Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Search
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 11 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Proza: Ion NETE. La Chisamera, în nod ... I
    Scris la Tuesday, May 27 @ 15:52:39 CEST de catre asymetria
    Distribuitor de afise
    Sincer să fiu, cât pe aci să chiui, simțindu-mă, deja, cu viața ferită de Pronie din calea oricăror blestemății. Și, cum nu se putea împlini altfel, bineînțeles că starea mea sufletească a luat o altă întorsătură. Chiar dacă nici nu aveam habar prin ce împrejurări intrasem în vizorul grației divinității, de puteam fi atât de încrezător că, dintr-o clipă în alta,  îl și pot prinde de picior pe Dumnezeu. 


                          / Singuri acum în marea ta poveste
                            Rămân cu tine să mă mai măsor
                            Fără să vreau să ies biruitor 
                            Vreau să te pipăi și să urlu ”Este!”/
                                                               Tudor Arghezi

             In brusca smălțuire a văzduhului cu mirosul dulceag al florilor de salcâm, proaspăt spălate de ploi, părea totul făcut, anume, să mă simt, mai mult ca oricând, momit în imaginarul copilăriei. Aveam senzația că ies la suprafață, din adâncul mâlos în care mă afundaseră gândurile negre, croncănindu-mi în cap ca niște corbi. întotdeauna, aveam impresia că, alături de mine se mai află altcineva despre care nu-mi era îngăduit să aflu ce hram poartă și tot trăind cu gândul la el îmi pierise pofta de a mă bucura de nimicurile vieții, ca orice copil. Ghemul acela de umbră, oricât, îl rostogoleam, nu se desfășura, nici de-al naibii. Undeva, îmi spuneam, trebuie să fie un nod în care i s-a încurcat ața. Până nu dau de el, n-am să mă dumiresc, de-o fi călăuza cea bună sau câinosul călău. Neliniștea și mai întețită, făcea ca nodul din închipuirea mea, să se prefacă într-o arătare, pitită, undeva, în cămara tainică, prin care, de obicei, copiilor nu li se dă voie să intre. Cu ochii închiși, vedeam cămara ca în palmă, dar, cum îi deschideam, încăperea dispărea, pâlpâind, între zidurile albe și nu-mi lăsa altă posibilitate, să ajung la ea, decât râvnind-o, fără încetare. Așa cum o și făceam, în pofida temerii de știma pădurilor. Lumea vorbea că bântuie prin tufișuri și împresoară costișele, dinspre culmea Chisamerei, și chiar dincolo de ea, în adâncul Pădurii Bisericii, după  pilda oștilor năvălitoare. Cu gândul mereu la ea, ajunsesem s-o simt și în somn, pândindu-mă, să mă găbjească. Mai mult ca sigur, dacă ar fi pus mâna pe mine, avea să mă pedepsească, vrăjmășos, lecuindu-mă de apucăturile mele blestemate, iscate din îndărătnicia de a mă posta, întruna, proțap contra lumii. Numai și numai din ambiția de a pune la îndoială felul în care a fost tocmită viața pe pământ. Pretindeam, istețul de mine, că, după tâlcuirea balaurilor, salamandrelor, răcăneilor,  broaștelor râioase, șerpilor și gușterilor, împreună cu care îmi făceam veacul la taifasuri, alcătuirea vieții ar fi tocmai pe dos, de cum ni se spune. Cică, suceala, fusese  pusă la cale  de careva, care nu se vroia a se ști cine, urmărind să ferească, de vederea muritorilor, adevăratul loc al binecuvântării, înțesat de sfințiile, preasfințiile, fericiții împreună cu înalt prea fericiții și alți profeți, apostoli, purtători de cădelnițe și lumânări, cuibăriți în caucul albastru și larg al cerului. în sfârșit, e treaba lor cum s-au pricopsit, de-au ajuns unde au ajuns. Așa, că, mai bine, revin, amintindu-mi uluirea cu care mă văd, cum, atât de temătorul de ieri, dintr-odată, saltă de bucurie. Ca și cum i-ar fi ajuns la urechi vestea tainică, pogorâtă dinspre Tatăl ceresc, cum că, din prea marea Sa milă, se îmbunase, păsuindu-mi răutățile și păcătoșeniile. Odată, iertat, mă și vedeam scăpat de amenințarea, pe care singur o scornisem, c-aș putea fi adeverit, în orice clipă, persona non-smerită, pe pământ, ba, chiar, mă pătrunsese înfiorarea iluziei că Domnul, îngăduitor, e gata de încă o probare a prea marii Sale bunătăți și mărinimii, îngăduind degetelor mâinilor mele, la fel de spurcate, precum mi-era gura, să atingă, dacă nu, chiar să strângă între ele coada buchetului de smirnă, împreunată cu lujeri de busuioc, înmuiat în agheasmă, împletit pe cruciulița de argint. Astfel, grația ocrotitoare, a sfintei paveze cerești, să-mi pătrundă mădularele, înviorându-mi și măduva oaselor. Putea fi un semn c-am fost ales, în rândul celor atât de puțini, învredniciți tămăduitori, nu chiar magi dar, cam cu tot atâta putere, cât să alunge stafiile prin adâncul pustiului. împreună cu care, după cum nădăjduiam de  atâta timp, putând fi alungat în van,  întreg alaiul arătărilor care, noapte de noapte, mi se tot buluceau în cap, învălmășindu-mi mințile până mă băgau în sperieți. îndeosebi, când stârneau zarva grozăviilor, mai dihai decât a curcanilor moțați, de care, din partea mea, nu încăpea nici măcar o umbră de îndoială că se adună, miez de miez de noapte, din acelea fără lună plină, să încingă torontoiul în mijlocul drumului din dreptul unei case  în paragină, a cărei stăpână, vrăjitoarea Duroaica, trecuse la cele veșnice. Dărăpănătura, aflată, oleacă, mai sus de moara lui Grăpoiu, cum vii de la deal, înspre Chisamera, pe valea Pescenii. N-aveam decât, pentru a mă înfrupta, degrabă, din mana cerească, ce mi-o flutura închipuirea prin dreptul gurii, să-l caut pe Dumnezeu, pentru a-I primi blagoslovirea, înainte de a se răzgândi. Abia, apoi, ca pe un nou născut, urma să-mi miruiască fruntea, spre luminarea pe mai departe, arătându-mi ce și  cum am de făcut!  Măcar, de atâta efort, să mă arăt și eu vrednic, vorba  ceea, dacă tot a crăpat ceasul să-mi dau viața la întors, scoțând la iveală, spre zăpăcirea tuturor, nevinovata-mi aplecare spre calea cea dreaptă. Fiind ea bătătorită de atâta lume, de-a lungul veacurilor, chiar, dacă, adeseori, vajnicul ei pustiu, pre mulți îi scotea din răbdări,  ispitindu-i să păcătuiască, tăgăduind-o!
    De cam multe, unele mai mari, altele mai mărunte, îmi ardea buza să le aflu din gura lui Dumnezeu. Nu m-aș fi sfiit să-L cicălesc, ca un copil căpos, până îi dădeam de înțeles cât de greu se poate trăi atunci când credința sărmanului om în El este lipsită de un punct temeinic de sprijin. Drept probă, aș fi început cu nedumerirea pe care o am privind felul de a fi al lumii de pe la noi, din Chisamera. După cum o cunosc, mi se  pare, întocmită, intenționat, înșelător, să dea de la început impresia că ar fi vorba despre o orânduială bătută în cuie. Interzicând, din capul locului, orice discuție. îndeosebi, atunci când s-ar vedea, de la o poștă, intenția supunerii la îndoială a unui temei al învățului intrat în obișnuința oamenilor! Și, de ar insista Domnul, să intru mai în amănunt, pentru a fi mai limpede în ce vreau să spun, deși, dedându-se la așa ceva, bănuiala mea, pe care nu aș da-o la iveală, ar fi că se preface, doar, a nu-mi înțelege frământările care mă scot din minți, ca să se folosească îndelung de prilejul schimbului de vorbe, astfel, putând să-mi pună la încercare tăria credinței în slava Sa.  Că, de bună seamă, numai de așa ceva ar putea fi El interesat. Atunci, n-aș zăbovi nici eu să fac pe prostul. L-aș înfrunta, drept în față. împrumutând, pe cât îmi stă în putere, chiar din isonul Lui glumeț. Cumva, printr-un tertip, m-aș arăta încântat să-i explic, pe îndelete, ca și cum aș avea la îndemână material didactic cu duiumul. De fapt, tertipul ar consta în  preluarea procedeului la care apelează al nostru domn învățător Necodim. Ori de câte ori ne predă lecția pentru a doua zi. Primii pași, chibzuind după un calcul metodic, i-aș face punând pe tapet învălmășeala în care mă zbat ca un bezmetic, pentru că nu tot ce există se și pipăi. Stârnindu-I curiozitatea, aș schimba macazul și aș vorbi, de pildă, despre oamenii din Chisamera. Pe care, obișnuința, îi face să meargă, în turmă, pe făgașul propovăduit de părintele Harcudricu. La rândul său, sfinția având alături, mai în glumă, mai în serios pe dascălul Necodim. Amândurora, stându-le  sprijin, de regulă, sau numai ocazional, notarul și contabilul. Ultimul, nefiind luat vreodată în concentrare, tocmai pentru ca să aibă cine veghea și păstra orânduiala treburilor satului, așa cum se știe din moși strămoși. Apoi, I-aș înfățișa, de florile mărului, desfășurarea pământurilor. Cum se întind prin lunci, văi și coclauri, ca niște curele, agățate de vârful dealurilor sau în curături, cu capetele pierdute sub umbra pădurilor, dar tot nu par a fi îndeajuns, câtă vreme le stăpânesc câteva familii, între care cele ale Voiculeștilor, Popeștilor, Diaconeștilor, Păuneștilor, Scrieceștilor plus ale  contabilului și notarului. Așa stând situația, prostimea n-are decât să se mulțumească, după pilda parabolei, doar cu fărâmiturile scăpate de pe la mesele acestora, fie cu un braț de uscături, mai câteo trupină sau o prăjină de fag, carpin, jugastru  ori  tufan, trebuitoare pentru îndreptarea unui acoperiș, sprijinirea unui gard sau scuturatul prunelor și nucilor din pomii mai înalți. în cioporul înstăriților, ar mai putea fi socotiți câțiva a căror agoniseală a fost  strânsă de pe urma priceperii, fie în prepararea soiurilor de vinuri din strugurii crâmpoșei și fragă, adunați în linuri din viile de pe dealurile Grădiștii și  Ursoii. Cei din hramul acesta, pot fi numărați pe degete, pentru că, la o scurtă privire, descoperi sub casele lor, zăcând, pivnițe burdușite cu butii de peste 200-300 litri care gem în strânsoarea cercurilor. Unii, se pretind de spiță nobilă, din neamuri vechi ca Alpetrii, Alpredei, Mirineștilor. Alții, câțiva, mai mărunți, când e să spună din cine se trag, dau din umeri, lăudându-se că și, așa, ai nimănui,  se descurcă, de azi pe mâine, cu bruma de câștig scoasă de pe urma scopitului porcilor, ascuțitul sapelor, sau, când e secetă, mulțumindu-se, de pildă, ca alde Dolean, să zacă pur și simplu pe prundișul vreunui capăt de uliță, ducând spre întretăierea drumurilor,  să poată cerși o bună dimineața, cât e ziua de lungă, la toți câți i se perindă prin preajmă!
    Ca să nu dau impresia că mă pierd în vânturatul plevei, aș avea grijă să rămân cu picioarele pe pământ, îndepărtându-L cât mai mult de la chestia cu pipăitul, pe care aș folosi-o doar ca momeală. Făcând pe miratul, aș schimba subiectul, privind de-a lungul drumurilor, ca să mă pot plânge  cât de greu e de spus de unde vine fiecare  și unde se duce.  Măcar, un om, nu am auzit să-și dea în vileag făloșenia că a străbătut un drum dintre ele, până la capăt, în schimb, se vede, cu ochiul liber, că oricare cale bătătorită, când ți-a lumea mai dragă, se deșiră în ulițe pline de gropi și înfundături. Stăruie, neschimbate, de când e lumea, lăsând ca pe firul lor să se învârtească oamenii, imitând, într-un mod ciudat, foiala albinelor, prinse într-un continuu du-te, vino, prin urdinișul stupilor. Care aterizând, care luându-și zborul, în căutarea florilor pentru a-și înmuia picioarele în cupele pline cu polenul pe care îl cară acasă, pe aceeași cale, ca și la dus, fără a se abate nici cu o iotă. Cam la fel fac și ai noștri, de la Chisamera, dar numai la zile mari, când apucă drumul bisericii. Țin firul cărăruii croite prin noroi și hârtoape, ieșită, ca o limbă de mort,  din  gura Ursoii. Pe spinarea ei ajung în Popești, trec prin dreptul cișmelei care împroașcă, la răstimpuri neregulate, șuvoaie firave de apă îngălbenită. Depășind cotul, urcă spre casa contabilului, dinaintea căreia stă ridicat zidul, ca un paravan, al prăvăliei. Singura de pe toată valea, unde se pot găsi mărunțișurile de pe lume. De acolo, cărăruia coboară, agale și șerpuit, pe sub gardul care înconjoară curtea, cât o poiană, din jurul casei Didei lu’ Mirostan, picând spre podul Dinii. Aici, oamenii, oricât de grăbiți ar fi și oricât i-ar zori treburile, musai au de făcut un popas, cât a înnoda câteva șiruri de plecăciuni, însoțite de închinări în fața sfinților uscați, ai căror ochi abia se mai văd prin vopseaua scorojită de pe pereții de scândură ai Troiței.
    Așa de adânc le-a intrat oamenilor în sânge calea asta, încât, mai mult ca sigur că și orbi de ar rămâne, tot la fel s-ar comporta, pas cu pas, până trec și peste podul bisericii, după care ajung să se apropie cu sufletul ușurat, pe sub stâlpii pe care e cocoțată clopotnița, de Casa Domnului. Pe ultima postață, în loc să se înlesnească, parcursul devine mai greoi, impunându-le să se strecoare printre morminte și cruci, care drepte, care povârnite. Pălăriile turtite și lemnul prins de pecingine, făcându-le să pară, de departe, niște ciuperci pe care nu a vrut să le culeagă nimeni, la timp. Intrând în biserică, își pleacă, spășiți, frunțile stafidite și, după ce trag ocheade în toate părțile, să se asigure că nu au întârziat sau dacă s-a întâmplat, așa, nu i-a văzut nimeni, iau poziția statului smirnă, ascultând, fără să priceapă nimic, slujba părintelui Harcudricu. Presărată, de la un capăt și până la celălalt cu sudălmi și muștruluieli împărțite celor care mai calcă strâmb, uitându-și dajdiile și celelalte îndatoriri pe care le au ca enoriași. Convingerea popii fiind că mulți dintre cei păcătoși  se trezesc că-și aduc aminte de Domnul numai când li se prăvălește peste cap câte o năpastă. Și atunci, tărăgănează, făcându-și timp să se consoleze unii pe alții că, moartea omului nu-i pacoste. Domnul a dat, Domnul a luat, după cum îi  datina. Adică,  înainte să-i certe, îi  adună laolaltă, pe lumea de dincolo.
    Mai  presus decât orice, aș fi interesat,  să-L descos, pe unde își face veacul,. Și cum de nu poate da nimeni cu ochii de El. Spre ispitire, I-aș povesti, câte ceva din scornelile lui  Cotoarbă, ăla de  umblă toamna și primăvara, din casă în casă, întrebând oamenii dacă au vreun pom sau  viță de vie de altoit. Dacă e primit în vreo grădină, cât meșterește, urcat pe scara cu care colindă, purtând-o agățată de umăr, ca o aripă uscată de zborul îndelungatul, încurcând și descurcând zvilțele  rafiei cu care  strânge carnea ramului altoit până vede seva ieșind din coajă, peste mugurele  de soi  bun pe care l-a alipit. Mă credeți sau nu, dar în tot acest timp, Cotoarbă vorbește, de unul singur. Când și când își face cruce că oamenii nici nu-și mai dau seama de minunile pe care le fac, sub ochii lor orbi,  mâinile unora. S-au dat, grămadă, în prostie, se amărăște, bietul de el, de parcă ar vorbi de turma lui, degeaba au ochii cât cepele, că nu mai văd nimic cu ei, nici nu mai aud, nu le stă mintea  decât la umflatul burților. Uite, chiar, acum, eu săvârșesc o minune, din alea rari, ca pe timpuri. Pe lângă mine, nici urmă, măcar de un gură cască! Altădată, nu te puteai mișca, de câtă gloată îmi da roată, după care, săptămâni și luni în șir, sporovăiau, deșirând în fel și chip întâmplarea, de parcă ar fi săvârșit-o cu mâinile lor! Li se albeau ochii, uitându-se cum scobesc coaja, cu mugurașul pâlpâind, apoi, fixez briceagul, să fac spintecătura în T, în carnea port-altoiului. îi dădeam gata cu dibăcia prin care desfăceam coaja, atâtica,  să  introduc  în adăpostul mustos mugurele oaspete și-apoi îl strângeam fedeleș, vindecându-l în noul lui cuib. Din care, nu trecea nici o săptămână și își dădea la iveală capul verzișor și plăpând al frunzuliței. Minunăția ieșită din mâinile mele făcea lumea să se crucească, deși prin dos, o bună parte îmi scotea vorbe că aș fi înjugat  cu  ăl necurat....
    Luând de bune poveștile lui Cotoarbă, era să intru într-un mare bucluc. Așa, într-o doară, mi-am umplut pumnii cu boabele de porumb, șterpelite din  șorțul bunicii, pe care  alde Cilică o pusese să  le semene, făcând  cuiburi, la câte  trei pași distanță, în brazda reavănă de pământ arat. în închipuirea mea, numai Dumnezeu se putea strecura pe sub pământ, ajutând porumbii să răsară, ceea ce, în ochii mei, nu mai încăpea vorbă că era tot o minune. Tocmai de aceea oamenii, plini de încredere, îngropau boabele în pământ, primăvară de primăvară, știind că au să fie la îndemâna Celui de Sus. Altfel, mureau de foame. Cum nu mă puteam furișa și eu în pământ, să văd ce se întâmplă, mi-am zis: Ia, să-l oblig pe Dumnezeu să se atingă, într-o noapte, și de căpătâiul meu. O să dea peste boabele pe care îmi încleștasem pumnul și să le facă să răsară odată cu cele semănate de bunica. Numai că, încercarea a fost zadarnică. Mă perpeleam, neștiind  ce să cred. Poate, Dumnezeu nici nu-și aplecase urechea la ce îi cerusem. Poate că nu putusem sta treaz noaptea întreagă, și mai ațipisem, sau, pur și simplu, nu avusese drum pe lângă pumnii făcuți de mine cuiburi de porumb. Cu tot eșecul, rămâneam neclintit, admițând, și pe mai departe, c-ar fi posibil să li se întâmple o minune boabelor, de se prefăceau în firișoare verzi, apoi în ditamai covrigii pe care creșteau drugile cu boabe, noi, de lapte. Dar, faptul că  mie nu-mi dăduse o asemenea dovadă, am început să pun la îndoială amestecul Lui Dumnezeu cu prefacerea boabelor în porumbi. 
           Așa că, trebuia să-mi pun mintea la contribuție pentru a descoperi locul tainic al cărărilor pe unde se preumbla. Pe sub pământ mă convinsesem că nu, printre oameni, nici atât, totuși, pe undeva tot trebuie să se miște și, de îndată ce aflu, țupa-țupa, am să-I  tai calea. 
                    Ușor de zis, greu de făcut, să mă avânt, așa, după cum sunt mânat de închipuire ! Habar n-am, de unde ar trebui să încep cu iscoditul, să-I dau de urma !         Asta, zic și eu, a naibii încurcătură! 
    Tot frământându-mă, deodată, se accelerează mersul rotițelor din cap, de mă și mir cum se poate petrece așa ceva unei minți de copil, pus pe șotii !
    Păi, am conchis, neputându-mi struni elanul de a-mi da pinteni, de florile mărului nu mai pregeta bunicul Cilic Celei să mă încondeieze drept Michiduță cel neastâmpărat? 
    Așa că, iacătă-mă, pus, singur, la treabă! Minunea minunilor, ce mai! 
    Acum, chiar că mă și uimesc, pentru că, oricât de incredibil mi se pare, mă văd capabil de orice și încă, așa, cu o mare ușurință, de parcă forțe supranaturale îmi dădeau aripi, după ce mă luaseră în stăpânire.
    Sincer să fiu, cât pe aci să chiui, simțindu-mă, deja, cu viața ferită de Pronie din calea oricăror blestemății. Și, cum nu se putea împlini altfel, bineînțeles că starea mea sufletească a luat o altă întorsătură. Chiar dacă nici nu aveam habar prin ce împrejurări intrasem în vizorul grației divinității, de puteam fi atât de încrezător că, dintr-o clipă în alta,  îl și pot prinde de picior pe Dumnezeu. Așa că, în ziua aceea, pentru prima oară, de când mă știu, înainte de răsăritul soarelui, vioi din cale afară, spre deosebire de înfățișarea îmbufnată și ranchiunoasă din alte dăți, împintenat, mai ceva decât cocoșul din estimp, mergeam în pas săltat spre Vălceaua Crucii. Fără nici un strop de frică la gândul că urmează să înfrunt hăul întins sub clinul dintre culmea Chisamerii și Piscul Crucii. Unde, doar cu o zi în urmă, bănuisem a fi ascunzișul spaimelor care, după ce mă supravegheau, însoțindu-mă ziua întreagă, să nu mă piardă o clipă din vedere, de cum se lăsa întunericul năpădeau asupra mea, să mă ia în primire, trecându-mi prin fața ochilor  flămânzi de somn tot felul de vedenii. într-atât mă băgau în sperieți, de-mi vuia în auz un freamăt solzos din adâncul căruia răzbătea chemarea plânsă a Chisamerii, aidoma  jelitului unei mame tinere,  la pierderea  primului născut.    
    Mai mult ca sigur că, brusca mea bățoșenie, se datora presimțirii acelui ceva neștiut, care îmi dăduse ghes  să pornesc mai devreme ca de obicei, ducând la păscut cele trei oi și vaca. Ardeam de nerăbdare  să  aflu, cu orice preț, ce avea să mi se întâmple. Scoțând vitele din vadul bolovănos al drumului care șerpuia printre tufanii glăvenilor Ilie Turcu și Ion al lui Ioniță, le-am ținut tot într-o goană spre Piscul Crucii, apoi, slăbindu-le, oleacă, din mânat, astfel, încât animalele să creadă că sunt lăsate slobode. în loc să se răzlețească, cum le era obiceiul, în căutarea umbrei, de pe sub prunii sălbăticiți, presărați în pâlcuri pe costișele dinspre culmea Chisamerei, deodată s-au bulucit pe gura hududoiului. Au înainta, strânse ciopor, către crângul din fundul vâlcelei, adumbrind un ocol, cât un ochi de poiană, înierbat numai cu otavă. Acolo, s-au împreunat cu oile și caprele coborâte, în goană, prin salcâmii din Piscul Crucii de strivitul Stretenie, cum îi scornisem, cândva, porecla lui Ostropetru. Copilandrul popii din satul de peste deal era  seminarist în orașul Râmnicul Vâlcea și, oricât, l-aș fi ocolit, mi-era imposibil să nu mă ciocnesc, de cel puțin de trei ori, în cursul aceleiași săptămâni. 
    N-am să uit, pentru nimic în lume, cum, prima oară, când ni s-au întâlnit ochii unuia cu  ai celuilalt, tam-nisam, mi-a umplut urechile cu țiuiturile vocii lui pițigăiate. Tresălta de bucuria, nemaipomenită, pe care i-o făcuse popa introducându-l într-un curs de preparare evlavioasă, în vederea oficierii uneia dintre slujbele ce se țin în perioada premergătoare Crăciunului. îi încredințase rolul de arhanghel vestitor, într-o versiune chibzuită personal de părintele: 
            Din ditamai avalanșa, câtă îmi vine, acum, rostogolindu-se, prin minte, mi se destăinuia, cu atâta înflăcărare, de abia putea să-și țină răsuflarea, parcă s-ar fi ținut după mine printr-o alergare sufocantă, nerăbdător să-mi povestească minunea prin care urma să uimească enoriașii păstoriți de tatăl său, o să-ți spun, auzi, doar, atâta: azi noapte, (mai precis, marți spre miercuri , 9/10 mai), te-am visat. Cu toate că nu ne-am întâlnit, de-a dreptul, te-am recunoscut din prima. Stăteai într-o bucătărie de vară, cât sala de gimnastică a seminarului nostru și, mă crezi, sau nu, mărturisesc că, plin de invidie, ți-am spus, uite, chiar așa: Domne, ce mi te-ai mai ajuns !
    După care, și-a scuturat umerii, vrând să-mi dea de înțeles că, odată destăinuită, devenea ca și cum  se lepăda de povara acelei tainice vești.  Probabil că de aceea se și grăbise să mi-o predea, mai pe sărite și nu, întocmai, punct cu punct, cum era orânduită slujba. Răsuflase, încă o dată, ușurat, rămânând, apoi, indiferent. Adică, rolul lui se sfârșise. Nu mi-am putut înfrâna ispita și i-am amintit, vrând să mă încredințez că nu umblă cu busuiocul, de invidia pe care i-o stârnisem, în vis. Ridicase din umeri, a nepăsare, dând semne că nu prea îl interesează de se va adeveri ceva sau nu din ce i se arătase în vis. Mi s-a părut așa ciudat că am simțit nevoia să mă asigure că, din partea lui, a și dat uitării visul. Dar mi-a luat-o înainte, schimbând, brusc, registrul, și cerându-mi să ascult, cu mare atenție, zicătura, proaspăt fătată de mintea lui. După care, să-mi dau cu părerea, dacă, așa cum nădăjduia, are să-l facă nemuritor, măcar pe cât frunza de dafini așternută pe frunțile gânditorilor antici: Măgarul piere în ceață, înainte să-i afle careva  secretul năravului de a da din copite, deodată, cu ambele picioare!
    Altă dată, tot tam-nisam, mă tocase, până la chindie, cu „tata în sus, tata în jos, tata face, tata drege, ai scrântit-o în viață, nu-i nimic, vii la tata și te face ca nou născut...” Și ?, l-am contrat, ce au a face, toate câte le înșiri, cu mine ? Niciodată, nu se știe, niciodată, nu se știe. Lasă, lasă, c-ai să vezi, adastă, numai... ce, crezi, că tata mă mână aiurea să pasc, la olaltă cu tine, oile și caprele, adastă, fiule, nu mai mult până să ajungem în dreptul porții celei strâmte și-acolo ai să vezi cum se despart unele de altele.         Mi-a dat un răspuns în dodii. Parcă presimțea ce are să mi se întâmple, dar nu-și îngăduia să-mi spună cum anume. Să îmi înlăture sau domolească neîncrederea cu care simțise să-i cântăresc zicerile, a scos o hârtie din buzunarul de la pieptul stâng al cămășii, a despăturit-o, încercând s-o întindă, pentru că arăta ca burduful de armonică, netezindu-i, îndelung, fiecare cută. Când a sfârșit preparațiile, foaia, ruptă dintr-un caiet dictando, părea ca nou-nouță.  Acum, îmi zice mieros, poftim, de ascultă, una bucată poezie, așa cum a fost gândită de nen’tu, Ostropetru, ăsta, la care te uiți mirat. Sublinierea persoanei a întărit-o, bătându-și, tacticos, coșul pieptului cu nodul arătătorului. Icnirea declamării, acompania o caznă chinuitoare, de parcă nu izbutea să se înalțe, atât cât trebuie, pe vârful picioarelor. Ca și cum, Poiana Mustății, unde ne aflam, ar fi fost podul neted de palmă, al unei mâini întinse spre cer, iar el, se închipuia cocoțat acolo, cam amețit de înălțime. Căuta să dea impresia că nu îl înfricoșează nimic, deși știa că, i-ar fi de ajuns un pas greșit sau chiar o mișcare la întâmplare, ca să se prăbușească în abis, cu poezie cu tot, vitregind, astfel, lumea care n-avea cum să mai afle de istețimea lui precoce.
    Pe măsura stabilizării echilibrului pe vârful picioarelor, îngânarea, înnodând bolboroseli tot mai răstite, lua un accent  grav, aproape  oracular:  „Cele mai frumoase păsări/ zboară noaptea/ Păcat că despre ele/ se vorbește doar ziua și încă la trecut:/ Se făcea că/  Să fi existat, oare,/ și în vremea lor / abominabila colivie ?/”
    Prin pufăituri, prelungite din greu, ca ale boului de la jug, ilustrând visarea clipei când are să-și rumege tainul de coceni, abia i-am auzit șoapta care îmi încredința misiunea ca , imediat, ce-mi dă de știre că și-a întregit un tom, fluturând  ditamai cărțoiul, degrabă să stau capră, să mi se poată bârâcă în spate, urmând, apoi, să-l car  în Olimp! 
    De pe acum, te și plâng, făcuse pe înduioșatul, numai că în timp ce mă compătimea, ipocrit ca și tatăl său, nu se sfiia să se hlizească, vădit satisfăcut.       Abia pot să îmi închipui, adăugase, pe același ton vesel-glumeț, cât ai să te opintești, cu mine în cârcă, suind drumul de costișe ce duce la sălașul muzelor ... N-ai să uiți, sper, de ți-o fi, peste puteri, încovoindu-te, de greu, că, vina e a păcatului meu, de a mă cam îngrășa, în prostie, toamna. Mi se întâmplă, ca un făcut, de parcă m-aș înrudi cu cei care au sorocul la Ignat. Dar, să nu-mi porți pică. Uite, că, fiind eu, din fire, mărinimos, cum se cuvine să fie un fiu de popă, îți fac hatârul să mai mă lași, din când, în când jos. între timp, poți trage o fugă, de unul singur, acolo sus, să le vestești apropiata mea sosire. Cu o condiție : să strigi atât de tare, încât să te aud și eu, cum le spui că ai să le prezinți, cu proxima ocazie, o persoană însemnată de glorie. Poți preciza că, anume greutăți, îți pricinuiesc întârzieri, dar, sigur, ai să ajungi, mai spre iarnă, când, între pământ și cer, prin fulgii de zăpadă,  pare a fi mai ușor de dislocat  locul pentru un soclu spre nemurire...
                                    ***

    Iată-mă, pradă aceleiași stări de buimăcire incredibilă, văzând cum mi se răstoarnă, unele peste altele, dumiririle și nedumiririle, încât, nu mai pot să răsuflu, liniștit, cum, bucuros, mă obișnuisem, ori de câte ori izbuteam să îmi găsesc altă preocupare, slăbind veghea asupra vitelor.
        Aveam senzația că nimerisem, de-a dreptul, în gura șerpoaicei, mama tuturor știmelor, de cum am dat cu ochii de oile și caprele, mânate de Ostropetru al meu. Mi-am dorit din suflet să nu mi se adeverească teama că are de gând s-o ia, iarăși, de la capăt, fie, declamându-și cugetările, fie recitându-mi ultima creație, izvodită prin bumbii de aur ai unor rime nebănuite, cu intenția vădită de a-mi pune răbdarea la grea încercare. Nu eram în stare să mă mai prefac că-i cântăresc potrivirile fiecărei codiță de rânduleț, pentru a-i garanta cam de prin care silabă are să sară iepurele celebrității, spre uluirea întregii lumi a înfundăturii dintre dealul Scundului și al Fișcăliei.   
    Numai că, spre surprinderea mea, întinzând o coardă subtilă, spre deosebire de celelalte dăți, ostroveanul, a arborat un ton imperativ și, bineînțeles, ațos. Asta, cu mult înainte de a apuca să ne apropiem bine unul de altul. Nici una, nici alta, ca și cum făcea pe grefierul, dând citire sentinței definitive și fără vreun drept de recurs, vestind pedepsirea mea pentru că încălcasem termenul stabilit privind  bascularea lui în puful Olimpian, mi se proțăpește locului și prinde să fâlfâie din mâinile ieșite ca niște picioare de greier pe mânecile largi ale cămășii de in. Totul decurgea cu atâta seriozitate de parcă ar fi vrut să mă țintuiască locului. Atâta doar că nu mi-a strigat, de mai faci un singur pas, rămâi fără amândoi ochii! în schimb, nu prididea cu șuierăturile, sporindu-mi năuceala: na, na, eu mi-s fiu de popă și tu nu, na, na, eu mi-s fiu de popă și tu nu, sâc,sâc, sâc... 
    Mare, de tot, trebuie să fi fost pica pe care mi-o purta pentru că îl purtam cu vorba, tărăgănându-i oficierea celebrității, de-l apucaseră ale năbădăi să mă umilească într-un fel așa de ciudat. Mi-am păstrat, oarecum, calmul, încercând să mă consolez că îmi făcuse parte de o ofensă, cumva, blajină, la o adică, putea să mă rușineze, de-a dreptul, făcându-mă neam de traistă goală, sărăntoc între sărăntoci. El, nu, și nu, o ținea, ca gaia mațu, pițigoindu-mi-se în față, că, măre, vezi, Doamne, el  mi-e al cui e, în timp ce eu nu eram  decât al cui  eram.  
    Pe dată, mi-a încolțit în cap ideea să-i plătesc polița, aruncându-i în cap nu o oală plină ochi cu apă ci doar o surpriză otrăvită. Dar una din alea cu care să îi  iau piuitul...
    Desigur, mai târziu, și-o fi mușcat limba, pentru mâncărimea pe care nu și-o putuse potoli, decât prin scalda porcească în apele lăudăroșeniei. Pe dată, dacă tot își clănțănise gura, i se cuvenea măcar un pui de chenzină, nici că mai încăpea vorbă  de întors.
    Privindu-l, cât de fudul se împintenează cu „tata e popă”, l-am privit îndelung, un timp, prefăcându-mă ca și cum eram muncit de gânduri, că fusesem vitregit de o așa rădăcină. De fapt, cântăream cam cum ar fi mai potrivit să-i dau  riposta. De sărit, în sus, bucurându-mă prostește, numai să-i țin isonul, nu prea aveam chef. în dimineața aia, poate, mai mult ca niciodată, dar nici nu puteam să-l reped, de-a dreptul, înjurându-l și băgându-l undeva, cu tata-popă, al lui, cu tot. La urma, urmei, îl privea, numai pe el, cu ce folos se alegea de pe urma unei astfel de încrengături. Așa că, o vreme, i-am dat pace. Din partea mea, putând să-și întindă picioarele și până în cer, dacă, așa, îi pica bine. Iscodindu-i chipul, i-am descoperit sclipirea ciudată din ochii. Acele sticliri, le-am luat drept semn că îmi ascundea ceva, și atunci mi-a scăpărat prin cap marea năstrușnicie, punându-mă pe jar. Nu, cumva, prin felul de a se burzului, voia să mă îndepărteze de el?  Altfel, văzându-se obligat să-mi destăinuiască ceva ascuns din viața popii ? Imediat, mi-am zis că, n-am voie să dau cu piciorul unui așa noroc, ieșit, pare-se, anume, în cale să mă îmbuneze după noaptea îngrozitoare din oceanul căreia abia scăpasem cu viață. Am schimbat foaia și, scurt pe doi, urmând unul din tipicurile obișnuite de acțiune ale bunicului Cilic Celei, când voia să fie sigur că are sorți de câștig, mi-am impus să fac și pe dracu în patru, la nevoie, chiar să-i țopăi, în strună, Ostropetrului, până mă văd cu iepurele în pungă.
    Iluzia tainei, în posesia căreia eram pe punctul de a intra, m-a orbit cu o iuțeală amețitoare, c-am zburat cu închipuirea până acolo încât eram gata să-l iau pe Ostropetru drept hărăzitul meu samaritean ! Știindu-mă apăsat de nevoi din naștere, de câte și mai câte blesteme, cu greu mă mai puteam încrede în ceva. De-aia, o și cam luasem razna prin lume, afundându-mă prin hățișul încurcăturilor de nu îmi mai vedeam capul. Gândul care îmi surâdea, că pot s-o rup, dintr-odată, cu cohorta  chinurilor, nu mă mai slăbea, așa de bine îi priia să mi se vânture prin suflet.
    De mai mult timp îmi intrase în cap o ciudățenie de care nu puteam nicicum a mă dezbăra. Mi se părea oarecum nefiresc ca, aici, pe pământ, în mijlocul turmei de păcătoși nenorociți, care abia își trăgeau sufletul și zilele și nu în cer, acolo, unde ar fi fost normal, se prăseau, în draci, fel și fel de sfințiți și preasfințiți, fericiți, preafericiți, și înalt prea fericiți. Chipurile, să aibă cine călăuzi alaiul neștiutorilor înspre împărăția cerurilor, deși niciunul dintre prelați nu făcea nici cea mai mică probă prin care să garanteze,  că  ar ști, cât de cât, drumul  izbăvirii.

    Incercarea, moarte n-are, îmi zic, făcându-mi curaj, și mă încumet, pe loc, să-mi calc pe inimă și să mă întorc împotriva presimțirii care mă toca la cap că nu e bine ce fac, adică, tocmai eu, însinguratul, care nu dă crezare la nimic, să-mi dezvălui sufletul, mărturisindu-mă dinaintea unui străin. Fie el și fiu de preot, totuși. Chiar, apăsarea tulbure mă împingea să nu mai țin cont de nimic și să deschid gura, a slobozenie. Prea multe mi se grămădiseră pe cap, mai ales după atâtea nopți în care nu lipeam geană de geană. Ajunsesem la ananghie, neînțelegând ce mi-e  sortit. 
    Oricât mă uitam în urmă, nu vedeam decât cum, ca un făcut, pe măsură ce mă îndârjeam, să  calc  drept și să fiu curat la suflet și faptă, tânjind să pot da și eu ochii cu Cel de Sus, de-ar fi să plătesc și cu prețul vieții înfățișarea la Scaunul judecății de apoi, așadar oricât mă străduiam, toate câte le făceam, nu numai că îmi ieșeau pe dos, dar mi se întorcea și împotrivă. Ca și cum, singur, mi-aș fi pironit degetul în frunte, scoțându-mă vinovat de necazurile ce se întâmplă în lume. Până și unele gânduri mi se păreau ca ieșite dintr-un cap străin, silindu-se, parcă, și ele să-mi înmoaie îndârjirea, ca, astfel, să poată prinde rădăcini, și mai bine, ideea că zbaterea mi-e zadarnică. Până la urmă, am să sfârșesc după cum îmi prevestea mama, adică la fel, dacă nu și mai rău decât Georgică nebunul, care umbla în pielea goală, în amiaza mare, pe mijlocul șoselei. Mamă, mamă, de n-ai să te apuci și tu de ceva serios, aici, pe pământ, lăsând în plata Domnului păsările de prin nori, sau măcar să te potolești și să te astâmperi, băgându-ți, odată, mințile în cap, să nu-ți fie de mirare, mă căina în timp ce chipul i se îngreuia de durere, ca un fagure de miere, de-ai să te pomenești pus la prăjit pe jărăgaiul din cuptorul Iadului. Ți-am spus, de atâtea ori, așa că, să nu dai vina pe mine, n-am  decât păcatul că te-am făcut.  Păi, geaba, ți se pare, mamă, că, omul, după cum macină gura lumii, într-una, cum își așterne, așa are să și doarmă?
    Atât de veștejit de orice nădejde mă simțisem, încât, în toiul nopții, m-a prins un dor, bolnav, de bunicul Cilic Celei. Deși stăruia amăreala pe care mi-o pricinuise obiceiul lui dibaci de a ieși din orice încurcătură, așa cum se spălase pe mâini și de mine, dând cotul, în viața de dincolo. Cu toate că, mai din timp, mă asigurase că are să trăiască mai dihai decât un pașă și, cu tâlc, bătuse, tainic, cu degetele în coperțile cărții din care, adesea, îmi mai citise și mie câte o întâmplare privind faptele sfinților apostoli. Regula fiind să-l ascult cu sfințenie, ca la slujba popii din biserică. Pretindea s-o fac mai mult decât în tăcere. Ori de câte ori, curiozitatea îmi da ghes să aflu și alte amănunte sau să-l iscodesc, dacă el crede că e adevărat tot ce scrie acolo, întrerupea cititul închizând cartea, clătina, din cap, a dojană, după care, scuturându-și umerii, cuprinși, brusc, de friguri, se depărta grăbit, ca de un loc rău, ieșea, fuguța, în drum și-apoi, cobora pe dunga șoselei, pierzându-se pe răstavul porumbilor din crivină, lăsând să se audă, în urmă, doar frânturile cu care vocea lui mărunțea  același cântec pe care îi plăcea să-l zică  de unul singur: Eccelei, Celei, Celei/ Chisamera-i în hotar / Cu-al zadarului zadar/ Mort de viu printre cei vii/ Orișicine poate fi/ De se crede toate a ști/...
    Culmea fiind că, bunicul, chiar se credea toate a ști. Altfel, nu-mi dădea și el, de atâtea ori, cu sâc, sâc, făcându-mi în ciudă că, mai are puțin și, odată, trecut în ascunzișul de dincolo, are să râdă până se prăpădește de cei rămași să se chinuiască pentru a  agonisi o bucată de pâine. O-ho-ho, să vezi cum o să-l dau dincolo, ștergându-l din privirea mea pe  popa, atunci când o să înceapă să se plângă că nu mai poate de oboseală, după o săptămână întreagă de rupt oasele cu îngropatul a peste 10  morți... Și râdea, râdea, de credeam că nu  se mai oprește...
                                                                  ***

    Amărăciunea ce se aduna, înveninându-mi sufletul că, fără bunicul Cilic Celei mă simțeam așa de stingher de parcă aș fi rămas singur pe pământ și n-are cine să-mi spună o vorbă de mângâiere. Lipsa alintării mă apăsa așa de tare, încât, ori de câte ori mă gândeam la el, mă podideau lacrimile.  Așa pățise și pe timpul nopții, chiar dacă eram mai mult adormit decât treaz. Am bocit, cât am bocit și, deodată, printre lacrimi mi s-a năzărit o nălucă, aducând leit cu bunicul. Părea înduioșat și sta în cumpănă. Dacă să întindă mâna, să mă mângâie sau să rămână pe loc, acolo, unde îl surprinsesem. Pradă aceleiași iluzii că n-o să-l rabde inima, la nesfârșit, să stea departe de mine, dar și de frică să nu dispară, la fel cum apăruse, am intrat în vorbă cu el. Și, o bună parte din noapte, mi-am petrecut-o sfătuindu-ne. Mai mult vorbeam eu și el dădea din cap, făcând câte un semn din care puteam înțelege orice. în sinea mea, înclinasem, bineînțeles, să cred că îi părea rău după mine și chiar de aia se ivise, auzindu-mă plângând. Un timp, mi s-a părut ciudat că ne uităm cu fereală, unul la altul dar, luându-ne cu vorba, n-am mai băgat în seamă fiorul rece pornit din privirea lui, fiind mulțumit că mă ascultă și chiar îmi ușurează, cumva, spovedania. Mai, apoi, dacă tot îl prinsesem, l-am întrebat cum se împacă, acolo unde stă, cu Cel de Sus. Dacă, în starea în care se afla acum, credea mai mult în El, sau tot atât, ca  pe pământ ? Bunicul s-a posomorât și-a dat să-mi întoarcă spatele. Spune-mi, odată, am țipat la el, știindu-i obiceiul pe care îl avea, când era în viață, de a tărăgăna, mai mereu, arvunindu-și un timp zăbavă, să poată tălmăci și răstălmăci întrebarea, până găsea răspunsul care îi convenea, preocupat să împace și capra și varza, să nu-i fie nimănui cu supărare. Văzându-se luat din scurt, n-a avut încotro, și mi-a răspuns. Dar, tot în doi peri, în felul lui, cel puțin, așa, mi se părea, la început. Spre sfârșit, însă, mi-am dat seama că mă înșelam cumplit. Nici pic de glumă, în ce-mi spunea. Băiete, iaca, nici măcar la anii mei, oftase din adânc, n-ai de unde să știi cum e mai bine și cum e rău... Dacă, pe deasupra, mai ai și ghinionul să te tragi dintr-un neam neputincios din fire, nestatornic la suflet și neajutorat la cap și fudul, atunci, poți să-ți sapi singur groapă, să te așezi cu mâinile încrucișate pe piept…îți prinde mai bine, decât să te zbați zadarnic… Vai de măiculița noastră, că, soartă, așa mașteră nu s-a mai pomenit la nimeni, câtu-i lumea de mare…
         Păi, vezi, am izbucnit, și te mai miri de ce îl caut pe Dumnezeu !
         M-așteptasem să-l aud, întorcând-o, imediat, pe glumă, scornind un pocinog cu care îi lăsa cu gura căscată pe toți locatarii Raiului ori, știu eu, de prin Iad, pentru că, locul unde  își petrecea vremea, îl ținea sub tăcere. 
             Și, când colo, mă trezesc, că-mi zice, înviorat, : Adăști, nepoate, cu bagajul făcut, până ți se arată semnul de ducă! De-acum, s-a încheiat, geaba, poa’să-ți  vină și mintea de pe urmă, tot n-ai cum să vezi dacă ai făcut, cât să fie îndeajuns de plăcut  Celui de Sus. Timpul îngăduit vieții s-a scurs . Așa, că, oricum ai lua-o, viața, tot o nălucă rămâne. Nu merită să te omori cu firea, s-o pricepi. Nici nu poți schimba nimica, năluca urmându-și cursul în matca știută, mai domol sau mai repezit, în felul ei, până ajunge acolo unde și când îi e scris...
        Mulțam, de sfat, bunicule, acum sunt lămurit buștean, izbucnisem, negru de  furie.
       Aproape, în același tipic, aricesc, era să sfârșim estimp o altă ciondăneală, petrecută numai cu câtva timp înainte de a muri bunicul. N-am ajuns la sfadă, ca prin minune. Deodată, numai ce i s-a făcut milă, văzând cât de neajutorat sunt și, cu tot aerul oțărât, în care prinsese, deja, să fiarbă, înmuindu-se de grija mea, se interesase:
       De fapt, ce ții, mă, tu, să scoți de la mine?
       Ce vreau, ai? De câte ori e nevoie să-ți spună cineva, ca să înțelegi și tu o dată ? N-auzi ? Acum, dacă vreau să-L caut pe Dumnezeu, unde L-aș găsi ? Numai vreau să-mi povestești cum Dumnezeu și sfântul Petru, săturându-se de colindat pământul, în lung și în lat, au părăsit Chisamera. Mie să-mi spui unde și-au clădit noul sălaș ? 
      Uite, scrie, aici, na ! Și mi-a dăruit cartea cu coperțile ferfeniță, de care, până atunci, nu se despărțise nici noaptea în somn, pretinzând că numai ea îl ținuse în viață, cât fusese pe front, în cele două războaie. Poa’să-ți fie și ție de mare folos, de-ai să știi ce să cați în ea !
       Adică ?, am tresărit, puțin speriat,  că, chiar, putea fi vorba de un lucru sfânt.
       Hai, mai bine, să-ți arăt, ce-am făcut eu, de-am aflat cum să scap cu viață pe lumea asta și ce mă așteaptă pe lumea cealaltă. Uite, așa, am luat Cartea frumușel de coperți și mi-am prins-o, bine, între palme. Apoi, cum ai da cu zarul, am lăsat-o să se deschidă, la întâmplare. Și, ce crezi? Pe foaia dinaintea ochilor, sta scris, negru pe alb: Fericiți cei săraci cu duhul că a lor e împărăția cerurilor¡
       Or, ce veste, mai minunată decât asta, putea să-mi dea? Iaca, fă-i, și tu, acolo, o probă, da, să nu uiți, ca mai înainte, s-o citești, măcar o dată, din doască în doască.
       Cartea asta mi-a fost și de oarece folos, c-am învățat după ea să citesc, dar, de-aș fi știut în ce păienjeniș îmi bag capul, mai bine nu puneam mâna pe ea nici mort ! 
    Așa mi-am început destăinuirea disperată în fața lui Ostropetru. Și, fără a-i lăsa răgaz , am continuat:   Ca să vezi și tu, ce om cărpănos putea fi bunicul. Dinadins, îmi pusese cartea în palme, știind că are să-mi otrăvească sufletul. Sigur, am păcătuit  și eu, că am ales s-o buchisesc, intrând, cum îi place bunicului să-mi scoate ochii, ca oaia, de-a dreptul în mărăcini...
      Tot mai abitir, m-am tot plâns lui Ostropetru : îți dai tu seama că de nu mă ispitea c-am să aflu unde își are Dumnezeu sălașul, n-ajungeam de izbeliște, cum mă vezi. Habar nu aș fi avut că, omul, odată venit în viață, singurul lucru de care poate să fie sigur e moartea ! Nici atât, de păcatul originar, de care putem fi izbăviți doar prin căință și mântuire, după cum e voia Creatorului. Uneori, mi se părea că deslușesc ceva prin hățișurile cărții, rostul smochinului uscat, întoarcerea fiului risipitor, prefacerea apei în vin, pentru ca, imediat, să mă trezesc pocnit în moalele capului de câte o spusă pilduitoare,. Precum  aceea că, omul, e mai presus decât păsările cerului. Oare, așa să fie, tu ce crezi, frate Ostropetrule? Mie nu-mi prea vine să cred. De-ar fi așa, atunci, cum de omul n-o poate scoate la capăt cu viața, fără a se îngriji, măcar de la o zi la alta,  să aibă ce mânca, ce bea, cu ce se îmbrăca  și unde mâne peste noapte ? Atunci, mai poate să fie în osârdia noastră numai căutarea împărăției cerurilor și amăgirea că mult râvnitul rest are să vină de la sine ? Ei, bine, vezi, prin câte încâlceli mă zbat, de-aia aș avea nevoie să-L întâlnesc, neapărat, pe Dumnezeu. Să știi că, chiar, dacă nu mi s-a arătat nici El și nici cum e alcătuită lumea, de când am deschis ochii, cât de cât, dibuind prin cartea bunicului Cilic Celei, n-am încetat războirea! Adevăru-i că, un timp, luându-mă de făgăduiala bunicului, îmi făcusem niște iluzii. Cât pe aici să-mi leg toate nădejdile de El. Dacă tot se spunea c-ar fi singurul în stare să scoată omul la liman, mântuindu-l. Așa e scris, aici, în carte, nu că ți-aș  spune eu o noutate, tu doar știi, ca fiu de popă, da, ascultă, numai, ce vorbe îmbietoare: Toate câte cereți, rugându-vă, să credeți că le-ați primit și le veți avea. Lui îi stă în putere să facă totul ! Aduce aminte de frunzarul crud cu care Păcală a adunat toate vitele din sat, nu ți se pare ? Ostropetru a tăcut mâlc, așa că am urzit mai departe, la mărturisire:
    După o așteptare, destul de îndelungată, zic drept spre ochii lui, văzând cât de înghețat rămâne cerul la ruga mea, nu numai că mi-am întețit războirea, dar L-am și blestemat, că-și urmărește, pe ascuns, creaturile! 
    Ai idee, cum de-o fi putând să se dedând la așa ceva, dacă e, cu adevărat, Tatăl Nostru ?  Ostropetru s-a adâncit și mai mult în muțenie, păcat că nu putea să-și astâmpere și licărul ochilor care îi dădeau de gol stupoarea că pot vorbi așa despre Dumnezeu.
    N-aș fi avut bătăi de cap, zic, dând la iveală și mai în amănunt, frământarea mea cu imposibilitatea în care mă aflam de a tăia nodul gordian și nici motiv să-I pun existența la îndoială, de mi-ar fi dat măcar un semn! Nu m-aș fi chinuit cu tălmăcirea și răstălmăcirea a tot ce aud sau văd că se întâmplă, de-am ajuns, cum îți mărturisesc, numai ție, Ostropetre, să înclin a crede că viața e cea mai cruntă înșelătorie în care e prins omul. Aș fi gata să bag mâna în foc că i s-a lăsat mai mult câmp de arat întâmplării, încă, de atunci, din ceasul dintâi. Acel hiat, provocat de ivirea șarpelui cu mărul în gură, a fost îndeajuns să șteargă bunele năzuințe, avute, probabil, în vedere la pornirea lucrării. N-a fost să fie, așa c-a ieșit o Creație de mântuială! Mai degrabă, împotriva celor pretinse a fi adevărate, din carte, bănuiala mea e că, oamenii s-au refugiat în imaginar, frica împingându-i să-și închipuie o ființă supranaturală, după chipul și asemănarea lor, căreia, într-un gest de familiaritate, i-au spus Dumnezeu ... Cu timpul, lungind cortegiul, până la tot felul de sfinți, asceți, moaște…
         Vezi, Ostropetrule, ce-am ajuns să cred, împins de îndoieli ? Duc o  luptă care mă îngrozește, că nu îndrăznesc nici să-mi pun capăt zilelor! Nu de alta, dar mă înspăimânt că harța se prelungește și în lumea de dincolo. Și, atunci, ce mă fac? Nici nu-mi trece prin cap să ascult de vorbele mamei. Păi, cum, adică, lumea stă numai în mine ? Nici pe departe să fie așa, după cum mișună pretutindeni. Și-atunci, de ce îmi impune mie să fiu bun, ascultător, să nu mint, să nu înșel pe nimeni, să îi cinstesc pe cei bătrâni, să nu iau în derâdere Cuvântul Domnului și încă alte multe asemenea porunci, de care, după cum văd, nu prea mai ține seama nimeni. Altfel, închisorile s-ar fi desființat, nu s-ar povesti toată ziua numai de jafuri, dezmățuri, crime și înșelăciuni, tâlhării și nelegiuiri de nemaipomenit pe pământul acesta, al neamului de flămânzi, care își așteaptă la fiecare sută de ani zugravul să le facă chipul, ca să se vadă că nu se abat de la datină și rămân așa precum se știu. 
          De-aia îți mărturiseam eu ție cu câtă bucurie întâmpinasem umbra bunicului, venită, chiar și, așa, pe timp de noapte, tocmai din lumea de dincolo... Chiar, de era, numai, așa, ca-n vis, n-a  putut, măcar, atât să-mi șoptească, unde-L pot găsi pe Dumnezeu ? I-a fost mai la îndemână să mă povățuiască la ce să iau seama, vorbindu-mi pe larg despre ce îl așteaptă pe omul ajuns la cele bătrâneți lumești. Adică, atunci când, din verde, cum îi stejarul din coasta Vetricii, se pomenește, dintr-odată, că nu mai face, nu doar frunze sau ghindă, da, nici o ceapă degerată. îi rămâne a adăsta, vorba vine, că, vai de capul lui cum o face, așteptând, cu sufletul ghem, semnul de chemare... Pe cine îl mai doare, atunci, să-și cântărească faptă după faptă ? La ce bun să socotească, dacă a adunat, din cele bune, atâtea câte îi trebuiau, să se pună bine cu Cel de Sus ? Ultima călătorie, știe oricine, nu e de plăcere, un fel de răsplată ! Și nici  ca și cum, scârbindu-ți-se cu viața pe pământ, te muți, în gazdă, la El, în cer. Suflet bun sau rău, odată, dus, la El, acolo, rămâi... Păi, nu? Spune, și  tu, ca fiu de popă, ai auzit să fi fost vreun mort înapoiat pe pământ, așa, cum ar deveni pedepsirea copilului de la școală, pentru rea purtare? La spartul târgului, cine își mai pierde vremea cu cântăritul faptelor? 
          Zii, mă, zii, și tu, puteam să mai dorm?, l-am sâcâit pe Ostropetru, puteam, răscolit de o vorbă ca asta, că viața n-ar fi decât o nălucă ? Ia seama că, vorba, venea de dincolo, chiar dacă mi-o adusese arătarea pe care o asemuisem cu bunicul ! Nu știam ce să mai cred, până atunci îmi închipuiam că omul își trăiește viața, ca, printr-o singură vorbă, să se schimbe totul, întors pe dos. Asta-i bună, oamenii sunt trăiți de viață! Necazul tot necaz rămâne, pentru că, oricum ar fi, capătul de drum e același... în fundul gropii, sub o grămadă de pământ frumos movilit și acoperit  cu coroane și jerbe de flori în toate culorile...
                                           ***  
         Așadar, încheiasem înfățișarea, motivată destul de temeinic, pe baza căreia să-i pretind lui Ostropetru, în schimbul spovedaniei, ori să mă ajute să-L găsesc pe Dumnezeu ori să-mi pună o vorbă bună pe lângă El, prin popa, de care abia atunci  mi s-a părut ciudat  că-și  botezase copilul cu un nume cam deochiat.  
