Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 33 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Proza: Cornelia Pãun UNIVERSITATE CORPUL Y
    Scris la Sunday, May 26 @ 14:23:30 CEST de catre asymetria
    Biblioteca Babel Cititor scrie "« Când au venit comuniștii la putere, au dat afară toți reprezentanții de frunte ai intelectualității. Au luat oameni de la coarnele plugului, cu patru clase primare și i-a făcut direct colonei. La facultăți au înscris oameni care nu absolviseră nici măcar liceul. Au făcut formal așa-zisa “Facultate Muncitorească”... pe care o absolveau toți fii de țărani, de muncitori... își reaminti bunicul trist.» « Eu când am dat eu admitere la facultate, eram cincizeci pe loc, spuse mama. Fetele de țărani sau de muncitori dădeau concurs loc pe loc. La filologie, eu cunoșteam limbile străine foarte bine, din familie. Și tante Helga, de aceea s-a făcut profesoară de limba germană. La concurs, cei cu originea sănătoasă se prezentau, fără să cunoască deloc vreo limbă străină. Și erau admiși fără probleme...»

    Universitate - Corpul Y. Partea întâi
    În fața mea, un amestec fascinant de corpuri geometrice protejate de văluri delicate - de la verdele crud al primelor frunzulițe de iarbă, până la cel întunecat și veșnic al acelor de brad - intersectate în cele mai incredibile forme… De parcă un copil s-ar fi jucat cu hiperboloizi uriași, cu elipsoizi și paraboloizi imenși, pe care i-a proiectat aleatoriu în văzduh iar aceștia au căzut haotic pe culmile muntoase … Și cea mai incredibilă este curba rezultată din intersecția celor două formațiuni muntoase din față… Îi spun observația colegului din grupul nostru, care se apropiase de mine, ca să admire și el peisajul din fața hotelului. Eram într-una din pauzele uneia din sesiunile de la Sinaia ca expert formator al Ministerului Educației …
    - Așa vezi tu peisajul ? Tu ești cu matematica, se vede, spuse zâmbind și încântat de remarcă, profesorul. Pe vremuri, la Politehnică mergeau cei mai buni la matematică …
    . Mi-am explicat observația sa, gândind că, deși este ca și mine un admirator al naturii, formația lui profesională îl făcea să vadă complet altfel imaginile, de o frumusețe stranie din fața noastră …
    - Într-adevăr la liceu și la Politehnică eram cea mai bună la matematică. Am fost olimpică și rezolvitor la Gazeta Matematică încă din clasa a cincea. În 1990 am intrat la secția de Informatică a Facultății de matematică a Universității București , printre primii . Și nu numai atât ! Cunoștințele mi-au folosit și când mi-am susținut doctoratul în Roboți, în 1998, i-am răspuns eu. Conducătorul meu de doctorat, profesor doctor docent a fost rector al Universității și ambasador în Japonia două legislaturi, un om de valoare. Toate personalitățile pe care le-am cunoscut, de-a lungul vieții, nu erau numai profesioniști, cu un înalt grad de inteligență, erau și oameni cu suflet bun și foarte modești, educați, politicoși totdeauna. Un alt profesor renumit și documentat în domeniu, din catedră, mi-a spus că teza mea de doctorat este cea mai bună pe care a citit-o vreodată. - Atunci puțini erau cei care-l susțineau... Criteriile erau mult mai severe… Acum, însă… Ți-a folosit activitatea de cercetare din Universitate, nu-i așa ? întrebă profesorul.
    - Și proiectele mele de cercetare pe care le-am condus în calitate de conducător de Institut de Cercetare, completai eu.
    - Și talentul la scris ? întrebă profesorul.
    - Bunicul m-a învățat să citesc de la patru-cinci ani. Când m-am dus la școală, citisem toate cărțile din casă, care erau în număr foarte mare, de valoare, reprezentative ale literaturii universale… Dar am licență și în filologie, șefă de promoție și master, la stat ! am completat eu râzând. Iar mama a fost profesoară de română, bunicul de filozofie.
    - Și cu managementul educațional ? întrebă colegul.
    - Am citit totdeauna studiile de didactică existente și sunt totdeauna la curent cu orice noutate, apărută în străinătate. Am urmat masterul în “Management educațional și evaluare” la Facultatea de Psihologie și Științele Educației la Universitatea București, la curs de zi. De aceea mă aflu acum, aici. În 2000, numai universitatea bucureșteană avea această specializare și toți colegii mei erau licențiați în Științele Educației. Am dat concurs de admitere scris, cu două probe și am obținut 9,80. Colegii mei învățaseră în facultate disciplinele de la probele concursului de admitere. Eu le-am învățat singură. Am studiat cu plăcere toate cărțile date ca bibliografie pentru examene… La finalul cursului am publicat și o carte de management educațional cu subiectul disertației mele de la master. A fost primul studiu publicat în România cu aplicații concrete, referitor la managementul calității în educație. Conducătorul lucrării mele mi-a spus că nu publică decât după studii din străinătate. Eu am fost învățată însă să public numai cercetări originale. Lucrarea mea a fost baza unor teze de doctorat în domeniu…i-am explicat eu.
    - Bunicul tău a avut o influență de mică, în formarea ta ca om, nu-i așa ? Și eu vreau să o învăț multe pe nepoțica mea ! Țin foarte mult la ea ! continuă bărbatul. Tu, ai studiat toată viața ! Care curs ți s-a părut cel mai interesant ?
    - Am primit o bursă în Germania. Și am studiat într-o grupă internațională, deosebită. Se auziră rafale de focuri de armă, trezindu-ne parcă la realitatea rece, metalică a vieții. - Se vânează permanent aici, remarcă el. Oare sunt atât de multe animale sălbatice în pădurile din această zonă ? La noi, la Bistrița nu prea am văzut așa ceva.
    . Eram la ieșirea din Sinaia, spre Valea Largă, într-un hotel în care forfota era la dimensiuni maxime. În hol era o expoziție specifică domeniului medical, realizată la finalul activităților de formare desfășurate. Sosisem mai repede la hotel și mi-a făcut plăcere să hoinăresc printre standurile cu pliante și aparatură medicală. Erau prezentate și produse cosmetice și naturiste. Nu puteam să pierd o astfel de ocazie !
