|
Modules |
|
Who's Online Exista in mod curent, 37 gazda(e) si 0 membri online. Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
|
Cautare în labirint |
|
Languages Select Interface Language: |
|
In epicentru: Magda Ursache. 'Un pamînt numit Aiud'* Scris la Wednesday, January 29 @ 11:59:34 CET de catre asymetria |
«Drepturi? La foame, la sete, la stoparea medicamentelor vitale, dar mai ales dreptul de a fi înjurat (tuț beseareca mă-ti, umbli cu mizticizme?), toate în numele urii de clasă socială.» Realitatea o ia razna în Republica Populară Română pe un pămînt numit Aiud: în curtea penitenciarului, se ivesc, triadic, în 18 noiembrie ’60, apoi în 19 și-n 22, urme nefirești de bocanci: apar de cu noapte, altfel spus, după crucea nopții, pe zăpada proaspătă. Bărbat, femeie, ce-o fi fost ființa aceea trece gardul zdravăn de beton, întărit cu două rînduri de sîrmă ghimpată, „bine țesută”. Scapă de armele automate ale santinelelor din prepeleac, de planton, de corpul de gardă și se îndreaptă spre Pavilionul Celular. Urme fără întors. „Vreun nebun? Că numai un nebun...” ar fi intrat cu voie în iadul închisorii „de politici”. La ce-ar fi intrat? Să fie mutilat fizic și psihic, să se lase lovit în față pînă „îi dă borșul”, să ia cizme în vintre, să i se înfunde coastele de bătăi severe? Să doarmă pe gratii de fier, fără saltea și pătură, să se supună programului rațional de hrană, cu delicatese ca mazărea cu gărgărițe, arpacașul cu nisip, carnea putredă? Să cunoască tortura camerei fără aer, lanțurile de 10 kilograme la picioare? Să-i joace gardianul Crețu zis Cocoțoi „bătuta Dej” pe spinare, așa cum făcea la Pitești sadicul Eugen Țurcanu, pe care tortura îl desfăta? Și ce-i mai plăcea să schingiuiască lui Crețu-Cocoțoi! Drepturi? La foame, la sete, la stoparea medicamentelor vitale, dar mai ales dreptul de a fi înjurat (tuț beseareca mă-ti, umbli cu mizticizme?), toate în numele urii de clasă socială. în principal, Aiudul era loc de detenție pentru membrii Mișcării Legionare, pentru rezistenții din munți (cf. Radu Ciuceanu, Prea mult întuneric, Doamne!), pentru intelectuali, foști ofițeri, preoți, magistrați; la Gherla erau închiși țărani și sectanți, la Pitești, studenți și elevi. Scrie Adrian Alui Gheorghe (Urma, roman, Cartea Românească, 2013), despre Geangu, comandantul lagărului, cel care-și motiva dezertarea din armată pentru că nu voise să poarte „război nejust cu uresese”: „Da, el trebuia să urască, ura era trecută în fișa postului”. De altfel, era ereditară: îl dușmănea pe Brâncuși la fel ca tătînele care se străduia să dea jos Coloana Infinitului. Și, culmea, sculptura celui „aciuiat” în Franța rezistase. Oare ce pusese în ea „trădătorul de patrie”? Urmele pe zăpadă, de neexplicat, de neînțeles, îi fac pe toți să înnebunească, de la gardieni în cap cu comandantul (care va sfîrși cu judecata alterată, trecînd de la o „neputință vecină cu demența” la nebunie propriu-zisă) pînă sus, la centrul regional de Securitate, unde colonelul Șoavă manu forte conchide: „Aceste urme sînt o declarație de război”. A cui? A „bandiților” cu răul anticomunist încuibat în cap și-n inimă. Contra cui? Contra partidului, regimului, orînduirii. „Dar aici e altceva: cel care face urmele nu vrea să fugă, el vrea să demonstreze că se joacă cu tine, cu noi, cu sistemul...! Ne sfi-dea-ză!”