|
Modules |
|
Who's Online Exista in mod curent, 99 gazda(e) si 0 membri online. Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
|
Cautare în labirint |
|
Languages Select Interface Language: |
|
Polemici: Dana Shishmanian, O memorialistica calomnioasa Scris la Thursday, November 01 @ 17:44:56 CET de catre asymetria |
O memorialistică calomnioasă [articol apărut pe situl GID - Grupul Independent pentru Democrație, pe 17 ianuarie 2012, http://www.gid-romania.com/Articol.asp?ID=5573 ] D-l Gabriel Diradurian se vrea scriitor. Voia domniei-sale. Mulți chemați, puțini aleși. Nefiind treaba noastră să apreciem dacă autorul romanului Sceleratul (ex-Cabotinul) și al altor proze, precum și al unor încercări teatrale, mai toate publicate la editura comunitară Ararat, e un ales și nu doar un chemat, ne vom limita a constata veleitatea, în sine, nobilă, de a scrie literatură. Foarte bine, nimeni nu are a i-o reproșa, dimpotrivă ; tot omul care scrie e meritoriu, și chiar dacă scrie prost, are dreptul la adepți... adică la făcători de cronici literare de complezență : de ce nu, dacă nu supără pe nimeni... Dar, de cîțiva ani, în prelungirea unui narcisism deja vizibil în literatura domniei-sale, D-l Diradurian adaugă la coardele pur literare și o altă coardă, pe care mizează cel puțin tot pe atîta, căci îi consacră, iată, peste 700 de pagini în cele două volume format mare pe care le-a publicat sub titlul, cît se poate de serios, de... Memorialistică. Adică, cel puțin cantitativ vorbind, opera zisă memorialistică echivalează cu toată opera precedent literară a D-lui Diradurian reunită la un loc. Nu, nu ne înșelăm : autorul se pune pe sine, cu biografia, cu personalitatea, cu anturajul său, cu oamenii pe care i-a cunoscut, în centrul adevăratei opere a vieții sale. Un “erou al timpului nostru”... Întreprindere de asemenea, în sine, cît se poate de respectabilă, căci memoriile, reportajele, literatura zisă de mărturie, prin definiție subiectivă în trăirea și chiar în interpretarea unor fapte, sînt, prin extensie, genuri literare și au drept de cetate, ba chiar au lectorii lor pasionați, însetați de autentic, nu de ficțiune. Iată într-adevăr, caracteristica fundamentală ce diferențiază romanul, nuvela, poemul epic, de memorialistică, reportaj, mărturie : primele sînt genuri bazate pe ficțiune, acestea din urmă, genuri bazate pe o realitate, personală sau colectivă, socială și istorică ; în primele, autorul inventă personaje, situații, destine, întîmplări, în celelalte, autorul transmite amintiri, înregistrări, mărturii despre persoane, situații, întîmplări, reale, pe care le-a cunoscut sau trăit personal. Și pe care le transcrie cu subiectivitatea lui, neexcluzînd critica, luarea de poziție, atacul ideologic chiar, dacă e cazul ; dar nu cu imaginația lui ficțională și afabulatorie. Cu “memorialistica” D-lui Diradurian ne aflăm însă în fața unei invazii de fictiv în realul presupus al memorialisticii ce, estetic vorbind, produce un efect dezagreabil : cititorul se simte luat ca martor, cu forța, fie la întîmplări neverosimile, ba chiar imposibile într-o realitate de altminteri bine cunoscută lui, fie la dialoguri injurioase și pline de dejecțiuni umorale, greu de închipuit între persoanele reale puse în scenă ; el nu mai știe atunci dacă are de-a face cu realitatea presupusă a genului memorialistic sau cu o afabulație delirantă, dată drept realitate. Ce realizează astfel autorul în plan moral e o descalificare totală a persoanelor cu pricina în ochii cititorului : dacă acesta se decide să-l creadă pe cuvînt – e doar, nu-i așa, vorba de.. “memorialistică” – persoanele implicate în respectivele întîmplări sau dialoguri îi apar ca detestabile, și asta, în ciuda alibiului cusut cu odgonul pe care și-l rezervă autorul cînd exprimă apăsat, îngroșat, hiperbolic, o admirație nețărmurită pentru aceste persoane. Atunci, din două una : ori autorul e un iubitor de abject, pasionat și fără