    - Așa formare, nu mai cred că prindem vreodată ! se adresă o colegă mai volubilă grupului de experți care se formase instantaneu în hol .
    - Într-adevăr , confirmă alta cele spuse. Selecție a fost foarte corectă, pe criterii valorice…o raritate în ziua de azi...Concurs fără pile și fără șpagă, mai rar...Este meritul doamnei director de program, o persoană inteligentă, profesionistă în domeniu și mai ales, un om cinstit ! De aceea și activitățile programului POSDRU au fost ireproșabile.
    Veniseră curând și trainerii englezi. Programul foarte încărcat, desfășurat pe parcursul întregii zile, obositor dar foarte plăcut.
    Am intrat în apartamentul luxos, de la etajul șapte, în care rămăsesem singură, deoarece colegele mele ploieștence se întorseseră cu mașina acasă. Din ambele camere se ajungea în balconul dotat cu o banchetă și două fotolii stil, cu tapiserie pufoasă. Mă cufundai în materialul moale și ochii mei se cufundară în peisajul pe care-l admirasem cu puțin timp înainte. Aici, de la etajul șapte, părea totul mult mai aproape, mai fascinant ... Sentimentul de măreție pe care ți-l dădea altitudinea la care te aflai, era estompat de măreția geometrică muntoasă. Nu întâlnisem până acum o îmbinare atât de variată de corpuri geometrice spațiale , aruncate haotic. ...

    Crina îmbrăcă tricoul peste costumul de plajă. Deși era luna lui cuptor, crestele învelite în zăpadă ale Bucegilor parcă nu te mai atrăgeau spre bronzare. În spate, Crina căra un rucsac mic. Pășea încet pe urmele lui Liviu. În spatele ei era Rolly. Traversau transversal o pantă, când Crina observă că Liviu a făcut pasul prea mare. Cu ghetuțele ei micuțe, nu putea să meargă decât pe urmele cuiva, altfel aluneca. Era singura din grup care nu era alpinistă și singura care nu avea bocanci de munte… și Rolly care, deși alpinist cu experiență, plecase singur la plimbare în Predeal, deci nepregătit, fără echipament corespunzător. S-a întâlnit cu grupul de prieteni alpiniști în gară, a fost invitat în excursie și el a acceptat imediat.
    - Dar aici nu ați făcut urme – spuse Crina îngrijorată.
    Și în momentul următor porni pe spate, la vale în prăpastie. Ritmul era halucinant, pentru că aluneca teribil pe zăpadă . “Nu mai am nicio scăpare ! Ia te uită, cum voi muri ! “ gândi Crina. În secunda următoare se lovi de ceva. Era Rolly, care venea și el pe spate, pe zăpadă cu viteză. “Trebuie să fac ceva, să mă opresc !“ gândi atunci Crina, ca trezită dintr-un vis. Și se rostogoli lateral. Apoi simți ceva rece în tot corpul . “Am murit deja ! “ își spuse Crina. În momentul următor văzu că era suspendată deasupra unui perete vertical de stâncă, de câteva sute de metri. Un subbraț era agățat de un colț de stâncă iar celălalt de un sloi de gheață. Tot corpul era cufundat în zăpadă. Și o șuviță subțire de sânge, i se prelingea pe lângă tâmplă.
    Mai jos, pe diagonală, tot la limita prăpastiei înclinate, zăcea Rolly. Grupul de excursioniști de sus au început să strige, impacientați :
    - Coboarâm rapid, după voi. Nu vă speriați ! Bine că sunteți în viață !
    A durat însă jumătate de oră până ce au sosit. prin zăpadă. Străbătuseră prin zăpadă, peste 70 de metri, în prăpastie.
    Crina avu destul timp să-și amintească tot ce se întâmplase în cursul zilei. Duminică dimineața, urma să meargă într-o excursie pe munte, cu Mihaela și soțul ei, Mihai. Crina era foarte încântată pentru că nu a mai fost într-o astfel de drumeție. Cu părinții făcea excursii numai cu autoturismul și se cazau totdeauna la hotel. N-a dormit niciodată în cort sau în camping. Și, de obicei mergeau la mare, nu la munte. În liceu, fiind la clasa de matematica-informatică și la facultate, la profil tehnic, aproape toți colegii ei erau băieți. Dintre fete doar câte una-două se mai trezeau să meargă în excursii. Colegele care nu erau brașovence, mai mari ca vârstă, care lucraseră și intraseră mai târziu la facultate. Acum o cunoștea pe Gabi, membră într-un grup de protejare a naturii, din Universitate, format din câțiva dintre studenții de la Silvicultură. Și era o drumeție numai de o zi …
    În săptămâna anterioară au mers pe niște dealuri, dincolo de Săcele, unde apăruseră niște flori rare, ocrotite de natură, pe care le-au fotografiat. Crinei i-a plăcut foarte mult. Traseul a fost ușor de străbătul iar florile atât de frumoase. Și cum Crina iubea toate plantele…
    Acum însă membrii grupului hotărâseră un traseu mai dificil. Crina nu mai fusese propriu-zis într-o astfel de excursie, pe munte. Și în niciun caz cu oameni cu vastă experiență în alpinism. Care urcaseră în Tatra și Pamir ! Așa că își luă ca data trecută niște ghetuțe elegante, sport, de stradă. Nu știa ce încălțăminte trebuie pe munte !
    În gara din Brașov s-au întâlnit cu Rolly, prieten cu Liviu, cel mai în vârstă membru al grupului, arhitect. Nici el nu era echipat de munte, pentru că își propusese să se plimbe de unul singur prin Predeal, să se liniștească după un proaspăt divorț și înainte de plecarea sa definitivă în Germania. - Ce faci, Rolly ? De când nu te-am mai văzut ! Hai cu noi ! Urcăm astăzi în Bucegi ! îi spuse Liviu.
    Rolly se bucură de ocazia neașteptată. Și acceptă fără discuții.
    Au coborat din tren la Bușteni și au început să urce crestele muntoase. Deși era vară, pantele erau acoperite de zăpădă. Crina mergea pe urmele lui Liviu, pentru că i se părea mai de încredere, fiind cel mai în vârstă. Avea în jur de cincizeci de ani și venise cu soția sa, profesoară de matematică.
    Rolly era vesel și jucăuș tot drumul. Mergea mereu în urma Crinei și îi culegea flori de rododendron. Crina era obișnuită să fie răsfățată astfel de persoanele masculine din jurul său. În studenție, colegii săi studenți, mereu nu știau ce să facă, să-i fie mereu pe plac. La fel și unii colegi mai apropiați de vârstă, de la Universitate, cu care lucra .
    Mircea, asistentul universitar din grup era mai taciturn și abia scotea câteva vorbe. Au poposit pe o pantă să ia masa. Pe versantul opus, un urs își făcuse apariția. La o distanță atât de mare nu era periculos, dar putea fi admirat în voie. Prânzul era ca pentru vegetarieni. Dispăruseră de pe piață carnea și preparatele din carne, brânzeturile și chiar ouăle. Așa că, profesoara de matematică prepară rapid într-un castron o salată de roșii, cu castraveți și ceapă. Mihaela venise cu un borcan de zacuscă. Avea o rețetă numai din ardei capia și muștar, pe care o dăduse și Crinei. Nu lipsea nici salata de vinete și fasolea bătută. Cineva care creștea porci, adusese și niște slănină. Dar aceasta a fost singura, care nu s-a prea consumat. Și puțină pâine… După masă grupul a continuat urcușul. Deși foarte cald, în jurul lor era numai zăpadă.
    Mihai a venit să o ajute pe Crina. Acum, parcă numai în el avea încredere. Era un om solid și Crina urca prinzându-i picioarele groase, ca niște tulpini de copac. La ducere a evitat să meargă pe lângă Mihai. Gabi era cam geloasă și nu dorea să o supere. Crina știa că este foarte frumoasă. Se gândise ca nu cumva colegei să i se pară cine știe ce. Dar acum nu-i mai păsa. Dorea numai să ajungă cu bine, acasă. Sus pe creastă, Maria, soția lui Liviu a făcut criză de nervi :
    - Din cauză că am luat începători, uite ce am pățit. Mâine am ore de dimineață, de la 8 și o să întârzii, dacă nu prindem primul tren din gara Bușteni. Și am și ședință de partid !
    - Dar noi suntem vinovați, spuse Mihai. Acesta era traseu de coarde. Pentru noi, alpiniștii cu experiență era ușor. Nu ne-am gândit însă la ceilalți din grup. Altă dată când mai mergem, să fim mai atenți. Acum, am avut noroc că nu s-a întâmplat nimic rău. Nici nu vreau să mă gândesc, ce se putea întâmpla…
    După ce a stat o jumătate de ora în zăpadă, trecând direct de la razele solare, Crina făcu șoc hipotermic și tremură câteva minute. La fel și Rolly… Probabil era și șocul întâmplării. Apoi își reveniră rapid la țipetele Mariei :
    - Hai să plecăm repede !
    Drumul de coborâre al crestei muntoase, Crina l-a străbătut urmărind picioarele robuste ale lui Mihai, pe care le prindea tremurând, disperată, de parcă numai așa nu mai putea să alunece în vreo râpă misterioasă a muntelui.
    – Lasă, că am eu acum grijă de tine ! spuse vlăjganul de Mihai.
    Crina nu ar fi crezut că se poate întâmpla ceva rău pe munte. Ceva atât de minunat, gândea ea, nu putea fi periculos ! Chiar și după accident, i se părea că totul a fost un vis. Doar zdreliturile pe piele pe care le simțea o aduceau la realitate … Noroc ca își luase tricoul înainte de cădere. Nu se lovise la niciun organ. Doar lângă tâmplă, o piatra o lovise puțin și de aceea, i se prelingea pe față, un firicel de sânge…
    Au ajuns în tren și i se făcuse o foame zdravănă. Și ei, și lui Rolly. Dar nu mai rămăsese decât slănina. De obicei, Crina nu mânca slănină, dar acum i s-a părut atât de bună… Au terminat și toată pâinea rămasă…
    În gară, la Brașov, o aștepta mama și sora.
    - N-ai pățit nimic Crina, că aveam o presimțire de dimineață ? întrebă mama Crinei.
    - Nu, nu, spuse Crina grăbită. A fost totul bine. Dorea să mai meargă în excursii… Și de aceea, evită să spună adevărul.
    Când ajunseră lângă Spitalul județean, Crina îi spuse încetișor mamei
    - Știi mamă, am căzut puțin pe munte și trebuie să mă vadă un doctor !
    La urgențe, tânărul doctor zâmbi când o văzu pe Crina, și-i spuse :
    - Dar ce faceți domnișoară ? Iar v-ați accidentat ? Trebuia să mergeți cu mine ! Eu v-aș fi protejat ! N-ați fi pățit nimic !
    Cu o seară înainte, Crina a spălat o sticlă de lapte și apa a venit cu atâta presiune încât a spart și sticla groasă și chiuveta. Câteva cioburi i-au intrat însă în picior și mama îi spuse să meargă, să facă un antitetanos. De serviciu era același doctor.
    Trei zile la rând Crina a pățit cîte ceva. Cu o seară înainte era în autoturism și în curba spre Răcădău, de la Spitalul Judetean, un jeep a fost cât pe-aci să-l spulbere.
    - Am fost pe munte și am căzut, răspunse Crina stingherită, doctorului.
    Trebuia să-i dezinfecteze rănile, căci pietricele intraseră și pe spate și pe brațe. Noroc că nu era ceva mai grav …
    - Ți-am spus eu să nu mergi pe munte, că este periculos, îi spuse mama.
    Zilele următoare, Crina află de la Gabi, că Rolly a povestit că a alunecat după ea, să o salveze. El era alpinist de performanță. Exista însă și posibilitatea să cadă, pentru că el era cu pantofii și aceștia alunecau pe zăpadă. Totuși, după cum a reacționat părea și el o victimă. Dar dacă nu s-ar fi întâlnit cu el în gară, dacă Liviu nu l-ar fi chemat și pe el pe munte și dacă acesta nu ar fi venit, Crina n-ar fi încercat - atunci când a căzut în prăpastie - să se oprească și cine știe ce s-ar fi întâmplat ... Râpa pe care alunecaseră avea și un nume predestinat, “Râpa crucii “ pentru că mulți își găsiseră sfârșitul în ea, fiind un perete drept de stâncă, care începea exact unde se opriseră.
    A doua zi, Crina se trezi ca și cum nimic deosebit nu se întâmplase în ziua precedentă. Ca de obicei, Crina parcurse drumul pe jos, așa cum făcea când era studentă. Nu concepea să meargă cu troleibuzul la Universitate. Locuia pe bulevardul central și se obișnuise să ajungă rapid în centrul orașului, unde erau și corpurile universității. Traseul era atât de plăcut, încât o îndemna la visare.
    Intră în sala de laborator. Razele soarelui se revărsau în cascadă, prin ferestrele imense ce ocupau aproape tot peretele exterior. În față, în primul rând se așezaseră cei mai înalți studenți din an. Și-a dat seama imediat că se dispuseră așa intenționat. Probabil aflaseră că vine o persoană, care de abia terminase facultatea. Crina era mai mică decât studenții săi ca vârstă, pentru că ea începuse școala la cinci ani și jumătate dar și pentru că studenții făceau armata, înainte de începerea facultății. Blonduță, suplă, cu figură de păpușă, cu ochii mari negrii și gură mică, Crina știa că totdeauna a părut mult mai mică decât vârsta pe care o avea. Iarna a găsit soluția de rezolvare a aceastei probleme: s-a îmbrăcat cu haina sa nouă, trei sferturi, de nutrie neagră și cu căciula de vulpe polară.
    Cursul se desfășura pe parcursul semestrului doi, în al doilea an universitar. În timpul seminarului, a constatat că sfaturile profesorului său coordonator au fost utile. Îi spusese să rețină și rezultatele calculelor parțiale și finale ale problemelor rezolvate în cadrul seminarului coordonat, pentru a putea verifica corectitudinea rezolvării. În acest fel făcea și economie de timp și vedea imediat orice greșeală, făcută de vreun student la tablă. Știa că doar cei mai buni alegeau secția “Tehnologia construcțiilor de mașini”, sau cum se spunea, TCM pur – pentru că în cadrul facultății TCM mai erau încă trei secții, ocupate de candidați, în ordinea mediilor. Ultima era secția de “Utilajul și tehnologia sudării”. Cei mai slabi candidați la Politehnică ajungeau însă la „Turnătorie” sau la „Mașini agricole”. În Brașov nu exista secția „Textile„. La secția TCM pur erau selectați studenții dintre cei mai inteligenți și silitori din promoția lor. Se spunea că TCM-ul din Brașov era mai bun chiar decât cel din București. Ca să nu ajungă prin cine știe ce loc uitat de lume, cei mai buni absolvenți de liceu alegeau această specializare, deoarece repartițiile guvernamentale erau foarte bune, pentru cei ce terminau această facultate – majoritatea locurilor de muncă în județ ! Poate se strecura și câte un șmecheraș, cum era cel din spatele sălii, care îi făcea din când în când Crinei, obraznic, cu ochiul. Crina se făcu că nu îl vede și ora se desfășură în condiții optime. Unul ca el nu avea șanse mari să finalizeze facultatea, dacă nu învăța serios și dacă capacitățile lui intelectuale nu erau ridicate, să facă față cerințelor universitare ridicate.
    Pe fereastră se vedeau locurile de afișare a rezultatelor. Crina intrase a doua la facultate și a avut cea mai mare medie la proba de fizică, dintre toți candidații la Politehnică, proba fiind aceeași, indiferent de secție. Și-a adus aminte ce i-a povestit tatăl său, șef de divizie și inginer electronist, la Regionala Căi Ferate. Colegii de birou ingineri, i-au anunțat rezultatul ei. Foarte mulți aveau copiii de aceeași vârstă și s-au dus să vadă cu emoție, ce au făcut aceștia la concurs. “- Du-te să o vezi pe fiica ta, că e în fruntea listei !” îi spuse Pasăre, colegul de birou. Și colegele mamei, profesoare, cunoșteau totdeauna rezultatele Crinei la examene. Dar Crina se clasase totdeauna printre primii, și la intrarea în liceu când a obținut zece la matematică și cea mai mare notă la limba română, și la treapta a doua, la liceu.
    Ora se apropia de sfârșit. Câțiva studenți rămăseseră să-i pună câteva întrebări. Crina era însă sigură pe ea și pe cunoștințele ei. “Oare ei credeau că nu are răspuns la întrebările încuietoare?” gândi ea. D-l profesor Toia o avertizase asupra acestui aspect.
    Cursul se desfășura în semestrul doi, în anul doi. Trebuia însă să meargă în corpul Y, unde avea cabinetul, împreună cu domnul profesor, asistenții și celălalt stagiar, care avea ca și ea, repartiție guvernamentală dublă, în învățământ și cercetare, pentru că terminaseră facultatea cu medie mare, printre primii.
    Soarele își arunca șăgalnic câteva raze răzlețe printre crengile copacilor, când Crina intra în corpul Universității. Clădirea veche, veșnic întunecată, îți dădea senzația că pătrunzi în alt timp istoric și gândurile i-au zburat involuntar către alte vremuri. Contactul cu prezentul a fost însă atât de rapid, încât Crina avu senzația că se trezește dintr-un vis.
    - Servus! salută Crina, în timp ce deschidea ușa unei săli de laborator, plină cu aparatură electronică și computere.
    - Săru’ mâna ! îi răspunse tânărul, subțirel și negricios din sală.
    - Aaa! – exclamă Crina râzând, acum când am reușit eu să vă spun eu “Servus !“, dumneavoastră nu-mi mai răspundeți cu “Servus! “.
    Gigi i-a fost Crinei nu demult asistent și aceasta era cauza faptului că, ea îl saluta mereu, tot ca pe domn’ profesor. Îi era greu să se obișnuiască, să îi spună colegialul salut brașovean “Servus !”. Mai greu îi era însă cu d-l asistent Mihai, care avea și o figură impunătoare , la cei peste 1,90 m ai săi.
    Din compartimentul din față, apăru un bărbat matur, cu trăsături rustice și cu capul înconjurat cu o corolă de cârlionți negri, îmbrăcat în costum elegant. Era domnul profesor Paporniță, șeful de catedră. Când îl vedea totdeauna, Crina se gândea că un costum popular i s-ar fi potrivit de minune. Și-și imagina, fără efort, cum ar arăta cu acesta și zâmbea în timp ce-l privea. Dacă ar fi știut el, la ce se gândea ea…
    - Vrei și tu ceai ? Uite aici e o cană fără stăpân, îi spuse domnul profesor, cu voce molatecă. Crina acceptă nu neapărat pentru ceai, ci pentru că acest ritual al ceaiului era un moment unic. Era ca o acceptare în cadrul grupului. Domnul profesor îi repartizase pe ea și pe celălalt coleg stagiar, în sala cadrelor didactice, cu el și cei doi asistenți, Gigi și Mihai. Profesorul își făcuse un separeu, ecranând partea cu ferestrele cu un glasvand. La intrarea în separeu era secretara, o femeie în jur de 35 de ani, subțirică, cu ten uscat și ridat, cu părul roșu, aflată permanent într-o stare de efervescență, care contrasta puternic cu calmul celorlalți.
    - Numai fără zahăr poți savura aroma ceaiului. Așa am învățat eu, când am fost în Franța, explica Doru, unul dintre inginerii cercetători.
    Într-adevăr, ceaiul de măceșe, băut avea altă savoare neîndulcit. Crina și-a făcut un obicei de a bea ceaiul astfel. Cafeaua devenise un lux în acea perioadă și nu se mai găsea decât cu relații, așa că ceaiul de măceșe o înlocuia cu succes, în catedră. Și oricum era de preferat “nechezolului”. Crina luă loc la unul din computere și începu să lucreze.
    Veni curând și pauza. Nu o pauză stabilită de cineva anume, dar după ora zece , fiecare care își termina activitatea propusă , ieșea pe renumita stradă Republicii, să servească o cafea sau un pateu.
    Crina își formase ca obicei să meargă la cofetăria unde putea servi un caffé– frapé. Uneori mânca și câte un pateu cu brânză. Odată și-a luat și ea un pateu cu varză, pentru că fostul ei lector, actualmente coleg, o rugase să-i cumpere câteva pateuri cu varză. Dar a fost prima și ultima dată. După prima mușcătură simți ceva tare, metalic între dinți. A tras cu mâna și a apărut o frumoasă spirală metalică, desprinsă din pămătuful de curățit vase. Nu i-a spus însă colegului, să nu-i strice pofta de mâncare. Dar, de atunci, Crina nu a mai încercat să cumpere pateuri cu varză, niciodată...
    În cabinet, intră Răzvan, ca în fiecare zi, pentru a da indicații la proiectele de diplomă ale studenților din anii terminali. Apoi făcea câte o vizită domnului profesor Paporniță.
    La ora zece când a ieșit, ca de obicei, în pauză, Crina se întâlni în curtea Universității cu Răzvan.
    - Mergem să bem o cafea la Aro ? o întrebă el.
    Aro era localul cel mai scump și mai select din Brașov. De obicei era frecventat numai de străini. Singură, Crina nu s-ar fi dus acolo. Nu a mai fost la Aro decât cu fostul său soț.
    - Și... Cum ai ajuns aici, printre noi ? întrebă bărbatul, sfredelind-o curios cu ochii.
    Nu semăna deloc cu fostul soț. Crina îl studie frizura ca a unui călugăr franciscan. Fostul său soț era brunet, înalt, cu structură atletică și păr negru, ondulat. Când mergeau pe stradă sau la vreun eveniment, toată lumea se uita la ei cu invidie , considerându-i perechea ideală, fericită.
    - Am avut repartiție dublă la terminarea facultății. Am terminat facultatea printre primii, răspunse Crina.
    - Eu am făcut Liceul Honterus și Informatica la Cluj. Am avut repartiție ca profesor. Apoi am avut ocazia să vin aici. Lucrez cu Dan, inginerul electronist din grupul de prelucrare de imagini. Mi-am susținut doctoratul cu Solomon Marcus.
    - Și eu vreau să urmez matematica , ca a doua facultate. Toți colegii mei de liceu credeau că aceasta este facultatea la care voi merge. Am fost olimpică la matematică. .. Și cea mai bună la matematică din clasă, clasă de matematică-fizică, cu 13 ore de matematică pe săptămână, plus ore sâmbăta la cercuri de matematică pe județ și pregătiri pentru olimpiadă pe liceu și municipiu. Mama dorea însă să mă fac ingineră, ca și tata, care a făcut Electronica. Tata avea de trei ori salariul mamei, plus sporuri pentru orele suplimentare, ore ca profesor la Universitate și liceu. Mama a terminat Universitatea din București și a luat Brașovul la repartiție, în învățământ iar tata a luat după ea, tot Brașovul, la Regionala de Căi Ferate, deși ar fi dorit să rămână în București, pentru că era bucureștean.
    - Și tatăl meu este în București , spuse Răzvan. Dar părinții mei sunt divorțați...
    - Eu am fost rezolvitoare de probleme la “Gazeta Matematică” din clasa a cincea...
    - Aaa... „Gazeta de Matematică”... zâmbi Răzvan, amintindu-și de ea. Și eu rezolvam... - Mama îmi adusese un manual de “Matematică” de clasa a șasea și învățam singură să rezolv probleme din el. Ca să am punctajul de rezolvitor, trebuia să rezolv probleme și de clasa a cincea și de-a șasea. Dar mai spune-mi despre doctoratul tău ...
    - Mi-am dat doctoratul cu Solomon Marcus, spuse Răzvan.
    - Vreau și eu să-mi dau doctoratul, dar profesorul meu coordonator spune să mai aștept ... Sunt foarte puține locuri la doctorat. Trebuie să realizez ceva nou, inedit în domeniu. La înscriere trebuia să ai deja realizări originale remarcabile, multe articole științifice publicate iar pentru aceasta trebuie să muncesc enorm ...
    - Ce-ți place să studiezi mai mult ? mă întrebă Răzvan.
    - Greu de spus ! La patru ani știam deja să scriu și să citesc și făceam “poezii”. Bunicul mă învățase. “ Compune-mi și mie o poezie ! „ spuse în glumă, odată, unchiul meu, cercetător într-un institut bucureștean. „ Acum nu am inspirație !” i-am răspuns eu, foarte serioasă. Unchiul meu rămase încremenit. Se întreba cum un copil atât de mic, știa de inspirație ? Pentru mine, însă totul era simplu. Bunicul îmi povestea despre poeți, scriitori români și din literatura universală, despre operele lor ... Bunicul îmi spusese de “Caligramele” lui Apolinaire, de Voltaire, de Jean Jacques Rousseau, de Byron, de Tolstoi și de atâția alții. Dar cel mai mult îmi vorbea despre Eminescu. Îmi povestea despre viața lui, îmi recita și comenta poezii , îmi explica aspecte din critica lui George Călinescu, continuă Crina.
    - Citeai, mult nu-i așa ? întrebă Răzvan.
    - Da. Până să merg la școală, citisem aproape toate cărțile din casă, care erau foarte, foarte multe, având ca autori aproape toți clasicii literaturii universale. Printre ele, și un “Larousse” de la 1800 și „Operele” lui Corneille și Racine, în limba franceză, carte publicată tot în jurul anului 1800. Bunicul îmi vorbea și despre lucrările de artă, despre viețile pictorilor și sculptorilor. Aveam și câteva cărți din acest domeniu în casă – despre Rodin, Rafael ... Dar cel mai mult însă m-au impresionat sacrificiile făcute de cercetători, în numele științei, povestite într-o carte despre viețile și descoperirile făcute de aceștia. Cred că acești oameni mi-au rămas ca model toată viața... cu riscul de a deveni o idealistă ... spuse Crina. Citeam din ce în ce mai mult. Din clasa întâi, mama mă înscrisese la Arlus, la Biblioteca Centrală. Întâi îmi alesese cărți de povești. Cele scrise de Petre Ispirescu, de Ion Creangă, de Frații Grim le citisem deja de mult. Cărțile le terminam foarte repede și de abia așteptam să merg după altele. În modul acesta ajunsesem să citesc aproape toate poveștile, din folclorul tuturor popoarelor. Începusem să mă plictisesc, pentru că motivele se repetau și rar găseam ceva deosebit, în vreo povestire arabă, indiană sau din țările nordice. Poveștile bulgare , rusești, maghiare, slovace, se asemănau foarte mult cu cele din folclorul românesc. Începusem să citesc romane încă înainte de a mă duce la școală, dar cred că le priveam tot ca pe niște povești. Țin minte că “Laleaua Neagră” a lui Dumas , din care bunicul îmi explicase câteva aspecte, la nivelul meu de înțelegere, referitoare la modul de obținere a lalelei negre - o vedeam tot ca pe o poveste.
    În clasa a ll-a am primit de ziua mea „Legendele Olimpului”. A fost una dintre cărțile mele preferate. Cred că am recitit-o de foarte multe ori. Am căutat apoi să citesc și alte cărți despre zei. Așa am ajuns la „Iliada” și „Odiseea”, la „Eneida”.
    Cred că unul din defectele mele a fost întotdeauna că, atunci când învățam ceva, începea să-mi placă atât de mult, încât trebuia cineva să mă tempereze. Acest lucru îl observă și mama, care era profesoară de română. Ea dorea să mă îndrume spre domeniul real, spre matematică. Dar eu citeam în neștire cărți. Mama mă tot îndemna spre matematică... Și într-un final, chiar a reușit !
    Din clasa a patra începusem să rezolv de plăcere, exerciții și probleme din culegeri, fără să mă oblige cineva. Mama îmi făcuse un abonament la “Gazeta Matematică” și din clasa a V-a ajunsesem rezolvitor de probleme. Îmi făcea plăcere să caut soluțiile problemelor dificile dar așteptam cu nerăbdare și confimarea că au fost corecte, văzându-mi numele scris la rubrica rezolvitorilor de probleme. Ca să obțin punctajul de rezolvitor în clasa a V-a trebuia să rezolv și probleme de clasa a Vl-a. Ca urmare am învățat singură „Geometria” de clasa a Vl-a, dintr-un manual adus de mama de la școală. Întotdeauna am fost cea mai bună la matematică din clasă, și la școală, și la liceu, dar mai ales la facultate. Examenele la disciplinele matematice le luam cu note maxime, fără efort, în timp ce aproape toți colegii mei susțineau de trei-patru ori examenele până să ia un cinci. La unul dintre colocvii, profesorul de Algebră Diferențială, care era ținea cursuri și la Sorbona, mi-a spus : „ Tu ești prea bună față de ceilalți ! Mergi și te plimbă, până dau colegii tăi lucrarea. Tu ai deja zece, cu felicitări ! „. Făcusem seminarul de ALGAED cu dumnealui și la toate orele rezolvam numai eu, la tablă, problemele și exercițiile.
    -Cred că-l cunosc și eu pe domn’ profesor, spuse colegul Crinei. Cânți la pian? continuă el.
    - Da. Bunica mi-a cumpărat o pianină nouă și am luat cursuri de pian cu o profesoară nemțoaică. Sora mea lua ore de vioară... Îmi plăcea foarte mult să cânt, dar de plăcere. Știam că nu aceasta va fi profesiunea mea și am încercat să-mi mai temperez elanul spre muzică, să nu neglijez învățătura. La școală am luat totdeauna premiul întâi. Mergeam cu plăcere la Olimpiadele de Matematică, Limba Română, Fizică și la Concursurile de Creație Literară, la care obțineam punctaje mari pe județ.
    Pentru orele de istorie, bunicul îmi povestea totdeauna lucruri suplimentare, deosebite, legate de lecție, pe care le prezentam la oră, profesoarei. Într-o zi, această mă întrebă “Dar de unde știi tu, toate acestea ?”. „Bunicul meu mi le spune”, i-am răspuns eu, spuse Crina.
    - În colectivul nostru poți să progresezi și să-ți satisfaci visurile ... Eu mi-am dorit să studiez prelucrarea pe imagini, și asta fac acum, explică bărbatul. Dar bunicul tău ce a fost, că știe atât de multe ? întrebă Răzvan.
    - Bunicul meu un om foarte cult, a absolvit Filozofia, fiind cunoscător a 6 limbi – limba greacă veche, latină, franceză, italiană, spaniolă, germană. Mi-a inspirat de mică dragostea de carte, de învățătură. Când întrebam ce înseamnă un cuvânt nou, el îmi explica totodată etimologia cuvântului, din ce limbi provenea, în special la cele din limba greacă veche. Tatăl său și străbunicul meu a fost preot și l-a înscris la “Teologie”. Bunicul însă și-a retras dosarul și s-a înscris la „Filozofie”, povesti Crina.
    - Când erai foarte mică, cum de învățai atât de multe ? întrebă Răzvan.
    - Bunicul mă învăța permanent ceva nou, prin joc. La patru ani aveam un insectar și un ierbar, în care scrisesem la fiecare plantă culeasă, denumirea latinească – Galanthus nivalis pentru ghiocelul cules de pe Dealul Melcilor, de la poalele Tâmpei sau Scilla Bifolia pentru vioreaua din același loc. Mama urma atunci a doua facultate, cea de “Științele Naturii”, așa că material de citit aveam din plin. Bunicul îmi arăta toate plantele din pădurile din jurul Brașovului - flori, arbuști – dar și de pe câmpul, din preajma gării Brașov, cu vegetație specifică. Până ce părinții au cumpărat apartamentul, am stat într-o casă a CFR-ului. Aveam și grădină de legume și curte în care creșteam găini. Eu mă ocupam de florile decorative : panseluțe, gălbenele, gura leului, bujori ... Atât de mult îmi plăceau plantele, încât toate mi se păreau fascinante. Chiar și cea mai umilă buruiană o găseam minunată. Țin minte că, odată, am cules de pe câmp un buchet cu flori de mătrăgună – atrăgător prin violetul lor și aspectul inedit, straniu al florii și lauri, fascinanți prin albul lor imaculat. Bunica când m-a văzut cu ele în mână mi-a spus să le arunc imediat , că sunt otrăvitoare. “ Dar sunt atât de frumoase ...„ i-am spus. Totuși am ascultat-o și le-am aruncat. Dar în mintea mea, nu puteam să cred, că niște flori atât de minunate, pot face rău.
    - Bunica, Elsa, mă învățase limba germană și conversam cu ea în casă în această limbă. Cu ea și cu unchii Arthur și Alwin. Mătușa mea, fiica lui Alwin, învățase întâi limba germană și apoi limba română. S-a făcut profesoară de germană deoarece i-a fost foarte facil și plăcut să urmeze această facultate. Am un unchi avocat în Viena. Mătușa mea din Craiova, profesoară de limba germană, l-a vizitat de mai multe ori, explică Crina.
    - Mai ai alte rude în străinătate ? întrebă bărbatul.
    - Am doi unchi, verii bunicii mele în Canada. O duc foarte bine acolo... răspunse Crina. - Eu am învățat germana la liceu, la Honterus, spuse Răzvan.
    - Eu am dorit un liceu de profil real. Și Meșotă era atunci cel mai sever...spuse Crina. Învățam foarte bine la toate materiile, din plăcere. Așa că nu mi-a fost greu să intru a doua la cel mai sever liceu din oraș, cum era atunci “Dr. Ioan Meșotă”, la profilul matematică-fizică, obținând zece la matematică și nouă cincizeci la limba română. Nu luase nimeni zece la română, pentru că profesorii de la „Meșotă”, nu acordau atunci zece la literatură decât când scriai ceva original, ieșit din comun. La subiectele de „Gramatică” obținusem însă zece.
    La liceu ajunsesem colegă cu foștii elevi de la „Școala nr. 5”, care aveau un profesor foarte bun de matematică. Toți erau scriși la rubrica rezolvitorilor de probleme ai „Gazetei Matematice”. Dar la liceu am aflat că, în timp ce eu îmi rezolvam singură problemele pentru a fi rezolvitor la „Gazeta matematică”, la ceilalți colegi, domnul profesor le rezolva la ore problemele și ei doar trimiteau soluțiile rezolvate de dumnealui.
    În treapta întâi am avut noroc să am un profesor foarte bun la Matematică și o profesoară foarte bună la Fizică, fost cercetător, dar și un profesor deosebit la Limba română. Treapta a doua, am luat-o tot cu medie foarte mare. Dar, deși eram secția de matematică- fizică, cu 12 ore de matematică pe săptămână și multe ore suplimentare – cercuri și alte activități, ni s-au repartizat o profesoară foarte slabă la matematică. Nu ne preda nimic. Ca să țin ritmul, luam caietele de matematică de la secțiile paralele, care aveau profesori foarte buni – chiar de la secția Mecanică, unde veniseră elevii ce obținuseră medii de doi și trei la admiterea în liceu. Munceam foarte mult să țin ritmul. În plus, pretențiile tuturor profesorilor la toate materiile, în liceu, erau exagerate. Fiecare dorea să cunoști materia lui cel mai bine. Recent, am vorbit cu o fostă colegă profesoară de-a mamei mele și mi-a povestit că fiul ei, mai în vârstă ca mine și acum este șocat de asprimea profesorilor din liceu. Nu degeaba era numit “Bastilia”.
    Îmi aduc aminte că, în clasa a Xll-a, când toți colegii învățau în mod special la disciplinele pentru admitere la facultate, profesoara de chimie mă asculta în fiecare oră la chimie. Ajunsesem să știu atât de bine chimia că puteam să dau examen din ea, deși nu mi-a plăcut niciodată această disciplină. Mi-a folosit totuși acest lucru în primul an de facultate. La primul examen la „Chimie” eu am luat zece iar toți colegii mei numai doi și trei. Atunci l-am întrecut cu mult pe colegul cu care concuram pentru locul întâi, băiatul unor securiști, căci la examenele de matematică totdeauna luam note mai mari decât el.
    La facultate am intrat clasată a doua la “Tehnologia Construcțiilor de Mașini”, secția cea mai bună din universitatea brașoveană, pentru că avea cele mai bune repartiții și pentru că specializarea era bine reprezentată în industria brașoveană - în special cu “Steagul Roșu” și „Tractorul”. Am luat cea mai mare notă la „Fizică” dintre toți candidații de la profiluri tehnice din universitate. Rezultatul s-a datorat în mare parte fostei profesoare de fizică de la liceu, care ne-a explicat atât de bine fizica, încât totul părea logic și găseam rezolvare la orice problemă, oricât de dificilă era.
    La facultate mi-a fost mult mai ușor după regimul sever de la liceu. Nivelul de pregătire era tot foarte ridicat, cerințe foarte mari, mulți profesori de înaltă ținută profesională.
    Îmi aduc aminte cu plăcere de cursurile desăvîrșite, de o eleganță fascinantă ale domnului profesor de “Algebră Lineară Geometrie Analitică și Ecuații Diferențiale” care susținuse cu succes cursuri și la Universitatea din Sorbona. Chiar și profesorii proveniți din muncitori aveau un nivel ridicat profesional datorat inteligenței și altor caracteristici personale – cu câteva mici excepții . Primul an la facultate l-am terminat clasându-mă prima. Țin minte că eram în perioada instrucției în armată, după terminarea cursurilor și colegele mi-au spus că, la emisiunea națională studențească am fost dată ca exemplu, pentru rezultatele obținute, eu și colegul ai căror părinți lucrau cadre active la Securitate.
    Și la facultate, ca la liceu mergeam la Concursurile Studențești. Premiul la ultimul Concurs Studențesc la care am participat – în anul V de facultate - l-am primit atunci când aveam deja deja ore la Universitate, la Catedra în specializarea concursului.
    Dar trebuie să ne întoarcem la Universitate. Este târziu... spuse Crina
    Acasă, Crina simți nevoia să vorbească cu bunicul.
    - Când au venit comuniștii la putere, au dat afară toți reprezentanții de frunte ai intelectualității. Au luat oameni de la coarnele plugului, cu patru clase primare și i-a făcut direct colonei. La facultăți au înscris oameni care nu absolviseră nici măcar liceul. Au făcut formal așa-zisa “Facultate Muncitorească”... pe care o absolveau toți fii de țărani, de muncitori... își reaminti el trist.
    Crina se gândi că ceea ce îi povestea bunicul său este istorie - o infuzie de prostie în sânul intelectualității... Nu s-ar fi gândit că vreodată, va simți până în adâncul sufletului, același fenomen, amplificat de multe ori și desfășurat în ritm de cascadă, pe o scară mult mai largă și pe o perioadă mult mai lungă de timp. Va simți diferența între colectivul în care era acum, - toți cu un nivel de inteligență ridicat, cu același grad de cultură, oameni cu care puteai discuta oricând, orice și cele de falși intelectuali, cu diplome și posturi cumpărate, cu care nu va putea discuta ceva mai elevat, deoarece pentru ei cartea va fi ceva străin lor și vor gândi mai îngust chiar decât instalatorii care veneau acum să repare ceva stricat prin casă și de la care, deși oameni simplii, Crina avea de învățat câte ceva ... Sau decât unii țărani, care deși fără studii, posedă un grad de inteligență și o experiență de viață utilă celor cu care conversează, din care se putea învăța ceva interesant ...
    - Eu când am dat eu admitere la facultate, eram cincizeci pe loc, spuse mama. Fetele de țărani sau de muncitori dădeau concurs loc pe loc. La filologie, eu cunoșteam limbile străine foarte bine, din familie. Și tante Helga, de aceea s-a făcut profesoară de limba germană. La concurs, cei cu originea sănătoasă se prezentau, fără să cunoască deloc vreo limbă străină. Și erau admiși fără probleme...
    Crina nu putea concepe să existe un examen sau concurs incorect. I se părea că tot ce-i povesteau bunicii, mama, sunt întâmplări care aparțineau altor timpuri, aparțineau istoriei. La toate concursurile, examenele la care a participat s-a clasat totdeauna printre primii și a luat notele pe merit. La admiterea la liceu, a luat zece la proba de matematică și nouă cincizeci la limba română, aceasta fiind nota maximă acordată la această probă, la profilul matematică-fizică. La admiterea la facultate, la ingineri a luat cea mai mare notă din Universitatea Brașov la proba de Fizică și 9,60 la cele două probe de Matematică. Și la Universitatea din București , la Facultatea de Matematică s-a clasat printre primii. Cu olimpicii.. La prima facultate era pe locul întâi cu băiatul unor securiști. Și băiatul chiar învăța și era și foarte deștept. În promoție cu Crina erau fiul primarului orașului, al șefului securității, copiii unor directori de mari uzine și întreprinderi, spitale și nu erau protejați deloc. Băieții învățau, dar nu obțineau note maxime, dacă nu meritau. Erau copiii unor profesori universitari, unii chiar de la aceeași facultate și aceștia de abia treceau examenele. Trebuiau să le susțină de mai multe ori, ca să ia notă de trecere.
    Nu știa Crina ce-i va rezerva viitorul... Va trăi și va vedea cu proprii ochi concursuri și examene, la care unii cu intelect foarte scăzut și care vor da șpagă, vor copia fără jenă, în timp ce ea va scrie totul din minte, așa cum era obișnuită. Ceilalți vor copia, dar nici să copieze corect nu vor putea. Va trebui să li se schimbe lucrările pentru a fi clasați pe primele locuri – căci plătiseră pentru aceasta ! - în timp ce ea va face totul complet singură, fără inspirație exterioară. Și culmea, avea să mai fie și întrebată de aceștia, cum de a știut singură să rezolve subiectele, fără să i se fi dat rezolvările dinainte, pentru că ei nu concepeau că există și oameni deștepți ...
    "

    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Regionalizarea sau dezmembrarea. Este acceptabilã pentru români aceastã prop




    Rezultate | Chestionar

    Voturi 0

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 1.06 Seconds