. Trupe antitero specializate în decimarea luptătorilor din munți se întorc la bază fără a fi descifrat enigma: urmele continuă să încalce Regulamentul ori de cîte ori ninge. „Cîți au crăpat la anchetă?” vrea să știe colonelul Șoavă. Deținuți anchetați, așadar trecuți prin cazne? Atenție la cifrele de pe un singur sector: „Au fost scuturați toți, vorbiseră trei din treizeci și șase; „cinci bucăți refuzau orice discuție”; „opt erau prea căzuți, prea fără vlagă”. în penitenciarele dejiste, bătaia fără motiv intra în „normalul” vieții de deținut. Gardienii loveau cu ciomagul, dar și cu sudalma. Supravegheați ca să nu poată piti nimic (un ac, o gămălie de chibrit, un capăt de creion, o busolă improvizată), „bandiții” erau tocați, rupți din lovituri dacă se aflau asupră-le o iconiță, o cruce. Bătaia pentru a distruge credința era planificată. „Dacă Iisus ar fi trecut prin mînile istea... He, he, nu mai ajungea el Hristos! N-ar mai fi existat creștini, nici creștinism” (Paul Goma, Patimile după Pitești). O foaie din Biblie găsită la percheziționarea saltelei era considerată atentat la optica nouă, sănătoasă, și atrăgea pedepse chiar capitale. Cartea, o repet, era dușman al poporului muncitor. în Urma lui Adrian Alui Gheorghe, o poezie de Eminescu era dovadă incriminatorie (azi, articolele politice!). La fel, un manual de germană (limbă nazistă!) ori legile elenistice de 2000 de ani vechime. Prototipul tuturor torționarilor români, profesionist al schingiuirii, Eugen Țurcanu, fusese student la Drept, ceea ce nu l-a împiedicat să-l omoare personal pe colegul Bogdanovici, în Joia Mare a anului 1950. Cu pumnii lui i-a rupt oasele, i-a zdrobit dinții și pancreasul, i-a provocat hemoragii interne, scriindu-i pe trup, ca un „posedat”, opera sadică, ideologia roșie. Agresați verbal, insultați de anchetatorii diabolici, înjurați de Hristoșii și Dumnezeii mamelor lor, deținuții au, totuși, în noaptea continuă, o fantă spre „lumina Sfintei Taine a Tatălui ceresc”. înjurătura îi curăță de mîndrie: devin smeriți, de voie și de nevoie. Omul-om cîștigă creștinește înfruntarea cu neomul, cu „omnoul” (mulțumesc, Paul Goma!). Ca să scape de bătaia feroce, „banditul” Țurel încearcă să încîlcească mințile anchetatorilor cu o fantasmagorie: că nevasta lui Udrea vine noaptea la bărbatul ei și pleacă-n zbor. Ce dacă femeia se afla la 300 de km distanță și divorțase? Udrea e trimis de Geangu la „izolare”, în sicriul vertical al carcerei, gol, ud, primind saramură în loc de apă. Și n-are nici o șansă. Luat la întrebări de instinctualul Bălăeț, cel cu „conștiința surdo-mută”, alt „bandit”, fost preot, declară că urmele sînt ale Maicii Domnului. Un „bandit” firav, costeliv (portretistica prozatorului e admirabilă), „cu ochii mici ca două puncte de mercur care se zbăteau între niște pleoape prea largi”, mărturisește că, prin rugă, se poate teleporta mental la Rădăuți, în restaurantul pieței, unde fiica lui e bucătăreasă: „am stat și am mîncat niște jumări trecute prin hrean, îmi era poftă”. Figură de bestiar, Leț, a cărui vorbă favorită e „deținutul pute a mort”, îi stoarce altui „bandit” o declarație, de bunăvoie și nesilită decît prin puțină tortură, cum că urmele le-ar lăsa călugărul Daniil, decedat în închisoare de un an, dar venit să împărtășească și să închidă pleoapele celor care se sting în bolgia Aiudului. Călugăr, Maica Domnului, iubită-vrăjitoare, pușcăriaș mort în chin christic? Cum să creadă așa ceva cei care torturau atroce, să nu fie deloc Dumnezeu în suflete, în pofida „urmei”? „Și Dumnezeu, dacă e, trebuie să dea socoteală”, răcnește colonelul Șoavă. Brutele lipsite de „văz spiritual”, de „gînd luminat”, cum ar spune Dionisie Pseudo-Areopagitul, care nu aveau decît văz fizic? Nimeni n-a observat că Iisus copilul din icoana Fecioarei cu pruncul, pictată de Părintele Arsenie Boca, purta zeghe. Asta nu-i minune, nu-i „urmă”? „Le stoarcem tot ce știu, le scoatem creierul din cap cu tot ce ascund, le deșirăm intestinele, le smulgem unghiile, dar măcar să știm că rezolvăm cazul”, decide subalternul lui Geangu, „un ungur de treabă”, Hegheduș (consemnare parantetică: numele caraliilor au o rezonanță aparte, Hegheduș miroase a cenzură socialistă, Crețu-Cocoțoi e informator Secu, exact ca omonimul iașiot, fost șef de catedră la Litere; s-or fi căit vreodată turnătorii ale căror turnătoreli schimbau destinul, soarta, cariera unui coleg?). Ancheta se derulează în continuare, chit că un „bandit” își rupe venele de la mînă cu dinții, apoi moare sufocîndu-se cu un cocoloș de cîrpe. Cîrpe? în închisorile comuniste se foloseau stihare preoțești la curățat tinetele. Toți gardienii, dar și toți șoavii de la Centru vorbeau limba de gherlă, subdialectul aiud. Și mi-l amintesc, din literatura concentraționară, pe prim-ministrul Nicolschi (Grünberg), venit în control îmbrăcat elegant în pardesiu alb și amenințînd, în pseudo-româna parașutaților din URSS, cu împușcarea: „Tu luptat clasa muncitoare. Tu, striliat! Tu, muncă”. Țurcanu uza de altă retorică a discursului: „Banditule, eu pe legionarul din tine îl bat, n-am nimic personal cu tine, tu ești contra clasei muncitoare și eu te aduc pe calea cea bună”. Calea hotărîtă de PCR. Felul rudimentar cum articulează Geangu și ai lui îi arată inși din registrul subuman. „Bar-bar” e un individ cu vorbire bolborosită, needucată. Mutație morală la acești demoni ai răului? Niciuna. De la Sfinții Părinți știm că există „cuvinte bune de mîncat” în meniul agapei spirituale. Gîndul, cuvîntul pot intra în materialitate (cum scrie în Etnosofia lui Petru Ursache), iar „trupul de pămînt”, greu de tîrît, devine ușor ca fulgul dacă e însuflețit întru duh. E ce nu poate pricepe gardianul Leț, turnătorul introdus în grupul Rugului aprins. „Neterminații” ăia de intelectuali credeau în salvarea României prin „mîntuire și luminare”, că Rugul era alimentat de flacăra inimii, așadar mistică? Baznă! „Poet versat”, cum scrie Felix Nicolau, care „păcălește frumos”, Adrian Alui Gheorghe intră în rolul de prozator care „suferă glumind”. „Paradoxal, notează autorul pe coperta a patra, drama alunecă în comedie, rîsul amar încearcă să exorcizeze acea lume demonizată”. Eu cred că e vorba de funcția transformatoare și autotransformatoare a ludicului. Postmodernistul Alui știe, la fel de bine ca mine, că există un mod subtil (fără moralizări acre) de a vorbi despre jertfă, despre sacrificiu pentru idealul creștin-național. Personajul-cheie al narațiunii nu-i homo ludens, ci homo religiosus, jocul lui (catafatic) fiind asociat cu răbdarea și cu smerenia. Magicianul, clovnul, măscăriciul, cum vreți să-i spuneți, se opune în felul lui întunericiților. O instanță supremă îi dă dezlegare să transforme apa bîhlită, dar nu în vin, ci în... vodkă; și nu pîinile, ca-n parabolă, se înmulțesc, ci... macaroanele delicios vanilate, umplînd salteaua. Gardienii, figuri de paleolitic, văd minunea, dar nu vor s-o recunoască, li se pare un truc de scamator; au acces la revelație, dar o refuză tîmp. în euharistie, sîngele e vinul îndumnezeit. Dar vodka? E un fel de lapte negru (metafora lui Radu Ulmeanu) spurcat, probă că în marmitele nebăute tăria redevine apă urît mirositoare. Și-i dau dreptate lui Dan C. Mihăilescu, piaristul cărților bune la Pro Tv. Urma poate fi pusă în scenă ca piesă de teatru. E un fel de teatru total, cu actorul magician, cu spectatorii-torționari care se îmbată crunt. Ciudatul deținut Gurii Lovin „își ascunde într-un ungher al minții familia, cu toate problemele ei”. O familie fericită, cu doi copii, Grig violonistul și Maria cea albă ca zăpada. Să vă mai spun că nu există decît în imaginația scamatorului? Mustea, altă bestie torționară, fost colonel, degradat pentru viol de cumnată, pricepe că evadarea din realitate e periculoasă. Cum să scape „bandiții” în libertatea visului sau a morții? „Nu trebuie lăsați nici să doarmă, ca să nu fugă de realitate. Să le dăm realitate, să le-o băgăm pe nas, pe gură, pe fund...! Să o simtă, mama lor de tîlhari! Nici să moară nu trebuie lăsați, că și asta e o fugă!”. Totuși mureau pe capete, „tu-le mama lor!”, și erau aruncați în Rîpa robilor, în gropi cu var, ca să nu împută aerul clasei muncitoare de pe zonă. Ca-n lozinca apocrifă: „Trăiască moartea bandiților!”. Scos vinovat după numărul de magie, artistul iluzionist ajunge în Zarcă, în celula 199 (unde a stat, în realitate, eroul anticomunist Grigore Caraza, care a executat la Aiud 18 ani, dintre care 8 în Zarcă). Și chiar dacă nu-i geam sau e „căptușit cu scînduri groase”, Gurii vede Lumina. E calm, liniștit, știind că există o ieșire – singura – din „însîngeratul Aiud”: „oamenii pot ieși din orice situație prin pămînt. Chiar din Aiud”. Eliberarea „prin pămînt” adică prin moarte, o întîmpină împăcat, „cu moartea pre moarte călcînd”. Pînă să-l împingă gardienii spre gard (ca să fie acuzat de evadare) și să fie împușcat, Gurii se apără de realitatea celulei intrînd într-un alt fel de ludus: își preface batista într-o columbiță albă, pe care o hrănește din coaja lui de pîine cît unghia. Se numește putere de jertfă. Și nu știu dacă Gurii e un sfînt, dar martir este. Dan C-ul vorbește de „onirism-suprarealist”. Mie mi se pare că e vorba despre ceva absolut firesc: adevărul de credință care rămîne intact, de neatins în firea lui. Peste ziduri și garduri de sîrmă ghimpată, peste lanțuri, peste zăvoare, peste suferință, apare urma: ajutorul magic al celor care au îndurat Patimile după Aiud, ca-n poemul lui Radu Gyr. „As’noapte Iisus mi-a intrat în celulă./ O, ce trist, ce înalt era Christ!/ Luna a intrat după El în celulă/ și-l făcea mai înalt și mai trist!”. Și nu-i tragic faptul că, după atîta amar comunist, sfinții închisorilor sînt iarăși tăgăduiți, că nu sîntem lăsați să ne exprimăm recunoștința față de martirii cunoscuți? Că de cei necunoscuți știe Dumnezeu. După ce ancheta Securității s-a închis (vinovați: Geangu Ilie, care ar fi simulat boala psihică și, firește, deținuții legionari), iar respectivul măscărici e împușcat, situația insolită se repetă aidoma: „Aiud, 17 decembrie 1960. Dimineața, la ora cinci fără cinci”. înainte de schimbarea gărzilor, un gardian observă pe zăpada căzută peste noapte aceleași urme de bocanci fără întors. Sînt urme pe zăpada istoriei noastre. Depinde de noi să se păstreze. Iar cartea intitulată astfel, Urma, va lăsa, sînt sigură, un semn durabil în literatura română.
Magda
Ursache
* Titlul mi-a fost dăruit de Petru Ursache |
Asymetria si Dan Culcer va recomanda Enciclopedia României Blogul ideologic. Titus Filipaș Ioan Roșca Contrarevoluția din România. O cercetare Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor Revista Verso Geovisite Revista NordLitera Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română. Etimologii. Resurse lingvistice |
|
Azi Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului. Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede. Nicolae Iorga |
|||||||||||
|
Sondaje |
|
Identificare Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |