Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 32 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Recenzii: Nicolae Trifon. Cadrilaterul, o Aromânie în miniatura?
    Scris la Wednesday, January 23 @ 17:30:10 CET de catre asymetria
    Distribuitor de afise
    Câteva observatii depre cartea lui Enache Tusa
    Imaginar politic si identitati collective în Dobrogea


    Cadrilaterul, o Aromânie în miniatura? Câteva observatii depre cartea lui Enache Tusa Imaginar politic si identitati colective în Dobrogea 


    Nu stiu daca istoria ca disciplina a facut progrese notabile în ultimii douazeci de ani în România. Abolirea cenzurii comuniste si noul climat de dupa 1989 au favorizat în schimb explorarea unor aspecte din istoria tarii evitate sau chiar ocultate de istoricii români pana atunci. Rezultatele sunt uneori surprinzatoare si chiar spectaculoase daca ne gândim la succesul ipotezelor lui Neagu Djuvara privind cumanitatea fondatorilor dinastiei Tarii românesti1. In general însa rezultatele acestor incursiuni sunt mai putin spectaculoase, dar nu mai putin socante pentru publicul format în România, deci stimulante într-o perspectiva critica. Acesta e cazul intrarii Dobrogei în componenta României în 1878 si integrarii ei în decenile care au urmat, moment si proces istoric reconstituit recent în detaliu de Enache Tusa în teza sa de doctorat în stiinte politice publicata sub titlul Imaginar politic si identitati collective în Dobrogea.
    Luând in consideratie informatile si analizele propuse de acest autor pornind de la numeroasele documente, marturii si studii specializate consultate, cititorul gaseste raspunsuri pe cât de precise pe atât de neasteptate la întrebari pe care multi cu greu le-ar fi formulat, convinsi fiind ca raspunsurile vin de la sine.
    Cine a decis “realipirea” Dobrogei în 1878 ? Nu România, al carei “statut era la acea vreme de obiect si nu de subiect de drept international” ci Marile Puteri, adica Rusia, care tocmai semnase un acord cu Austro-Ungaria prin care recupera sudul Basarabiei, cedat în 1856 Moldovei, în timp ce doua teritorii otomane erau atribuite României (Dobrodja de nord) si Bulgariei (Dobrogea de sud). Dornici sa nu displaca Marilor Puteri, mai ales Angliei si Frantei care vedeau în tarile române o “zona de siguranta împotriva influentei rusesti în spatial European”, guvernul si clasa politica romaneasca au acceptat pâna la urma decizia congresului de la Berlin2. Principalul obstacol în vederea controlului noilor posesiuni a fost numarul restrâns al locuitorilor români, ceea ce explica reticentele conducatorilor români, nemultumiti pe de alta parte de cedarea sudului Basarabiei. Ion Ionescu de la Brad consemna în 1850 existenta a 3.650 familii de Români pe de o parte si, p de alta parte, 4.800 de familii de turci, 2.222 de tatari, 2.214 bulgari, 1.092 cazaci, 747 lipoveni, 300 de greci, 212 egiptieni, 126 armeni, 119 evrei si 59 de germani3. Românii reprezentau ceva mai putin de o patrime din ansamblu.
     De ce aceasta provincie otomana trebuia sa devina una romaneasca si nu una turceasca, sau tatareasca, sau turco-tatara sau chiar bulgareasca ? Argumentele românesti expuse de E. Tusa nu sunt convingatoare în termeni de legitimitate. Primul, de ordin “civilizational”, figureaza chiar în primul paragraf al introducerii :
    “Stapânirea turceasca a distrus în 450 ani civilizatia veche, greco-romana, si a transformat Dobrogea dintr-o piatra pretioasa a lumii antice, într-un pilon de rezistenta si ofensiva al imperiului Otoman. Acest element vine sa împlineasca un proces istoric fara de care prezenta românilor în aceasta parte de tara, Dobrogea, nu s-ar putea explica.”4
    Celelalte motive invocate privesc prezenta propriu-zisa a românilor si nu ne pot lasa decât dubitativ având în vedere caracterului aleatoriu si ipotetic al principalelor argumente avansate. O parte dintre supusii români ai sultanului în ajunul schimbarii frontierelor ar fi fost la origine “pamânteni”5, adica prezenti în regiune înainte de “asezarea” turcilor la sfârsitul secolului al XVI-lea, de “navalirile” tatarilor în secolul XVII-lea si, în urma razboiului din Crimea, de colonizarea lor6, sau de “venirea” bulgarilor mai ales  dupa razboiul ruso-turc din 18287.
    In tot cazul, prezenta multiseculara si neîntrerupta a acestor “pamânteni” români nu poate justifica violentele perpetuate de statul roman pentru transformarea fostei provincii otomane, aceasta “Europa si Asie în miniatura” într-o “Dacie în miniatura”, populata majoritar de români originari din toate colturile tarii8. E. Tusa nu face  proces statului roman penru nedreptatile comise, în schimb descrie situatia victimelor colonizarii românesti cu o empatie si o preciziune exemplara. Meritul cartii consta tocmai în analiza mecanismelor juridice, religioase, administrative, scolare, politice, care au permis “românizarea” Dobrogei si efectelor lor dezastroase pentru cei vizati fara a fi neaparat benefice pentru ceilalti. Refuzând sa dea drepturi politice complete locuitorilor acestei regiuni timp de trei decenii (1878-1909), sistemul politic românesc nu a facut decât sa mareasca neîncrederea “alogenilor” si  sa accentueze coruptia în aceste tinuturi în care contrastul între traditile si obiceiurile locale ale diferitelor comunitati etnice si religioase, pe de o parte si, pe de alta parte, sistemul de valori de tip occidental (francez) introdus de pe timpul lui Cuza era si mai flagrant decât în restul României.
    Eficacitatea masurilor luate a fost de altfel relativa. Procentajul turcilor si tatarilor, expropriati, spoliati deseori de proprietatile lor si marginalizati în ciuda loialitatii lor proverbiale, a scazut vertiginos. Cu bulgarii, mai organizati si sustinuti de statul bulgar limitrof, a mers însa mai greu : multi dintre ei vor parasi România doar în 1940 cu ocazia schimbului de populatie consecutiv cedarii Cadrilaterului9. Calificata de istoricul Constantin Iordachi drept “laborator pentru promovarea identitatii nationale românesti”10, Dobrogea nu va deveni acel “colt de tara curat româneasca” la care visa un personaj precum Constantin Pariano11, decât la aceasta data.
     
    In cartea sa,  E. Tusa  se refera cu precadere la ultimele decenii de administratie otomana si, mai ales, la primele decenii de administratie romaneasca a provinciei, pâna în ajunul primului razboi balcanic, mai précis pâna la 1909 când Dobrogea poate fi considerata ca find integrata, locuitorii ei bucurându-se de aceleasi drepturi politice ca si ceilalti cetateni ai tarii12, iar procesul de românizare (sau aculturatie, acesti doi termeni fiind folositi ca sinonime de E. Tusa) poate fi considerat ca ireversibil, etnicii români devenind majoritate absoluta (52.5 %).
     “Modelul interetnic dobrogean… o mostenire otomana” 
    Pentru a avea o idee mai clara asupra mozaicului etno-confesional care predomina în Dobrogea e sufficient sa reamaintim ca existau « foarte putine zone în care satele erau locuite de doar doua etnii spre deosebire de localitatile în care existau sase sau opt etnii » sau ca nu existau sate în care nemtii de confesiune catolica si cei de confesiune protestanta sa traiasca în comun13.
    Indispensabila, « deotomanizarea » a avut si consecinte negative, institutile otomane fiind mai bine pregatite sa administreze o asemenea diversitate decât noul model politic importat recent si aplicat deseori arbitrar în favoarea exclusiva a natiunii majoritare.  « Vorbind astazi, de un model interetnic dobrogean, însa acest model a fost o mostenire otomana », precizeaza E. Tusa. Intr-un sens, nostalgia pentru acel « dulce loc de pribegie »14 cum era numita Dobrogea de pe vremuri  în foclorul local este usor de înteles.
    Sub Carol I au existat totusi, scrie E. Tusa, tentative de aplicare ale unui model « intercultural », citând ca exemple mai ales gestruile în favoarea musulmanilor :  sprijinul acordat Seminarului de la Medjedia, o institutie prestigioasa pentru islamul turco-tatar (fondata în 1610 la Babadag,  închisa în 1967 arbitrar sub Ceausescu, redeschisa în 1990), si constructia moscheiei de la Constanta,  într-un stil arabo-egiptean, folosind procedee tehnice moderne15, ca gest de multumire pentru acordarea în 1905 a statutului de milet aromânilor în Imperiul otoman.
    Integrând o provincie otomana de-a lungul secolelor, geografic diferita de restul tarii mai ales datorita climei si proximitatii marii, România, care contrariu Bulgariei sau Serbiei, nu a fost niciodata administrata direct de teocratia turceasca, a integrat si o dimensiune turco-orientala pe care a valorizat-o în diverse ocazii. Spre exemplu, un pavilion reprezentând o moschee figura la Expozitia generala nationala de la Bucuresti din 1906 celebrând 25 de ani de la proclamarea regatului si 1800 de ani de la  cucerirea Daciei de catre Traian, în timp ce palatul (« cuibul singuratic », « tenha juvah » în turceste) reginei Maria de la Balcic construit între 1925 si 1936 era dotat cu un minaret în ghiz de foisor si cu o « gradina a lui Alah ».  
    In ciuda garantiilor asigurate locuitorilor noii provincii de principele Carol în proclamatia sa emisa în limbile româna, bulgara, turca si tatara pe 17 noiembrie 1878, “ intentile de organizare ale Dobrogei au fost caracterizate printr-o dialectica aparte de includere si excludere simbolica si administrativa », scrie E. Tusa, concluzia sa fiind ca « în confruntarea dintre nationalism si liberalism în organizarea Dobrogei, viziunea nationalista a prevalat »16.
     Cadrilaterul, o Aromânie în miniatura ?Regiunea studiata în carte este Dobrogea de nord, alipita României în 1878. Dobrogea de sud, anexata dupa al doilea razboi balcanic, în 1913, si retrocedata Bulgariei în 1940, este evocata în ultimul capitol, intitulat Studiu de caz, aromânii din Dobrogea de sud parte a unui experiment politic esuat.
    Când istoria se repeta, ceea ce la început a fost o tragedie devine mai apoi o farsa : nimic nu ilustreaza mai bine acest adagiu decât motivele (de ordin “politico-strategic”) invocate pentru a justifica anexarea acestui teritoriu, si politica de românizare aplicata într-o provincie în care românii constituiau mai putin de 3 %17.
    “Problema era ca în Dobrogea de sud, dupa 1878, Bulgaria prin colonizari si expulzari schimbase raportul demografic, eliminând elementul etnic musulman, turco-tatar, sporind elementul etnic bulgaresc”, scrie E. Tusa. Aceasta asertiune ar fi meritat precizarea urmatoare : “Problema României era…” Probabil ca daca în 1878 României i-ar fi fost cedat si sudul Dobrogei otomane, ea ar fi reusit performante similare celor bulgaresti. România a venit prea târziu ca sa schimbe lucrurile, statul natiune o facuse deja, în profitul bulgarilor. In ciuda rezistentelor întâlnite, previzibile de alfel, atât din partea populatiei cât si din partea statului vecin, tentativele de românizare au fost de acelasi tip ca în Dobrogea de nord, cu  o exceptie totusi, colonizarea noilor judete romanesti cu aromâni si valahi megleniti veniti din sudul Bulgariei, Grecia de nord, sudul Regatului sârbilor, croatilor si slovenilor si sudul Albaniei. Tocmai aceasta exceptie e abordata în detaliu de E. Tusa în capitolul final al cartii sale.
    Aproximativ 35.000 aromâni si valahi megleniti au fost împroprietariti in Cadrilater între 1925 si 1933, ei devenind cu aceasi ocazie cetateni români, Constitutia din 1923 nepermitând colonizarea cetatenilor straini. “Pentru statul roman, acest spatiu constituia noua tara pentru aromânii din Peninsula Balcanica”, scrie E. Tusa, citând cartea lui Adrian Radulescu si Ioan Bitolianu Istoria Dobrogei18. Aceasta afirmatie merita câteva precizari.
    1. Idea de a face din Cadrilater o noua tara pentru aromâni nu a fost prezentata ca atare official niciodata; ea a putut constitui un argument printre multe altele pentru a justifica a posteriori dezangajarea statului roman fata de aromânii din Balcani si mai ales pentru a da un nou impuls colonizarii si securizarii unui teritoriu în care românii erau ultraminoritari. Drepturile aromânilor din statele balcanice în noile lor frontiere nu erau recunoscute de tratatul de pace semnat la Bucuresti în 1913 ci numai printr-un schimb de scrisori efectuat cu aceasta ocazie unde aromânii eurau mentionati ca “cutovlahi’ – deci nu ca aromâni sau ca « români din sud ». Problema “macedoromâna” n-a avut o incidenta particulara în organizarea Conferintei de pace de la Bucuresti de guvernul roman preocupat de recunoasterea internationala la care aspira si de câstigul territorial pe care îl revendica.2. Numai o mica parte dintre aromâni, mai putin de o zecime din ansamblul balcanic, au venit în Cadrilater cu aceasta ocazie.3. Int-un fel, chiar daca proiectul initial nu era aceasta, aromânii au reusit întradevar sa înjghebe în Cadrilater o mica tara a lor : daca Dobrogea de nord aparea ca o “Dacie în miniatura” în urma colonizarii cu locuitori veniti din diferite regiuni ale României, atunci si Cadrilaterul era o mica Aromânie care regrupa fârseroti, gramosteni, pindeni, crescatori de vite, artizani, comercianti, etc. Asistam cu aceasta ocazie la aparitia unei koine, indispensabile ca sa fie depasite particularitatile dialectale, la contacte tot mai strânse între comunitati care înainte se ignorau, etc. Comportamentul lor “independent” în relatie cu vecinii bulgari sau turci, dar si români, cu autoritatile administrative, scolare si chiar militare sugereaza acest fenomen. Aceasta noua dinamica în configuratia foarte particulara a lumii aromâne, produsa obiectiv de colonizarea în Cadrilater, va fi brusc blocata de Tratatul de la Craiova din 1940, însa va reveni progresiv si se va perpetua sub alte forme în România în deceniile care au urmat, fara însa sa se ajunga pâna în zilele noastre la un rezultat concludent, în parte din cauza absentei unui statut clar si unui sprijin institutional consecvent pe plan scolar, editorial si de media. In ceea ce priveste felul în care aromânii se percepeau ei însisi în perioada colonizarii, felul în care erau perceputi de ceilalti si felul în care îi  percepeau ei pe ceilalti E. Tusa aduce o serie de probe edificatoare.
    Ei refuzau amestecul cu românii pe care îi considerau a fi  “neseriosi, mincinosi si prea petrecareti”, nota autorul unui raport ministerial19. De notat ca independent de conflictele de interese pe care le aveau cu bulgarii si turcii, în casele carora erau deseori repartizati20, relatile erau în general bune, aromânii vorbind deseori bulgara si câteodata turca, ceea ce nu era cazul colonistilor români si al autoritatilor.
    Cei 30 de semnatari ai unui memoriu publicat la Silistra atrageau atentia asupra faptului ca : “românii-macedoneni nascuti si crescuti pe meleagurile sudice ale Balcanilor, având obiceiurile balcanice, necunoscând limba româneasca si cu un caracter cu totul deosebit decât al românilor din Regat, nu pot fi în masura sa dezvolte aici o cultura si o activitate care sa corespunda intereselor nationale românesti”. In acest protest, ei cereau sa li se permita si altor români din regat sa se stabileasca în Cadrilater, pentru ca macedo-românii sa nu « poata mai bine pondera »21.
    “Daca românii din Vechiul regat au fost speriati de incursiunile comitagiilor si au sfârsit prin a pleca din Cadrilater, aromânii în schimb au ramas, s-au organizat si au luptat”, reaminteste E. Tusa citând pe  Catalin Negoita22. Nu lipsau totusi reticente, inclusiv în ierarhia militara, în legatura cu rolul colonistilor aromâni. “Majoritatea (lor) sunt stapâniti de ideea ca ei sunt adusi aici penru ca prin specialitatea lor proprie sa goleasca Cadrilaterul de turci si bulgari!”, consemneaza generalul Ioan Vladescu, care tine sa precizeze : “Am respins totdeauna propunerile lor nici nu le-am încredintat portul armelor, de care considerau un sacrilegiu de a se desparti.”23 Inutil de precizat ca multi colegi ai generalului faceau des apel la aromâni în conflictele cu comitagii…
    In fine, E. Tusa citeaza in extenso un text publicat de Nicolae Iorga în 1929, deci patru ani dupa începutul colonizarii Cadrilaterului. 
    “In Dobrogea cea noua, datoria mea de partid national ar fi sa sprijin pe macedonieni care reprezinta o parte asa de interesanta a poporului românesc ; oameni care au dat în civilisatia nationala proportional infinit de mult, oameni care sunt desigur dupa cum stiti, cu mult mai destoinici decât noi ; nu exista unul din ei care pus în orice situatie sa nu fie în stare a se descurca, sunt mari creatori de cultura din toata Peninsula Balcanica, si pe oamenii acestia i-am smuls de la casele lor, I-am transportat pe pamânt românesc, din neagricultori i-am facut agricultori, din oameni de oras i-am facut oameni de sate, ne-am batut joc putin de sperantele lor.”24
     Multi « colonizati » aromâni, si mai ales copii lor, nepotii si nepotii copiilor lor au avut posibilitatea sa împartaseasca în diferite circumstante critica « solutiei » prin  colonizare propusa de Iroga si conditile în care colonizarea a avut loc. Omagiul adus de faimosul  istoric nu putea decât sa-i  onoreze, nu  însa sa-i si consoleze. In jur de 25.000 de familii dintre care 18.000 de familii aromâne erau evacuate din Cadrilater în august septembrie 1940 în judetele Constanta si Tulcea. Unele se vor instala în casele lasate de bulgari sau nemti, evacuati la rândul lor, altii se vor refugia în Moldova sau în Banat si de acolo vor ajunge în Baragan… Ce a urmat, e bine cunoscut. 

                                                                     * 
    Faptele relatate mai sus apartin unui trecut mai repede îndepartat, în tot cazul de mult îngropat, si daca e bine ca acest trecut sa nu fie nici uitat nici rastalmacit, aceasta nu înseamna ca el trebuie sa comande prezentul si sa ipotecheze viitorul. In plus, nu e rau sa relativizam, ce s-a întâmplat în România nu are nimic exceptional. Umilintele si frustrarile pe care le-au putut suferi tatarii sau turcii în Dobrogea româneasca sunt de acelasi gen cu cele care au avut loc în Dobrogea bulgareasca în aceeasi perioada si, mai ales, nu pot fi comparate cu nenorocirile care sau abatut asupra tatarilor din Crimea deportati în masa de Stalin dupa ultimul razboi sau cu traumatismul suferit de turcii din Bulgaria comunista care au fugit cu zecile de mii cuprinsi de panica din cauza deciziei intempestive a lui Jivkov de a-i « rebulgariza » cu forta. Din anumite puncte de vedere, situatia minoritarilor din Dobrogea din zilele noastre chiar daca pondrea lor e din ce în ce mai putin semnificativa, nu e nicidecum mai îngrijoratoare decât aceea a majoritarilor si concertul lamentarilor pe tema persecutilor suferite în  trecut din cauza majoritarilor sau a minoritarilor la care asistam în ultimii ani e mai degraba ridicol având în vedere beneficile derizorii pe care le pot procura.Cazul studiat de E. Tusa în ultimul capitol al cartii sale mi se pare interesant din alt motiv. De voie de nevoie, siliti sau incitati, multi turci sau tatari au plecat, ca sa nu mai vorbim de bulgari care aproape ca au disparut din Dobrogea. Cei care au ramas stiu ce sunt si sunt recunoscuti ca atare ; nimic nu-i obliga si nici nu-i împidica sa o spuna sus si tare. Acelasi lucru e valabil pentru cele cel putin zece minoritati nationale recunoscute de Constituia româna prezente în Dobrogea. Situatia pare însa mai complicata pentru  urmasii aromânilor veniti din zone îndepartate de frontierele meridionale în noile posesiuni ale României în anii 1920 deplasati si împrastiati zece-cinsprezece ani dupa sosirea lor. Sunt ei români de totdeauna pierduti printre straini pâna la o data recenta când au reintegrat tara-mama ? Români în virtutea operei de colonizare la care au participat ? Românizati cu timpul în contact cu noii lor compatrioti ? Sunt ei (înca) aromâni ? Aromâni pur si simplu, sau aromâni si români, aromâni si (chiar) greci sau albanezi când predecesorii lor veneau din aceste tari ? Istoria recenta a Dobrogei de nord si de sud, veche si noua, reconstituita de E. Tusa deschide anumite piste. Ea nu are, bineînteles, cum sa raspunda la întrebarea formulata mai sus dar îti permite sa întelegi de ce o asemenea întrebare nu e deplasata.
    Motivele penru care aromânii au venit în Cadrilater sunt complexe, si simplificând am putea spune ca ele au fost si de ordin national, sub o forma sau alta, dar nu numai de ordin national25. Tot simplificând, la extrema, si recurgând la explicatii rationale, se poate spune ca mentinerea ca element etno-lingvistic aparte a aromânilor în perioada decisiva pentru afirmarea natiunilor în Balcani a fost posibila gratie sprijinul adus de statul român la cererea si cu aprobarea aromânilor ostili integrarii în celelalte natiuni în curs de afirmare.
    Decât sa pierdem timpul cu discutii asupara gradului sau formei în care acestia din urma se simteau mai repede aromâni sau români, în dinamica înflacarata de atunci totul era posibil, ne vom multumi cu constatarea urmatoare : nici un alt stat din Balcani (inclusiv Grecia care pleda pentru asimilarea neconditionata) si niciuna din Marile Puteri nu s-a aratat interesat de chestiunea aromâneasca. Pe larg abordata si tratata, mai ales de intelectuali prestigiosi de origina aromâna, în România interbelica, unica tara în care o asemenea tema putea fi discutata si gasea un public interesat, chestiunea aromâneasca a încetat sa aiba o miza în sud-estul european dupa pacea de la Bucuresti din 1913. Ea va reveni dupa 1989 în toate tarile unde traiesc aromâni inclusiv in diaspora. In mai multe privinte, dezbaterile sunt radical diferite în România fata de celelalte tari balcanice. Pe de o parte aceasta tara a jucat un rol istoric major în istoria moderna a aromânilor, a caror limba apartine aceleasi romanitati orientale ca si româna, pe de alta parte un numar semnificativ de  aromâni din România de azi provine din grupurile care au participat la colonizarea Cadrilaterul. Evacuat în pripa în 1940, Cadrilaterul a constituit un subiect tabu în perioada comunista, inclusiv printre aromânii transferati în nordul Dobrogei si alte regiuni din România. Ori aceasta experienta, entuziasmanta pentru unii, mai ales la început, traumatizanta pentru altii,  a jucat un rol determinant pentru ei si va marca demersurile lor ulterioare. Dupa 1989, lumea a început sa vorbeasca, parerile variaza de la generatie la generatie, de la comuinitate la comunitate, de la persoana la persoana… Nu cred ca mai trebuie precizat faptul ca daca se doreste sa se ajunga la un rezultat coerent, dezbaterea trebuie sa aiba loc în cunostinta de cauza, tinând cont de contextul regional si istoric la care ne referim. Cartea lui E. Tusa este deci mai mult decât binevenita.
    Nicolae Trifon
    ianuarie 2013

    1 Pe cât de spectaculoase pe atât de ridicole, elucubratile neoprotocroniste sunt un caz aparte fiindca se înscriu într-un proces initiat pe vremea national-comunismului.
    2 Enache Tusa, Imaginar politic si identitati collective în Dobrogea, Bucuresti, 2011, p. 159, 485. « România a fost silita sa accepte Dobrogea, o provincie înapoiata economic si straina din punct de vedere etnic în schimbul retrocedarii celor trei judete… », Id., p.190.
    3 Id., pp. 123-124. Comandata de administratia otomana, ancheta fostului pasoptist în exil a aparut în Journal de Constantinople cu titlul “Excursion agricole dans la plaine de la Dobroudja »
    4Id., p. 5-6.
    5 Este vorba de grupul « dicienilor », zisi si « români vechi », sau « turcomocani ». Celelate doua grupuri de români care s-au instalat ulterior sunt « cojanii » (care proveneau din judetele vecine ale Moldovei si Tarii românesti si pe care le-au parasit din cauza abuzurilor boierilor, Id. p. 154) si « mocanii » care initial veneau din Ardeal cu oile la iernat, iarna durând numai 5-6 saptamâni în aceasta regiune unde multi dintre ei se stabileau dupa un timp (p. 85-89).
    6 Id., p. 238.
    7 « Sursele actuale nu pot demonstra stiintific continuitatea bulgarilor în Dobrogea din secolul VII si pâna în secolul al XIX-lea », considera mai multi istorici români citati de E. Tusa (Id., p. 97). Putem însa fi siguri ca pentru colegii lor bulgari nici continuitatea românilor în aceasa regiune care a facut parte din primul si al doilea tarat bulgar nu poate fi demonstrata stiintific.
    8 Cele doua formule apartin lui Nicolae Iorga si Constantin Bratescu.
    9 65.000 de bulgari au trecut din Dobrogea de nord in cea de sud, în timp ce 110.000 de persoane, dintre care multi aromâni colonizati, au facut drumul invers (Id. p. 467).
    10 Id., p. 242.11 Id., p. 172. Venit în Dobrogea dupa 1878, Constantin Pariano s-a imbogatit cumparând terenuri si constituind o mosie moderna prospera. Prefect al Constantei în mai multe rânduri, el semna de asemena cronici în presa locala în care se pronunta, printre altele pentru colonizarea Dobrogei cu « români  rataciti  (..) si pierduti pentru patria româna » din Bulgaria (Vidin) si Serbia (Timoc) (p. 263-264). Multi oameni politici români au facut averi gratie Legii de organizare a Dobrogei (1880) si Legii agrare (1882) menite sa înlesneasca « românizarea » provinciei, începând cu principalul artizan al colonizarii Dobrogei, Mihail Kogalniceanu (p. 222).
    12 Id., p. 188, 259.13
     Id., p. 254.
    14 Id., p. 355.
    15 Id., p. 356.
    16 Id., p. 213 si 211.17 Id., p. 453. Mocanii reprezentau majoritatea etnicilor români din Cadrilater, în ajunul anexarii, de unde si termenul de « mocan » folosit de aromânii din Cadrilater si urmasii lor pentru români. Aromânii veniti în România fara sa treaca prin cadrilater nu folosesc acest termen care la origine nu era nicidecum pejorativ, profesiunea mocanilor fiind aceeasi ca aceea a multor aromâni.
    18 Constanta, 1998, p. 432, citat de E. Tusa, op. cit., p. 428.
    19 Id., p. 464.20 Id., p. 455.
    21 Id., p. 457.22 Intre stânga si dreapta, comunism, iredentism si legionarism în Cadrilater, Craiova, 2009, p. 15-16., citat de E. Tusa, op.cit., p. 463.
    23 Id., pp. 463-464.
    24 Id., p. 465.25 Exemplul ales de E. Tusa ilustreaza sugestiv aceasta complexitate. E vorba de marturia scriitoarei Maria Bedivan despre discutile între tatal ei, capul familiei, care a decis sa paraseasca Grecia penru Cadrilater si socrul lui, ramas în Gecia (Id. p. 465, Pe urmele unui colonist aromân e titlul cartii publicate de M. Beidivan la Bucuresti, în 2003).  Se poate oare spune ca mama scriitoarei (si câte alte persoane au fost în aceeasi situatie !) a decis, si înca din motive nationale, sa vina în România si sa rupa astfel legaturile cu propria ei familie. Exemplele si situatile exceptionale pot fi multiplicate la infinit, e suficient pentru aceasta ca descendentii famililor de colonizati sa interogheze memoria proprilor lor familii.  

    Nicolae TRIFON

    * A se vedea în Asymetria și opiniile critice ale istoricului Matei Cazacu privitoare la netemeinicia ipotezelor (despre dinastia cumană) a lui Neagu Djuvara.


    Nota: A se consulta și intervenția polemică semnată de Nicolae Trifo ani-neao%C4%8C%E2%84%A2i-%C4%8C%E2%84%A2i-al%C4%8C%E2%80%BAi-alogeni*articleID_27072-articles_details.html">Despre cumani, români neaoși și alți alogeni

    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Regionalizarea sau dezmembrarea. Este acceptabilã pentru români aceastã prop




    Rezultate | Chestionar

    Voturi 0

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.82 Seconds