limită, pentru a face apologia unor persoane detestabile – dar în fine, voia domniei-sale, va zice cititorul, revulsat și de personaje, și de autor ; ori autorul se servește de fapt de procedeul punerii în scenă a respectivelor întîmplări și dialoguri, pentru a ponegri persoanele cu pricina, ascunzîndu-și difamațiunea sub o falsă mască de ditirambice elogii – și atunci, nu mai avem chiar deloc a face cu o memorialistică ci de-a dreptul cu o răfuială personală a autorului cu respectivele persoane. Dreptul domniei-sale, își va zice cititorul ; numai că, fiind publică, adică într-o carte publicată, tehnica denigrării prin minciună iese cu totul și din sfera literarului propriu-zis, și din cea a memorialisticii, căci ficțiunea difamatorie pe seama unor persoane reale are o denumire juridic precisă : calomnie. Ne găsim într-adevăr, cel puțin privind anumite persoane evocate în special în paginile celui de-al doilea volum al „memorialisticii” D-lui Diradurian, în fața unor afabulații calomnioase, și e inacceptabil că o editură, cu sponsoratul financiar al Uniunii Armenilor din România, al cărui președinte este D-l Varujan Vosganian – de altminteri, și prim-vice-președinte al Uniunii Scriitorilor, pe lîngă multe alte funcții publice – a putut cauționa o asemenea întreprindere. Dar, se poate obiecta : de unde știm că autorul nu spune adevărul ? Ei bine, susținem că Uniunea Armenilor din România și editura Ararat nu puteau sincer crede că D-l Diradurian demască pe bună dreptate anumite personalități de origine armeană, ce de-o pildă pe Ara Alexandru Șișmanian, punîndu-l pe acesta să-și atace cu acuzații insultante tatăl, mătușa, Satenig Bostanian, pe D-na Eliza Diradurian, mama autorului, pe autorul însuși, ca și alte persoane din presupusul anturaj al unei excursii din tinerețe, nici că, prin revanșă, persoanele presupus agresate verbal de Ara Alexandru Șișmanian cu ocazia acestui episod, de altfel profund deformat, au putut să-l trateze de “boschetar”, “damblagiu”, “impotent”, “incompetent”, “depresat”, “anormal, nerușinat, sifilitic”, “măgar”, “porc”, “scrîntit”, “zevzec”, trebuind să fie “tratat intensiv într-un sanatoriu de boli mintale”, “delicvent”, “tîlhar, corsar, brigand traumatizat”, “ucigaș și hoțoman”, “vicios”, făcînd “reclama morții”, “maculînd tot și pe toți”, etc. etc. Delirul verbal injurios pus în scenă de-o parte și de alta pe seama presupușilor participanți la aceste dialoguri-fluvii, întinse pe mai bine de 40 de pagini mari, avîndu-l ca țintă pe viitorul poet nu poate, rezonabil vorbind, să inspire cuiva un sentiment de... “autentic”, ba chiar de “onestitate absolută”, de “adevǎr al mǎrturiei” pe care l-ar emana “memorialistica” D-lui Diradurian, cum o afirmă cu falsă ingenuitate criticul prefațator al cărții, Paul Cernat, prefață despre care aflăm că a scris-o la comandă (plătit)1. Asemenea jerbe explozive de injurii într-un stil cu totul uniform, din partea presupușilor interlocutori ai presupusului agresor, indică o sursă unică : autorul însuși. Dar mai ales comparația obsesivă, trădînd o profundă și injustifiabilă ură a D-lui Diradurian pentru Ara Alexandru Șișmanian, ca și cînd acesta i-ar fi furat cumva destinul, succesul, meritul de a deveni scriitor, nu poate scăpa unei lecturi cît de cît obiective ; orice și-ar fi spus persoanele cu pricina, autorul, e clar, îl destestă pe viitorul poet, căruia îi aduce, formal, elogii pe cît de hiperbolice pe atît de contradictorii cu portretul înegrit pînă la abjecție pe care i-l compune. Nu, nu putem crede că editura, instituția sponsorizatoare și președintele ei, criticul prefațator n-au înțeles intențiile calomniatoare ale D-lui Diradurian la adresa lui Ara Alexandru Șișmanian. Acum, post festum, odată această carte publicată, se pune problema restabilirii adevărului și a condamnării publice, dacă nu juridice, a autorului acestui portret difamatoriu. Nu e acceptabil pentru nimeni să se vadă astfel ponegrit, cînd nimic din comportamentul său nu răspunde, în nici un fel, celor ce i se pun în seamă. Mai întîi, în plan strict factual, cîteva exemple ce demonstrează clar procedeul ficțiunii defăimătoare. Episodul unei excursii la Brașov ce ar fi reunit diferitele persoane menționate în acest lung capitol 19 în care autorul tratează, zice-se, despre “prietenia” domniei sale cu Ara Alexandru Șișmanian (pp. 421-469), este abil post-datat cu cîțiva ani, pentru a fi plasat în perioada post-universitară – anii 1974-75 –, prilej pentru D-l Diradurian de a lansa, prin intermediul unui presupus dialog, o jerbă de insulte la adresa soției protagonistului și implicit a protagonistului însuși, ceea ce ar fi fost imposibil fără această post-datare, la data reală a excursiei cu pricina viitoarea soție neexistînd încă în viața viitorului poet. D-l Diradurian, cum singur o spune, și pe bună dreptate de data aceasta, n-a făcut niciodată cunoștința soției “prietenului” său Ara, dar nu se sfiește de a plasa următoarele în gura domnișoarei Ani Altunian, evident inocentă de această cabală : “Eu nu știu cine te-a luat pe tine de soț ? O fi o greșeală la mijloc. Cine știe ce împotmolită era aia care era să-ți devină nevastă ? Sau poate era vreo disperată. (...) ...nu vreau să spun de nenorocoasa ta consoartă că a fost sau este obsedată sexual.” (p. 460). Nu, dar evident, cineva o gîndește. Să ghicim cine... D-l Diradurian nu se sfiește nici de la distorsiuni mult mai grave ale biografiei “personajelor” sale, dacă poate obține în acest fel o pastă mai groasă pentru a le înegri : în tot parcursul cărții, ce evocă perioada de adolescență și tinerețe începînd cu anul 1960, autorul afirmă cu insistență că mama lui Ara, Ecaterina Șișmanian, era... decedată, ori binecunoscuta traducătoare avea să dispară în 1996 ! De fapt, autorul înlocuiește pur și simplu faptul real al divorțului părinților lui Ara Alexandru Șișmanian în 1960, cu un deces al mamei, făcînd din jurnalistul Tacvor Șișmanian (= Tache, în paginile “memorialisticii”) un fel de văduv vesel ce petrecea pe la restaurante... El o “omoară” deci pe mama bunului său “prieten” 36 de ani mai devreme ! E în sine profund irevențios, detestabil, abominabil, să declari moartă o persoană în viață, cu atît mai mult cu cît e vorba de o personalitate publică, membră marcantă a vieții culturale românești și a comunității armene – oare acest fapt nu a șocat pe nimeni la editura Ararat, sau la Uniunea Armenilor din România ?!... Această invenție macabră permite în mod oportun D-lui Diradurian să pună în gura lui Ara Alexandru Șișmanian insulte la adresa propriului său tată, ca și, pe de altă parte, la adresa mamei autorului, D-na Eliza Diradurian, tratată chipurile de Ara drept... “hoașcă bătrînă care vrea să pună mîna pe dudache-Tache” (acuzație inițial atribuită, în mod la fel de fals, actriței Tatiana Iekel), care se lasă “dusă de dudache-ziaristul-vieții la restaurante (...) pe banii lui dudache-ziaristul-fraierul-Tache”, care “îl tapează de bani pe bietul și abilul meu tată” (pp. 448, 450), și, culmea inepției, care ar avea... “tarif mare” și ar fi “scumpă”... (p. 453). Insultă ce, se așteaptă cititorul, ar trebui să antreneze măcar o reacție de indignare din partea fiului, chipurile prezent, dar nu, autorul continuă să înșire într-un stil uniform, începînd cu acea obsesivă formulă de adresare “dudache” a cărei invenție o atribuie lui Ara Alexandru Șișmanian, un schimb fictiv de injurii între protagoniștii acestui dialog delirant, nesfiindu-se de a-și acuza astfel, indirect, prin gura “prietenului”, propria mamă, de... prostituție. Odată descifrat procedeul punerii în scenă a unor dialoguri inventate, pe baza unei cronologii falsificate, înțelegem mai bine transferul de personalitate care se operează. D-l Diradurian pune pur și simplu pe seama lui Ara Alexandru Șișmanian propriile comportamente, obsesii, și dejecții verbale ale domniei-sale. Cîteva detalii din masca corozivă pe care o aplică astfel cu forța personalității rivalului său închipuit ne vor servi ca probă. Ara Alexandru Șișmanian e pus de D-l Diradurian să se declare vrednic de a deveni... al patrulea general armean al armatei române, după propriul tată, care ar fi avut aceeași obsesie ! (v. pp. 433 și 435). Cităm : “Mare șmecher, dudache-tatăl, a vociferat Ara. Am cu cine semăna. Și la șmecherie, și la înțelepciune. Poate ajung eu al patrulea general armean. Auzi, generalul Ara Alexandru Șișmanian ! Sună perfect. Chiar articolele mele de critică din România literară am să le semnez așa : Generalul Ara Alexandru Șișmanian !” Pentru a da un aer cumva autentic unei asemenea aberante afirmații, D-l Diradurian uzează încă o dată de procedeul subsidiar al falsificării factuale : face din pretendentul la gloria militar-literară un proaspăt ieșit din serviciul militar post-universitar cu gradul de... locotenent, gelos fiind autorul, și aici, pe “prietenul” care ar fi avut acest privilegiu, fără îndoială, nemeritat, pe cînd el însuși, abandonîndu-și studiile universitare, a trebuit să facă armata ca simplu soldat... Sîntem sensibili la frustrarea domniei-sale, atîta doar că absurdul e total, cînd știm – și domnia-sa o știe la fel de bine – că Ara Alexandru Șișmanian n-a făcut niciodată serviciul militar, neavînd deci niciun grad militar, și că de altminteri el detestă spiritul cazon și orice obsesie a gradelor ! Veleități de general, cine le va fi avînd deci ?... Dar acestea sînt jocuri de copii față de altfel de transferuri, menite a crea efecte mult mai compromițătoare. Aflăm abundent din sutele de pagini ale acestor mărturisiri, mai mult sau mai puțin asumate, că D-l Diradurian afecționa din fragedă tinerețe frecventarea intensivă a prostituatelor, ba chiar o recomanda ca practică exclusivă în materie de comerț cu genul feminin, practică în care își atrăgea, se laudă domnia sa, vărul, Bedros Horasangian, pentru a-l învăța... arta vieții și a scrisului : cariera viitorului scriitor i s-ar datora deci integral, ne afirmă memorialistul-inițiator fără nici o umbră de jenă ! Nu știm cum va fi citit acestea scriitorul Bedros Horasangian, dar în ce ne privește, descifrăm aici un comportament fără dubiu paranoic din partea D-lui Diradurian, ce întărește impresia pe care ne-a lăsat-o deja povestea aspirației la... generalie. Dar să revenim la frecventarea prostituatelor. Autorul proiectează pur și simplu acest fapt, din propria biografie, în cea a “bunului său prieten”, Ara Alexandru Șișmanian, făcîndu-l pe acesta să declare public, cu ocazia unuia din aceste dialoguri inventate : “Aș mai vrea să adaug, în legătură cu faptul că dudache-ziaristul-morții-tatăl-Tache m-a dus de mic copil la femei, că sunt sătul de toate curvele din jurul meu. (...) Nu știu ce m-apucă mereu de stau de vorbă cu toate curvele.” (p. 460). Mai e nevoie s-o spunem ? Această falsă “mărturisire” pusă pe seama lui Ara Alexandru Șișmanian e o pură calomnie. Prin acest dublu în fond pe care D-l Diradurian și-l creează din persoana presupusului său rival la gloria literară, autorul își dă un alibi pentru a putea, în mod nestingherit și, crede domnia-sa, în totală impunitate, pe de o parte ponegri pe alții, pe de altă parte însă, ponegri pe așa-zisul ponegritor atît prin “logoreea” injurioasă însăși pe care i-o atribuie, cît și prin gura interlocutorilor săi așa-zis atacați. Scopul real este de a-i compune astfel un portret detestabil, și în același timp, spre a nu rata cumva reacția de repulsie a cititorului, de a-l și demasca prin jocul încrucișat al unor discursuri insultătoare, cititorului trebuind deci să-i apară ca justificate injuriile în replică a căror țintă devine Ara Alexandru Șișmanian. Un boomerang abil de calomnii la mai multe nivele prin care D-l Diradurian crede a-și pune rivalul în situația de a se distruge singur în ochii cititorului... Și cum să nu triumfe manipulatorul calomniator, de vreme ce poate găsi un critic (fie și plătit) care să-l ia drept... un veritabil justițiar : “Autorul nu cruță pe nimeni, de cîte ori are ocazia să sancționeze un derapaj, o gafă, un gest ridicol sau reprobabil” (citat, din nou, din prefața D-lui Paul Cernat). Această răsturnare voită de valori trebuie să înceteze, jocul de-a minciuna a mers prea departe. Cer, în numele lui Ara Alexandru Șișmanian, pronunțarea de regrete publice din partea editurii Ararat, din partea Uniunii Armenilor din România, care a sponsorizat publicarea, sub responsabilitatea președintelui acestei onorabile instituții, D-l Varujan Vosganian, precum și din partea criticului prefațator Paul Cernat, pentru apariția și promovarea acestei cărți, care nu poate avea scuza niciunei iresponsabilități, recunoașterea publică a falsificărilor din partea D-lui Diradurian (atît în ordinea faptelor cît și privind discursurile cuprinse între paginile 429-468, complet inventate), și retragerea cărții din toate rețelele de distribuție posibile, cu distrugerea integrală a tirajului, minus 2 exemplare ce vor fi păstrate ca probă în archivele editurii Ararat, pentru o eventuală acțiune în justiție, dacă aceasta se va vădi necesar. Dana Shishmanian mai 2012 PS O mică descoperire privind “autenticitatea”, în genere, a operei D-lui Diradurian ne atrage atenția, în mod revelator, asupra modului în care procedează domnia-sa pentru a contraface realitatea : e vorba de includerea, fără indicația sursei, a unor texte literare ce nu-i aparțin, un fel de plagiat la nivel secund... Căci cum să numim altfel faptul că citim, în scrierea pretinsă documentară Adevărata față a zeului Ares (subtitlu : “relatare documentară din anii dictaturii”), Editura Aldin [1997], la paginile 185-187 și 282-284, două faimoase poeme din ciclul Cântice țigănești al lui Miron Radu Paraschivescu, Rică fante de Obor și Nevasta mincinoasă, ca fiind niște “cântece de mahala” anonime, pe care autorul le-ar fi auzit respectiv de la caporalul Praștie, și de la soldatul Pădureanu (personaje reale sau inventate, nu are importanță), și ale căror cuvinte, cum singur “mărturisește”, le-ar fi ținut minte pînă astăzi, adică la momentul.. “relatării documentare” ? Bună memorie are autorul, cînd e vorba de a reproduce cuvînt cu cuvînt poeme ilustre dintr-un volum publicat, pretinzîndu-le... populare ! Un al treilea exemplu se află la paginile 353-355 ale romanului Misiunea, Editura Eminescu, 1998, unde e reprodus un alt „cântic țigănesc” al lui Miron Radu Paraschivescu, Cântic de lampă, pus în gura altui personaj, știutor de „cântece populare, de pahar și țigănești”. Iaă-l pe ilustrul autor al „cânticelor țigănești” intrat în anonimat, sub pana lui... Gabriel Diradurian ! Paternitatea literară nu e mai mult respectată de D-l Diradurian decît personalitatea ca atare : el deposedează cu aceeași lipsă de scrupul cu care atribuie fapte, practici, și discursuri inventate ! Un fel de atotputernicie ireverențioasă și disprețuitoare ce, sub cuvînt de “memorialistică” și de “document”, face din persoane reale, scriitori sau nu, fără distincție, marionetele jocului de-a v-ați ascunselea al D-lui Diradurian cu sine însuși. Nu credem că aceasta e permis într-o societate de drept. 1 O aflăm dintr-o scurtă corespondență cu D-l Mihai Stepan Kazazian, directorul revistei (nu editurii) Ararat. Nota: http://www.gid-romania.com/Articol.asp?ID=5573 ] |
Asymetria si Dan Culcer va recomanda Enciclopedia României Blogul ideologic. Titus Filipaș Ioan Roșca Contrarevoluția din România. O cercetare Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor Revista Verso Geovisite Revista NordLitera Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română. Etimologii. Resurse lingvistice |
|
Azi Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului. Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede. Nicolae Iorga |
|||||||||||
|
Sondaje |
|
Identificare Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |