Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Recommend_Us
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 47 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Editoriale: Adrian Alui Gheorghe La plecarea Profesorului Petru Ursache
    Scris la Thursday, August 15 @ 09:00:07 CEST de catre asymetria
    Memoria
    Un plîns” pentru Petru Ursache

    Petru Ursache : Moartea mai poate fi adevărată și reală cînd îndeplinește un rost ; spre deosebire de moartea banală, comună. Omul ales, eroul tragic știe să moară, experimentînd propria-i existență dramatică, în sens inițiatic și în circumstanțe misterice, așa cum i-a fost dat prin tradiție și păstorului carpatic.”

    Ce să răspundem ? „Lupii se mănîncă între ei,/ Noi ne hrănim cu idei./ Dumnezeu e sus, Dumnezeu e jos,/ Oamenii ? Vai de ei...!”.


    Adrian Alui Gheorghe

    La plecarea Profesorului Petru Ursache


    Am amînat, am amînat

    Multe și importante lucruri, pe care ar fi trebuit să le am în comun cu profesorul Petru Ursache, sînt cele amînate. Și le amînam pentru că, spuneam noi, avem timp. Ne întîlneam sporadic, vorbeam pe întrecutelea, enunțam cîte ceva despre proiectele pe care le aveam în față. Apoi ne despărțeam cu promisiunea unei reîntîlniri la care să avem timp să vorbim “pe săturatelea”. Cu Petru Ursache și cu Magda Ursache, evident. Pentru că erau, de fiecare dată, “una”. Rar mi-a fost dat să văd atîta armonie intelectuală între doi oameni. “Bătrînul și Magda”, îi alintau prietenii. Dar și neprietenii spuneau la fel. Căci vorba academicianului Valeriu Cotea : “Pe Magda și Petru Ursache ori îi iubești cu patimă, fără rest, ori îi respingi cu teamă, tot fără rest. Ei nu cultivă relațiile călduțe, sînt oamenii care ard fără cenușă”. Ne-am citit unul pe altul din respect, ne-am găsit compatibili și în atitudine și în substanță. Pentru că ne-am revedicat mereu de la cultură, de la noutățile de lectură. Fiecare întîlnire cu “ursăcheștii” era o sărbătoare. Cineva făcea o remarcă vorbind despre un cuplu celebru din literatura franceză : Sartre și Simone de Beauvoir. Cei doi își vorbeau continuu, discutau continuu. Chiar cînd ieșeau în lume, la adunări mai mult sau mai puțin literare, cei doi se izolau într-un colț și continuau să discute tot între ei, cu aplomb, ca și cum atunci s-ar fi văzut după o despărțire de ani. Contrariau pe cei din jur. Cam așa apărea lumii noastre, pînă acum cîteva zile, cuplul „Bătrînul și Magda”.

    Pregătisem pentru Profesor vreo treizeci, patruzeci de întrebări pentru un interviu consistent, așa cum îmi provoc interlocutorii. Mi-a spus, așa cum mi-a spus și părintele Iustin prin anii 90, că încă nu e cazul, că avem timp să vorbim, să dialogăm pe teme curente. Am amînat dialogul pentru altădată. Acest “altădată” s-a transformat în “prea tîrziu”. Vom publica cîndva doar întrebările, răspunsurile le vom regăsi, cu siguranță, în opera Profesorului.

    Întîlnirea cu soarta

    În plină sesiune de examene, în martie 1983, în vremea studenției, sînt invitat de un coleg de la filologie să poposesc o noapte în camera sa dintr-un cămin din Tîrgușor Copou. Locuri erau, camerele debordau de paturi. în acea noapte eram vreo opt persoane în cameră. După o seară lungă de vorbe, după miezul nopții stingem lumina. Era frig afară, un reșou completa căldura care nu venea dinspre calorifer. La un moment dat încep să tușesc și mă trezesc. Fumător fiind, din categoria celor care fumau nu mult ci continuu, am pus tusea mea secă pe seama fumatului. Dar nu era așa. Perna unui coleg căzuse de pe pat direct pe reșou. Iar mirosul de burete poliuretanic ars era îngrozitor, sub forma unui fum dens și înecăcios. Am deschis geamul, am trezit pe toată lumea, am chemat paznicul care moțăia sub o scară. Era spre ora trei dimineața. Mi-am luat bagajul, împreună cu un alt coleg de an, Adrian Popa, de la Bacău, fiul inspectorului de română de atunci (o spun pentru rigoare !) și am plecat în Copou. Era frig, dar frigul ne-a ajutat să ne refacem respirația ultragiată de mirosul greu de plastic ars. Dimineața la ora 9 aveam examen la Folclor cu profesorul Petru Ursache. Cu ochii cîrpiți de somn și emoție ne tragem biletele de examen. Mi-a căzut, între altele, ceva despre predestinare și soartă, referirile fiind la folclorul românesc. Faptul că am fi putut să murim atunci sufocați în somn, ținea de predestinare ? Că nu am murit, totuși, ținea de soartă ? Am detaliat acest lucru la examen, cu profesorul examinator, care era Petru Ursache. Am purtat subiectul prin toate mediile folclorului nostru. Mi-a pus zece. Și am rămas prieteni. Ne-a condus apoi, pe mine, pe Aurel Dumitrașcu și pe Adrian Popa, în Copou, pe o bancă am continuat să vorbim despre șubrezenia noastră în fața destinului.

    Doctoratul

    Nu am avut niciodată ambiția să devin doctor în ceva. Fiecare carte de creație pură, poezie sau proză, înseamnă, îmi spuneam eu, mai mult decît un doctorat. însă conștient fiind că bibliotecile există doar pentru a fi jefuite de înțelesuri și subînțelesuri, am adunat în preajmă o mulțime de cărți care trebuiau parcurse. Rigoarea unui doctorat ar fi fost aceea care m-ar fi pus la treabă. Așa că l-am căutat pe Profesor și i-am spus că am o obsesie, basmul românesc “Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte” și o temă : să demonstrez că acest basm e o contribuție românească la fondul universal de utopii. Profesorul mi-a făcut loc pe lista lui de doctoranzi. După patru ani de lucru, de lecturi, de discuții, de renunțări și reveniri, îl anunț pe Profesor că eu nu pot termina lucrarea, așa cum am conceput-o, că abia am vreo cinci sute de pagini de manuscris și încă vreo cîteva sute de pagini de fișe, că aș mai avea nevoie măcar de patru, cinci ani. Eram la nu-știu-ce manifestare la Iași, profesorul mă ia deoparte și îmi spune sec : Ai două săptămîni să închei lucrarea, o lași exact în punctul în care ai ajuns, faci rezumatul și gata. După ce susții doctoratul, nu ai decît să lucrezi la temă cît vrei. Organizarea unei teme nu constă în numărul de pagini, ci în puterea de a o încheia la un moment dat !

    În două săptămîni lucrarea mea, “Tinerețe fără bătrînețe și sentimentul tragic al timpului” era gata. în iunie 2004 am susținut-o.

    O șotie

    în anul 2010, pe 15 mai, Profesorul împlinea 79 de ani. Muncea pe ruptelea. Se ascundea la Sinaia, acolo unde avea o garsonieră pusă la dispoziție de un fost student și scria. Pentru că se apropia ziua Profesorului, am pus la cale cu Magda Ursache o șotie. Cartea la care lucrase și o pusese deoparte se numea “Istorie, genocid, etnocid”. Nu era gata, dar Profesorul nici nu părea să vrea să o definitiveze, fiindu-i extrem de drag subiectul. Am primit manuscrisul de la Magda U., am scris o prefață și am tipărit cartea. Pe 15 mai la Suceava era programat un tîrg de carte. Profesorul era invitat să conferențieze, să lanseze o altă carte. Eram de față. După ce a vorbit Profesorul, trebuia să vorbesc eu despre ediția nouă din Mic tratat de estetică teologică. El s-a așezat cuminte pe scaun și asculta. Eu am început să vorbesc cu frazele sale din “Istorie, genocid, etnocid”. îl văd surprins, își ciulește urechile, după care spune : “Dar astea sînt frazele mele !” Nu bag în seamă remarca, continuu să vorbesc. Fac referire la text, fără să spun titlul cărții. Uitîndu-se însă spre sală, Profesorul observă un lucru straniu : toți cei care formau auditoriul aveau în mîini o carte pe care el nu o cunoștea, dar care îi purta semnătura. Pentru moment mi-a fost teamă să nu i se șubrezească inima. A rezistat.
    Demers pentru o cultură morală
    Lista cărților semnate de Profesor este amplă și acoperă cele mai diverse domenii. Toate au, însă, un numitor comun : se revendică de la valoare, de la tradiție și de la o morală sănătoasă. Personalitățile la care se raportează Profesorul în scrierile sale sînt emblematice : Titu Maiorescu (Titu Maiorescu. Esteticianul), Mihai Eminescu (Doina ; Luceafărul), Mircea Eliade (Camera Sambo. Introducere în opera lui Mircea Eliade), Paul Goma (Omul din Calidor), Cezar Ivănescu (înamorați întru moarte. Eros-Poesis la Cezar Ivănescu). Dar și la Anonimul care a scris Miorița, căreia (căruia) îi face un monument impresionant (Miorița – dosar mitologic al unei capodopere). Nu lasă deoparte nici “cazul Mărie” (Cazul Mărie. Sau despre frumos în folclor), “bucătăria vie” (Bucătăria vie : file de antropologie alimentară), “estetica teologică” (Mic tratat de estetică teologică) sau “etnosofia” sau chiar “sadovenizarea” (Sadovenizînd, sadovenizînd. Studiu estetic și stilistic) literaturii noastre. Bucuria scrisului se vede din frumusețea titlurilor date cărților. între toate cărțile Profesorului însă, “Istorie, genocid, etnocid” mi se pare cartea cea mai apropiată de aspirația spre înțelegerea lumii noastre, a răului care ne-a însoțit istoria. O sintetizare a înțelesului acesteia poate fi benefică eventualului cititor, pentru conturarea unui profil interior al Profesorului. “Culpa colectivă” pentru răul istoriei este asumată individual de cel sensibil, de cel care raționează. L-am auzit pe Profesor vorbind despre momentele din viața sa, din istoria imediată, în care ar fi putut ajuge la închisoare, la politici, pentru motivul de a spune că ești (eventual)… român. Depindea de tonalitate. Nu a ajuns, de asta avea o considerație aparte pentru cei care “fuseseră aleși” să reprezinte România în închisoare. L-am întrebat : Ați fi rezistat ? Mi-a răspuns : Acolo, în închisoare, cine nu avea conștiința că are o misiune, pierea. De asta cred că aș fi rezistat.

    Despre “istoricid”, modele și eroi. O relectură a cărții „Istorie, genocid, etnocid”
    a) “Fenomenul Pitești” nu e, totuși, un fenomen muzical în vremuri de război eroul e cel care apără o cauză, care moare pe cîmpul de luptă sau, în cel mai fericit caz, este cel care trăiește după luptă în numele unui ideal colectiv.

    În vremuri de pace eroul este artistul, cel care preia energiile unui neam și le convertește în artă, în iubire, în mitizarea vechilor bătălii, în descifrarea căilor pentru un ipotetic viitor.

    Dar ce se întîmplă în vremurile nealese, în care războiul deschis este escamotat într-o pace strîmbă, cînd fronturile sînt închise, iar în vechile răni se răsucesc continuu săgețile înmuiate în otravă ? Dar ce se întîmplă atunci cînd arta este urîțită prin ideologizare, cînd artistul-erou este alungat din cetate, ostracizat, iar arta este maimuțărită în fel și chip de ideologii calpe ? Unde și cine este eroul, în aceste condiții ? Poate trăi un neam fără modelele care l-au consacrat în istorie ? Poate trăi un neam fără artiștii care i-au definit sensibilitatea, care au limpezit calea spre panteon eroilor nației ? Poate trăi un neam fără religia care i-a dat o metafizică, fără calea care să arate duhului din om sensul ieșirii din „animalitate” ?

    La întrebările acestea și la altele și mai inspirate încearcă să răspundă cartea profesorului Petru Ursache, întitulată atît de ispititor „Istorie, genocid, etnocid”. Mărturiile despre perioada comunistă, despre și din războiul de „desțărare” a României sînt multe, dar incoerente. Că așa au fost vremurile și contextele și interesele politice post-revoluționare. Profesorul Petru Ursache face, însă, un lucru extraordinar : pune în coerență mărturii, arată cum pot fi adunate aceste mărturii, scrise (și trăite) pentru a da imaginea iadului prin care au trecut românii în perioada ideologizării forțate. Cartea aceasta, „Istorie, genocid, etnocid”, prin exemplaritatea modelelor și a ceea ce reia ca probe din cărțile și documentele comentate, prin semnalul de alarmă tras în ceea ce privește derapajul pînă la aneantizare a destinului unui neam, ar trebui să fie un manual de studiat obligatoriu în toate școlile din România !

    E plină aria curriculară educațională din școala românească de după Revoluție de materii parazitare și nu avem un manual de istorie adevărată despre perioada comunistă. Cum și cu ce să-i ferim pe bieții elevi de azi de căderea sub istorie, dacă nu le arătăm limitele la care a ajuns umilința și umilirea generației bunicilor și părinților lor ? „Fenomenul Pitești” poate să pară unui imberb de astăzi vreo experiență muzicală sau altceva recreativ, în lipsa unei explicații directe, după mărturii. Acea celebritate diabolică, Eugen Țurcanu, care a condus „fenomenul Pitești”, cea mai dezumanizantă experiență din Europa, de după război, ar rămîne, prin uitare, iertat de istorie. Iată ce spune profesorul Petru Ursache, reluînd informațiile din mărturiile „subiecților” care au trăit direct experimentul : Țurcanu transforma în derizoriu Istoria românilor, mai veche sau mai nouă, considerată fără eroi și fără glorie, cu domnitori bețivani, trădători, desfrînați și lacomi de avere. Să ne amintim că unii istorici postdecembriști au înfățișat și ei pagini din trecut, în manieră derizorie, vorbind despre „firea românilor”, îndeosebi despre domnitori, bețivani fără pereche, intriganți, criminali și trădători.

    Nici religia nu era uitată la reeducarea de la Pitești. Aici imaginația bolnavă era și mai bogată. Iată cum este descrisă (după Grigore Dumitrescu, în volumul „Demascarea”) o seară de Crăciun în închisoarea de la Pitești, cînd „Moș Crăciun” era „reeducatorul șef”, Eugen Țurcanu : Pentru varianta Nașterii, realizatorul alegea chiar în seara colindelor doi tineri la întîmplare, fixîndu- le rolurile : „Dezbrăcarea ! ordona el unuia. Tu ești Fecioara Prea… iar tu (și arăta spre altul) ești preasfîntul Iosif. Vom demonstra acum cum s-a putut zămisli Fiul lui Dumnezeu, dracul să-l ia, dintr-o Fecioară rămasă de-a pururi Fecioară. Deci, fă, Mărie, pune fundul la bătaie !”. în altă variantă a Nașterii, păcatul cădea pe capul unuia care urma să mimeze chinurile facerii, în timp ce galeria bîtangiilor fremăta în delir. Genu (Eugen Țurcanu) se mîndrea cu această invenție scenografică proprie. „Mai trebuie și îngeri imaculați, boi și măgari, ca să fie legenda verosimilă. Toți în pielea goală. Vreau o orgie, bă, cum nu s-a mai văzut. Eu, Dumnezeu, o ordon ca atotputernic ! Și o să vă iasă Dumnezeu și din măduva spinării, nu numai din creierii ăia stricați (…). Apoi să treceți pe rînd, să vă cuminecați (…). Dacă nu vă ajunge, aveți tineta plină ! Atenție, Dumnezeu e de față, totul se petrece după voia mea și să-mi cîntați mie slave și osanale. Executarea !”. b) Sîntem pe cale de a deveni „oameni conservă”, ștampilați, „falsificați pe vapor”

    Chiar Bertolt Brecht spunea că după crimele directe și colaterale ale celui de-al doilea război mondial nu se mai poate scrie poezie ; dar după crimele și după suferințele neamului românesc, trecute prea ușor în uitare, se mai poate construi un traseu firesc în istorie ? Oare bîlbele și retardul nostru în ceea ce privește alinierea la civilizația Europei nu se datorează tocmai păcatelor nemărturisite din istoria apropiată ? Nu cumva cei care au condus fenomenul de „desțărare” și urmașii lor luptă acum ca trecutul să fie uitat, minimalizat ? Și cum o fac ? Reluînd în posesie, încă o dată, destinul unei țări, ducînd-o spre zări fără orizont. Adică fără religie, fără cultură, fără educație definită, fără modele din sînul propriei evoluții. Astfel, un popor rătăcit în ceață poate fi făcut victimă fără nici un fel de problemă, fără efort. Și spune aici profesorul Petru Ursache, vorbind despre profitorii Revoluției Române, din partea ei nevăzută : Ea s-a și ivit în balcon, în chip de „revoluție”, radioasă și numai zîmbet. Ca să se respecte tradiția, listele au și intrat în rol, dar numai albele ; celelalte nu-și mai aveau rostul pentru că, între timp, tribunalele poporului, securitatea (veche), închisorile, șantajele, denunțurile își încheiaseră misiunile încredințate, cu vîrf și îndesat. Trebuiau lansate alte formule amăgitoare, de acoperire. Beneficiarii albelor s-au numit măgulitor disidenți și elitiști. Ei aflaseră din vreme, în chip discret și tacit, de o „anume schimbare”, mult dorită și ca treaptă suitoare în cominternism, la înțelegere ruso- americană, așa că au intrat în „opoziție” mult înainte de „căderea” zidului care n-a căzut niciodată ; adică au început să iasă în Vest, „cu voie de la poliție”, să spună bancuri politice în grupuri mici și verificate ori să se laude că ascultă posturi străine. Asta a fost esența „revoluției”. Rezistență la „nea Nicu”, după consemn. Pumnul lui Vîșinski și hohotele de rîs ale lui Brucan din zilele întunecatului decembrie sunt notele distincte ale celor două momente ultradramatice din trecutul „recent”. Deși s-a făcut multă acrobație, se știe foarte bine „ cine a tras în noi (și) după douăzeci și doi”. Ia să îndrăznească cineva să spună adevărul ! O grindină de epitete dintre cele mai grele s-ar abate asupra lui : nostalgicfascistlegionarantisemit, român, naționalist ; listă revizuită și adaptată după interesele aceluiași cominternism agresiv.
    O interpretare a discursurilor „oficiale”, ale emanaților, pe care noi le credeam doar emoționale (și emoționate) la Revoluție, demonstrează că acestea erau, de fapt, purtătoare de mesaje între manipulatori, iar că biata noastră Revoluție nu a fost decît o nouă „mînăreală” care nu trebuia să limpezească ceva, ci să dea un nou sens buimăcelii istorice : Cu alte cuvinte, „schimbarea” se impunea imperios, dar sensul ei real nu trebuia să fie accesibil pentru stupid people. Că a fost o înscenare din vreme gîndită și pusă la punct, cu actori experimentați și de marcă, o dovedește așa-zisul program al revoluției expus de Ion Iliescu, în zece puncte, în scena tragi- comică a balconului și în fața națiunii. Prima propoziție auzită de toată lumea a fost : „Țara noastră nu mai are granițe”. Ea avea dublu înțeles. Unul pentru sărmanii de noi : credeam că am scăpat de terorizantele restricții la vamă și că putem călători după dorință prin lume, prin locuri de mult visate. Dar nu pentru auzul nostru au fost rostite acele cuvinte, ci pentru ascultătorul nevăzut și tăinuit, din „lojă”, care dorea să se încredințeze că într-o împrejurare gravă și solemnă s-a dat undă verde pentru o Românie fără hotare și pe cale de dezmembrare.
    E drept, însă, dincolo de „revoluția oficială”, în România au fost alte cîteva milioane de revoluții individuale, duse sau neduse pînă la capăt, dar sigur dorite, trăite în parte. Lor, celor care au intrat fie cu inocență, fie cu disperarea umilitului în Revoluție, li se adresează cartea profesorului Petru Ursache. E ca un „manual de iluminare”, ca o probă de luciditate maximă, ambele venite din calitatea de trăitor al istoriei descrise, de intelectual care a înțeles deformarea istoriei, de român care a suferit pentru fiecare nuanță, pentru fiecare fibră smulsă din destinul altă dată năvalnic al nației române. Vor spune noii „filosofi ai socialului”, ai noii ordine sociale, că patriile și noțiunile de neam și de țară, de cultură națională și de religie sînt perimate ; că acum ne îndreptăm spre o unicitate a ființei, a unei patrii unice, a unei religii unice...! Ce ar însemna asta ? Că sîntem pe cale să devenim „oameni conservă”, egali, ștampilați, cu termene de garanție bine definite, eventual „falsificați pe vapor”, în manufacturi improvizate, laolaltă cu tenișii chinezești, cu conservele de pește putrezit, fără identitate. Niște monstruozități ființiale care mimează sentimentele doar, decupate după vreun nou „pat al lui Procust”, care pot fi aneantizate la comandă, cînd cineva care manipulează toată această operațiune decide că s-a plictisit. Și apoi : cînd a fost România pe valul istoriei europene ? Atunci cînd și-a definit cel mai bine relația cu propria istorie, cu propria cultură, cu Dumnezeu și cu Europa. Adică după cele „două uniri”, în perioada interbelică, după ce participase activ la un război de independență și la un război mondial, în care se implicase activ. Elita culturală românească, de la Brâncuși la Cioran, de la Ionesco la Eliade, de la Noica la Nae Ionescu, ca să numesc doar cîteva repere, nu s-a dezvoltat în afara unei etici naționale care cuprindea, evident, reperele „de conștiință” ale neamului românesc. Cum ar putea să se dezvolte în condiții de decapitare a inteligenței românești, de scoatere în afara discuției și chiar a legii a valorilor istoriei și culturii naționale, un dialog despre viitorul unei „nații române” ? E o întrebare pusă sau nu, dar sigur implicită în textul cărții „Istorie, genocid, etnocid” a profesorului Petru Ursache.

    c) Ce mai înseamnă sfințenia, eroismul și martirajul în vremuri nedemne ?
    Pe acest fond, al unei lupte care se petrecea pe dedesubt, dusă cu mijloacele insidiozității și ale unei experiențe „de istoricid” bine exersată în timp, apar însă și eroii. Sînt cei care refuză ideologizarea, care refuză căderea, care refuză reeducarea, care nu pricep cum omul renunță de bună voie la sacralitate pentru a se întoarce la „animalitate”. Sau care, chiar dacă pricep căderea celui de alături, nu înțeleg că și ei trebuie să procedeze la fel. Ei rezistă, ei se ridică la nivelul condiției de om cîștigată în milenii de confruntare cu sine și cu istoria. Aici este analizat „cazul Goma”, celebrul dizident român, semnatar al „Cartei 77”, un neîmpăcat cu istoria nici pînă în ziua de azi, un rezistent la schimbările formale după o deformare de substanță a caracterului istoriei noastre. Dacă după Revoluție, Paul Goma ar fi ajuns la „admirarea” lui Iliescu și a grupului său de manipulatori, ar fi creditat manipularea. Rezistînd a rămas tot Paul Goma, un exemplu de „sceptic nemîntuit”. Iată ce spune profesorul Petru Ursache după ce a analizat omul prin prisma operei, după „Patimile după Pitești”, mai ales : Un lucru mi se pare clar ca lumina zilei : idealistul Paul Goma s-a trezit dintr-o dată singur, părăsit și de marii săi colaboratori din Vest (oameni politici, somități literare și culturale, edituri prestigioase), dar și din Est, prieteni, mulțime de oameni care îi pronunțau numele cu mîndrie : iată un român care ne face cinste și ne reprezintă cu demnitate. Privind lucrurile de la distanță, pare drama unui om de marcă și atîta tot. în realitate, este drama unei generații, poate a unei epoci întregi, în neputință să judece lucrurile corect, curajos și pînă la capăt. în schimb, Goma se arată de neînvins, dînd impresia că stă, acuzator și neclintit, rezemat de coloana dumnezeiască și fără sfîrșit a drepturilor omului. întărirea îi vine din amintirea anilor de suferință, suferința ca pătimire „după Pitești”, „după Gherla”, „după Lătești”. De partea parcursului sub semnul negrului, rezultatul s-a tradus în victime omenești ; de partea cealaltă, a pătimirii și a sfințeniei albului, a izbîndit ființa umană, pe termen lung, în fibra ei cea mai pură.
    Un alt erou al suferinței, în războiul nevăzut dar simțit cu asupră de măsură este preotul Gheorghe Calciu - Dumitreasa. Opera sa, atît cea tipărită, cît și cea „în lucrarea cu omul” este analizată de profesorul Petru Ursache și pusă în relație cu ceea ce a însemnat credința pentru „învingătorii din închisorile comuniste” : Un lucru este mai mult decît sigur (...) Prezența reală a lui Iisus Hristos și, mai ales, vie, cum s-a văzut, a fost providențială și întăritoare pentru deținuții politici români, din toate categoriile profesionale și din toate generațiile. Din încercarea încrîncenată de infern dantesc și de celular îndelung îndurat, depășind cu mult meșteșugurile nebunești în cruzime (sadism, varietate de scenarii grotești, tipologii umane negative), Crucea a ieșit biruitoare.

    Nicolae Steinhardt a ieșit din închisoare și a scris „Jurnalul fericirii”. Nici nu se poate izbîndă mai mare decît să ieși după mulți ani de temniță și tu să-i declari torționarului că ai fost fericit, pe cînd el nu a fost decît o unealtă debilă în mîinile unei puteri satanizate. Evreul convertit la creștinism, în închisoare, devenit apoi „fratele Nicolae”, la mănăstirea Rohia, a vorbit printre primii de izbînda credinței asupra suferinței în lagărele de exterminare ale intelighenției și credinței din România.

    Părintele Iustin Pârvu a vorbit despre puterea rugăciunii în temniță, despre faptul că nici la Ierusalim nu s-a auzit un „Hristos a înviat !” mai puternic și mai fierbinte decît în „pîntecele pămîntului”, în mina de la Baia Sprie. Și tot părintele Iustin Pârvu, cel care a stat vreo șaptesprezece ani în închisorile comuniste, în cele cîteva cărți de dialoguri pe care le-am realizat împreună, spune (ca o concluzie și ca o iertare tîrzie !) că totul a fost o încercare cu care Dumnezeu demonstrează (încă o dată) că iubește poporul român. Pentru că Dumnezeu îi ceartă și îi încearcă numai pe cei pe care îi iubește : Aș putea să spun că, dintr-un anume punct de vedere, poporul nostru, România profundă a dobîndit mai mult în perioada comunistă. Da, au luat pămîntul oamenilor, au luat căruțele, caii, boii, dar oamenii au cîștigat o mare încredere în ei înșiși. A fost într-adevăr o perioadă sălbatică, dar e sălbatică în măsura în care înțelegem superficial răul acesta. Cînd vom judeca mai profund această perioadă, după ce vom uita ce-i de uitat și vom ierta ce-i de iertat, după ce vom judeca ce-i de judecat și vom înlătura ce-i de înlăturat, vom înțelege că a fost o încercare mare pentru poporul român ca să se regăsească pe sine. Cînd judeci istoria la o distanță de cîteva decenii, altfel o vezi, înțelegi că acolo a fost și voința lui Dumnezeu care te zgîlțîie ca să vezi mai bine lumea în care trăiești. Au murit oameni nevinovați în închisorile comuniste, s-au sacrificat intelectuali pentru credință și pentru patrie. Dar cîți oameni nu mor zilnic, la fel de nevinovați, în accidente ? Nu moartea e groaznică, groaznic e faptul cînd din ea nu înțelege nimic cel care rămîne în viață, cînd ea nu servește unei cauze. Moartea pentru o cauză, așa cum s-au jertfit atîția oameni în închisorile comuniste, n-a fost zădarnică. Dacă noi îi cinstim azi, dacă le aprindem o lumînare și le prețuim gesturile și sacrificiul, înseamnă că n-au murit degeaba, poporul înțelege ceva din martirajul lor și ia aminte. Oamenii care mor în epidemii sau accidente mai sînt cinstiți așa cum sînt cinstiți cei care au murit în numele patriei ? De asta, cel care a scăpat din temnița comunistă trebuie să depună mărturie în numele celor care au murit acolo. Moartea acolo nu a ales, acolo moartea a luat cum a vrut ea, pe cine a vrut ea, dar și după cum a dictat Dumnezeu...! Fiecare capitol al cărții „Istorie, genocid, etnocid” este prefațat de consistente fragmente ilustratoare din cartea „Aiud însîngerat” a lui Grigore Caraza. Evocarea acestuia, ca unul dintre cei mai inflexibili și de neîngenuncheat luptători anticomuniști și nu din munți, ci chiar din interiorul celulei sau a carcerei de la Aiud, îl determină pe profesorul Petru Ursache la o redefinire a noțiunii de erou a timpurilor de care nu ne-am despărțit încă decisiv : Eroismul este ca o dezlănțuire după îndelungă suferință și așteptare, omul purtîndu-l pretutindeni, dar cu neștiută înzestrare și perfectă cunoaștere de sine ; se afirmă spontan, imprevizibil, fie în celulă, cum s-a întîmplat adesea, fie pe întinsul spațiu al socio-umanului, sub presiunea evenimentelor de mare solicitudine. Sfîntului îi este dat să ființeze, mereu, pe trepte suitoare, ca să reverse în jurul său lumina cea adevărată, anunțînd semne benefice pînă la distanțe tot mai mari. El este chemare și promisiune, predestinate să conducă la împlinire. Cine crede, îl urmează. Eroul este numai zbucium. Salvarea îi vine din partea lui de sfințenie, cu care este înzestrat prin fire, ajutîndu-l să se întărească în ideal, în credință și în puterea de dăruire pentru cei neajutorați. Pe această cale, sfîntul, eroul și geniul se întîlnesc în lucrarea comună pentru înălțarea în umanitate, sub jugul fericit întru Hristos. Martirajul îi însoțește oricînd. Deci : sfințenie, eroism, martiraj. Un răzvrătit de o viață, fără odihnă, de nepotolit a fost și este Grigore Caraza, eroul de la Piata Neamț, de la Aiud, Văcărești, Jilava, Tîrgu Ocna, Răchitoasa (-Bărăgan) ; și iar Piatra Neamț, Aiud (-Zarcă)… Referințele nu sînt întîmplătoare. Pentru că “beneficiarul” a douăzeci și unu de ani de închisoare, Grigore Caraza, a refuzat orice pact cu securitatea, cu oficialitățile comuniste ale vremii, a fost întemnițat la Aiud chiar și în perioada cînd Ceaușescu anunța omenirea că în România nu mai există deținuți politici, adică după anul 1965. Și iată cum își exprima Grigore Caraza rezistența, răspicat, ca un creștin din perioadele străvechi, aruncat în groapa cu lei : “Pe 1 septembrie 1976, am cerut ofițerului de serviciu hîrtie de scris și toc, anunțînd conducerea închisorii și Ministerul de Interne că refuz să ies din temniță, refuz să mai primesc un eventual pachet, scrisoare, vorbitor și orice mici așa-zise drepturi pe care închisoarea sau sistemul comunist mi le-ar da. Acest refuz se datora faptului că trecusem pe al 20-lea an de temniță, într-o țară unde nu făcusem decît numai bine și unde familia mea, din moși și strămoși, se jertfise pentru țară...”. Lucruri ca acestea, pilduitoare, se regăsesc descrise de mîna anchetatorilor și a securiștilor, tot români în cea mai mare parte, și în cele cîteva zeci de tomuri de la CNSAS, care atestă încrîncenarea lui Grigore Caraza, în fond libertatea cîștigată prin suferință. într-o societate sleită de puteri și de voință, “deidealizată”, recuperarea eroului și a eroismului este necesară. Iar perioada comunistă nu a produs numai activiști și activism de partid, a produs și eroi.

    Scriitorul Paul Goma, preotul Gheorghe Calciu Dumitreasa și „eroul popular” Grigore Caraza sînt cele trei tipuri de eroi care pornesc din zone de implicare diferite, dar care se întîlnesc în aceeași cauză. Resorturile intime sînt aceleași și se referă la valorile consacrate ale unui neam. Modalitățile de acțiune sînt diferite, dar au aceeași încrîncenare, au aceeași disperată generozitate cu care vor să-și salveze semenii de la cădere. Chiar dacă vocile lor au sunat o vreme în pustiu, ca ale unei Cassandre care se adresa unei lumi surde sau lașe, măcar ecoul s-a făcut auzit. Cartea profesorului Petru Ursache este ecoul acestor pilduitoare destine și voci care, în plină prigoană inchizitorială, au avut tăria să spună precum Iov : "Căci acum dacă aș tăcea, aș muri".

    Academia, sens deviat
    într-o Academie adevărată – nu (într-)un surogat postcomunist ! – profesorul ar fi avut un loc privilegiat. îl recomandau opera, statura intelectuală, risipirea în semeni. Nu cred că el și-a dorit vreodată să fie academician, dar o Academie adevărată (principii, reguli, morală) ar fi vrut să aibă între membrii săi un asemenea intelectual. într-o discuție cu Profesorul, am fost amîndoi de acord că Academia Română pare să fie o conservă cu un conținut expirat. Nici nu o arunci, că s-ar putea să îți țină de foame la nevoie, dar nici nu o consumi, că nu ai chef să te intoxici cu ceea ce conține. în același timp nici nu poți să o „aneantizezi” în vreun fel, aștepți să se reformeze natural, ca poporul lui Moise rătăcitor prin pustie. Numai că pustia noastră e pînă dincolo de răbdarea noastră.

    La plecare
    Cu cîteva zile înainte „de plecare” am primit un telefon de la Profesor. Ieșise dintr-o comă indusă, după ce i se montaseră patru stenturi pe vene la o clinică din Iași. Fremăta să se apuce de treabă, să scrie, să termine cele trei cărți pe care le avea pe masa de lucru. Acceptase să se opereze nu pentru că ar fi suferit de ceva aparte în acel moment, ci pentru că își dorea să fie „perfect sănătos” ca să scrie, rațiunea sa de a fi ținea de proiectele în desfășurare. De bune decenii Profesorul nu gusta nici o picătură de alcool, nu fumase niciodată, viciul lui era, realmente, munca. După pensionare își păstrase un birouaș în universitate, ca să plece de acasă „ca la serviciu”, rigoarea și programul fiind propice studiului și muncii. A fost scos, în anii din urmă, din cei cîțiva metri pătrați de birou cu forța, ca să facă loc cuiva care trebuia să se simtă „universitar”. A suferit enorm, deși nu o spunea, ca să nu implice emoțional pe cei din preajmă. O pățiseră și alții în istorie, chiar mai brutal, de la Lucian Blaga la I. D. Sîrbu, de la Nichifor Crainic la Constantin Noica. Palidă consolare !

    Un plîns” pentru Petru Ursache

    Petru Ursache : Moartea mai poate fi adevărată și reală cînd îndeplinește un rost ; spre deosebire de moartea banală, comună. Omul ales, eroul tragic știe să moară, experimentînd propria-i existență dramatică, în sens inițiatic și în circumstanțe misterice, așa cum i-a fost dat prin tradiție și păstorului carpatic.”
    Ce să răspundem ? „Lupii se mănîncă între ei,/ Noi ne hrănim cu idei./ Dumnezeu e sus, Dumnezeu e jos,/ Oamenii ? Vai de ei...!”.

    Adrian Alui Gheorghe

    Piatra Neamț, 12 august 2013

    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Regionalizarea sau dezmembrarea. Este acceptabilã pentru români aceastã prop




    Rezultate | Chestionar

    Voturi 0

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.60 Seconds