngrășat. Hâ-ha-hâ-ha-hâ-ha... 
       Stai să vezi, și-mi zgâlțâie umerii, de parcă s-ar fi prins de gard, să-și  potolească  râsul, c-acu vine partea de tot hazul !  Sigur, că, ălora, de-o rup la fugă, mai devreme sau mai târziu le vine mintea la cap, o să se prindă că i-am păcălit. Și-atunci, cu o falcă în cer și una în pământ, se năpustesc pe mine, să mă sfâșie! Și, slavă Domnului, c-ar avea ce! Ai vedea o haită întărâtată, pornită mai abitir de cum s-a petrecut răzbunarea sătenilor, ălora, ai auzit tu, împotriva ciobanului care strigase „Lupul, băăă, săriți!!!”, fără să fi mișcat picior de fiară prin preajma turmei. Fac rămășag că, în de-al de astea, în fruntea vrăjmașilor mei o să fie uliul de Catalina Presură. Neagră de furie, c-am lăsat-o cu buza umflată, după ce mă bocise din viul zilei. Alături de ea, tot pe rămășag, are să-i țină hangul, sporind hărmălaia, Duroaica, înghesuindu-se cu Laura, aia a lui Dolean, Aritina, Tălica, și soră-sa, Lisăndria, alea care nu scapă nicio înmormântare. Ca omizile, înfulecă prescurile și coliva, primite drept pomană. Și unde îi vorba de scandal, nu pot lipsi Grăpoiu, cu gura lui otrăvită, Andreșul, în stare să te țină minte, o viață întreagă, că nu i-ai dat, o dată, bună ziua. Că nu vor lipsi Mirinu, Zăuleț sau Mitru, care umblă înjugat cu Fulgescu, se înțelege de la sine. Ăștia, mamă, mamă, ce mai faimă au, pentru cât de ahtiați sunt după scandal, îl caută și cu lumânarea iar dacă nu-l găsesc, îl pun ei la cale, încăierându-se, până momesc pe cineva, străin, la mijloc. Atunci, se întorc, cu toții, asupra lui. Ie-te, că, numai ce-ți spun și m-apucă frica . Na, că m-am făcut tot numai  piele de găină! Socotesc că, după ce-mi fac damblaua,  cele mai potrivit e să mă predau. Cad la învoială, să le înghit orice. Pot să mă și bușumeze, oleacă, dacă le face bine. Numai, de nu le-ar trece prin cap să mă lase în cimitir. Că, fără ajutorul cuiva, n-am cum ajunge acasă și-am sfeclit-o ! De-aia zic, că, trebuie s-o iau domol, c-atâtea mărunțișuri mai am de ticluit. Poate, poate, găsesc o cale să-i îmbunez. Hopa, ce-o fi să le zic, de-a dreptul, iaca, așa : Vedeți-vă, oameni buni, de treabă, c-am glumit și eu ! Ultima oară, în viață ! Ce vă supărați ? De-i p-așa, na, mă culc, la loc, și puteți să mă îngropați! Nțțțțțțț, cu asta n-am nimerit-o! Ăia, orbiți de furie, îi împinge necuratul și mă îngroapă de-a binelea!  Mai nimerit mi se pare să-i înfrunt. Poate, poate, îi fac să se teamă de mine. Pot să-și închipuie că sunt strigoi, cu tichie pe cap sau cine știe ce arătare ori primul mort care se întoarce de Dincolo ! Bag mâna în foc că  Vălimăreanu n-o să mă ierte. îl și văd repezindu-se să-mi scoată ochii, uite-așa: Bă, namilă, ai dat cotul, gata, du-te ! N-ai timp de răzgândit ! Ajungi de râsul curcilor, dacă aude lumea că te-ai speriat  să dai mâna cu moartea ! 
    Asta, cam așa ar fi, ajung să mă fac singur de râsul curcilor ! Mai bine, aleg să-i înfrunt ! De cum îi văd, că o lasă mai moale, începând să dea înapoi, mi ți-i reped și mai crâncen, răstindu-mă, pe cât de aspru o să pot : De atâtea ori v-ați făcut mendrele pe seama kilogramelor mele și nu v-am înjurat, nu v-am bălăcărit, nu m-am atins de voi deși puteam să vă sucesc gâturile ca la puiul de găină ! Și, cum glumesc, și eu o singură dată, săriți să mă omorâți ? Pare să meargă, încă nu-mi dau seama bine ce-o să  iasă…Poate,  până la urmă, o scot eu, cumva,  la capăt ! 
                   Sigur, că și Aliacacui bănuia ceva în legătură cu încurcătura în care mă frământam,  dar, mai mult decât să-mi povestească ce are de gând să le facă a lor lui și celor din sat, nu îndrăznise. Nici măcar o aluzie, acolo, nu scăpase în legătură cu Dumnezeu, după ce îl potcovise cu kilogramele de carne pe care nu le mai putea duce. Era limpede că, din ale lui, nu mai putea fi scos, atât de adâncit sta să chibzuiască, de parcă croșeta unicul model de pe lume, împletind și despletind firele din urzeala șotiei, pe care o vroia cu mult peste faima numărului de senzație de la circ. N-avea timp de altceva, nici să se plângă că îl durea ceva și ce anume. în ce mă privește, după fiecare dată când îl întâlneam, continuam să mă agăț de firicelul speranței, că, odată și odată, o să vie și momentul în care Aliacacui n-o să mai poată răbda poara de pe cap și o să-mi spună păsul întreg. O fi așteptând, cum pândisem și eu, să prindă clipa prielnică spovedaniei, chiar dacă, nici atunci, pentru mine ușurarea sufletului nu mersese simplu, dimpotrivă, simțeam că o fac cu prețul înfruntării riscului de a mă face de râs. Acum sau niciodată, m-am ambiționat, apucându-mă de sporovăit, atât de necesar simțeam că e să-l câștig de partea mea pe Ostropetru. 
       Ca să-i aprind și mai mult pornirea de a-mi sări în ajutorul de care aveam nevoie, ca de aer, i-am destăinuit încă o izbucnire a mamei, doborâtă de un moment de istovire. Nu-mi mai amintesc prin ce împrejurări, știu doar că mi se păruse gata să dea la iveală cât năduf  îngrămădise în sufletul ei, de pe urma aceleiași lumi pe care, Cel de Sus, după cum bănuiam, o făcuse mai mult de mântuială ori din plictiseală. Numeroasele apucături șerpești cu care o dăruise, nu mă lăsau să gândesc altfel. De pildă, s-o luăm de la capăt, adică de la copii. De ce or fi venind, pe lume, chirăind, deși, habar n-au ce-i așteaptă ? Puteam garanta, că micuții presimțeau singurul lucru de care puteau fi siguri, odată intrați în lume: că, puțin, câte puțin, au început să moară ! Și-atunci, cum să nu chirăie
       Așa-i, mamă, o întorsesem la povestea de demult, că, Dumnezeu își avusese sălașul sub nucul de la Chisamera, să poată fi lângă oamenii care aveau nevoie de ajutorul Lui?
       Baliverne, cu care ți-a împuiat capul panglicarul ăla de Cilic Celei, ca tu să le răspândești în lume, făcând-o să creadă lumea că numai el le știe pe toate. Cum îți închipui, mamă, că, ditamai Domnul, Atotputernic,  putea să se aciueze sub umbrarul nucului din Piscul Chisamerii, în bătaia ploilor și vânturilor?
    Ehe, mamă, de când e lumea lume, Domnul nostru șede acolo sus, pe tronul împărăției cerești, unde o să poposim și noi, numai să le venim de hac păcatelor...
        Mai mult de atât, mi-am arătat mâhnirea față de Ostropetru, nu am putut să scot, deși, mama mea, nu prididea să-mi umfle urechile cu fel și fel de sfaturi și porunci. Nu, cumva, să uit, când ies pe poartă, să mă rog, și îmi arăta și cum să spun: Doamne ajută, Dumnezeule din cer, din al colțului ungher, unde stau și mă gândesc, lecțiile să-mi pregătesc, către Tine îmi îndrept, gând, nădejde și toate cele. Doamne, ajută, Doamne, iartă, Doamne, ferește, Doamne, izbăvește! 
    Apăi, uneori, mă mai punea și pe mine, afurisitul, să cârtesc împotriva învățăturilor pe care mi le îndesa în cap, spunându-i că, din partea mea, e liberă să preamărească pe cine vroia, dar, să mă lase în pace pe mine, să nu-și închipuie, în ruptul capului, că are să mă facă să cred în Cel care nu-și arată nici măcar umbra pe pământ... 

                                                          ***

    Eram prin apropierea unei costișe plantată de, unul, Scăpălău cu viță de vie. Ostropetru mi-a cerut un răgaz, să cântărească în cel putea să facă pe mijlocitorul, între mine și Dumnezeu, folosindu-se de popă, bineînțeles. Care putea să fie sau nu de acord.
       Până una, alta, zice, ia, trage o raită și vezi, s-au copt strugurii. Dacă da, culege un sân și adu-mi-i încoace, să mă ospătez. între timp, caut un loc, mai ferit, uite, acolo, la umbra tufișurilor. Mâncăm și noi, ca oamenii, în tihnă, după care lămurim cam cum poți face rost de cheia cu care să deschizi ușa, la Dumnezeu.
       De vrea să facă sacrificiu ăsta pentru mine, merită o răsplată, mai ales că strugurii nici nu sunt din via mea. Zis și făcut, fără a mai pierde timpul, o iau la fugă spre vie. Pentru început, ciugulesc boabele de pe cârcei, pe sărite, vorba ceea, dacă e ofrandă, atunci ofrandă să fie. Aleg numai struguri unu și unu, cât mai bine pârguiți. Pe când îmi încingeam cămașa cu o sfoară, umflând-o, ca s-o fac cât mai încăpător, de sub coviltirul unor joarde de vițe, se ivesc ochii, ca două ținte de argint, ai lui Scăpălău. Pornit, valvârtej, spre mine. N-am avut timp să cântăresc încotro ar fi cel mai nimerit s-o iau, c-a trebuit să dau, din zbor, bice la cai. Așa-mi sfârâiau călcâiele, pe firul cărării, afundate, pe sub râpă, înspre Pădurea Bisericii. Dinainte îmi stăruia țintele aprinse în găvanele uscate ale lui Scăpălău, rotofei ca un hârdău și cu capul îndesat între umeri, de parcă fusese făcut, din naștere, fără gât și cu niște picioare atât de scurte, încât, i-ar fi fost mai la îndemână s-o ia, de-a rostogolul, după mine. Spre norocul meu, popândăului nu i-a dat prin gând o așa soluție și, după o goană nebună, m-am văzut scăpat de urmărirea lui furioasă, mai repede decât îmi închipuisem. N-a fost nevoie, ca în poveste, să arunc, înapoi, cu pieptenele, oglinda…da, nici nu  purtam la mine așa ceva.      Așezat pe iarbă, sub coverca umbroasă a tufelor pe care o găsise Ostropetru, în marginea poienii din partea opusă Pădurii Bisericii, încă mai gâfâiam din greu, mai mult prefăcându-mă, dinadins, în așteptarea clipei când aveam să-l aud dându-mi vestea cea minunată. 
    Firea mea întortocheată, de nărod, avea păcatul de a mă face să mă bucur mai mult de timpul pe care îl petreceam așteptând să mi se întâmple ceva, visând la feluritele chipuri în care avea să mi se împlinească dorința. De-aia, ocoleam, îndepărtând, pe cât puteam, momentul ruperii mâței în două, cum îi plăcea bunicului Cilic Celei să încondeieze clipa aflării, față în față, cu adevărul. Asta era cauza pentru care îndurasem multe din necazuri, în loc să sar, în sus, de bucurie, când mama îmi punea, pe masă, mâncarea râvnită de mine, eu mă posomoram și blestemam, în gând, că, în felul acesta, nu o să mai aibă după îmi lăsa gura apă. 
          Pare-se că, Ostropetru, se împotmolise în căutarea soluției. Mi-a dat de prin felul în care se tot codea, molfăind în gol, în loc să deschidă gura, așa că, mi-am pierdut răbdarea și, făcând pe nepăsătorul, am schimb placa, iscodindu-l despre o aiureală. Parcă m-ar fi interesat, mai degrabă, să scot de la el vreun amănunt picant din viața popii. Bineînțeles, n-o făcusem întâmplător. Până una alta, îmi spuneam că nu-mi strică să dau peste vreo taină popească, ferită de urechile lumii, tocmai pentru ca autoritatea sfinției sale nu se cuvenea  pusă, nici cu o iotă, la îndoială. 
        Și, ce-mi văd ochii? Ostropetru, ademenit de jocul pe care i-l propun, clatină, promițător, din cap, și-abia, atunci, bucuria mi-a șters din oase, cu desăvârșire, spaima pe care o trăsesem, că o să mă prindă Scăpălău, care zorea, ca titirez, pe urmele mele. Apropiindu-mă și mai strâns de Ostropetru, i-am înconjurat umerii amândoi cu brațele, dându-i ghes să scoată mai iute la lumină ce  capturase,  afundându-și mâna în sacul cu minuni. 
      O știi pe Lena?, m-a pocnit cu o întrebare atât de aiurită, încât m-a pus pe gânduri. Nu cumva, în pofida înțelegerii convenite, din pricină că nu-și primise tainul de struguri, se răzgândise și căuta să mă  prostească, râzându-și de mine.
       Cine n-o știe?, i-am întors-o, scurt.
       Da, că, a fătat un bitang?
       Ba, bine că nu¡
       Ei, acu, să mi te văd, zi-mi cum l-a botezat?
       întrebarea lui Ostropetru s-a dovedit mai năucitoare decât lovitura de măciucă primită în moalele capului. După sticlirea ochilor, pironiți unii în alții, de ne-ar fi văzut cineva, putea să jure că suntem prinși într-o crâncenare pe viață și moarte, în probarea istețimii.
        Florilă, scrâșnesc, c-așa îl strigă mă-sa, mai tot timpul, în auzul lumii.
       Nix, te întreb, tocmai, de numele dosit lumii, îmi retează avântul, dintr-un foc,  Ostropetru. Prin strălucirea ochilor de viezure i se citea încântarea că, mă prinsese pe picior greșit. Mai mult decât atât, îl bucura faptul că, după cât de avid mă vedea că țin să aflu adevărul, n-aveam altă cale  decât să mă adresez  „Măriei” sale. 
    Nu-ți mai bate capul, c-o faci în zadar, o întorsese, brusc, făcând pe mărinimosul. Ascultă, numai, la băiatul, că-ndată, îți tâlcuiește întreaga poveste.
           Clipind, fără întrerupere, din ochi, de parcă îl prinsese suferirea de nictație, și-a pornit morișca.    Pe când era lăhuză, Lena s-a furișat prin porumbii din spatele grădinilor, în amurgit, până la noi, căutându-l pe tata. Amândoi, s-au retras în capelă, cum îi spun foișorului, unde tata mai și spovedește pe câte cineva, în criză de timp. A îngenunchiat și i-a spus că îl roagă, ca pe Dumnezeu, să-i boteze, de-ndată, copilul. Pretindea că i se arătase un semn și, dacă prinde, noaptea, pe bitang, ne cufundat în cristelniță, i se întâmplă cine știe ce nenorocire. Prevestirea Catalinei Presură, bocitoarea satului că, mai ales copiilor din flori, li se întâmplă lucruri ciudate, dacă nu sunt creștinați la timp, îi sporise jarul de sub tălpi, de-aia nu mai așteptase până a doua zi. Părintele i-a lăudat înfricoșarea, prețuindu-i credința pe care o are în suflet și au trecut la stabilirea celor trebuitoare sfântului botez. Primul, de lămurit, așa cum se cuvine, a fost numele, pe care  s-a gândit să-l  dea copilului.
           Bănuiesc, c-ai ales  numele ?, s-a  interesat tata.
           Sigur, părinte, păi, se putea să uit tocmai așa ceva… a răspuns Lena.
            Ia, s-aud !
            De Sfântul Nectarie, preasfinția voastră ziceați că ajută femeile…
            …numai pe cele sterpe, să rămână gravide, și ce e cu asta ?
           Păi, ce obligație au cele la care li se împlinește dorința, să dea copilului numele Nectarie, așa-i ?          Adevărat, dar tot nu pricep. în clipa de mai înainte, te grăbeai de mama focului, și-acum?
           Nu-i sunt datoare sfântului Nectarie, că m-am rugat Domnului  Iisus !
            Bine, bine…și ?
           Am să-mi botez copilul Iisus, a bolborosit Lena, frământându-și mâinile de parcă i se umpluseră  cu furnici.
          Iisus ?, și-a ieșit, tata, din firea lui blândă și miloasă.
          Iisus!, a întărit Lena, cu  mai multă îndărătnicie.
           Cum de îndrăznește, o nerușinată și păcătoasă ca tine, să-i dea numele mântuitorului nostru, Iisus Hristos, unui copil, făcut, încă, și din flori?, a repezit-o tata, mai, mai, să-i crape fruntea cu sfeșnicul argintiu de pe masă.
          Părinte, nu vorbi cu păcat, cum era să-l fac din flori, dacă eu sunt fată mare? Pe-ncercate, na, dacă nu crezi ! Iisus, părinte, mi-a dat copilul, ascultându-mi ruga ! Asta ar fi una la mână, care mă oblig să-i dau numele acesta.. A doua, după cum, iar, cred că, bine știți, mă cheamă Lena ! Adică, și eu, îs  tot o Magdalenă. Ce l-ar fi putut împiedica pe Sfântul Duh  să nu bată și la poarta mea ? Păi, ce, Fecioara Maria, înainte de a naște, era cu stea în frunte ? Apoi, mi-l arătați și mie pe ăl de bagă mâna în foc că știe ce-i ursit copilașului meu ?
          Până la urmă, cum a rămas ?, l-am zorit pe Ostropetru, al cărui chip se împlinise într-o nouă înfățișare, în ochii mei, probabil datorită tactului cu care îmi dezvăluise taina prin care, sfinției sale părintele, i se datora fiecare nume din cele  purtate de oamenii, după botez.
         Bănuiești, și tu că, bitangul, n-a avut parte de busuiocul pentru miruit și nici de apa din cristelniță. Dar nici Lena nu s-a dat bătută. Luându-se după capul ei, i-a pus numele Floricel, cum îl strigă, în auzul lumii, în timp ce, în pofida aceleiași lumi, dar în dos, îl alintă Iisus. Arăta că nu se sinchisește de cine și cum o bârfea, că avea un copil din flori. De s-ar fi mărginit la atât, n-ar fi fost nimic. Da, nici nu cred că-ți închipui la ce s-a putut deda. Cu copilul înfășat în niște odăjdii, procurate de prin cine știe ce biserică, pe înserat, colinda pe la casele lăturalnice și cum o primea careva înăuntru, poruncea oamenilor să îngenuncheze : 
         închinați-vă, că vă aflați dinaintea lui Iisus, pogorât, pentru a două oară pe pământ, numai că acum aici va rămâne, pentru totdeauna, să judece vii și morții, pentru a-i alege pe cei vrednici de mântuire. Fiule, i-am spus, dacă ai de gând să te ridici și tu la cer, să știi că eu n-am să te urmez. Aici, în ochii noștri, fă din lumea, asta, Raiul și-atunci nimeni nu are să se mai îndoiască de tine  sau să te vândă ca pe cel dinaintea ta. Las’că te învăț eu ce și cum ai de făcut, nu te mai las pe mâna popilor, arhiereilor și fariseilor să te învețe pilde despre o lume ce n-ai s-o vezi niciodată. Auzi, dacă primești o palmă, să întorci și obrazul ălălalt! Păi, ce bărbat ar face una ca asta. Te-a lovit careva, întoarce-i-o însutit ! Cât despre cei de teapa lui Iuda, singur, ți-ar fi imposibil să te ferești, c-așa  s-au înmulțit, câtu-i frunza și iarba …. 
         Mai las-o, pe Lena cu Iisusul ei, spune-mi, cu mine, ce zici, ai dibuit vreun rost prin  care să ajung la  Cel de Sus?
         Seminaristul, supărat că nu i-am luat în serios cele spuse despre Lena, și nu am avut răbdare să văd până unde ajunge, și-a schimbat, iarăși, tot la fel de  brusc, înfățișarea, acum, dând la iveală chipul păstorașului, interesat să stea numai cu ochii țintă pe capre, după cum îi cerea îndeletnicirea, pe timpul vacanțelor studențești. Tacticos, s-a apucat să-și suflece pantalonii, fără să se sfiiască de fluierele picioarelor, scoase la vedere așa cum erau spuzite de ulcuse. Apoi, m-a privit crunt, de parcă atunci și-ar fi adus aminte că exist și eu,  cum fac geambașii de prin oboare, măsurându-mă, din cap până în picioare, de mai multe ori.  Oarecum mirat că, povestea cu Lena și Iisus, nu mă făcuse să uit de patima din mine. Parcă îi părea rău că scăpasem cu viață din mâinile lui Scăpălău. în cele din urmă, a conchis să-mi vorbească în batjocură:
         Știi ceva ? Pentru lecuirea patimii de care suferi, cel mai nimerit ar fi să te sfătuiești cu taică-tău! De e și el, de părere, c-ai venit pe lume, c-așa a fost voia Domnului, n-ai ce mai căta la tata. Aaaaa, ce-ar fi să-ți încerci norocul cu Iisusul Lenii! Tot ziceai, mai înainte, ceva de ruptul mâței în două. Ei, bine, ai ocazia să te arăți și tu, bățos, ca orice chisameran verde !  Cată, de vezi, cu sau fără Lena, poți s-o rupi, c-altfel, vorba ceea, sortit ești din leagăn să fii un om pierdut și fără  rost pe astă lume ! Și uite-așa,  n-ai decât să-ți înțarci pofta de a te vedea cu Domnul, pe aici. Poate, pe de dincolo,  cine să mai știe cum e rău și cum e bine …

                                               ***

         Altfel spus, îmi întărea și Ostropetru  temerea care îmi rodea sufletul ca un vierme, că zbaterea mi-era zadarnică. N-aveam altceva mai bun de făcut decât să aștept până trec vama, spre lumea cealaltă, unde, tata, bunicul Cilic Celei sau, de ce nu,  poate altcineva, binevoitor și mai smerit, din neamul nostru, îmi putea da povața cea drept călăuzitoare.
       Impunându-și o statură cu aere de superioritate, Ostropetru îmi tăiase pofta de a mă avânta pe unde nu-mi fierbea oala, pilduindu-mă cu glas grav și compătimitor. Dacă mă gândesc bine, abia, acum îmi dau seama că preluase ceva, din ceremonialul slujbelor oficiate de tatăl său,  mai ales după felul în care ținuse să-mi strecoare aluzia că, înainte de a se pronunța, sentențios, avusese o consfătuire, de taină, cu însuși Dumnezeu. 
         Probabil că povestea cu Lena, plus botezul copilului din flori, după numele lui Iisus, fusese doar o scorneală de-a lui, să se dea mare și tare, față de mine, aflându-ne, noi, în apropiere de sfânta sărbătoare a Nașterii Domnului, când se deschid cerurile și, pe pământ, se pot întâmpla tot felul de minuni, în legătură cu care, el, ca fiu de popă ce era, putea să aibă  oarece presimțiri... 
         Iată-mă, așadar, ieșind, iarăși, păgubaș, după ce îmi călcasem pe suflet, și lăsasem un străin să mi se uite în el, ba, îi și înlesnisem scotocirea, fără nicio ezitare ori reținere, pur și simplu, i-l întorsesem pe dos, ca pe  un buzunar din cârpă. 
         Mi-a trebuit mult timp să mestec și-apoi să-mi înghit furia. 
    Până una, alta, m-am dezlănțuit asupra mea, batjocorindu-mă, în gând, că sunt prostul, proștilor, și-am ajuns de râsul lumii, așa cum mă bruftuluia mama. Nici de-al naiba, nu mă învăț minte, dându-mă, de bunăvoie, pe mâna primului  străin ieșit  în cale.
        După ce mi-am potolit bâzdâcul, am izbucnit în râs, mândru, nevoie mare, de cum îl luasem, la refec, pe Ostropetru, să-mi dezvăluie din obiceiurile de a se purta ale tatălui său, care, deși popă, era și el, om, ca toți oamenii. îmi închipuisem că o să aud lucruri nesărate, făcute de popă, care îi întinau imaginea din ochii lumii de chemat al lui Dumnezeu întru înălțarea sfințeniei Sale. M-așteptam s-aud și fapte dintre acelea, deosebite, după care să nu i se poată pune la îndoială chemarea de a sta în ușa altarului, locul hărăzit unui popă! îl iscodisem, să aflu dacă, atunci când se aflau numai ai familiei, între ei, cum se purta popa, dezbrăcat de sutană și patrafir. Trăgea și el la măsea, cum umblau vorbe prin sat, îi mai scăpa, din gură, câteun porumbel de înjurătură, se deda la fumat, da cu sapa, în rând, cu oamenii, aduși la clacă, umbla după muieri, avea palma ușoară, ca atingerea aripei de înger, când îl chelfănea pe Ostropetru ? Sau își petrecea, tot timpul, cu capul în cărți, preocupat numai de lucruri mari. Precum schimbarea timpului, ce fel de ploi aduc norii,  din cele roditoare sau cu sămânță de furtună, de fac prăpăd în culturi. Vroiam să verific și o bănuială a oamenilor că părintele ține slujbe cu anume scop, să crească numai  porumbii și viile, unora, dând  rod mai bogat decât ale  altora. 
    Acum, după ce totul se sfârșise jalnic, chiar că simțeam timpul, vorba poetului, crescând în urma mea,. Atâta, doar, că, în loc să mă întunec, mi se deschideau, în întâmpinare, brațele largi și reci ale singurătății, oploșită cu disperarea exasperantă fiindcă, oricât mă chiorâsem, nu descoperisem nici măcar o spărtură, darămite, un rost, în bolta de sus,  prin nori sau cer, pe unde să zăresc umbra Domnului, ca să mă pot convinge de adevărul din vorbele mamei și datinile păstrate cu sfințenie de biserică. 
       Dumnezeu își vedea, pe mai departe, de ale Lui, rămânând de neclintit, la arzătoarea mea dorire de a mi se înfățișa...     Poate, îmi dă o pildă că, viața, e mai plăcută s-o trăiești, într-o veșnică râvnire, chiar dacă, față de ceea ce tânjești,  ai ajunge să ți se pară mai degrabă o himeră! 
     ... Afuriseniile cu care mă blagoslovea mama, pentru că-n capul meu, împâclit, puiază șerpăria poftelor drăcești, mă încrâncenaseră să alerg ziua și noaptea, vânând cai verzi pe pereți sau chiar unii morți de-a binelea, de multe ori, închipuindu-mă călare, de adevăratelea, pe armăsari din herghelia necuratului.
       Astfel, pierdut mai mereu în vise, mă lipsisem, singur, de timpul în care aș fi putut să observ cum mă păgânesc, pe zi ce trece, depărtându-mă de oameni și ușa bisericii, în pragul căreia adăsta părintele Harcudricu, asfințitul, cum îl probozea namila de Aiacacui.

                                                 ***

                        Ostropetru, seminarist iar pe timpul vacanțelor, păstor de capre și țapi pe Dealul Scundului, nu se ridicase la înălțimea  samariteanului așteptat de mine. Mărturisirea pe care i-o făcusem plocon, punând capac la toate năzdrăvăniile care îmi umblaseră prin cap, părea să mă lecuiască de boala căutării unui tăietor de noduri în papură, îndeosebi, în ceea ce  privea existența Lui Dumnezeu și a rostului meu pe lume. îndoiala asupra lumii și Creatorului, de care făcusem atâta caz, de parcă aș fi intrat în posesia pietrei filozofale, s-a răzvrătit împotriva mea, de-am ajuns să mă iau și mai abitir în derâdere: Aici, îmi arătam pieptul cu degetul, zace firoscosul de pe lume, ursit să o aducă la întocmirea dintâi. 
      Sfârșitul, aburind o senzație înfrigurată de împotmolire, mi-a dat fiori reci un timp, dar, după ce mi s-au ostoit năzăririle care îmi fulgeraseră prin cap, oarecum, spășit, m-am trezind, interogându-mă: Și, dacă, într-adevăr, viața, pentru descâlcirea urzelii căreia m-am zbătut, ca înhățat de ghearele morții, e doar o nălucă, cum îmi sugerase umbra bunicului Cilic Celei, chiar, merită să te prăpădești cu firea pentru ea ?  Să ajungi, unde ?
         Cumva, să-mi astâmpăr, neliniștea din suflet, mi-am adus aminte de vecinul Costigă Fulgeriș, ăla de se lăuda că, oricum, face și o drege, tot în câștig iese! întocmai ca păpușa, plimbată prin bâlciuri, de i se zicea Hopa-Mitică ! Și ea, având darul de a nu se rupe, nu se sparge, nu se strica, mai mereu, în picioare a se ridica, așa cum se fălea și Costigă. Falnicul  de voinic, unde gândiți că e ? Tot acolo, unde ajunge orice mort, la răcoarea și tihna mormântului. Lăsând în urma lui o casă, să aibă pe unde se vântura stafiile, în timp ce iarba, crescând năvalnic, de peste un cot și mai bine, acoperă, încet, încet, cărarea, croită, cândva, drept din pragul casei, înspre poartă, fiind posibil ca, de pe o zi pe alta, să pătrundă și în odăile de dincolo de ușă. Pe firul ei, deja, nu se mai vede nici măcar una din urmele făcute de Costigă, treierând în sus și în jos, din zori și până în seară, cât era ziulica de mare, răcnindu-și  păsurile în auzul lumii, dar și isprăvile de care ar fi fost în stare, de era lăsat în  voia lui ...
          Sfârșind cu deșirarea amintirii lui Costigă, m-am apucat de alta și încă alta, încât, nici n-am observat cum mă afund tocmai în imaginarul îndoielnic de care crezusem că întâlnirea cu Dumnezeu m-ar fi putut izbăvi ... 
    Disperat de ușurința cu care mi se înecau, una după alta, toate corăbiile, mi-am mai repezit o rafală de răzbunării înspre Dumnezeu, ca să fie sigur că, de acum înainte, dinspre partea închinării mele, poate aștepta, liniștit, în cuibul Său  aurit, cât o să-I fie vrerea. Ca să-I arăt, limpede, că nu glumesc și, de acum înainte, n-o să-mi mai pese de ce se întâmplă prin înălțimile văzduhului, am prins a declama, din răsputeri, pe ritmul unui marș funebru: Nous sommes  foutus…et sommes foutus pour l’eternite…
           Toropit de somn, continuasem intonarea marșului final, însăilat pe cuvintele profetice ale celebrului prozator și istoric al religiilor până ce, în înaltul cerului, mi s-a fost deschisă o poartă din pragul căreia se arăta chipul Lui Dumnezeu. Totuna o barbă, revărsându-și valul de raze albăstrii, până ce a înțesat întreg văzduhul, făcându-l străveziu. Astfel, am putut zări cum, de capătul firelor argintii ale bărbii, ajunse jos, pe pământ, atârnau chipuri de oameni, părând niște ghemuri, date, întruna, de-a dura. Pe măsură ce fiecare din ele, destrămându-se, se făceau din ce în ce mai mici, până piereau, ghemul imens, din poarta cerului, se întrema, într-o strălucire orbitoare. 
           Deodată, mă simt săltat, ca o păpușă, prinsă în sfori, și mirat, de ce mi se întâmplă, fără voia mea, mă răsucesc, mă învârtesc, cătând în toate părțile până descopăr firul argintiu, ducându-mă și pe  mine la cer. 
           „Aveai să te zbați, mult și bine, fără a găsi, ce căutai, nici, măcar, n-aveai cum să-ți închipui, ceea ce, încă, nu știai ! Că, adevărul, odată dezvăluit, aduce cu sine moartea dintr-o viață, deschizând poarta altei vieți ”,… îmi mângâie auzul adierea șoaptei dumnezeiești, îmbălsămându-mi sufletul în tăriile albastre, de unde alunecă, domol, spre mine și nu despicând norii, cum scriu evangheliștii…
           Atâta, doar, și, în timp ce neliniștea, împreună cu fantasmele bântuitoare  se duc pe apa sâmbetei, m-am pomenit învăluit de brusca smălțuire a văzduhului cu mirosul dulceag al florilor de salcâm, proaspăt spălat de ploi, uitând vremea când totul părea schimbător și doar imaginarul copilăriei, amarnic, mă mai ademenea …  
    Sfarsit

    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Descrierea situatiei din România

    este exactã
    nu este exactã
    este exageratã
    este falsã
    este exactã dar nu propune soluții
    este exactã dar nu existã solu&#



    Rezultate | Chestionar

    Voturi 21

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 1.16 Seconds