        Ca să fiu sigur că ajunsesem, în sfârșit, să trăiesc ziua crucială, în care avea sau nu, să mi se împlinească visul, nevisat, am luat, hotărât, cum se spune, taurul de coarne. Adică, neîntârziat, îndoiesc descărcatul mărturisirilor de suflet. Cu grijă, îi depăn, pe larg și fără a lăsa vreo portiță prin care să se strecoare umbre care să-i nască suspiciuni  asupra vreuneia  din  suferințele mele. 
       Nu exagerez cu nimic dacă spun că l-am înhățat pe bietul Ostropetru, cum face uliul cu puiul de găină, trăgându-l după mine până sub umbra tufanului uscat al lui Tomaluion, un copac încremenit ca o statuie schiloadă în mijlocul zăvoiului. Acolo, am căutat, din ochi, un tăpșan potrivit, și  îndesându-l din umeri, l-am obligat să stea ciucit. Așezați, așa, ca-n vreme de iarnă, pe vatră, la gura sobei, i-am înșirat, pas cu pas, alte pățanii prin care trecusem, oprindu-mă, dinadins, din când în când, să-mi șterg lacrimile și să oftez din rărunchi, astfel încât să îl înduioșez. Măcar pe atât, ca și cum m-ar vedea, în hălci de carne sfâșiată, fluturate de colții plini de sânge ai haitei de fiare sălbatice.
      Bineînțeles, că nu puteam începe decât cu începutul. 
      Pomenindu-i clipa în care mă pomenisem azvârlit  în hăul disperării. 
      Pentru a-i fi limpede, i-am mărturisit, încă o dată, bănuiala că, totul mi se trăgea de la ispita care mă ațâța, distrăgându-mi atenția și împiedicându-mă să mă rog, tot strecurându-mi în suflet, răutăcioasă, c-o fac în van. Dându-mi de înțeles că, înainte de orice, trebuie dau ochii cu Cel de Sus, ca să fac un pact, pe văzutelea . Abia, dup-aia,  fiind sigur că există, aș ști cui mă rog ! 
       I-am mai povestit cum mă săturasem să tot aud că Domnul a dat, Domnul a luat, și că, prin lucrarea bună, sau rea, care se întâmplă, se face voia Domnului, al cărui ochi veghează, întruna, asupra lumii. De la asemenea basne mi se trăgea și furia pe care o simțeam, seară de seară și dimineață de dimineață, când, pus în genunchi, de mama, să spun rugăciunea Tatăl Nostru, ajungând să rostesc „Facă-se voia lui...” aproape că zbieram, din răsputeri,  „Precum în cer, așa și pe pământ”, în speranța că, odată și odată, glasul meu are să fie auzit, acolo sus, și descoperindu-mă îngenuncheat, în ungherul camerei, o să fie mișcat  de deznădăjduirea în care mă zbat.
       Intr-o seară, nu știu ce slăbiciune o fi apucat-o pe mama, de s-a așezat pe pat, alături de mine și scărpinându-mă prin păr, cum avea obiceiul să facă, pe când eram micuț, să mă adoarmă mai repede, a început să îngâne, de parcă ar fi presimțit că nu mai aveam mult până a mă lovi boala grea, și se străduia din răsputeri să îmi pună o pavăză înainte-i, printr-un descântec închipuit de ea: „Doamne, Doamne, care ai făcut cerul și pământul, ne-ai dat viață, nouă, păcătoșilor și ne porți de grijă chiar și atunci când ne arătăm nerecunoscători față de nesfârșita Ta bunătate și milă. Ferește, măcar, copilul ăsta de ispita celui rău. îndreaptă-i, Doamne, pașii pe calea cea bună, să își ispășească păcatele. Apoi, având și el sufletul primenit, așa cum l-am născut, să se poată împărtăși din viața cea nouă și veșnică, acolo, în Sfânta Ta împărăție din ceruri. Mântuiește-l, Doamne, să se bucure și el de darul făcut, tuturor, păcătoșilor, de Iisus Hristos, prin a Lui jertfire  pe cruce”.
      Doamne, Doamne, ne-a dat viața, așa-i, mamă?, nu mi-am putut înfrânge curiozitatea s-o iscodesc, mai ales că pofta de povățuire o îmblânzise, de vorbea cum nu o mai auzisem ... Nici prin gând nu mi-a trecut că se putea supăra, de unde era să știu că se aștepta, după rugăciunea sau descântecul, în urzeala căruia mă învelise, să fi adormit demult.
      Alt’cine, putea s-o facă, mă?, s-a burzuluit, în timp ce prin ochi îi scăpăra licăreala trufiei, de parcă lucrase și ea, cot la cot, cu Dumnezeu, la săvârșirea Creației.
     Ce puteam să spun?, l-am luat, de martor, pe Ostropetru, la care, fără să stea pe gânduri, a căzut de acord cu mine că, bine făcusem, tăcând.
      Stai să vezi, și i-am deșirat, mai departe, tărășenia. Fără să-i ascund faptul că mă aveam la cuțite cu mama, care îmi găsea tot timpul pricini, numai să se poată văicări și plânge în fața oamenilor din sat că nu mai știe cum s-o scoată la capăt cu mine. Astfel că,  prilejuri de contrări, între noi,  se iveau necontenit.     Odată, auzind-o cum pufăie, ca taurul nărăvaș, probabil de supărare, dar nu știam pe ce pricină, parcă uitasem să închid poarta, după ce intraseră vitele în obor, am căutat să i-o iau înainte de a-i da furia în clocot. Am prins a  scânci, într-o prefăcătorie, că n-aș mai avea mult până mă podidi plânsul. Șmecheria făcea parte din bagajul înșelătoriilor mele, închipuindu-mi că, auzindu-mi glasul plâns, avea să se domolească și poate chiar să mă ierte:
      Mamă, am bâiguit, spășit, de ce m-ai mai făcut? Așa te vaieți, tot timpul că îți mănânc zilele și că te bag în pământ de vie! Nu crezi că ți-ar fi fost mai bine, de nu mă făceai?
     Cum puteam, mă, să nu te fac, trăsnitule, odată ce mi te-a dat Dumnezeu ? Crezi c-a fost voia mea, a fost voia Domnului, m-auzi ?
      Am înghețat, amuțit, pentru că la așa ceva nu mă așteptam să aud. Adică, venisem pe lume până și împotriva voinței mamei, nu numai a mea! Una ca asta chiar că îmi depășea puterea de înțelegere. De atunci am rămas cu impresia ca și cum mi s-ar fi  împovărat umerii cu încă un bolovan, pe care urma să-l car în spate.
      Din nou, i-am cerut, părerea lui Ostropetru, dacă puteam să zic ceva împotriva mamei?   Nicicum, m-a asigurat, cu aceeași convingere de mai înainte, cică, mă făcuse atent, vorba ieșită din gura mamei fusese cea dreaptă și n-aveam cum îi sta împotrivă..
      Agățându-mă de siguranța lui Ostropetru pe propria-i părerea, venită, aș zice, chiar la țanc, l-am încolțit cu întrebarea pe care o coceam de mai multă vreme: Am venit pe lume, pentru că așa a fost voia Domnului, nu? Și, tu, adeverești că,  așa e, da ? Atunci, înseamnă că, numai El poate să-mi spună ce noimă am pe lume, nu ? Ei, aici, nodul meu gordian, de care mi ți-am tot plâns, bunule Ostropetru ! Rogu-te, ajută-mă să-L întâlnesc. Să nu dai îndărăt, știu, c-o poți face !  Ești copilul unui popă, chiar de slujește într-o fundătură de sat. Faptul că e învrednicit să împărtășească oamenii, dinaintea unui altar,  poate fi cea mai bună dovadă că se află în rândul celor cu har să poarte Cuvântul Domnului în lume. Adică, popa și cu Cel din cer, se cunosc. Așa că, părintelui n-are  să-i fie greu să îmi arate calea spre Domnul. Duminică de duminică, doar, de așa ceva își asigură credincioșii, la slujbă, ce spui?

    Continuare si sfarsit

    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Descrierea situatiei din România

    este exactã
    nu este exactã
    este exageratã
    este falsã
    este exactã dar nu propune soluții
    este exactã dar nu existã solu&#



    Rezultate | Chestionar

    Voturi 14

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.49 Seconds