|
Modules |
|
Who's Online Exista in mod curent, 54 gazda(e) si 0 membri online. Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
|
Cautare în labirint |
|
Languages Select Interface Language: |
|
Proza: Paul Tumanian. Exit Scris la Friday, October 25 @ 18:08:31 CEST de catre asymetria |
Paul Tumanian Exit Din foaier, Emanoil se uită la becurile roșii de deasupra ușilor ce dădeau în sală, care încă nu se aprinseseră. în acea atmosferă destinsă de sporovăială veselă, nimeni nu părea grăbit să intre, în afară de Viviana care, ca de obicei, se arăta nerăbdătoare să citească programul și să se acomodeze cu sala umbroasă în așteptare. Multe programe aveau prostul obicei să divulge toată acțiunea sau, mă rog, o bună parte din ea, stricând astfel tot farmecul noutății. Dar uite că se găseau destui care nu se sinchiseau de privarea de noutate și savurau nu neapărat intriga, cât mai ales replicile picante, chiar dacă le erau, să zicem, cunoscute în linii mari, și urmăreau totodată să vadă cum reacționează publicul, cum se descurcă actorii, dacă se plasează bine pe scenă, dacă își spun replicile cu spatele la public și dacă în asemenea situații ridică suficient vocea pentru ca nimeni, indiferent de colțul de sală unde șade, să nu piardă nimic. Viviana, bunăoară, asta făcea în timpul spectacolului, urmărea cu interes subtilitățile regizorale și actoricești. Și nimeni n-ar fi putut să spună că nu se bucura de spectacol. Mă rog, fiecare în maniera sa. Lui Emanoil, cât încă se mai aflau în foaier, îi căzură ochii pe planul de evacuare în caz de incendiu, afișat pe un panou, la vedere, și se gândi ca în sală, îndată ce va scădea lumina, să fie atent dacă se aprindeau luminile de siguranță pentru evacuare. Pe pereții foaierului era deschisă, de ceva timp deja, o expoziție de acuarelă, de care însă, practic, nimeni nu se arăta interesat, dar care înrâurea cumva, desigur în bine, starea de spirit a spectatorilor. Ceea ce făceau era să se lase absorbiți de conversații, după toate aparențele plăcute. Emanoil cercetă cu o curiozitate difuză fețele câtorva dintre ei: afișau, cei mai mulți, o mulțumire intelectuală, trădând subiecte de discuție desprinse de grijile vieții cotidiene. Precis că erau sănătoși și, în plus, nici nu se simțeau amenințați, nici chiar în viitorul ceva mai îndepărtat. Amenințați de boli, de tahicardii, de aritmii și cu atât mai puțin de vreun atac de cord — nu, nici vorbă de așa ceva. Nimic din toate astea nu-i privea. în programul lor de a doua zi sau de săptămâna viitoare nu intra nicio vizită la doctor, nicio electrocardiogramă, nici măcar o banală măsurătoare de tensiune arterială. Acestea erau gândurile care îi veniră în minte lui Emanoil. — Rândul șaptesprezece, îi reaminti Viviana cu ochii pe bilet. Nu intrăm? Ba da, cum să nu. Intrară. De cum se deschise ușa, ochii lui Emanoil se opriră pe capătul dinspre scenă al balustradei balconului, un fel de sinusoidă armonioasă, simplă, fără niciun brâu, fără niciun relief, probabil proaspăt zugrăvită, dincolo de care deja se instalaseră vreo doi spectatori. Ședeau cuminți, așteptând să înceapă spectacolul, și aveau la îndemână balustrada pentru a-și rezema cotul. Balustrada aceea trebuie că îndemna la o atitudine nepăsătoare față de spectacol. „Compătimind dureri fictive, spectatorul socotește a răspunde îndatoririlor sale de om, fără a depune prețul vreunui efort.” Acestea erau cuvintele de care își aminti Emanoil privindu-i pe cei câțiva spectatori de la balcon. Și nu numai pe ei; cei de la parter păreau să se supună aceluiași principiu al implicării emoționale minime. Programele însă, fără nicio excepție, elogiau nu numai spectacolul din seara în cauză ci, bineînțeles, deopotrivă, arta teatrală în general. Dacă era să le dai crezare, teatrul se ridica deasupra tuturor artelor, muzica y compris. Cum altfel? Rândul al șaptesprezecelea era încă aproape gol. Ca să ajungă la locurile lor, care erau chiar la mijloc, Viviana și Emanoil nu fură nevoiți să deranjeze decât doi sau trei spectatori deja așezați, și cărora nu le fu deloc greu să se ridice și să le facă loc. Bineînțeles că erau și ei tineri, la fel ca majoritatea celor deja instalați pe alte rânduri, ca și a celor pe care îi lăsaseră în foaier. Cei mai vârstnici de fapt nici nu erau vârstnici în adevăratul înțeles al cuvântului. îi tratau pe cei tineri de la egal la egal și, la rândul lor, erau tratați de cei mai tineri fără acea deferență scorțoasă care se vădea în afara teatrului — asta se putea vedea dintr-o ochire. Abia așezat, Emanoil se uită deasupra ușilor, la plăcuțele luminoase pe care stătea scris cu roșu EXIT. Draperiile încadrau ușile ca niște baldachine, aruncând umbră peste locurile cu plăcuțe luminoase, astfel că luminozitatea acestora apărea accentuată. Evident, acel EXIT sugera nu numai panica ce se putea isca în situații de urgență, ci și ieșirea în afara sălii, salvarea. Iată că veneau și alții pe același rând al șaptesprezecelea să-și ocupe locurile. Se strecurau anevoie, încovoiați, dar voioși, prin spațiul destul de îngust, lung și curbat, și își cereau scuze peste scuze. Cei deranjați mai înainte se ridicau din nou fără niciun fel de mofturi. Viviana se aplecă la urechea lui Emanoil: — Ce bine că suntem exact la mijloc, îi șopti ea cu mulțumire în glas. Emanoil nu-i răspunse. Piesa atrăgea publicul. Rândul se umplu până la ultimul loc. Nici pe rândurile din față nu se mai vedeau locuri neocupate. Emanoil încerca să deslușească mișcări îndărătul cortinei, prevestind eventual începerea spectacolului, apoi, fiindcă acolo nu observă nimic, își mută privirea la fețele spectatorilor de pe rândul său, pe care le vedea din profil. Scena încă nu le capta atenția, era pentru ei o simplă abstracțiune. încă. Remarcă mici poli de interes pe toată întinderea parterului, peste rânduri, mai aproape și mai departe: capete întoarse afabil, fiecare către însoțitorul său, în conversație cu voce coborâtă, lipsită de pasiune sau de afectare. Persistau până în ultima clipă, acei mici poli de interes. Privirea lui Emanoil se întoarse dinspre dreapta sa către stânga, unde, în prim-plan, zăbovi chiar pe chipul Vivianei, pentru care, în chip cât se poate de previzibil, scena urma să aprindă din clipă în clipă interesul ei viu. Iar de cealaltă parte a ei, alți spectatori schimbau ultimele cuvinte cu o ușoară precipitare, lăsate neterminate, sotto voce. „Depărtarea de lumea imaginată pe scenă îl face pe spectator să se simtă liber, detașat, îi permite să resimtă o emoție pasageră care nu-l costă nicio osteneală morală.” Existau, aici, o mie de motive de compasiune, căci în piesă apărea un personaj bolnav care, poate nu atât el, cât mai ales familia sa, aștepta sosirea unui doctor, care întârzia. Doctorul Rosenkrantz. Emanoil nici nu înțelese prea bine care anume era suferința personajului. Dar, indiferent de natura ei, suferința se făcea simțită, plutea în aer. Și deși unele detalii ale decorului, cele din fundal, atât cât le putea desluși, îl dădeau o senzație de neliniște, renunță totuși să-și pună ochelarii de distanță. Ca și altă dată, simțindu-se vizat de absența oricărei osteneli morale, gândul îi zbură la pericolele care îl înconjurau și cărora el, și nu vreun personaj închipuit, le putea cădea victimă în orice moment. Cei de pe rândul al șaptesprezecelea, văzuți, ca și mai înainte din profil, stăteau cu privirea ațintită la scenă, absorbiți de piesa în care doctorul întârzia să sosească. Cu toții își închiseseră telefoanele mobile înainte de ultimul gong — Emanoil chiar îi văzuse pe unii din ei făcând asta —, și el însuși și-l închisese pe-al său. Acum, gata, orice comunicare cu exteriorul era tăiată. — Nu înțeleg! — striga un personaj feminin, cu o voce pițigăiată și indignată — cât îi trebuie doctorului ăla Rosenkrantz să ajungă cu șareta până aici la noi? — Nu uita c-au fost ploi în ultima vreme, i se răspundea de către un personaj masculin, tipul rezonabil, care are întotdeauna dreptate. Drumul trebuie că-i desfundat. Ba chiar mă tem să nu se fi răsturnat în șanț. — Sper ca măcar calul să fie mai inteligent decât el. Dar cât te puteai încrede în inteligența cailor? Emanoil își întoarse din nou privirea spre dreapta. Erau pe puțin douăzeci de spectatori până la marginea rândului, captivați de intriga piesei. Cum ar fi fost să-i deranjeze acum, că spectacolul începuse deja de o bucată de vreme? O emoție vie, stârnită din senin, îi acceleră paroxistic ritmul inimii. Se și văzu încercând să-și facă loc în mare grabă printre spectatorii așezați, cerându-și scuze și invocând un caz de urgență. Desigur, aveau să înțeleagă cu toții că nu deranjezi atâta lume decât pentru o nevoie stringentă. Respirația i se întețise. Iată, se sufoca. Următoarea fază era să-și piardă cunoștința. Și încă nu făcuse niciun gest de salvare, nici spre Viviana nu se întorsese, să-i spună că nu credea că rezistă mai mult de câteva secunde. Poate că deja era prea târziu. — în sfârșit, domnule doctor Rosenkrantz! exclamă bucuros personajul feminin, cel cu vocea pițigăiată. — Trebuie să recunoști, i se adresă personajul masculin în replică, cel care avea totdeauna dreptate, doctorul Rosenkrantz are o mare calitate, niciodată nu sosește prea târziu! Ambele personaje exprimau o vădită ușurare. Emanoil îl zări pe scenă pe doctorul Rosenkrantz. Slujnica tocmai îi lua din mână pălăria și bastonul, făcea o mică reverență și dispărea din scenă. Ca toți doctorii, Rosenkrantz avea o gentuță, purta favoriți și o mustață à la Franz Josef și prin ochii râzători răspândea în jur o aureolă de încredere. Emanoil, care tocmai dăduse să se aplece către spectatorul așezat în dreapta sa și să-l roage să-i facă loc să iasă, simți deodată, cu bucurie, cum inima i se domolește în piept. Și respirația întețită reveni la normal. Gata, nu mai avea niciun motiv să iasă în mare grabă din sală. Paul TUMANIAN Nota: Paul Tumanian s-a născut în 1938, la Chișinău, Basarabia, în prezent Republica Moldova. Absolvă liceul la Câmpina, apoi Facultatea de Matematică și Fizică a Universității din București, în 1960. Lucrează ca cercetător științific la Observatorul de Fizica Atmosferei al Institutului Meteorologic până în 1997. Fondează revista Romanian Journal of Meteorology. Editează, în cadrul unei organizații neguvernamentale, revista de ecologie ReMediu, care apare între 1997 și 2001. Debutează în beletristică cu volumul de povestiri Un pahar de cinzano, în 1969 (Ed. pentru Literatură), urmat, după un sfert de secol de refuzuri din partea editurilor controlate de cenzură, de romanul Domnul Marius și Doamna cea mică (Ed. Ararat), scris în 1983 și publicat în 1995. Publică apoi, în 1997, romanul Urma scapă turma (Ed. Ararat), scris în 1988, al cărui erou principal practică meseria de ospătar și în același timp încearcă să devină campion de box. în 1999 publică volumul Conspirația inocenților (Ed. Ararat), alcătuit din povestiri scrise în timpul regimului comunist. în 2005 publică volumul de povestiri Cu spatele la terenul de joc (Ed. Paralela 45), în care încearcă o rescriere a volumului său de debut. în 2012 publică la editura Limes din Cluj romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat, iar în 2013, la aceeași editură, volumul de povestiri Visul văduvei. Traduce eseul științific Adevărul despre Cernobîl, de G. Medvedev, 1992 (Ed. Humanitas), apoi, în colaborare, Memorii, de Andrei Saharov, 1996 (Ed. Litera), și romanul lui Jean Cocteau, Copiii teribili, 2005 (Ed. Paralela 45). De asemenea publică proză și versuri în reviste literare, îndeosebi în Vatra, Familia, Convorbiri literare și Euphorion. Membru al Uniunii Scriitorilor din 1998, părăsește Uniunea în 2005. |
Asymetria si Dan Culcer va recomanda Enciclopedia României Blogul ideologic. Titus Filipaș Ioan Roșca Contrarevoluția din România. O cercetare Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor Revista Verso Geovisite Revista NordLitera Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română. Etimologii. Resurse lingvistice |
|
Azi Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului. Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede. Nicolae Iorga |
|||||||||||
|
Sondaje |
|
Identificare Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |