Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 37 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Eseuri: Paul Tumanian. Asumarea colectiva a trecutului
    Scris la Sunday, December 22 @ 15:15:20 CET de catre asymetria
    Memoria

    „Există solidaritate între oameni ca ființe umane — spune Jaspers —, ceea ce îl face pe fiecare responsabil pentru fiecare greșeală și pentru fiecare nedreptate din lume, mai ales pentru crimele comise în prezența sa sau cu știința sa. Dacă nu fac ceea ce trebuie făcut pentru a le preîntâmpina, sunt și eu vinovat.”
    Karl Jaspers





    Asumarea colectivă a trecutului
    „…printr-un singur om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, căci toți au păcătuit…”

    Scrisoare către Romani, 5.12

    Regrete protocolare? 

    În februarie 2000, în cursul unei vizite în Israel, președintele de atunci al Germaniei, Johannes Rau, a spus că își pleacă cu umilință capul în fața celor asasinați în Holocaust în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Rau consideră că este important ca generația tânără să învețe despre trecut. „Cer iertare — a mai spus Rau — pentru ceea ce au făcut germanii, în numele meu și al generației mele, gândindu-mă la copiii și la nepoții noștri, al căror viitor aș vrea să-l văd alături de copiii din Israel.” (People’s Daily, on line, 17 feb. 2000)

    Este evident că sentimentul de vinovăție persistă în Germania. Opt ani mai târziu, cancelarul german Angela Merkel, tot într-un discurs rostit în Knesset, cu ocazia împlinirii a 60 de ani de la fondarea Israelului, a cerut scuze statului evreu pentru ororile Holocaustului și a dat asigurări că germanii sunt „rușinați” de cele întâmplate în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Tot regrete a exprimat și papa Benedict al XVI-lea, recunoscând, într-o manieră atenuată, să-i zicem, „umbrele” și „crimele nejustificate” care au însoțit evanghelizarea Lumii Noi de către preoții catolici în secolele ale XV-lea și al XVI-lea. „E cu neputință să uităm suferințele și nedreptățile provocate de către colonizatori populației indigene, ale căror drepturi fundamentale au fost deseori călcate în picioare”, a spus papa. (The Sidney Morning Herald — articol de Tracy Wilkinson, 25 mai 2007) Ce semnificație au toate aceste regrete târzii exprimate de persoane oficiale și ce pot ele schimba? Și mai ales cât de mult implică ele comunitățile în numele cărora au fost exprimate? Altfel spus, se simt oare germanii — toți sau măcar un număr semnificativ dintre ei —, respectiv catolicii, cu adevărat „rușinați” de faptele comise de înaintașii lor?
    Întrebările sunt cu atât mai de interes pentru români, în perioada actuală, cu cât societatea românească se confruntă cu câteva provocări în materie. Românii trebuie să accepte (sau nu) că înaintașii lor au fost părtași (sau autori), la începutul anilor ’40, la Holocaust, inclusiv la oribilul masacru de la Odesa din 1941 (care, personal, nu văd cum ar putea fi contestat sau măcar minimalizat). Apoi, românii din ziua de azi trebuie să accepte (sau nu) că regimul comunist a fost unul criminal. Și, în sfârșit, fie că regimul comunist este sau nu considerat criminal, românii trebuie să accepte că a fost un regim care, printre multe altele, a nesocotit în mod brutal proprietatea privată. Drept care foștilor proprietari sau urmașilor acestora trebuie să li se restituie bunurile imobile de care au fost deposedați abuziv. Să observăm că acest din urmă demers implică nu numai participarea morală a cetățenilor de astăzi ci și contribuția lor materială întrucât, după cum se știe, în cazurile în care bunurile confiscate nu pot (n-au putut) fi restituite fizic, foștii proprietari au fost sau urmează a fi despăgubiți în bani. îmi amintesc de un senator PDSR, pe nume Liviu Maior, fost ministru al învățământului, care declara public, în Parlament, că nu este de acord să contribuie la cheltuielile de despăgubire ale statului pentru că nu se simte cu nimic vinovat de abuzurile comise de vechiul regim.
    Poate că senatorul în cauză ar fi trebuit să se abține de la asemenea declarații, dacă nu din alt motiv, măcar din acela că, în calitate de persoană oficială, avea datoria să apară în ochii concetățenilor ca o conștiință publică, responsabilă. Pe de altă parte însă, întrebarea dacă oricare membru al unei comunități trebuie să răspundă pentru fapte reprobabile comise în trecut de către respectiva comunitate este una legitimă. Drept dovadă, au fost mulți aceia care și-au pus-o, în diferite colțuri ale lumii, iar teoretizarea interogației pe această temă s-a concretizat într-o adevărată filozofie a responsabilității.

    Și totuși asumarea „se practică” 
    Un semn că întrebarea cu privire la asumarea colectivă a trecutului este una legitimă este acela că, în multe împrejurări, dincolo de orice teoretizare, „practicăm” efectiv asumarea. în interiorul comunității ne încearcă adesea sentimente de mândrie, de vinovăție sau de rușine că aparținem comunității. De exemplu, ne bucurăm de victoriile echipei naționale de fotbal. Chiar și de amintirea unor victorii din trecutul relativ îndepărtat. Sau: ne rușinăm de faptele reprobabile săvârșite de conaționalii noștri în străinătate. Ne mândrim cu victoriile militare ale voievozilor (și încercăm să negăm sau măcar să atenuăm înfrângerile) sau cu reușitele diplomatice ale iluștrilor noștri bărbați de stat. Prin urmare, de vreme ce ne grăbim să ne asumăm evenimentele pozitive din viața comunității, respectiv a națiunii, cu toate că nu avem niciun merit în producerea lor, mi se pare logic să ni le asumăm și pe cele negative.
    De asemenea, refuzul asumării unor evenimente reprobabile din trecut este proba indubitabilă că respectivele evenimente afectează imaginea actuală a comunității în cauză. Să ne amintim, astfel, obstinația cu care oficialii turci de azi și de ieri refuză să admită realitatea genocidului asupra armenilor de acum aproape o sută de ani, din 1915. Sau, recent, reacția lor iritată la știrea că Adunarea Națională din Franța a adoptat în ianuarie 2012 o lege prin care este condamnată negarea genocidului armean. Dacă n-ar exista nicio continuitate dintre evenimentele de atunci și „obrazul” națiunii turce din zilele noastre, de ce ar face-o?

    Asumarea trecutului și conștiința „instituțională” 
    „Ca șef al statului român, condamn explicit și categoric sistemul comunist din România, de la înființarea sa, pe bază de dictat, în anii 1944–1947 și până la prăbușire, în decembrie 1989. Luând act de realitățile prezentate în Raport, afirm cu deplină responsabilitate: Regimul comunist din România a fost ilegitim și criminal.” Este ceea a declarat președintele Traian Băsescu într-un discurs rostit în Parlamentul României, pe data de 18 decembrie 2006. „Nu vreau să devin «Președintele care a condamnat comunismul» — a mai spus Băsescu. Vreau numai să fiu șeful unui stat care consideră că această condamnare ține de normalitate, că, fără această condamnare, vom înainta greu, vom înainta continuând să cărăm în spate cadavrul propriului nostru trecut (subl. mea). Tot ceea ce vreau este să clădim viitorul democrației în România și identitatea națională pe un teren curat.” în Parlament, discursul a fost întâmpinat cu proteste vehemente, mult dincolo de limita bunului-simț, din partea câtorva parlamentari extremiști, și cu o aprobare mai mult sau mai puțin tacită a acelor turbulențe din partea opoziției de stânga, care s-a simțit direct vizată — în calitate de continuatoare, firește nedeclarată, a regimului comunist — de discursul președintelui. Dar populația României? Se poate oare afirma că românii s-au regăsit — sau se regăsesc — în discursul anti-comunist al președintelui?
    Ce înseamnă de fapt o „conștiință instituțională”? înseamnă ca el, alesul comunității (parlamentar, președinte etc.), sau cel numit într-o demnitate publică, să considere, atunci când se află în situația de a te pronunța, că reprezintă electoratul nu numai în chestiuni legate de bunăstare ci și în acelea referitoare la conștiința cetățenilor. Ceea ce nu înseamnă neapărat ca el, „purtătorul de cuvânt” al națiunii, să fie în măsură să facă prompt o agregare a conștiințelor individuale. Putem admite însă, cred, că, cel puțin în chestiunile „nepatrimoniale”, sinteza „purtătorului de cuvânt” ar avea șanse să fie mai relevantă decât ar putea rezulta aceasta dintr-un sondaj, să zicem. în definitiv, bunăstarea populației cuprinde și confortul spiritual (liniștea conștiinței), nu? Să mai adăugăm că națiunea care își asumă responsabilitatea faptelor reprobabile din trecut și decide să acorde compensații pentru pierderile suferite și, eventual, pentru suferințele îndurate, transmite un semnal pozitiv — intern și extern — că își asumă continuitatea și că este, deci, o entitate demnă de încredere. în mod similar, Isabelle Baker („To What Extent can we Overcome the ʻBystander Effects’ of Collective Responsibility in Matters of Global Injustice?”Emergent Australasian Philosophers, Vol. 4 No. 1, 2011) este de părere că vinovăția colectivă trebuie acceptată dacă dorim să îmbunătățim sistemul. Altfel spus, aș adăuga, tragerea la răspundere a unui grup întreg pentru vinovăția trecută a unora dintre membrii săi ar putea fi un semn de solidaritate. Iar dacă acea solidaritate nu este suficient de puternică, gestul de a trage la răspundere întregul grup ar putea fi, probabil, un mod de a o consolida. Pe de altă parte, pe plan intern, dacă tot e să punem problema în termeni de reprezentativitate (v. mai sus), asumarea trecutului de către un „purtător de cuvânt” al națiunii, în speță, de către președintele, revine la asumarea unui risc electoral și anume în măsura în care trecutul nu i se pare majorității în mod semnificativ condamnabil.
    Oare nu la fel se întâmplă și cu reparațiile de război? Atunci când o țară care a declanșat un conflict și a fost învinsă — cazul Germaniei în Al Doilea Război Mondial, spre exemplu — este obligată la reparații de război, aceasta implică solidaritatea populației cu politica puterii care, declanșând războiul, l-a pierdut, deși la momentul emiterii pretențiilor de reparare, respectiva putere era deja de domeniul trecutului. într-un asemenea caz asumarea de către populație a erorilor trecutului nici nu mai este pusă în discuție ci impusă.

    Controverse și certitudini
    Ce înseamnă a-ți asuma faptele reprobabile din trecut? Iată o definiție posibilă: a-ți asuma faptele reprobabile din trecut înseamnă a te plasa — mental — în postura de contemporan al acelor fapte și a încerca sentimentul de regret că nu ai avut reacție împotriva lor. Trebuie să recunosc însă că, pe lângă o anumită doză de subiectivitate, aceasta este o definiție pentru sensul tare al acțiunii. O persoană care gândește astfel este, negreșit, o conștiință. Ceea ce nu-i tocmai cazul comun în cadrul unei populații întregi.
    În filozofia responsabilității colective se pune accentul pe intenționalitate (intenții rele) în cazul acțiunilor care au provocat rău. în caz contrar, răul a fost produs, probabil, doar prin comportamentul membrilor grupului. Are importanță nu numai faptul că persoanele dintr-o colectivitate au făcut rău — consideră Jan Narveson („Collective Responsibility”, Journal of Ethics, 6, 2002) —, ci trebuie luată în considerare și libertatea indivizilor de a se distanța de colectivitatea care a făcut rău. Responsabilitatea nu poate fi distribuită asupra celor care s-au opus sau au luptat împotriva acțiunilor sau politicilor reprobabile. Iar Christopher Kutz (Complicity: Ethics and Law for a Collective Age, New York, Cambridge University Press, 2000) este de părere că grupurile din prezent pot fi făcute responsabile de faptele unor grupuri care, acționând în trecut, au provocat rău, dacă există o „suprapunere semnificativă” de intenții, peste ani, între cele două grupuri. Deși Bratman („Shared Cooperative Activity”, Philosophical Review, 101(1), 1992) crede că suprapunerea de intenții nu este suficientă ci trebuie ca indivizii să și interacționeze. Nu — spune Linda Radzik („Collective Responsibility and Duties to Respond”, Social Theory and Practice, 27, 2011) —, este de-ajuns să vedem dacă membri ai grupului din prezent beneficiază sau nu de pe urma nedreptăților comise în trecut pentru ca grupul prezent să fie făcut responsabil. în timp ce Janna Thompson (Taking Responsibility for the Past: Reparations and Historical Injustice, Cambridge: Cambridge University Press, 2002) atrage atenția că una este să beneficiezi de un rău, și alta este să-l fi provocat. Excepția o constituie cazul când cei din prezent contribuie la prelungirea acelui rău. Dacă există dubii cu privire la măsura în care grupurile de persoane ar putea fi făcute responsabile de nedreptăți săvârșite în trecut, în schimb unele entități colective ar putea fi — ca de pildă state, corporații sau culte organizate. în măsura în care sistemele acestora au continuitate în timp.
    David A. Crocker (Reckoning with Past Wrongs: A Normative Framework) tratează problema compensațiilor cuvenite victimelor Holocaustului: cap. „Compensations to Victims”. Este amintit un acord semnat în 1999 de două bănci elvețiene — nu însă și de Guvernul elvețian — de creare a unui fond, în valoare de 1,25 mld. de dolari, din care să fie compensate victimele Holocaustului pentru o serie de daune, inclusiv pentru pierderea depozitelor bancare și a polițelor de asigurare, precum și pentru deposedarea averilor de către naziști. Este de asemenea amintit un „fond de compensare” înființat de Guvernul german, în valoare de 1,7 mld. de dolari, finanțat de bănci și alte corporații germane (și, poate, și de Guvern), pentru a-i compensa pe supraviețuitorii Holocaustului, legat de implicarea companiilor germane în deposedarea de averi și în finanțarea și construirea lagărului de concentrare de la Auschwitz, precum și în folosirea muncii forțate. Cancelarul german Gerhardt Schröder a spus că fondul are menirea să împlinească „responsabilitatea morală a firmelor germane în privința unor probleme precum munca forțată, arianizarea și alte nedreptăți comise în timpul regimului nazist”. După cum se poate vedea, atunci când sunt implicate firmele, lucrurile par a fi (aproape) clare: continuitatea unei instituții nepolitice poate fi destul de ușor stabilită. Rămâne doar întrebarea: cum tratăm acele persoane care nu erau nici măcar născute în timpul regimului nazist? Sau al altor regimuri totalitare, aș adăuga.

    Karl Jaspers (The Question of German Guilt, New York, Capricorn, 1961) distinge între vinovăția cuiva pentru ceea ce a făcut și vinovăția pentru ceea ce este. Pe aceasta din urmă o denumește „vinovăție metafizică”. „Există solidaritate între oameni ca ființe umane — spune Jaspers —, ceea ce îl face pe fiecare responsabil pentru fiecare greșeală și pentru fiecare nedreptate din lume, mai ales pentru crimele comise în prezența sa sau cu știința sa. Dacă nu fac ceea ce trebuie făcut pentru a le preîntâmpina, sunt și eu vinovat.”
    Frază finală pe care o propun drept concluzie la acest articol.

    NOTĂ. Citările care nu au legături (link-uri) sunt din Stanford Encylopedia of Philosophy.


    Nota: Cineva mi-a trimis, imediat după publicarea acestui text, un mesaj în care întreabă : Asumarea trecutului se referă și la crimele armatei sovietice în Basarabia, după Pactul Hitler-Stalin, sau la crimele guvernului Israel în Palestina după 1948, ale guvernului Statelor Unite contra civililor japonezi la Hiroșima și Nagasaki? Dinspre mine, așa ar trebui să fie. Dar egalitatea între dulăi și căței, cum scrie fabula, este departe de a se fi institut și respectat. Dan Culcer

    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Regionalizarea sau dezmembrarea. Este acceptabilã pentru români aceastã prop




    Rezultate | Chestionar

    Voturi 0

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.76 Seconds