Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Recommend_Us
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 34 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Polemici: A. A. Shishmanian. Scrisoare deschisa Dlui Varujan Vosganian - II
    Scris la Sunday, October 28 @ 12:33:02 CET de catre asymetria
    Lecturi critice
    Nu degeaba în Roma imperială curtezanele aveau atâta trecere sau în Franța civilizată de-a lungul secolelor. De ce crezi că e așa de iubit Beaudlaire (sic!)? Pentru că le-a respectat, apreciat și iubit. El știa unde stă secretul vieții. Și eu îl iubesc la nebunie pe marele poet” (pp. 54-55).
    Mărturisesc că găsesc arhisuficientă documentația privind obsesiile legate de prostituție și delincvență ale “memorialistului” (ce are totuși meritul de-a fi orice, numai “politic corect” nu!), deși romanul său, “Sceleratul” ar fi putut furniza în această direcție un material incomparabil mai bogat. După cum sînt nevoit să recunosc că n-aș fi crezut posibilă includerea mamei autorului în acest sulfuros și foarte ambivalent context fără oribila frază, fals atribuită mie, ce a generat toată această micro-anchetă. Căci e cu siguranță o diferență enormă între “neîncrederea” în genere resimțită de “memorialist” “la vederea faptului că prostituția e extrem de răspîndită și că cele mai onorabile femei din viața de toate zilele își caută lupanare unde vor să-și stoarcă simțurile în orgii demne de epoca de decădere a Imperiului Roman”, și concentrarea acestui tip slab motivat de mefiență, a cărei origine pare să fie aproape exclusiv de tip traumatic (efectul excelentei educații furnizate de frecventarea prostituatelor), asupra propriei sale mame. Un alt pasaj al aceluiași roman, atît de “œdipian” în sensul psihanalitic (ostilitate, eventual motivată de maltretanță, față de tată, atracție dublată de inhibiție în direcția mamei) poate aduce, eventual, o palidă lumină în aceste obscure chestiuni. Personajul – evident, în acest punct situația narativă n-are nimic în comun cu situația reală a autorului – află în chip brutal că ar fi fost conceput de fapt cu o servitoare. Șocul natural suferă însă o distorsiune neașteptată. “I-am mai tras câteva șuturi până când ne-am despărțit. De fapt el a luat-o la fugă ca să scape de pumnii mei. Eu am rămas pe bancă și am început să mă gândesc la ceea ce aflasem. Era, evident, imposibil să fie adevărat. Așa îmi ziceam. Dacă era adevărat, de ce mi s-a ascuns acest lucru? Și totuși Dan nu avea de ce să mă mintă. Mai mult, nu putea avea atâta imaginație ca să scornească o poveste ca asta. Oricât de mult ar fi dorit să mă pună la punct sau să mă jignească, mintea lui nu putea plăsmui un asemenea lucru. Deci, putea fi adevărat. Ba chiar probabil așa era. Și totuși nu-mi venea să cred. Toată viața mea – de abia în clipa aceea mi-am dat seama – era clădită pe credința că sunt copilul tatei și mamei. Ce însemna servitoarea, ce însemna că ea fusese însărcinată, și nu mama? Toate aceste lucruri deschideau în fața mea un domeniu necunoscut pe care îl simțeam foarte primejdios. Simțisem eu și atracții pentru fete până la vârsta aceea, dar am avut atunci, pentru prima oară noțiunea actului sexual. Dacă eram făcut cu servitoarea însemna că tata se culcase cu ea. Și, ceea ce era mai groaznic, era că-mi dădeam seama că în mod normal tata trebuia să mă facă cu soția lui, cu cea pe care o consideram mama mea. Ori, mi se părea un sacrilegiu ca mama mea să facă așa ceva cu tatăl meu. Niciodată nu mi-o închipuisem pe mama ca animal și deodată posibilitatea ca ea să se fecundeze m-a umplut de oroare” (Sceleratul, p. 96).
    Deci șocul veritabil nu pare să constea atît în revelația identității reale a mamei biologice a personajului, și nici în aparenta “declasare” cumva strindbergiană (“fiul servitoarei”), dimpotrivă acestea nu au aerul să-l preocupe, ci în asocierea, la lumina acestei revelații, a ideii de maternitate cu actul sexual propriu-zis, în delocalizarea abruptă a mamei dintr-o zonă intangibil religioasă în sfera femeilor dezirabile și practicabile. Fără a mai intra, analitic, în alte detalii, inutile cînd materia este atît de gingașă, începem, îmi pare, să avem un început de explicație pentru acea oribilă frază prin care fiul își acuză mama de prostituție, chit că n-o asumă ci mi-o distribuie cu o splendidă eleganță mie! Factor suplimentar și poate agravant, inițierea sexuală prin contactul cu prostituatele avînd loc prin medierea unui prieten al d-nei Diradurian, scriitorul Ștefan Popescu (v. “Memorialistică II” pp. 299-301).
    Desigur, inestimabile d-le Vosganian, nu mă așteptam din partea dvs. să întreprindeți o anchetă literară tot atît de atentă ca a mea, însă puțin bun simț, o țîră de prudență (știți formula: audiatur et altera pars) v-ar fi scutit de o mulțime de neplăceri, trebuie să spun, perfect meritate. Căci sînt sigur că bunii dvs. colegi de partid și de senat vor fi încîntați să continue să fie colegii sponsorului unui calomniator, după cum nu mă îndoiesc că d-l Nicolae Manolescu vă va adresa toată aprecierea sa. Și dacă nu ei, mediul scriitoricesc, în genere, o să vă adore știind cam de ce sînteți capabil la o adică. În orice caz, oricare ar fi reacția altora, pot să vă declar fără ezitare inestimabile că pe mine unul m-ați dezamăgit profund și prin poltronerie, și prin furberie, și prin profundă imbecilitate, la urma urmelor, căci există urîțenii pe care numai prostia abisală le poate zămisli! Credeți că nu exista deja destulă urîțenie în România, ca s-o mai adăugați și pe a dvs., ex-excelență ? Sau că se înregistrase un deficit prea mare la capitolul “perfidii gratuite” ? În fine, sper ca prezenta scrisoare deschisă să aducă baremi o briză de adevăr în tot acest univers miasmatic pe care-l întrețineți cu osîrdie.
    Și-apoi! Cumulul tipologic de funcții comportă riscuri pe care nu oricine le poate suporta și între apetiturile dvs. politice și cele literare ar fi trebuit să optați într-un sens sau celălalt, mai ales dacă ne amintim de tristul exemplu al lui Dumitru Popescu, zis Dumnezeu, pe urmele căruia pășiți vajnic (mai ales în plan literar, deși trebuie să admit că-l depășiți net ca talent și ca evantai tematic; altminteri, și el poet, și dvs., și el prozator, și dvs. și el mare demnitar, și dvs., ba chiar frumos încrustat cu inestimabile mărgăritare bolșevice, v. supra pp. 8-9). Deja în imprudenta sa prefață la opul memorialistic al d-lui G. Diradurian, pe care nu știu dacă ați citit-o cu atenție – fumurile halucinogene ale dregătoriilor au un efect atît de lamentabil asupra văzului! – d-l Paul Cernat admitea, totuși, că “martorii direcți ai evenimentelor le-ar putea contrazice sau, eventual, infirma” (“M. II”, p. 11). Este cazul! De altfel, scriitor cum sînteți sau cum ați putea fi demisionînd rapid din toate “comitetele și comițiile” pe care le prezidați sau prim-vice-prezidați, ar fi trebuit să remarcați că în spatele tuturor monstruoaselor salve de palavre din capitolul 19, atribuite cînd unora cînd celorlalți, dar semănînd izbitor între ele, se găsește un stil unic, un singur condei, un singur autor prin urmare, toate “dialogurile” topindu-se într-un unic monolog. Monolog ce exprimă o depresiune psihologică convertită într-o furie rece, asasină. Nu mă refer, desigur, atît la un asasinat fizic cît la o certă tentativă de asasinat moral.

    *

    Trecînd peste noianul de palavre atribuite cu fabuloasă generozitate de “memorialist” mie și bietei d-ne Diradurian, sînt nevoit să mă opresc la un alt pasaj de o extremă gravitate nu numai prin conținutul său, indiscutabil abject, ci și prin faptul că nu mă implică în defăimare doar pe mine ci și o persoană îndeobște cunoscută, actrița Tatiana Iekel. Iată pasajul cu pricina. “Știi, nu, nefericită-văduvă-mama mare-dudache-Eliza, ce zice Tatiana Iekel? Că ești o hoașcă bătrînă care vrea să pună mîna pe dudache-Tache? E adevărat că ai intenția asta” (p. 450). Pasajul acesta ce capătă în capitol o dezvoltare complet delirantă (nu văd alt termen), este precedat de un altul (v. “M. II”, p. 411), unde aceeași frază e reprodusă (de astă dată, chipurile, de tatăl meu, Tacvor Șișmanian, poate vă mai amintiți), într-un mod însă ciudat de decontractat și chiar “hazliu”. “Iar o chestie comică a fost constituită de o consecință a faptului că umbla des cu mama mea (e vorba de tatăl meu n.m.). Una din amantele lui, am mai vorbit de asta în volumul I, actrița Tatiana Iekel, fosta soție a lui Florin Piersic, l-a văzut de mai multe ori cu Eliza pe stradă. Și femeia s-a cam supărat. Probabil, ea dorea o relație de mai lungă durată cu Tache. I-a spus despre mama mea:
    – Hoașca asta bătrînă vrea să pună mîna pe tine.
    Redactorul meu șef a reprodus aceste cuvinte într-o întreagă audiență la o petrecere. Toți au rîs, dar partea cea mai hazlie a urmat după aceea: mama mea nu știa ce înseamnă “hoașcă”, cuvânt ce nu-l auzise niciodată în viața ei”.
    Evident, elementul cel mai frapant constă tocmai în această raportare contradictorie la absolut aceleași cuvinte ce într-un caz par să fie considerate ca un fel de glumă bună, accentuată de ignoranța lexicală a interesatei, iar în celălalt ca expresia incalificabilă a unei urîțenii sufletești demne de toate injuriile. Cum se face că d-l Diradurian nu adaugă nici un comentariu acuzator în primul caz, toată afacerea rămînînd un simplu episod comic, și, dimpotrivă, pare să fi uitat complet sensul “hazliu” al lucrurilor cu prilejul celui de-al doilea în care “memorialistul” se străduie să mă prezinte ca pe un fel de monstru de cinism și aroganță? Pe merit oare? Să încercăm să luăm lucrurile de la sursă.
    În primul rînd, propoziția incriminată, oricum am considera-o, comică sau odioasă, e atribuită d-nei Tatiana Iekel. Pentru a o pronunța, aceasta trebuie să fi avut, evident, un motiv. Motivul e dat chiar de autor: Tatiana Iekel ar fi întreținut raporturi intime cu tatăl meu care, în reprezentarea “memorialistului”, ar fi întreținut același tip de raporturi, în paralel, cu d-na Diradurian. Trec peste enorma indiscreție ce nu are aerul a-l deranja cît de cît pe G.D. privind dezvăluirea unui tip de relații a căror evocare nonșalantă în public n-ar fi tocmai, cum să zic, cuviincioasă. Cu atît mai mult cu cît propria mamă a “memorialistului” e direct implicată. Această indiferență sau insensibilitate e agravată și de felul în care d-na Diradurian apare în ambele cazuri: în primul, ca ținta comică a amuzamentului general al unei adunări cam “cu chef”, în al doilea (nu vreau să utilizez calificări directe), ca o persoană de o agresivitate nemăsurată, al cărei limbaj nu diferă de cel ce-mi este atribuit decît prin faptul că pare și este incomparabil mai virulent și mai vulgar. Dar au putut fi pronunțate baremi aceste cuvinte? Că nici o silabă din toate cele cuprinse în abjectul capitol 19, deci nici din cele atribuite d-nei Diradurian, nici din cele atribuite mie, n-a fost efectiv pronunțată, reprezentînd afabulația defăimătoare a d-lui Diradurian, dau hotărît mărturie. Am relatat mai sus aspectele cele mai importante ale celor discutate cu prilejul excursiei brașovene. Ce vreau, totuși, să subliniez acum, e imposibilitatea de principiu a acestei bizare afaceri, cel puțin în termenii în care apare ea în volumul suscitat, singurii la care avem acces. Cred că de-abia acum, importanța unei datări corecte a excursiei brașovene poate fi apreciată la adevărata ei valoare. La data acelei excursii aș fi avut 24 de ani afirmă “memorialistul”. Or, cum m-am născut în 1951 ar însemna că excursia ar fi avut loc în 1975. Ceea ce “memorialistul” nu pare să știe e că în anul școlar 1974-1975 eram profesor de engleză la Pitești, făcînd o navetă zilnică ce-mi devora între 12 și 15 ore pe zi. Timpul de a face vreo excursie! Prin primăvară, ce-i drept, am obținut “negația” din acest post, însă din acest moment și pînă la plecarea din țară – evident și după! – am trăit marital cu actuala mea soție, pe atunci încă Dana Popescu. Tot cu ea și împreună cu un prieten, Radu R. Șerban, fiul compozitorului, am întreprins în vara aceluiași an (1975) o excursie la Blasova, în Insula mare a Brăilei, iar ceva mai tîrziu, numai cu Dana de astă dată, o excursie extrem de riscantă pe la Cotul Vrancei și apoi, după o mică pauză și o deplasare în autobuz, pe Penteleu, Șaptele Izvoare etc. Nici vorbă de vreo excursie la Brașov în 1975. De altfel, cum ar fi putut G.D. să n-o întîlnească pe Dana în 1975, cînd eram practic nedespărțiți, mai ales că domnia-sa pretinde că ne întîlneam mai tot timpul (de sute de ori!) în scopul unic de a conversa despre Dostoievski. (În plus, fie spus în treacăt, în 1975 tatăl meu își cumpărase mașină și învățase să conducă – de fapt, încă din 1973-1974 – ceea ce nu era deloc cazul în 1971). Totuși de ce insistă “memorialistul” în favoarea acestei date? Pentru că în 1971, cînd eram încă student și n-o cunoscusem încă pe Dana, nici tata nu începuse încă a întreține respectivele relații intime cu d-na Tatiana Iekel pe care n-o cunoștea decît din vedere. Ar fi fost deci imposibil ca aceasta să pronunțe fraza în chestie, fie că o considerăm comică sau odioasă, și deci și mie mi-ar fi fost imposibil să repet ceva ce nu fusese niciodată spus. Precizez că și tatăl meu s-ar fi găsit exact în aceeași situație. Deci una din două! Ori fraza în chestie n-a fost pronunțată de nimeni și reprezintă în acest caz o totală invenție a “memorialistului” – una în plus printre multe altele –, ori, dacă totuși ar corespunde vreunei oareșicari realități enunțiative, eventuala “autoare” nu poate fi decît vreo alta din relațiile tatălui meu, în orice caz nu d-na Tatiana Iekel, ce apare în ambele cazuri rușinos calomniată. Fără să mai vorbim de situația d-nei Diradurian, mai ales în cazul dintîi, cînd propriul ei fiu ar fi autorul frazei incriminate.
    La această imposibilitate materială, se adaugă imposibilitatea morală. Tot așa cum nu puteam, pur și simplu, nici gîndi nici formula fraza precedentă, n-o puteam nici repeta, chiar de ar fi existat, ceea ce mi se pare foarte puțin probabil, și chiar de mi-ar fi fost cunoscută, ceea ce contest. În fine, strict factual vorbind, trebuie să spun că eventualele relații mai intime dintre d-na Diradurian și tatăl meu, ce par să constituie miza pasajului mai sus citat, nu mă preocupau absolut deloc, adică tot atît de mult cît și celelalte relații feminine pe care le întreținea. Asta, pe de o parte, pentru că eram prea absorbit de propriile mele căutări și probleme (în fond, obsesia mea, în epocă, era plecarea în India, mai mult sau mai puțin pe urmele lui Mircea Eliade, iar nu niște banale “aventuri” pe care nu le puteam privi decît ca extrem de futile), pe de altă parte, pentru că, fiu de divorțați încă din 1960, avusesem timp să mă obișnuiesc, în mai mult de zece ani, cu situația. În fine, pentru că înțelesesem de mult ceea ce diversele partenere ale tatălui meu, ca și diverșii parteneri ai mamei mele descopereau treptat, anume că amîndoi fuseseră suficient de traumatizați de propria lor căsătorie pentru a nu mai retenta experiența cu altcineva, altfel spus, că amîndoi erau prea îndrăgostiți de propria lor libertate ca să renunțe la ea, chiar dacă ar fi existat uneori tentația; fără să mai vorbim de faptul că, în fond, amîndoi continuau să rămînă prea legați unul de celălalt și de ciudata lor gelozie reciprocă pentru a-și confirma divorțul printr-o recăsătorire. În plus, pretext sau motiv real (probabil ceva din ambele), eram folosit eu însumi ca un fel de protecție contra diverselor tentative ale pretendenților potențiali la căsătorie sau ale candidatelor cu pretenții matrimoniale ce emergeau, ca niște banchize trecătoare, în cursul timpului. O anume rigiditate, ce mă făcea să zîmbesc, modula aspirațiile lor la “amor liber”, inhibîndu-le, cel puțin în planul consecințelor posibile. Astfel, am rămas fiu unic. Nu aveam, deci, nici o pricină de reală neliniște, admițînd că problema m-ar fi interesat, în privința “riscurilor” de recăsătorire ale părinților mei și nici o rațiune de a o considera cu mefiență sau agresivitate pe d-na Diradurian, ființă mai degrabă simpatică și esențialmente benignă, deși, admit, cam gălăgioasă și intruzivă (nu mai gălăgioasă și intruzivă, totuși, decît d-le Meline Grigorian și Pailadzu Sagatelian, prietenele sale, ba chiar, probabil, ceva mai puțin). Lucrurile îmi apar acum diferite – în epoca facultății nici n-aș fi visat să le apreciez astfel – dacă încerc să le abordez din perspectiva lui Gabi Diradurian. (Desigur, în cele ce urmează las complet deoparte orice referință la groasa vulgaritate a expresiei ori la tristele agramatisme de derbedeu sfertodoct). Căci presupun că se găsea, psihologic, într-o postură extrem de inconfortabilă, de unde ambivalența discursului pe care mi-l atribuie, în parte, evident, pentru a-mi dăuna, însă poate într-o și mai mare măsură pentru că, înveninat de anxietate și infectat de dubiu, nu era, pur și simplu, capabil să și-l asume.
    Altfel spus, am impresia, însă această impresie nu mă angajează decît pe mine, că eventualele relații, mai mult sau mai puțin “intime” dintre tatăl meu și d-na Diradurian – dacă “relații intime” vor fi fost! – stîrneau în d-l G. Diradurian o dublă reacție. Pe de o parte, una de respingere acută, poate chiar de repulsie, în măsura în care, ins de o susceptibilitate morbidă, i se părea că depistează mai știu eu ce substrat “mercantil” în subțirimea acestor raporturi. În realitate, dacă am dreptate în deducția mea, această reacție era foarte exagerată. În orice caz, în ce mă privește nu vedeam și nici acum nu văd nimic reprobabil în faptul că, de pildă, tatăl meu acoperea toate cheltuielile legate de acea excursie. La urma urmelor, d-l Diradurian ne ducea cu mașina (Fiatul 124 al domniei sale) absolut pe gratis, iar dacă ar fi trebuit să plătim “serviciul”, ne-ar fi costat, desigur, o sumă considerabilă. Era deci perfect normal ca, de vreme ce întregul grup fusese de acord cu efectuarea ca atare a excursiei, fiecare să ofere ce putea, în raport cu mijloacele: familia Șișmanian, finanțarea excursiei, familia Diradurian, asigurarea transportului iar d-ra Ani Altunian, fermecătoarea-i prezență.
    Pe de altă parte, însă, poate că reacția de respingere ascundea o speranță obscură, legată, mă aventurez enorm afirmînd aceasta, de decesul intervenit în 1969 – cam cu doi ani înaintea excursiei – al tatălui său, Diran Diradurian. Conta în vreo măsură oarecare d-l G. Diradurian pe înodarea unei relații matrimoniale între mama sa și tatăl meu? Mizînd în felul acesta pe o reechilibrare și economică a situației sale familiale? Un astfel de proiect, complet iluzoriu, dacă a existat fie și în formă embrionară, nu poate decît să mă facă să zîmbesc – am arătat mai sus, în termeni din cei mai moderați, de ce. Totuși, o astfel de eventualitate ar explica destul de convingător de ce, încă din “Memorialistică I” (v. p. 149), iar apoi, repetat, în “Memorialistică II”, G.D. se agățase atît de hotărît de ideea morții premature a mamei mele, idee nu calomnioasă în sine, deși în fond necuviincioasă, ci pur și simplu falsă, perfect simetrică însă cu cea a decesului prematur al tatălui său, ceea ce ar explica între altele, cauza pentru care, în mod pur imaginar bineînțeles, pare să fi plasat ambele evenimente cam pe la aceeași dată. Elementul decisiv al acestei predatări imaginare – în contrast semnificativ cu postdatarea excursiei înseși – e furnizat nu de “Memorialistică II” (cartea incriminată) ci, deja, de volumul precedent. Într-adevăr, la pp. 89-90 ale acestuia, “memorialistul” ne comunică un fapt în sine exact (e drept că volumul I al “Memorialisticii” nu debordează de venin calomnios și de abjecție injurioasă ca cel de al doilea), anume că mama, Ecaterina Șișmanian, membră a Uniunii Scriitorilor, traducătoare din rusă nu doar a lui Dostoievski, Leonid Andreev, Panteleimon Romanov ori a Anastasiei Țvetaeva (Amintiri) dar și a unui roman coreean buddhist din secolul XVIII, Visul celor nouă suflete de Kim Man Cijun și chiar, în tinerețe, a Călărețului fără cap de Mayne Reid (menționez ce-mi mai amintesc dintr-o listă de peste 20 de titluri), a tradus “Jucătorul” de F.M. Dostoievski. Or, “Jucătorul” a apărut în vol. 4 al seriei Opere a marelui scriitor rus în 1968. Intervalul definit între această ultimă dată și data reală a excursiei brașovene (1971) cuprinde cu necesitate data decesului mamei mele imaginat de “memorialist”. Ceea ce înseamnă că, instinctiv, acesta a tins să identifice data decesului real al tatălui său cu cea a decesului imaginar al mamei mele: 1969. În sens invers, plasarea falsei morți a mamei tocmai în jurul lui 1969 și nu mai tîrziu (ar fi putut furniza în acest caz alte elemente de datare) reprezintă un indiciu privind data reală a excursiei: 1971 iar nu 1975. De altfel, G.D. nu furnizează direct nici una din aceste două date. Precizează numai că excursia ar fi avut loc cînd aveam eu 24 de ani (1975 de vreme ce sînt născut în 1951), cînd în realitate excursia a avut loc cînd avea el această vîrstă (1971 de vreme ce s-a născut în 1947). Jocul acesta al identităților paralele și al substituțiilor arbirare e una din caracteristicile acestui capitol 19 al “Memorialisticii II”.
    Să încercăm să rezumăm această bizară coregrafie a binomurilor identitare. Unui decedat real (tatăl “memorialistului”) i se opune o decedată fictivă (mama mea, ce a murit, de fapt, abia în 1996); în plus, 1969, data decesului real al lui Diran Diradurian, pare să exercite o atracție deosebită asupra “memorialistului” de vreme ce menționînd traducerea din 1968 a mamei mele (“Jucătorul” de Dostoievski), pare să-i plaseze moartea imaginată în intervalul 1968-1971 – de ce nu, prin urmare, în 1969!
    De asemeni, cu inversiunea corespunzătoare a genurilor, unui văduv fictiv (divorțat real), tatăl meu, i se opune o văduvă cît se poate de autentică, d-na Diradurian. Analogia celor două statuturi, analogie fabricată de G.D. însuși, dar ce mai contează, pare să legitimeze în spiritul acestuia, o apropiere de tip matrimonial între cei doi. Dimpotrivă, menționarea statutului real de divorțat al tatălui meu pare să-l fi stînjenit pe acest puritan subversiv ce preferă, s-ar zice, tihna morală a falsificatorilor. Incidental, ar mai fi de remarcat că tehnica “rezolvării” unei situații critice reale printr-o inversiune fictivă mai apare cel puțin o dată, anume cu ocazia decesului tragic, desigur, al tatălui d-lui Diradurian. E drept, proiecția inversată a situației reale nu e efectuată, în acest caz, prin intermediul “operei memorialistice” ci într-un roman, “Sceleratul” (v. pp. 99-102). Astfel, dacă divorțul real la părinților mei e transformat în decesul fictiv al mamei mele, decesul real al lui Diran Diradurian e preschimbat în roman în divorț fictiv, sau, mai exact, în despărțirea subită și, cumva, inexplicabilă a părinților autorului. Din păcate, acest scenariu ideal ce-ar fi făcut ca doi mari răniți, un văduv și o văduvă, să-și calmeze reciproc durerea printr-o foarte consolatoare căsătorie e, vai, contrazis de realitatea unei relații discontinue, mai degrabă un soi de camaraderie pe care acest hipersusceptibil o interpretează într-o cheie inutil sordidă, calomnioasă în fond (“E foarte perfectabil să faci reclamă vieții, nefericită-văduvă-dudache-Eliza, dar nu știu dacă mergi cu el că-ți face plăcere compania lui, că lui îi face plăcere compania ta, sau ca să tragi un avantaj de pe urma opulenței bătrînului ziarist” – à propos de “bătrînul ziarist” precizez că d-na Diradurian e cam cu doi ani mai în vîrstă decît tatăl meu). Întregul “dialog” ba poate întregul capitol 19 exprimă, agravînd-o, contradicția intrinsecă și cumva insolubilă a acestei duble atitudini. Și totuși, dacă mecanismul postdatării descris mai sus pare destul de credibil, n-aș putea spune că înțeleg prea bine mobilul psihologic al acestui “omor” memorialistic al mamei mele. Antipatia? Dacă despre asta e vorba trebuie să spun că era împărtășită. Cam din perioada urmînd îndeaproape abandonarea studiilor lui universitare, deși nu cred că din această pricină, mama a părut să nutrească o veritabilă repulsie pentru personaj. Era ea la curent cu stilul de viață al acestuia și-l dezaproba? E vorba de vreo obrăznicie față de cunoștiințele feminine ale mamei sale, de genul cărora “cabotinul”, mai tîrziu “sceleratul”, le deținea secretul (cf. supra, p. 16)? N-am știut-o niciodată și, sincer, prea puțin mă interesează. S-ar putea însă ca motivul veritabil să fie legat de tatăl meu. Am văzut mai sus, situația de văduv s-ar zice că i se părea d-lui Diradurian mai onorabilă decît aceea de divorțat. “Pentru că soția sa, Katia, murise, Tache (mereu aceeași nonșalanță a autorului ce-și numește mama simplu “Eliza”, iar tatăl, tot atît de simplu, “Diran”, n.m.) începuse de mult să mănînce numai la restaurant” (p. 412). Datarea acestui deces fictiv în jur de 1969, ne-ar fi plasat pe amîndoi într-o situație simetrică, ce poate convenea psihologic acestui anxios fabricant de paralelisme și “cloni”. Dar am putea totuși să luăm ca reper al decesului fictiv data chiar a divorțului: 1960. La data reală a excursiei aș fi fost deci orfan de mamă de vreo 10-11 ani! La cea fictivă, de circa 15! Și eu care nu știam nimic! Pe de altă parte, s-ar putea ca simpla frecventare, de către tatăl meu, a restaurantelor – vreau să-l liniștesc pe d-l Diradurian, mereu cele mai bune ale Bucureștilor, cu o excepție marcantă totuși, “Athénée Palace unde mult ne place” vorba lui Nichita Stănescu – să i se fi părut cumva reprehensibilă autorului “Sceleratului”. Lipsiți de veritabile criterii etice libertinii (sper că d-l Diradurian nu se va simți insultat de acest termen), ca și prostituatele, de altminteri, pot deveni lesne victimele unui veritabil bigotism moral. În rest, recădem pe teza căsătoriei dintre văduvi. “Am impresia, dar nu sunt sigur, că în acea perioadă Tache a făcut oarecum curte mamei mele. Mama rămăsese văduvă și și Katia murise (s.m.). În orice caz, chiar dacă o căsătorie ar fi fost posibilă între Eliza și redactorul meu șef, ea n-a avut niciodată loc” (p. 409). Încă o dată, va fi sperat d-l Gabriel Diradurian în realizarea acestei “posibilități” complet iluzorii? Iar “omorul” ar fi expresia unei dezamăgiri? Sau simțind latura neplăcută a afacerii – căci dacă mama lui rămăsese într-adevăr văduvă, mama mea trăia – autorul “Memorialisticii” va fi încercat s-o atenueze “simetrizînd” cumva situațiile? Toate acestea sunt posibile deși cumva insuficiente. Nu vreau să scormon o traumă probabil încă sensibilă, cu toate acestea mi-e greu să nu cred că recuperarea tatălui pierdut – un tată detestat totuși de-ar fi să luăm în serios mărturia de la pp. 157-159 ale “Memorialisticii I” ca și teribila scenă de sadism parental din “Sceleratul”, pp. 71-74 (voi reveni poate mai jos asupra acesteia) – reprezintă mobilul profund atît al anticipării decesului mamei mele cît și al întregului atentat calomnios la adresa mea (tentativă de omor moral). Ba de fapt ar mai fi fost un detaliu ce complică tabloul și care, prin legitimitatea lui indelebilă, tulbură fantasmele d-lui Diradurian: eu. Dacă pe mama mea “memorialistul” o “asasinase” dintr-o trăsătură de condei, anticipîndu-i pur și simplu cu aproape trei decenii data decesului (și comițînd astfel ceea ce am putea numi un fals în “acte” publicate), cum ar fi putut G.D. să mă asasineze literar și pe mine, ce mă încăpățînam să trăiesc încă? Măsluindu-mi dacă nu moartea, viața deocamdată, și conferindu-i toate caracteristicile ficționale ale infernului. Prin calomnie și injurie sistematică deci.
    Bineînțeles, fără să uite să mă distribuie chiar pe mine, cel mai calomniat din această carte a calomniilor, în rolul abject al calomniatorului, ceea ce-i oferea, în plus – mereu prin intermediar, desigur! – plăcerea să mă “zdrobească” sub o veritabilă avalanșă de insanități și bolboroseli “etice”, de fapt simple injurii.
    Cîteva elemente ale acestor “bolboroseli”? “Scrânteala nativă” – deci există o alta achiziționată – s-ar completa, în cazul meu, apud G.D., cu o “defecțiune” “majoră” constînd, “evident” din “educația pe care n-a(m) primit-o”. “Eu nu știu ce-a păzit marele-dudache-tatăl-ziaristul-Tache de a scos ca rezultat un așa boschetar?” se întreabă cu năduf “memorialistul”, nu sub nume propriu, nu, ci, brav, sub acela al mamei sale (reziduu comportamental infantil?).
    În mod curios, chestiunea aceasta a “educației” nereușite pare să mascheze și deci, mereu sub camuflaj identitar străin, să permită dezvăluirea unor reproșuri profunde de ordin pedagogic pe care “memorialistul” are aerul că le adresează, în primul rînd, mamei sale (episodică directoare a școlii armene din București, altminteri lipsită de formație pedagogică stricto sensu), sau poate în general părinților săi (relațiile cu tatăl, Diran Diradurian se revelă, atît din literatura cît și din “memorialistica” fiului, prea puțin amene). Accentul cade mai ales pe chesiunea educației sexuale. “Nu mi-am iertat niciodată părinții că m-au lăsat la voia întâmplării și nu mi-au vorbit niciodată despre apariția nevoilor sexuale la un moment dat în viața adolescentului. Mai ales pe tatăl meu care trecuse prin asta, știa că e foarte normal și, dacă el mi-ar fi vorbit în prelabil despre sex, n-aș mai fi trăit acea frică, acea groază, crezând că eu fac o crimă” (“Memorialistică I”, pp. 157-158). Foarte semnificativ, continuarea pasajului asociază resentimentul față de părinți cu cel față de sistemul comunist: “Când am mai crescut am văzut că a nu vorbi despre sex e ceva tabu în societatea comunistă (sic!). Cărțile de educație sexuală erau interzise, nu se găseau decât foarte puține din cele publicate înainte de război, cine le avea nu le dădea la nimeni căci putea s-o pățească de la autorități, odată ce ele erau interzise și, bineînțeles, nici eu nu avusesem acces la nici una dintre ele. Nici pentru asta n-am iertat niciodată societatea comunistă” (p. 158, s.m.). În fine, pasajul final al cărții, extrem de revelator, în ciuda inexactității definiționale pe care o comportă: “Nevoile sexuale m-au luat prin surprindere, simțeam în mine transformări mari și dezechilibrări adânci, am avut emoții conflictuale simultane (definiția schizofreniei în dicționar este: stare de emoții conflictuale simultane), încă de pe atunci mă angajam pe drumul distrugerii nervilor mei. Și, Doamne, era atât de normal ceea ce se întâmpla! În anii adolescenței care a urmat am căpătat un sindrom teribil de vinovăție care n-a dispărut nici astăzi. La acea ejaculare pe care am avut-o atunci, în noaptea aceea, s-a terminat, cred, copilăria mea” (pp. 158-159).
    Nu știu ce dicționar a folosit autorul, dacă realmente a utilizat vreunul, însă definiția DEX-ului este următoarea: “Schizofrenie. Boală mintală cronică caracterizată prin slăbirea și destrămarea progresivă a funcțiilor psihice și prin pierderea contactului cu realitatea”. Nu sînt nici psiholog nici psihanalist, cu atît mai puțin psihiatru dar mi se pare evident, inestimabile d-le Vosganian, că d-l Diradurian e o persoană nu psihic ci psihologic perturbată, foarte grav perturbată, nu un “schizofren” cum se definește singur ci un ins emoțional tulbure, versatil și destul de fragil deși perfect lucid, pe de altă parte, intelectual vorbind, și deci responsabil de actele sale. E de altfel extrem de semnificativ faptul că d-l Diradurian definește schizofrenia ca fiind o “stare de emoții conflictuale simultane”, dacă ținem seama de obsesia memorialistului de a-l “clona” pe Dostoievski; într-adevăr, la p. 379 a “Memorialisticii II” aceeași formulă apare în legătură cu autorul “Demonilor”: “cum a dus o viață vicioasă (evident de Dostoievski e vorba n.m.) având de-a face numai cu prostituate în timp ce, în ceea ce creea, era numai suflet și sensibilitate; cum din această contradicție pusă pe picioare de el (sic!), din aceste emoții conflictuale simultane (s.m.) s-a angajat pe drumul bolii mintale” (vrea d-l Diradurian să implice că în plus de epilepsie Dostoievski ar fi suferit și de schizofrenie ?). Se ajunge astfel la un paradox. Luciditatea, departe de a reprezenta un factor de echilibru, devine un vector de dezechilibrare, un fel de “de ce nu, de vreme ce e posibil!” pe care și-l adresează în permanență d-l Diradurian. Actul nociv nu e comis din lipsă de discernămînt ci tocmai pentru că e înțeles ca atare. O suită de traumatisme comportamentale profunde, mai ales de ordin sexual, dar nu numai, un fel de carență a autorității în contextul unei psihologii hipersensibile și hiperinfluențabile, și, prin compensație, hipermefiente, decesul brutal al tatălui și altele, ce nu pot fi evaluate din lipsă de informație, combinate cu un factor literar, o înțelegere extrem de eronată a lui Dostoievski, în special a acelui “totul e permis” din “Frații Karamazov”, adagiu, desigur, extras de marele scriitor rus din epistolele apostolului Pavel (1 Corinthieni 6.12), au generat acest tip de comportament moralmente inversat (schematizez mult, evident). Un comportament ce, în același timp, adîncește traumatismul emoțional, furnizînd, în planul acestei “etici inversate”, un fel de “confirmare” superficială (nu cred că numele lui Nietzsche ar trebui evocat în acest context). Rezultă, deci, inestimabile d-le Vosganian, că finanțînd publicarea acestei cărți, defăimătoare nu numai în ce mă privește, ați comis un act extrem de grav nu doar în direcția victimelor afabulațiilor calomnioase și ale elucubrațiilor injurioase ale d-lui Diaradurian dar, într-un sens, față de d-l Diradurian însuși, în măsura în care nu ați putut contribui decît la agravarea dezechilibrului psihologic al acestui ins atît de versatil și manipulabil.
    Alte “resturi”? Reproducîndu-le, trebuie să recunosc că înverșunarea lui G.D. împotrivă-mi prin absurd frizează comicul. Enumăr: “individ incompetent care are hibe mari la ceea ce se numește normal”, “ale cărui divagații mentale și verbale arată ușor că, deși are o diplomă universitară, a băgat degeaba în cap un milion de cărți” (sic!) – reamintesc, în același sens, “educația prăbușitoare” ce mi se atribuie și lecturile excesive: “Cred că ești prea căpos. Ai ajuns așa pentru că ai citit prea mult”, “după ce a citit așa de mult – eu adică n.m. – că a ajuns să aibă toate ideile foarte încurcate, delicvente (sic) și mai ales neclare”, toate bineînțeles cu urmări dezastruoase pentru sănătatea mea mintală și morală –, “care nu e poate depresat dar care îi bagă pe alții la depresie” (nu înțeleg deloc despre ce e vorba!), “un tâlhar, un corsar și un brigand traumatizat” (îi asigur pe d-nii Vosganian și Diardurian că n-am jefuit pe nimeni nici pe mare nici pe uscat, cît despre chestia cu “brigandul traumatizat” misterul e prea profund!), “care stă mereu pe aceleași drumuri care nu duc nicăieri și care au mai fost pomenite” (sic!), “care nici măcar nu acceptă să aibă în picioare niște pantofi ca lumea care îi sînt oferiți în mod gratuit de mătușa sa” (aluzie la un pasaj anterior, nu mai puțin absurd decît acesta v. p. 443 a “Memorialisticii II”), “care are în căpățînă ceva ce seamănă mai mult a babilonie”, “care practică non-stop tot felul de bombardamente aiuristice numai pentru că-i place și-l distrează să bombardeze și care dă-n stânga și-n dreapta la nimereală numai ca să dea. Pentru el e un fleac să se ia de dudache-Așod, de dudache-Tache, de dudache-Gabi, de dudache-Satenig și de dudache-Eliza, să înșire la oameni serioși o grămadă de zevzecisme și nelegiuisme (s.m.), să ia în balon tot ce se poate lua în balon și mai ales ce nu se poate lua în balon” (p. 456). În ultimul pasaj “memorialistul” îmi reproșează vădit tocmai ceea ce-mi atribuie el însuși din propria-i imaginație, toate “zevzecismele” și “nelegiuismele” aparținînd integral autorului “Sceleratului”.
    Două detalii încă. În primul rînd, nici regretatul Așod Șarafian, nici mătușa mea, răposata Satenig Bostanian, inutil și crud batjocoriți (mai ales cea de a doua) de “bombardamentele aiuristice” ale “memorialistului”, nu participaseră la excursia brașoveană și n-ar fi putut, prin urmare, să devină victimele “bombardamentelor” ce-mi sunt calomnios atribuite. În al doilea rînd, mi se pare stranie obstinația cu care această vorbuliță ineptă, “dudache”, creație exclusivă a talentului literar al d-lui Diradurian, continuă să fie utilizată chiar și atunci cînd vrînd chipurile să mă “demaște”, s-ar fi căzut să folosească, prin contrast, un limbaj mai civil decît cel ce-mi este atribuit. Vădit, d-l Diradurian nu poate renunța la “găselnițele” sale literare nici măcar în cazul în care, contextual, îl deservesc!
    Un fel de mixaj tulbure de complex de superioritate și de inferioritate, cocktail psihologic la drept vorbind destul de banal, subiacent deja în pasajele menționate mai sus, îl împinge pe “memorialist”, în travesti “dialogal” bineînțeles, să recurgă la un fel de paralelism burlesc între domnia sa și umilul de mine, paralelism pe care nu prea știu ce-l justifică sau explică. La urma urmelor, pentru funcția de alter-ego de luat la ochi, d-l Bedros Horasangian în dubla sa calitate de scriitor și vechi prieten al “memorialistului”, ba chiar și rudă, sau de ce nu dvs. d-le Vosganian, scriitor, desigur, dar mai cu seamă președinte al atîtor “comitete și comiții”, un veritabil cumulard social, curat “demnitar”, ce mai, ați fi fost mult mai potriviți decît mine, ins obscur, iar în planul relațiilor cu d-l Diradurian însuși abia ceva mai mult decît o simplă cunoștință. Și totuși! Înainte de a cita mă simt obligat să mă scuz pentru toate elucubrațiile, evident calomnioase, ce mi se atribuie și pe care, finanțînd publicarea volumului, ați găsit cu cale să le faceți publice, d-le Vosganian.
    “Nefericita-văduvă-dudache-Eliza e mare pedagogă. O știe toată lumea. A fost profesoară și directoare nefericită-dudache-Eliza. Ea e nemulțumită de educația pe care mi-a dat-o dudache-bătrânul-ziaristul sorții-al morții și al destinului (sic! prin această sintagmă grotesc-parodică e vizat tatăl meu n.m.). He, he! Dar ia să vedem, nefericita-văduva-dudache-Eliza ce educație a dat ea preareușitului ei fiu Gabi? Când ne uităm la nefericitul-dudache-fiul, vedem pe nefericita-dudache-Eliza. Adică etalonul ratării, om care a știut foarte multă matematică (mă rog, acum în orice caz nu mai știe, altfel n-ar afirma la p. 444 că 100 x 100 = 100.000 iar la p. 321 că 300 x 15 = 1500! n.m.) și fizică în mod inutil (nu pot să mă pronunț n.m.), om care a dat cu piciorul unei diplome universitare (nu c-aș vrea să-l contrazic însă cu prilejul excursiei brașovene “memorialistul” părea extrem de încîntat de această ispravă n.m.), un om care n-a putut ajunge nici măcar fotbalist, un om neînsurat la douăzeci și opt de ani (regret, dar la data excursiei G.D. nu avea decît 24 de ani n.m.) – probabil navighează din curvă în curvă –, un ziarist prăpădit la un ziar prăpădit unde ține o cronică muzicală prăpădită și o cronică teatrală prăpădită (e vorba de “Nor Ghiank”, ziar unde eu aș fi vrut să fiu angajat dar unde tatăl meu a refuzat în chip repetat să mă angajeze; am publicat numai vreo 3-4 texte critice traduse din română de unul din redactorii ziarului, afirmația de la p. 468 “Aș mai menționa că Ara… n-a publicat nici măcar un singur articol la “Nor Ghiank” fiind, ca atîtea altele, falsă n.m.), un om care n-a știut să lupte cu viața, în armată n-a primit niciun grad și-a rămas simplu soldat (una din ideile fixe, aș putea spune unul din bizarele complexe de inferioritate ale d-lui Diradurian; tatăl, răposatul Diran Diradurian ar fi avut gradul de sublocotenent și calitatea de comandant de baterie cf. Bogdan Căuș “Figuri de armeni din România” Editura “Ararat” 1997 n.m.), un depresat (la p. 456 sînt eu însumi definit ca “brigand traumatizat” – înțeleagă cine-o putea – și ca ins “care nu e poate depresat – dar îi bagă pe alții în depresie”, altă formulă misterioasă n.m.), un om care a găsit refugiu în scris din motive care nu pot fi lăudabile (nu văd la ce se referă autorul n.m.), un fel de naufragiat care are singura speranță să treacă poate vreun vapor pe lângă el și să-l salveze de la înec, un om care în mod compromițător mi-e prieten (contest hotărît “prietenia”, cît despre voința de a mă compromite e evidentă n.m.). El este egal ea. El este rezultatul geniului pedagogic al nefericitei-văduvei-dudache-Eliza. O întreagă situație! O întreagă deplorabilitate! Și, pac, eu, nefericitul-dudache-Ara, sunt cel care n-am fost bine educat. Pac, țac – krank, bum – nefericitul-dudache-ziaristul vieții și al morții-Tache n-a știut să-mi dea educație. Am absolvit Facultatea de Limbi Orientale, am o diplomă universitară, sunt însurat și nu umblu din curvă în curvă (la data reală a excursiei, 1971, n-o cunoșteam încă pe Dana Popescu, nu puteam deci să fiu însurat cu ea, este în schimb perfect adevărat că din relațiile mele n-au făcut niciodată parte prostituatele, e un simplu fapt ce nu comportă o eventuală judecată de valoare n.m.), n-am vrut niciodată să ajung fotbalist (exact, deși nu văd meritul; oricum, în plan sportiv, îl admiram mai ales pe Ilie Năstase, deși jucam destul de prost tenis n.m.), am făcut armata numai șase luni și am terminat-o cu grad de locotenent (ideea fixă complementară a d-lui Diradurian și care testează simplu cît de puțin mă cunoaște: în realitate n-am făcut armata, am fost scutit pe motiv de boală, o hepatită de care m-am îmbolnăvit în 1972, probabil cu ocazia unei campanii de vaccinare la facultate; nu am prin urmare nici un grad, nici în armata română nici în vreo altă armată din lume n.m.), la mine scrisul e vocație nu refugiu, n-aștept niciun vapor să treacă pe lângă mine să mă salveze…” (pp. 452-453); restul pasajului e prea elucubrant pentru a mai merita citarea.
    În fine, pentru ca peisajul decăderii mele morale să apară complet, nu putea să lipsească, presupun, “alcoolismul”. Pe ce temei? Să vedem ce ne comunică în aceasta privință “memorialistul” (travestit în mama domniei sale, d-na Eliza Diradurian). “Și mai e o chestie: am observat că individul (eu adică n.m.) a și băut deja patru pahare mari de vin fără strop de sifon sau apă minerală. Păi, cum să nu fie asta o situație alarmantă pentru puterea lui de a gândi și o situație de panică pentru noi toți ceilalți, pe care individul îi tot aduce la starea de ou și oțet (sic!). Cred, năucule-nefericitule-dudache-Ara, că nu trebuie să menționez cine-i individul respectiv” (p. 456). Mărturisesc că m-a pufnit rîsul cînd am ajuns cu lectura la “starea de ou și oțet” la care-i “adusesem” pe “toți ceilalți” convivi. Că i-aș fi adus la disperare dacă elucubrațiile ce-mi sunt atribuite mi-ar fi aparținut în adevăr, mai pot înțelege! Dar la “starea de ou și oțet”, hotărît nu! În ce privește “alcoolismul”, nedumerirea mea e deplină. Nu știu dacă “patru pahare mari de vin fără strop de sifon” te pot defini ca “alcoolic” sau nu și nu știu dacă băusem patru pahare la restaurantul acela din Brașov (“Aro” spune “memorialistul”, deși, după amintirile mele, discuția reală la care m-am referit déjà a avut loc la hotel, unde n-am băut nimic). Știu de asemeni că nimeni din cei ce mă cunosc cu adevărat nu m-a tratat de alcoolic, că de multe ori la “ceaiurile” cu prieteni mă ilustram prin faptul că nu puneam strop de băutură în gură (în afară de sucuri sau pepsi) și că tocmai în perioada excursiei și după începusem să renunț treptat la orice alimentație carnată, optînd pentru un vegetarianism din ce în ce mai strict, punctat de posturi săptămînale de 1-3 zile, perioade cînd nu beam decît cafea. Simțeam nevoia unei schimbări în profunzime și descoperisem asceza cu un entuziasm pe care nu mi l-aș fi bănuit. Chiar și acum, cînd am renunțat demult la toate acestea și le contemplu doar cu nostalgie, în afara perioadei sărbătorilor (Crăciun, Anul Nou, Paști) sau a celor cîteva aniversări familiale se întîmplă rar să beau mai des decît de două ori pe lună, și atunci cu măsură.
    Fără să încerc să mai disting injuriile și calomniile de fluxul elucubrațiilor gratuite și renunțînd de a mai discuta neverosimilitatea aserțiunilor ori suprarealismul abject care le traversează, iată o nouă mostră a aberațiilor ce-mi sunt atribuite, pe care o dau mai mult ca pe o curiozitate și ca o probă, poate, a “virtuozității” pe care o pot atinge anumite “exerciții de incoerență”.
    “Dragă nefericită-văduvă-vârstnică-mama mare-babă-dudache-Eliza, hai să dăm cărțile pe față. Pe dumneata te doare în cot de mine. Și folosesc acest cuvânt de “cot” ca să nu stabilesc o altă locație mult mai exactă și mult mai sugestivă unde te doare de mine, nu trebuie să-ți soliciți imaginația ca să găsești locația respectivă; mă rog, pot să-ți dau indiciul că e o locație care nu-i atât de frumoasă precum cotul. Asta-i întreaga problematică, cu asta se ocupă întreaga împrejurare respectivă și actuală (sic!). În locația aceea te doare pe dumneata de mine. Acesta-i adevărul! Asta-i verticalitatea! Asta-i ticăloșia! Asta-i pungășia! Asta-i delicvența! Asta-i inconsecvența! Uite cum în fața întregului Univers și a galaxiei noastre, dudache-Ara e jignit de-o manieră inadmisibilă și irecuperabilă, la restaurantul “Aro” din Brașov! Va să zică, trebuie să cugetăm. Cred că nu e nevoie, nefericită-văduvă-dudache-Eliza, să menționez că și pe mine mă doare de tine în aceiași locație unde te doare și pe tine de mine, locație care – după cum am mai stabilit – nu e exact cotul ci ceva care nu-i așa frumos precum cotul. Iată echitabilitatea! Iată cum se potrivesc perfect lucrurile! Iată cum se dă răspunsul nimerit la o mare jignire! Iată retalierea necesară! Iată situația care e cerută și acuzată de întreaga istorie a mapamondului! Iată cum apare în lume marxismul! Acum nefericita-această redactor-văduvă-dudache-Eliza știe cu precizie locația care joacă rolul de echilibrare în fața rănilor multiple pe care această dudache le-a provocat unui om foarte sensibil, inteligent, cultivat, înzestrat, delicat, subtil, orientat, derutat, bramburit și căruia îi place să vorbească numai ca să vorbească (sic! cine mă cunoaște, cum nu e cazul lui G.D. știe că în societate sunt mai degrabă taciturn! n.m.). Bravo, nefericită-văduvă-mama mare-dudache-Eliza! În plus, sunt și bețiv! Cică beau de mă sparg. Cică patru pahare mari de vin! Păi ce, stă o nefericită-văduvă-hoașcă să-mi numere mie câte pahare de vin beau? Nefericita e incisivă? O interesează multe? Face pe ziarista cu mine? Că ziariștii sunt cei ce vor să știe tot sau cei ce inventează tot felul de minciuni. Căci principala preocupare a ziariștilor e să-și bată joc de toți, să înjure pe toți, să demoleze pe toți, să compromită pe toți și, mai ales să arate că sunt ei deștepți și să nu vină niciodată cu ceva constructiv (s.m.). Iată ziarista-nefericita-văduva-vârstnica-dudache-Eliza! Marele pedagog! Marele redactor al morții! Adică al vieții! Dar am să termin cu ea. Ce-mi pasă mie de o persoană care zice că face numai reclama vieții? O persoană care face numai reclama vieții, deci indirect a optimismului! O persoană aflată în cârca și în slujba optimismului nu poate să vină prea departe de ceea ce se cheamă nerozie. Chiar cade exact pe această noțiune. A, dacă era o persoană care iubea tragedia, deci adevărul, atunci poate locația era alta. Și dacă termin cu ea, de ce naiba trebuie să mă ocup?” (pp. 456-457).


    Înainte de a aborda ultima articulație mai importantă a capitolului, pseudo-dialogul cu, pe atunci, domnișoara Ani Altunian, cîteva observații. Evident, înainte de toate, principala: nimic din ce e scris în acest capitol 19 al “Memorialisticii” n-a fost spus, toate aceste elucubrații suficient agramate reprezentînd produsul exclusiv al imaginației veninoase a d-lui Diradurian. O însăilare de calomnii și insulte perfect gratuite. O a doua observație privește, ca să spun așa, “recursul la metodă”. Într-adevăr, printre atîtea deghizări și travestiuri, “memorialistul” sfîrșește prin a-și descrie cu destulă acuratețe “metoda” (chit că o atribuie, în chip calomnios la urma urmelor, ziariștilor – poate colaboratorilor la ziarele de scandal!). Un amestec de veleitarism și minciună, de injurie și denigrare gratuită, de calomnie și de pretenție sterilă.
    Altfel spus, din toate cele de mai sus ca și din destulele ce vor mai urma se detașează, la început în forme încă relativ moderate la care nu m-am referit încă aici, unde în chip firesc am răspuns întîi elucubrațiilor ce mă șocaseră cel mai mult, un procedeu constant al “memorialistului”, cel puțin în ce mă privește (deși, cum ați văzut deja și cum veți mai vedea d-le Vosganian, injurierea și calomnierea mea mînjește în același chip toate persoanele implicate, direct sau indirect în proces, inclusiv, dacă mai era nevoie, pe dvs. înșivă). Într-adevăr, criticîndu-mă în replică la propriile lui calomnii, în termeni din ce în ce mai violenți, apoi de-a dreptul injuriindu-mă într-un stil din ce în ce mai isteric prin intermediul personajelor sale, care îl reflectă, reflectîndu-i în același timp imaginea unde mi-a încarcerat numele, “memorialistul” pune în scenă un abject joc de oglinzi. Pe scurt, s-ar zice un monolog mitoman camuflat de delirul unei duble isterii simbiotice.
    În fond, “memorialistica” d-lui Diradurian, în realitate o pseudo-memorialistică, cum cred că ați remarcat deja baremi din lectura acestei scrisori dacă nu din lectura directă a volumului, pare să funcționeze pe un dublu registru. Pe de o parte, cel al compensațiilor ficționale în raport cu frustrări, legitime sau nu, ale autorului – frustrări cu care n-am nimic de a face; de altfel, din materialul furnizat în carte nu se distinge totuși figura vreunui méchant, a vreunui “responsabil cu nenorocirile” altul decît G.D. însuși –, ce include, în principal tocmai la adresa mea (?!!), un cocktail special de calomnii și injurii, bizuit pe un mecanism al substituției și proiecției deresponsabilizante destul de clasic. Pe de altă parte însă, cel al unui soi de narcisism negativ, corespunzînd laturii “rebele” și “demistificatoare” a d-lui Diradurian (v. “devoalările” d-lui Cernat din prefața sa curat apologetică). Nu că această “revoltă existențială” (în plan dostoievskian, această inconfortabilă nevoie de-a purta “poveri”) ar avea cea mai infimă incidență politică, în acest din urmă plan fiul nomenclaturistului Diran Diradurian vădindu-se nu doar un veritabil “cuminte al compromisului”, ce aprobă “raționalitatea” sistemului chiar cînd găsește rezultatul coșmardesc (vezi în acest sens foarte pilduitoarea deși extrem plicticoasa scriere intitulată nefericit “Adevărata față a zeului Ares”) – anti-ceaușist moderat în stilul “vechii gărzi” mai mult decît în cel al opoziției anti-comuniste –, ci de-a dreptul un “nostalgic” (între multele “căutări ale timpului pierdut”, v. evocarea “paradisului” pentru odrasle de nomenclaturiști din capitolul 22). De altfel, pozițiile “contestatare” – criticile lui “nea Așod”, de pildă, cum delicat i se adresează G.D. (v. p. 427; e vorba, bineînțeles, de regretatul Așod Șarafian, v. infra p. 66) vizînd înțelept doar disfuncțiile nu structura sistemului – “memorialistul” mi le atribuie tot mie, în stilul inimitabil al “cabotinului” și cu intenția vădită de a le satiriza tocmai pe acestea, iar nu inepția unui regim intrat demult în “folclorul urban” prin bancuri. E vorba, deci, mai degrabă de o auto-marginalizare pe care am putea-o numi ludică de n-ar ascunde un soi de amărăciune veninoasă și resentimentară iar, sub sarcasm chiar, o persistentă însă în fond destul de banală anxietate de a se asuma. Frica de sine, de intransigența pe care o implică singularizarea într-un destin propriu precum și de construcția euristică a unei identități – iată fondul vanității negre, al relei credințe iremediabil meschine a “memorialistului”. Clasic, ura de sine, căci despre asta e vorba, se proiectează în detestare nemotivată dar cu atît mai înverșunată a celorlalți, mecanismul proiectiv selecționînd cu osebire pe imprudenții ce au îndrăznit a vrea binele interesatului și, în mod curios, mult mai puțin pe cei ce i-au făcut eventual rău cu adevărat. Oricum, d-l Diradurian nu furnizează o explicație valabilă, veridică, nu fictivă, a acestei animozități poate circumstanțiale, dar mai probabil existențiale, de nu cumva patologice. Calomnia devenind, s-ar zice, “soluția” acestui infantilism destul de comod la urma urmelor.
    Aș mai face două remarci liminare. În primul rînd, pornind în special de la pseudo-dialogul cu mătușa mea (la care mă voi referi mai jos), începe să se confirme o observație dezvoltată în cele ce urmează, anume aceea privind ștergerea progresivă a barierei stilistice dintre personaje, în funcție de intensificarea virulenței generale a discursului. În al doilea rînd, tot începînd din acest moment, începe să se verifice o altă remarcă, vizînd dublul delir simbiotic ce camuflează stîngaci monologul tot mai febril al “memorialistului”. De ce “simbiotic”? Pentru că totul se petrece ca și cum fluxul insanităților ce mi se atribuie ar nutri în reacție fluxul injuriilor cu care sunt “răsplătit” de figurile tot mai de imaginare ale “preopinenților” (în speță, ale “preopinentelor”). E firesc, cumva, ca, în aceste condiții, “memorialistul” să piardă tot mai mult controlul diferențelor stilistice ce definesc conturul personajelor dizolvate-n pamflet, în măsura în care aceste diferențieri, resimțite tot mai mult ca superflue, riscă să reprezinte un obstacol și ca un element de frînă în calea liberei desfășurări a violenței verbale în care autorul tinde să se complacă. Semnul poate cel mai vizibil al acestei “eclatări” a convenției dialogului în favoarea substanței monologale reale fiind desigur generalizarea “leit-motivului” “dudache”, utilizat de acum în toată libertatea ba chiar adesea inserat în sintagme-vagon din ce în ce mai “creatoare” (s-ar putea aproape vorbi de un “concurs”), de mai toate aceste figuri ale palavrei insane (v. abundent supra și infra, passim).
    Presupun că trebuie să vedem, inestimabile d-le Vosganian, în acest tip de plonjon temerar în abjecție, de lansare într-o cursă bizară unde ridicolul se întrece cu ignominia, ceea ce d-l Paul Cernat numește, în prefața domniei sale, “«devoalări» precise, operate fără anestezic despre politică și sexualitate ilicită, despre malversațiuni de tot felul (…) și altele asemenea”, de nu cumva avem de-a face aici cu acea ciudată “non-discriminare morală a faptelor relatate în numele adevărului mărturiei” ce “place foarte mult” criticului (și presupun că și dvs. în calitate de sponsor), dîndu-i “din plin” “senzația de autenticitate” a discursului (vezi pagina 10 a volumului). Că “memorialistul” îndrăznește să-și prezinte infama compunere, vădit monologală, ca un “dialog” între persoane reale reprezintă, desigur, o calomnie, monstruos agravată de batjocorirea post-mortem a memoriei unor persoane inocente ce nu se pot apăra, mătușa mea Satenig Bostanian, de pildă, (dar și răposatul Așod Șarafian), față de care atît G.D. cît și familia acestuia par să aibă, după propria lui mărturie, o anume datorie de recunoștință, poate nu exclusiv morală (voi dezvolta mai jos elementele legate de felul în care d-l Diradurian a știut, și în acest caz, să-și manifeste recunoștința).

    *

    Uneori, dincolo de mască se găsește tot o mască, tot așa cum dincolo de cinism nu se găsește altceva decît cinismul. La fel, de cele mai multe ori, dincolo de vulgaritate nu e altceva decît și mai multă vulgaritate. După cum dincolo de anumite forme bizare de stupiditate disperată se ascunde, cel mai adesea, un tenace complex al ratării; oricum, indiferent de motivație, trebuie să recunosc că rar mi-a fost dat să întîlnesc, literar vorbind, o acumulare mai obstinată de clișee neghioabe și de elucubrații demente decît în acest capitol 19 al “Memorialisticii II”.
    Un exemplu perfect al acestei metode ce nu acceptă să substituie demenței decît o formă de demență accelerată, iar elucubrațiilor furibunde, forme incomparabil mai delirante încă, e furnizat de pseudo-dialogul dintre “mine”, evident, și biata d-ră Altunian, metamorfozată într-o veritabilă bacchantă a insultei. După obicei, nimic nu corespunde cît de cît adevărului. Am relatat mai sus elementele principale ale foarte benignului dialog real pe care l-am avut cu d-ra Altunian, dialog la care, de altfel, nici G.D., nici ceilalți membri la excursie n-au fost de față (cum am mai spus plecaseră toți cu mașina, poate ca să caute cameră). E însă posibil, cel puțin tata îmi atrăsese atenția în acest sens, ca, în cursul excursiei, o relație mai intimă să se fi înfiripat între d-l Diradurian și d-ra Altunian, ceea ce ar putea, eventual, explica, prin proiecție, anumite lucruri. Relația pare să se fi terminat prost. Și oricît de puțin observator, n-am putut să nu remarc o discuție ai cărei termeni îi ignor și nici n-am încercat să-i captez, dar al cărei ton, combinat cu expresia mînioasă a d-rei Altunian și cu cea brutal rece a lui G.D., nu putea înșela. Manifestările vulgarității obscene capătă aici un aspect aș zice mai deliberat provocator decît în “dialogurile” precedente. Totul se petrece de parcă “memorialistul”, lepădînd ultimele veleități de decență, ar decide să “devoaleze”, vorba d-lui Cernat, o dimensiune a cinismului pe care pînă atunci o ținea în rezervă. Cuvîntez, sau mai degrabă d-l Diradurian cuvîntează prin personajele pe care și le-a construit.
    “– O părăsesc în voia sorții pe nefericita-văduva-vârstnica-dudache-Eliza, s-o las să trăiască în propria ei mizerie, să sufere și să mediteze la nimicnicia propriei ei vieți, sorți, morți și ia să vedem ce hram poartă fata asta drăguță, dudache-Ani?
    – Bă, lasă-mă în pace. După ce-am ascultat toate incalificabilismele tale (regăsim delectabilul vocabular al d-lui Diradurian, constituit din mereu același tip de creații lexicale rebarbative n.m.), nu prea cred că doresc să vezi tu ce hram port eu.
    – Ia, dudache-Ani, s-o luăm direct. Ești foarte frumoasă și aș vrea să te întreb cum e viața ta sexuală? La vârsta ta, acesta-i lucrul major al existenței. Nu?
    – I-auzi, golanul? Tu, mă prăpăditule, să mă întrebi pe mine așa prostie?” (pp. 457-458). “Discuția” continuă pe același ton.
    “– Prostie-prostie, dar sunt foarte aproape dacă nu chiar fix pe adevăr. Ai douăzeci și doi de ani (probabil, la data reală a excursiei, 1971, numai 18 n.m.), ești fată tânără, ești atractivă, ești trupeșă (sic! d-ra A. era mai degrabă sveltă!), ai forme, toată persoana ta trădează senzualitate puternică, e mai mult decât evident că sexul joacă un mare rol în viața ta. N-aș vrea să zic că ești obsedată sexual. N-am să spun asta. Dar de ce să nu recunoaștem totul cinstit (invocarea “cinstei” în context e absolut admirabilă n.m.)? N-ai să-mi zici mie că patul nu-i important pentru tine. Cine se uită și te vede în întregime și la chip, și la trup, chiar de la o mie de kilometri, detectează îndată că te sui imediat în acest pat, împreună cu el (s.m.). Și te sui cu el în pat chiar dacă nu-l iubești de te prăpădești. Aici nu-i nevoie de prea multă iubire. Nu? Așa, îți place de el, e înalt, e bine, are pieptul mare (sic!), poate îți place și chipul lui și te-ar interesa să vezi cum sărută buzele lui interesante, e cuminte, vezi că ai putere asupra lui, îți oferă puțin securitate prin comportamentul lui, vezi bine că n-o să te jignească și n-o să fie animal și, pac-țac hop cu el în pat (soiul acesta de onomatopee “rezumative” reprezintă una din specialitățile stilistice ale d-lui Diradurian; v. și pe pagina următoare: “Pac-țac, o conversație cu mine, apoi pac-țac cearceaful!” n.m.). Logic, nu? De unde atâta iubire pentru el? Chiar îți recomand să nu te duci în pat numai cu cei care te iubesc. Căci s-ar putea să rămâi mereu cu buzele umflate. Unde s-a mai pomenit unul care să te iubească? Oi fi tu așa frumoasă și sexy, dar de unde atâta iubire? Iar dacă nu înțelegi îți explic eu. Chestia aia nu știe carte. Nici nu prea iubește vreo inimă. Poți să ai tu cea mai frumoasă inimă din lume. Sau, de exemplu, să fii o brută. Chestia se uită doar la chestie. Pricepi? Și-atunci trebuie s-accepți realitatea. Pac-țac, hop în pat fără iubire. Și să știi că asta nu-i o nenorocire. E chiar plăcut. De fapt, nici nu trebuie să-ți spun eu ce-i plăcut. Știi tu mai bine că-i plăcut. Nu degeaba folosesc oamenii instrumentele zilnic. Te sfătuiesc să nu cauți iubire în viață. Ce-are cu prefectura?
    – Ce chestii îmi zice ăsta! Nici nu mă cunoaște bine. De-abia ne-am întâlnit și se poartă cu mine ca un saltimbanc. Ori știe prea multe, ori e un bou! Ori e un porc!” (pp. 458-459).
    Nu știu, d-le Vosganian, ce opinie aveți despre toate astea. Poate că, în fond, acest fel de vervă joasă vă amuză. Sau poate vă șochează totuși această incredibilă pasiune a trivialității amestecată cu libertinaj ieftin. Detest în genere să deduc din vreo formă oarecare de expresie artistică, indiferent de gen sau valoare, elemente privind moralitatea autorului. Găsesc această metodă complet ilegitimă, chiar cînd, de pildă, ar fi vorba de o scriere autobiografică ce nu se prezintă în chip explicit ca “memorii”. Totuși, în cazul de față, nu mă pot împiedica să citez din nou (cf. supra, p. 18) un fragment deosebit de semnificativ din romanul d-lui Diradurian “Sceleratul” (apărut, de altfel, la editura “Ararat” în 2000), deci, probabil tot cu prețiosul dvs. sprijin financiar.
    “O altă combinație legată de viciu și corectitudine făceam în momentul venirii în contact cu femei a căror moralitate nu era îndoielnică sau, mă rog, acest lucru nu era dovedit și public. Datorită faptului că ființa mea a început să-și procure plăcerile dragostei contra cost a avut loc o deformare a opticii mele. Mi-am însușit un anumit comportament față de sexul slab și nu mi l-am mai putut schimba. În plus, neîncrederea care a prins să se construiască în mine la vederea faptului că prostituția e extrem de răspîndită și că cele mai onorabile femei din viața de toate zilele își caută lupanare unde vor să-și stoarcă simțurile în orgii demne de epoca de decădere a Imperiului Roman, m-a adus la a privi cu un singur ochi orice femeie” (p. 111).
    Vi se pare că recunoașteți, cum să vă spun, curentul eidetic? În forme, ce-i drept, parcă-parcă mai civilizate!
    Pană de inspirație? Fapt e că măscările neghioabe continuă, într-un chip poate cam redundant. Astfel, d-ra Altunian e prezentată ca o fată “admirabil de spirituală”, nu prea-i limpede pentru ce dacă ținem seamă de injuriile și insultele ce-i sunt copios atribuite, ceea ce n-ar face-o să neglijeze, desigur, “patul” (“Spirituală-spirituală dar, ha, nu neglijezi nici patul. Dar foarte bine faci. Dacă realizezi toate, înseamnă că ești foarte completă în fața vieții. Adică ține-te să fii spirituală, dar insistă la fel de mult cu ce are legătură cu prefectura. Nu? Trebuie să fii consecventă. În fiecare zi amândouă. Și să fii spirituală, și să practici ceea ce trebuie să practici ca să poată să-ți funcționeze fiziologia”, p. 459). Felul acesta de a fi “complet în fața vieții” – replică burlescă la mens sana in corpore sano precum și versiune cinic trivială a lui carpe diem – amintește de altfel îndeaproape “pregătirea pentru viață” prin viciu atribuită cu generozitate vărului meu Ștefan ceva mai devreme (voi reveni mai pe larg la acest punct la locul potrivit). “Destinul” d-rei Altunian în viziunea “memorialistului”? “Pac-țac, o conversație cu mine, apoi pac-țac cearceaful! Acesta-i destinul tău. Iar dacă Dumnezeu (rolul divinității în context e extrem de neclar n.m.) îți oferă un asemenea destin fericit (sic!), repede-te cu lăcomie, pune mâna pe el, încalecă-l bine și ține-l strâns. Doar n-ai să dai cu piciorul la așa un chilipir” (p. 459).
    Una din tehnicile literare favorite ale d-lui Diradurian este hiperbola cronologică. La p. 316 a “Memorialisticii II” deja, d-l Horasangian e pus s-o utilizeze întru seducerea apt numitei Angela “De ce mă chinuiești, Angela? Te iubesc atât de mult/Ale tale doruri toate numai eu știu să le-ascult. De ce nu vii la mine? suntem așa buni prieteni de atât de îndelungat timp. Doar ne cunoaștem de 863 de ani”. Sau “cum să nu dau cadouri unei femei pe care o cunosc de 863 de ani… Angela! Asta vine de la “înger”. Dacă ai numele acesta, înseamnă că ești un înger. Am realizat asta încă din prima clipă când te-am cunoscut acum 863 de ani” (p. 317). Etc., etc. În pasajul consacrat d-rei Altunian secolele devin milenii. “– Ce-ai de spus la toate astea fericită-nefericită-prietenă de mii de ani?
    – Spun că ești foarte obraznic. Dacă nu cumva ești nebun de-a binelea” își continuă netulburat d-l Diradurian solilocviul paradoxal, pe mai multe voci.
    “– Ascultă, dragoste mică și naivă, eu dacă-ți zic toate chestiile astea, nu ți le zic la întâmplare. Te rog să mă înțelegi. Îți spun lucrurile astea doar ca să ne cunoaștem mai bine, pentru că am pierdut deja mii de ani ca să întemeiem o prietenie adevărată și astăzi iată că a sosit clipa să fim amici adevărați și să fim uniți pe vecie. Căci se prea poate ca mii de ani să fi fost dușmani de moarte, nu? Ce, nu s-au mai văzut cazuri în care dușmanii de moarte au devenit prieteni? E lumea plină de exemple. Astfel tu și cu mine, în chiar secunda asta, să fim o singură inimă, un singur suflet, un singur gând, un singur cuget, o singură conștiință și mai ales un singur trup. Ca-n Evanghelie. Logic, nu? Dacă am sta și-am medita, am putea îndată exclama: Chiar perfectabil!” (p. 459).
    Pentru ca doar o pagină mai încolo tema să fie reluată cu același aplomb.
    “– Asta adaug cu aceiași intenție de a cimenta în continuare, de a nuanța și perfecta prietenia noastră de mii de ani. Numai și numai atitudini de iubire!
    – Se vede de la o poșta că posezi naivitate (sic). Ha! Extrem de multă! Plus lipsă de orientare. Ai atâta lipsă de chestia asta încât te orientezi perfect (sic!!!). Ca să nu zic perfectabil. Iar atitudinile tale de iubire față de mine de mii de ani sunt reciproce (înțeleagă cine o putea! n.m.). Să știi asta. Adică nici eu nu te înghit de mii de ani” (p. 460).
    Independent de noile elucubrații și agramatisme ce ar fi trebuit să vă atragă cît de cît atenția, d-le Vosganian, mie în orice caz mi se pare straniu, dar poate și dvs., ca același procedeu retoric, ca să zicem așa, să fie utilizat atît de “mine” cît și de d-l Horasangian, sau, mai neted, ca atît eu cît și d-l Horasangian să ne exprimăm practic la fel (“analogiile retorice” dintre noi s-ar putea lesne multiplica). Sau și mai bizar, ca analogiile planului expresiei să ne cuprindă nu numai pe d-l Horasangian și pe mine, dar și pe d-na Eliza Diradurian ca și pe d-ra Ani Altunian. Nu vi s-a părut chiar deloc curios ca patru persoane complet distincte, cu structuri și culturi diferite să folosească în mare și chiar în detaliu cam aceleași turnuri lexicale și “găselnițe” retorice, pe scurt, să vorbească precum un individ unic: d-l Diradurian?!!
    În ciuda celor de mai sus, mărturisesc că reacția atribuită d-rei Altunian m-a luat oarecum prin surprindere.
    “– Câți ani ai, Beelzebul (sic !!!), că veni vorba de Biblie?” (p. 459).
    Nu știu dacă replica trebuie pusă în legătură cu mileniile atribuite relației mele cu d-ra Ani Altunian și nici n-aș putea spune ce muscă l-a pișcat pe “memorialist” pentru a mă identifica cu un vechi zeu cananeean, devenit ulterior prinț al demonilor, însă nu pot să nu remarc că mania lui G.D. de a demoniza membri ai familiei mele nu se limitează doar la umilul de mine. Vă mai amintiți poate, inestimabile domn (vă puteți împrospăta memoria consultînd pagina 9 a prezentei scrisori deschise) că d-l Diradurian o comparase deja pe mătușa mea, regretata Satenig Bostanian, nici mai mult, nici mai puțin decît cu Lucifer în persoană. Tanti Satenica – Hyperion? Pînă cînd se va permite “memorialistului” să batjocorească în deplină impunitate persoane inocente, vinovate doar de a-l fi cunoscut și a-l fi ajutat la nevoie, sau, și mai grav, persoane decedate! Pînă cînd va mai fi tolerată această pîngărire “literară” a morților!!! Și pînă cînd vi se va mai permite, d-le Vosganian, dumneavoastră, infamia de a participa la această inomabilă mîrșăvie, abuzînd de funcția de președinte al U.A.R.??? Funcție de care sînteți, vădit, nedemn!!!
    Am spus “vinovate doar de a-l fi cunoscut”, însă mă înșelam. Ar fi trebuit mai degrabă să spun: vinovate prin însuși faptul că G.D. a auzit cît de vag de existența lor, vinovate pentru că există chiar cînd această canalie abjectă nu le știe nici măcar numele. E cazul soției mele. Într-adevăr, la pagina 422, acest jalnic veleitar literar afirmă: “Era deja însurat, dar nu-i știam nevasta. Și nici nu era s-o întâlnesc vreodată”. Asta nu-l împiedică s-o insulte copios la pagina 460, prin intermediul proiecției fictive a d-rei Altunian, ea însăși calomniată și insultată implicit prin expresiile odioase ce i se atribuie.
    “– Fericită-nefericită-chestie-nechestie-dudache-Ani, am douăzeci și patru de ani.
    – Te-a dus vreodată taică-tu, dudache-ziaristul-morții-Tache (sic!!!), la femei? De mult aveai nevoie de reglabilitatea care te preocupă atât de mult.
    – Fericită-nefericită-chestie-nechestie-dudache-Ani, m-a dus încă din copilărie (sic!!!). Așa că nu căuta tu să găsești iregularități privitoare la o chestie care mă privește doar pe mine. Sunt și însurat.
    – Eu nu știu cine te-a luat pe tine de soț? O fi o greșală la mijloc. Cine știe ce împotmolită era aia care era să-ți devină nevastă? Sau poate era vreo disperată. Căci chiar tu mi-ai zis: “de unde atâta iubire?” Și: “chestia aia nu știe carte.” Și cum nici tu n-ai vrut să zici că eu-s obsedată sexual, nici eu nu vreau să spun de nenorocoasa ta consoartă că a fost sau este obsedată sexual (s.m.). Prieten drag! (Jocul preterițiilor e plin! n.m.).
    – Aș mai vrea să adaug, în legătură cu faptul că dudache-ziaristul morții-tatăl-Tache m-a dus de mic copil la femei, că sunt sătul de toate curvele din jurul meu. Încă de-atunci, și astăzi mi se întîmplă la fel, am dat dovadă și dau dovadă de totală naivitate, plus lipsă de orientare; nu știu ce m-apucă mereu că stau de vorbă cu toate curvele” (sic!!!).
    Nu știu și nici nu izbutesc să-mi închipui, inestimabile d-le Vosganian, cum vă simțiți în postura de Mecena al unui odios calomniator. Poate nu așa de rău la urma urmelor! Poate că această țesătură de elucubrații, insulte din cele mai vulgare și defăimări delirante vă produce vreo obscură senzație de satisfacție. Cum mă găsesc doar în umilul meu rol ce îmi închipuiam cu naivitate că nu stîrnea invidia nimănui, iar nu în acela de președinte de “comitete și comiții”, nu pot deloc să-mi dau seama. Nici nu aspir!
    În schimb, aspir, în măsura în care e posibil, să restabilesc cît de cît adevărul. Bineînțeles, pretind că d-ra Altunian n-a pronunțat nici măcar o silabă din cele înșirate atît de volubil de “memorialist”. Afirm însă, și sper să pot demonstra aceasta, că nici n-ar fi putut să le pronunțe. De ce? Pur și simplu, pentru că în 1971 cînd a avut realmente loc excursia la Brașov, pretext-cadru al tuturor inepțiilor, insanităților, insultelor și calomniilor de mai sus ca și al celor ce vor fi evocate de-abia de acum încolo, n-o cunoșteam pe Dana Popescu, acutalmente Șișmanian, soția mea. Or, este evident, poate nu pentru d-l Diradurian, locatar al Spitalului nr-ul 9, dar în orice caz, sper, pentru dvs. d-le Vosganian, că n-aș fi putut să mă căsătoresc cu o persoană pe care n-o cunoșteam încă. Precizez că n-am făcut cunoștință cu Dana decît în luna noiembrie 1972 și n-am devenit cu adevărat prieteni decît începînd cu luna mai 1973. Cît despre căsătorie, ea n-a avut loc decît în mai 1979, ceea ce înseamnă că fie la data implicată de “memorialist”, 1975 – de vreme ce stăruie să-mi dea 24 de ani în momentul faptelor –, fie, cu atît mai mult, la cea reală, pe care o revendic (1971), eram cu necesitate celibatar. De altfel, fie spus în paranteză, nu-i oare nițel curios ca un prieten atît de asiduu pe cît pretinde că-mi era d-l Diradurian (vă amintiți? sute de întîlniri, ce-i drept cu temă unică: Dostoievski!) să ignore pînă și asta, dacă la data excursiei mult invocate eram căsătorit sau nu! Pardon, el pretinde că eram! Ei bine, se înșeală cum se înșeală în toate, cum se înșeală cînd își “amintește”… tot ce zice că-și “amintește”! Se înșeală sau, mult mai probabil, minte! Am putut de altfel contempla mai sus (v. supra pp. 20-21) felul în care aceeași destul de stîngace post-datare îi servise “memorialistului” pentru a o calomnia în chip cu totul gratuit pe d-na Tatiana Iekel (refuz să citez din nou fraza incriminată), iar, plecînd de aici, pentru a mă calomnia, bineînțeles, și pe mine. De data aceasta, post-datarea slujind de trambulină insultelor complet absurde lansate, printr-un abject mixaj de discurs ipotetic și preteriție, contra soției mele. Iată-vă, dară, inestimabile d-le Vosganian în foarte puțin invidiabila postură de Mecena al calomniilor și insultelor, mai neted spus, de Mecena al elucubrației și abjecției!
    Evident, asta pe “banii contribuabilului” cum se spune în genere, ceea ce, dacă ținem seama și de elementul, mai mult decît probabil, de vindictă (cf.. supra pp. 8-9) implicat de gestul dvs., creează un caz dintre cele mai interesante.
    Aș vrea, totuși, să știu, inestimabile d-le Vosganian, chiar v-ați închipuit că soția mea e o “împotmolită”, o “disperată” sau poate vreo “obsedată sexuală”? Așa s-ar zice, de vreme ce ați sponsorizat cartea d-lui Diradurian; altfel spus, de vreme ce ați finanțat apariția unui volum de memorii, înseamnă că ați finanțat și sau chiar mai ales valoarea de adevăr a afirmațiilor pe care respectivul volum le conține. Cu atît mai mult cu cît n-am depistat nicăieri în cuprinsul volumului clasicul avertisment prin care editorul – de ce nu și sponsorul? – se distanțează de conținutul eventual contestabil al lucrării publicate, subliniind că opiniile, aserțiunile factuale și judecățile de valoare ale autorului nu-l angajează decît pe acesta. Mă tem, prin urmare, inestimabile d-le Vosganian că finanțînd editarea “Memorialisticii II” v-ați angajat și altfel decît financiar.
    În ce privește “mersul la femei”, al meu sau al vărului Ștefan, nu pot decît să-mi repet stupefacția și indignarea formulate deja la pagina 9 a scrisorii deschise ce, în alte condiții juridice, ar fi trebuit să vă închidă îndărătul unor foarte benefice gratii. E aberant, inestimabile d-le Vosganian, vai Mecena al aberațiilor obscene!, să vă închipuiți că în familia noastră copiii ar fi duși la prostituate sau că educația noastră infantilă ar fi bizuită pe viciu, deși o asemenea concepție nu e de tot în contradicție cu ideile cuiva ce interpretează, pe baza simplei suspiciuni, comportarea “celor mai onorabile femei” din perspectiva “orgiilor… epocii de decădere a Imperiului Roman” (v. supra pp. 15, 18, 34). Nu pot, prin urmare, decît să repet că eu însumi nu mi-am procurat niciodată “plăcerile dragostei contra cost” și, deci, că nu aveam nici un motiv de a ajunge la o viziune deformată în această privință. În ce-l privește pe tatăl meu, calomniat și el, și încă grav, în toată povestea asta, nu pot decît să repet că n-a avut nici un rol, la nici o vîrstă, în acest capitol al existenței mele. Mi-am început viața sexuală activă – mi se pare că așa se zice – la vîrsta de 16 ani fără imixtiunea vreunei alte persoane, rudă sau prieten, cu excepția, bineînțeles, a partenerei momentului, și am continuat tot așa, pour le mieux ou pour le pire pînă la căsătoria cu actuala mea soție, clipă din care n-am mai cunoscut altă femeie decît pe aceasta. Dar niște zvonuri recente, fără îndoială neîntemeiate și infame, vă arată puțin familiarizat cu subtilitățile virtuții… Poate chiar termenul vă e străin și vă constrîng, involuntar, să recurgeți la dicționar… Altminteri ați fi putut finanța oare o asemenea colecție de elucubrații și infamii?…

    *

    … Vedeți dvs., inestimabile d-le Vosganian, ca oricărui om de bună credință, mi se întîmplă să mă înșel. Nu să înșel deliberat pe alții, cum încearcă s-o facă, cu prețiosul dvs. sprijin, d-l Diradurian, ci să mă înșel în evaluările mele. Am spus la începutul notei 6 că cele ce urmau în imediat, în ciuda caracterului ofensator, nu puteau fi socotite în chip strict nici calomnii, nici insulte. Ei bine, trebuie să mărturisesc, acum, cînd parcursul a fost încheiat că, cel puțin în parte, mă înșelam crunt. E adevărat că cea mai mare parte a insanităților debitate de “memorialist” nu depășesc nivelul elucubrației ușor demente, agrementate copios de agramatism și de un fel foarte special de imbecilitate ludică. Există însă și pasaje violent insultătoare peste care nu cred că ar fi firesc să trec, ca să nu mai vorbim de acel tip de falsificare calomnioasă prin care un autor încearcă să înlocuiască evenimente reale prin altele, cu caracter exclusiv “literar” sau mai degrabă paraliterar, depinzînd, cu alte cuvinte, nu de o memorie, mai mult sau mai puțin infidelă, ci de o imaginație colorată de rea credință și de voința vădită de a dăuna. Impresia mea e că în întregul corp al “Memorialisticii II”, probabil și în unele segmente ale “Memorialisticii I”, în ciuda caracterului mult mai succint al acesteia, există astfel de “tumori literare” sau, mai precis, literaturizante, complet străine de adevăr, independent de infamul capitol 19 a cărui analiză mă văd nevoit s-o efectuez aici. Și voi da mai jos cîteva exemple de astfel de fabricații toxice certe sau probabile. Desigur, în anumite cazuri, în ciuda impresiei nete de fals (nici o clipă n-am avut acea senzație a autenticului, asupră căreia stăruie atît d-l Paul Cernat în prefața-i, mă tem, mercenară – dar și asupra acestui punct vom reveni mai la vale, v. infra pp. 102-103) nu puteam fi absolut sigur dacă faptele relatate erau inventate și în ce măsură. Și tocmai aici, în provocarea acestui dubiu onest stă mai cu seamă mîrșăvia și toxicitatea procedeului.
    Evident, acest gen de dubiu se aplică numai lectorului de bună credință, confruntat cu faptul împlinit al volumului deja publicat, nu și editorului, respectiv sponsorului a căror responsabilitate în actul publicării e prealabil angajată. Atît dvs. ca sponsor cît și d-l Sirun Terzian ca editor ar fi trebuit să vă asigurați de veracitatea acestei cărți ce se vrea de “memorialistică”, iar în cazul în care această veracitate vi s-ar fi părut discutabilă, improbabilă ori imposibilă ar fi fost de datoria dvs. să respingeți net publicarea, respectiv finanțarea unei cărți ce punea în joc reputația și onoarea unor persoane inocente.
    Și tot evident, cînd structura stilistică și conținutul unor părți importante ale lucrării prezentate se caracterizează prin ostilitate, insanitate și afabulație elucubrantă, cînd posibilitatea însăși a unor afirmații de o extremă violență apare ca egală cu zero problema însăși a publicării încetează de a se mai pune, cu atît mai mult în cazul în care “memorialistul” – ce se definește singur ca “schizofren” – domiciliază permanent la Spitalul nr-ul 9, indiciu fie al unei persoane grav perturbate, eventual bolnave, fie al unei persoane susceptibile de a fi manipulate de securitate (oricare ar fi numele actual al acesteia).
    Cît despre prefațator, d-l Paul Cernat, care nu încetează de a elogia “autenticitatea” pretinsului memorialist, nu sînt deloc de acord cînd îi aplică acestuia formula lui Marquez “a trăi pentru a-ți povesti viața”. A trăi pentru a-ți reinventa viața, calomniind cinic persoane inocente – iată o formulă ce s-ar potrivi mult mai bine d-lui Diradurian.
    Să observăm acum mai îndeaproape materialul citat in extenso la nota 10.
    Desigur, elucubrațiile “memorialistului” ar putea fi puse pe două coloane, cele atribuite mie și cele atribuite d-rei Ani Altunian. Problema acestor insanități, adeseori obscene ca cea cu “spiritualitatea și prefectura” (cred că există și alte versiuni ale acestei capodopere de vulgaritate dar n-am de gînd să le enumăr), stă în confuzie, nu rareori sporită de desăvîrșitul agramatism (de altfel, în cazul “derbedeului literar”, agramatismul sfîrșește prin a face parte din “stil”). În ce sens, de pildă, ar fi d-ra Altunian o “recidivistă”? Explicația sporește considerabil neclaritatea. La drept vorbind, citindu-l pe d-l Diradurian ai nu o dată impresia că acesta ignoră sensul termenilor pe care îi folosește (ca de pildă în romanul “Misiunea” – scriere extrem de indigestă, însă nu asta interesează acum – unde, într-un lung discurs atribuit lui Popescu-Dumnezeu, tras, poate, după vreo gazetă a epocii, “teleologicul” probabil se transformă în “teologic”, cu rezultatul hazliu că “științele teologice”, “care descoperă țelurile”, cum savant ne lămurește autorul, sînt identificate cu “științele sociale” (sic!!!), iar “premisele” se transformă în… “permise”: “una din permisele principale ale creșterii neîntrerupte a producției…”, însă în cazul din urmă putem presupune, caritabil, vreo eroare de tipar). Numai Creatorul poate, deci, eventual limpezi cu ce sens utilizează “memorialistul” termenul de “recidivistă”. Implicațiile sexuale pe care pare să le comporte în imaginația d-lui Diradurian termenul sunt atît de obscure încît nu poți decît să dai din umeri nedumerit. De la recidivă se trece pe nepusă masă la “oceanul turbat de furtună” (oceanul existențial? samsāra? într-adevăr, un rînd mai jos sînt evocate “valurile mânioase ale vieții” ceea ce complică sensibil semnificația “recidivei”) în care d-ra Altunian ar fi, chipurile, pierdută și din care m-aș oferi s-o salvez. Mărturisesc că acest pasaj “soteriologic” complet elucubrant e cel ce m-a uimit cel mai mult. Mă rog, că m-aș fi comparat cu “un colac de salvare” sau, la limită, chiar cu o “șalupă” (o simplă barcă, eventual cu pînze, ar fi fost cred mai potrivit) mai treacă-meargă. Dar cu o “vedetă militară” și încă cu una “ce, în loc să-ți tragă o torpilă, te ia pe puntea ei” (nu sunt deloc un specialist dar îmi închipuiam că numai submarinele puteau lansa torpile), cu o “fregată ce, în loc să te lovească cu o rachetă (sic!), te salvează de la moarte”, cu un “distrugător ce, în loc să deschidă foc împotriva ta, îți întinde o mână de ajutor” (sic!!!), cu un “cuirasat care, în loc să pună toate tunurile pe tine și să-ți tragă salve să te paradească, are grijă de viața ta spirituală și trupească” (sic cu repetiție), cu un “submarin ce, în loc să ți-o tragă sub linia de plutire și să te găurească ireversibil, te urcă la bordul lui”, ba chiar cu “crucișătorul Potemkin – ieșit, desigur, direct de pe peliculă căci “originalul” nu mai există demult – care, în loc să te facă praf, îți oferă o viață nouă, îmbelșugată, în dreptate și fericire” – da, sincer mi se pare cam mult! Și citind acest pasaj n-am putut să nu admir credulitatea dvs., realmente extraordinară, inestimabile d-le Vosganian, căci mi se pare un fel de record în materie să vă închipuiți că aș fi putut nu spune dar baremi imagina o asemenea desfășurare de forțe navale, ca să nu mai vorbim de vedetele militare cu torpilă, de fregatele cu rachetă, de distrugătorul cu mîini sau de aceasta utopie a crucișătorului Potemkin ce, mai bine de douăzeci de ani după căderea comunismului și după eliminarea definitivă a totalitarismului bolșevic (termenul vă amintește poate ceva d-le Vosganian), pretinde încă să mai ofere “viață nouă – Nor Ghiank carevasăzică, aluzia e de-a dreptul înduioșătoare –, îmbelșugată în dreptate și fericire” (sic!!!). Și fantasmele astea nostalgic-revizioniste îmi sunt atribuite mie, anticomunist la cincisprezece ani!!! Amenințat de securitate cu excluderea din toate liceele din România ba și cu zece ani de închisoare ca bonus, la șaptesprezece, și clasat de ghidul sovietic, cu ocazia tipicei excursii Kiev – Leningrad – Moscova, în categoria tinerilor ce provocaseră? legitimaseră? invazia U.R.S.S. în Cehoslovacia, la 18! Amuzant, într-adevăr, și mai ales foarte credibil!
    Ah da, uitam! La toate forțele militare navale mai sus evocate, vedeta cu torpilă, fregata cu rachetă, distrugătorul ciung sau nu, iată o chestiune secundară (etc. etc.), se adaugă, nici mai mult nici mai puțin “întreaga marina militară română care-i persoana mea (sic!!!) și astfel tu (evident d-ra Altunian, ținta acestei escalade de hiperbole n.m.) scapi cu viață din talazurile imense stârnite de uraganul vieții și mai ales al morții”. Excusez du peu!
    Cum am subliniat și în notă, ideea salvării eventuale de urmările unei catastrofe marine, alegorie a celei morale, apare deja la p. 453, cel vizat fiind de astă dată, “memorialistul” însuși, descris ca “un fel de naufragiat care are singura speranță să treacă poate vreun vapor pe lângă el și să-l salveze de la înec”. Va fi fost inspirat tot acest simbolism al unei “soteriologii” maritime de filmele dedicate catastrofei “Titanicului” sau nu – iată un punct asupra căruia n-aș fi în stare să mă pronunț.
    După cum mi-e imposibil să mă pronunț asupra originii și sensului unor formule ca “oripilezi toate intențiile mele frumoase ce le am pentru tine și transformi în chisăliță toate sentimentele delicate ce ți le port”. Caragialism voluntar sau involuntar? Agramatismele risipite cu generozitate în întreg volumul ba chiar în toată “opera” d-lui Diradurian ne împing spre a doua ipoteză. Tonul de fante de mahala, “inspirat”, fără a indica sursa, din “Cântice țigănești” de Miron Radu Paraschivescu, bizara “tehnică de seducție” de mitocan mitoman, pe care, în forme mai benigne dar, altminteri tot atît de expresive, o regăsim și în vasta zonă textuală dedicată d-lui Horasangian, ar sugera aceeași direcție interpretativă. Cît despre sursa de “inspirație” e vorba de fapt de un pur plagiat: în “Adevărata față a zeului Ares”, d-l Diradurian reproduce, fără a indica sursa, două texte din “Cântice țigănești” de Miron Radu Paraschivescu: “Rică”, prezentat de G.D. ca un simplu “cântec de mahala” (pp. 185-187), și “Nevasta mincinoasă” (pp. 282-284), transpus după aceeași metodă; la aceasta se adaugă stupidele “corecturi” ale d-lui Diradurian de pildă în “Nevasta mincinoasă”: Călăream pe lună plină / Trupul ei de ciută plină în locul originalului Călăream pe lună plină / Trupul ei de ciută lină. De altfel, nemulțumit cu plagiatele semnalate mai sus, G.D. mai adaugă unul, tot din “Cânticele țigănești” ale lui M.R.P., ce, hotărât, îi plac strașnic, de data aceasta în platul roman intitulat “Misiunea”, bineînțeles, tot sub camuflaj (“Fostul actor știa o grămadă de cântece populare, de pahar și țigănești” p. 353). E vorba de “Cântic de lampă”, reprodus și el (pp. 353-355) cu o droaie de “corecturi” și stupide, și inutile, asupra cărora nu mai insist. Un punct care mi se pare dintre cele mai obscure privește înverșunarea cu care d-l Diradurian se străduie să-și “amintească” fapte nu doar neverosimile ci pur și simplu imposibile. Obstinația ce-o pune “memorialistul” în a o implica și, cu ocazia asta, insulta pe soția mea (vă amintiți, poate d-le Vosganian “epitetele” cu care o trata G.D. – prin intermediul inocentei d-re Altunian, desigur, ca un brav ce se află! –: “împotmolită”, “disperată”, “obsedată sexual”, “nenorocoasă” v. p. 460) mă nedumerește profund.Pasajul de la pagina 462: “Ai o nevastă, nu? Poate e ea de acord să accepte vasele tale de luptă s-o salveze, să accepte sentimentele tale delicate și să accepte intențiile tale frumoase și distructive. Poate poți deveni simpatic consoartei tale căci celorlalți și mai ales mie, ești crunt antipatic” ca și cel de la pagina 466: “Nu știu ce-ar zice nevastă-ta despre toate astea dacă le-ar auzi. Că dacă le află, ai să devii divorțat chiar în clipa asta. Și nu știu ce-ai să te faci trei ani fără nevastă? Și chiar după trei ani, îți garantez eu că ai să rămâi tot păcălit” se vădesc, ambele, complet lipsite de acoperire. Cum remarcam deja în nota 10, accesele de moralitate, destul de rare, ale d-lui Diradurian sînt absolut încîntătoare: într-adevăr, ce-ar fi zis nevasta pe care încă n-o cunoșteam auzind cuvintele pe care nu le-am pronunțat niciodată!
    Cît despre responsabilitatea dvs. în insultarea gratuită a unei femei (încă una, după răposata mea mătușă, Satenig Bostanian, după d-na Eliza Diradurian, mama “memorialistului”, după d-ra Ani Altunian însăși, tratată de “curvă”, vă asigur că nu de mine, și utilizată cu un incredibil cinism de G.D.), aceasta mi se pare indiscutabilă. Într-adevăr, chiar dacă relatările d-lui Diradurian v-ar fi convins în sensul veracității, ceea personal îmi pare absolut imposibil, pentru pricinile analizate mai sus și pentru altele asupra cărora voi zăbovi mai departe, densitatea elucubrațiilor și insultelor, textul împănat cu obscenități perfect gratuite, această lăfăire în sarcasm și imondă vulgaritate, tonul acesta abject de derbedeu satisfăcut, de huligan încîntat de sine cu care sînt mînjite fără scrupul reputațiile (să n-o uităm pe d-na Tatiana Iekel, batjocorită pe nedrept) – toate acestea și altele, poate, ar fi trebuit să împiedice un cuget drept, ar fi trebuit să vă împiedice d-le Vosganian să susțineți financiar și poate nu numai facerea publică a acestei latrine a tuturor mîrșăviilor.
    De ce evoc posibilitatea unui sprijin nu numai financiar? Din cauza unui e-mail datat din 10/11/11 10:32, deci din 10 noiembrie 2011, orele 10:32 expediat de d-l Mihai Stepan Cazazian, e-mail din care citez: “În legătură cu scrisoarea pe care mi-ați trimis-o ar fi multe de spus despre d-l Diradurian. Eu personal vă înțeleg supărarea ca să nu spun mai mult, știu situația lui Diradurian și din punct de vedere medical. A fost o solicitare insistentă a lui de a publica acel volum (s.m.) care, pînă la urmă, va rămîne doar într-un depozit! Sînt multe de spus domnule Șișmanian și nu vreau să mă întind. A fost, dacă vreți, un compromis pe care editura l-a făcut cu persoana d-lui Diradurian pentru a scăpa (la propriu) de insistențele lui! Și alte persoane, care totuși au luat cartea, au fost indignate de unele afirmații din volum, dar în final au considerat că nu e cazul să meargă mai departe”. Cîte puncte obscure și informații tulburătoare! Deci, la nivelul editurii “Ararat” par să fi existat serioase reticențe față de ideea publicării “Memorialisticii II” reticențe sau chiar rezistențe învinse de insistențele d-lui Diradurian. Mărturisesc că mi-e greu să-mi imaginez situația și că nu pricep cum simplele insistențe ale unui autor pot convinge o editură să publice un volum de calomnii! Căci de un volum de calomnii este vorba, nu de un volum de “memorii”. Dar poate că n-au intrat în joc numai insistențele autorului. “Sînt multe de spus domnule Șișmanian și nu vreau să mă întind” îmi scrie d-l Cazazian. Ce înseamnă asta “multe de spus”? Trebuie să înțeleg oare prin aceste multe nespuse intervențiile, respectiv insistențele și manevrele altor persoane decît aceea suficient de odioasă deja a autorului? Trebuie să înțeleg prin aceste “multe de spus”, prea multe nespuse presiuni? Și în acest caz ale cui? Vă întreb, d-le Vosganian! Nu cumva… chiar ale dumneavoastră! Sau poate și ale altor persoane, încă și mai de nenumit. De pildă, ale unor “persoane” cu epoleți! “A fost, dacă vreți, un compromis pe care editura l-a făcut cu persoana d-lui Diradurian pentru a scăpa (la propriu) de insistențele lui!” mai scrie d-l Cazazian. Dacă vreau? La drept vorbind, nu vreau deloc! De altfel ce înseamnă în context “un compromis”? “Un compromis pe care editura l-a făcut cu persoana d-lui Diradurian pentru a scăpa (la propriu) de insistențele lui”? De pe ce poziții de forță ar fi putut un locatar al Spitalului nr-ul 9 să impună unei edituri “un compromis”? Nu pricep! De altfel, cu e-mail-ul d-lui Cazazian mi se pare că ne găsim pe terenul minat al eufemismelor și aluziilor. “Dacă vreți, un compromis” nu mai este un compromis ci un termen folosit în locul altuia, trecut sub tăcere. O metaforă aș spune, poate, dacă jocul semantic ar fi liber. Însă vădit, nu e! Ce pot înțelege prin “dacă vreți, un compromis (…) pentru a scăpa (la propriu) de insistențele lui”? Îmi vine să spun de o amenințare. Însă ne lovim de același obstacol. De pe ce poziții ar fi putut G.D. să amenințe editura “Ararat”? Intervenția unor persoane nenumite pare de neocolit. Vreun comentariu d-le Vosganian? Mă tem că “a scăpa la propriu de insistențele lui” merge în acest sens. Exact ca “compromisul dacă vreți” aceste “insistențe” de care editura a căutat să scape “la propriu” prin actul publicării unui volum în care vădit nu credea și care-i inspira legitime reticențe, sugerează amenințările cuiva. Amenințările cui? Doar ale d-lui Diradurian? Ipoteza mi se pare complet neserioasă. Ei bine, sper că viitorul ne va permite amîndurora să limpezim acest punct foarte obscur, inestimabile d-le Vosganian!
    Ați citit poate romanul lui Honoré de Balzac “Une ténébreuse affaire” – mă tem că și în cazul de față sîntem confruntați cu o afacere din cele mai tenebroase. La drept vorbind, continuarea nu este mai clară. “Și alte persoane, care totuși au luat cartea, au fost indignate de unele afirmații din volum, dar în final au considerat că nu e cazul să meargă mai departe” scrie sibilinic d-l Cazazian. “Au considerat că nu e cazul să meargă mai departe”, adică, după toate probabilitățile să recurgă la un proces – de ce oare? Mă puteți lămuri d-le Vosganian? Nu cumva presiuni efectuate și asupra acestor persoane le-au “convins” că ar fi mai înțelept să renunțe la orice reacție? Poate vom izbuti să limpezim împreună și acest mister.
    Ar mai rămîne totuși o chestiune foarte neclară. Ce-l determină, la urma urmelor, pe “memorialist” s-o injurieze și s-o calomnieze cu atîta înverșunare pe soția mea, o femeie care nu numai nu i-a făcut nimic dar pe care, cum singur admite, nici n-a cunoscut-o măcar? Cred că atingem cu această întrebare nucleul motivațional însuși al d-lui Diradurian care, în termenii cei mai simpli, este răzbunarea. Atenție însă, nu e vorba de o răzbunare obișnuită de tip reactiv (“mi-ai făcut, îți fac”), ci de una de tip compensativ prin care un individ meschin, exasperat de invidie și de egolatrie exacerbată, își răzbună eșecurile personale prin calomnii, și frustrările prin injurii și insulte (ar merge pînă la crimă dacă circumstanțele i-ar fi favorabile). Evident, ținta principală a acestui ipochimen sînt eu însă cum, à tort ou à raison, G.D. vede în soția mea unul din vectorii cei mai importanți, poate chiar vectorul principal al reușitelor mele – căci insul acesta jalnic îmi invidiază tot: și publicațiile, și familia, poate pînă și faptul că exist –, simte nevoia s-o atace, s-o insulte, s-o injurieze, coborînd-o la nivelul propriilor sale experiențe și, mai ales, interpretînd-o pe Dana din perspectiva vulgarei sale misogynii viscerale. Căci fără a pretinde eu însumi la gynofilie, găsesc insuportabilă atitudinea ăstui huligan inept ce-și acuză mama, travestindu-se cu temeritate în mine, nici mai mult nici mai puțin decît de prostituție. Dar poate că împărtășiți această atitudine, de vreme ce ați finanțat-o fără a vă lua măcar uzualele precauțiuni, după cum nu și le-a luat nici d-l Sirun Terzian, editorul “memorialistului”. Să mai adaug că Dana a atentat la propria ei viață pentru a constrînge securitatea să ne acorde viza pentru Franța, viză pe care astă mafie de psihopați refuza să ne-o acorde! Respectă G.D. baremi acest gest, sacrificiu suprem al iubirii, el care nu respectă nimic în afara sordidei sale vanități!? D-l Paul Cernat căruia îi relatasem într-un interviu, parțial publicat în revista “Ararat”, aceste fapte, în chip mult mai detaliat decît o fac aici, era cu siguranță la curent, ceea ce nu l-a împiedicat să se acopere de ridicol în deliranta sa prefață, veritabilă apologie a calomniei, fără să ia în considerare cîtuși de puțin insanitățile proferate de “memorialist”, ba încă creditîndu-le de… “autenticitate”!
    Există însă pasaje unde putem vorbi de elucubrație gratuită cum în romanele și serialele polițiste e uneori vorba de crimă gratuită, altfel spus unde insulta, injuria și uneori nici măcar acestea ci un soi de fantasmagorii verbale cărora vulgaritatea, eventual, le e singurul numitor comun, par să funcționeze cam ca niște practici autoerotice, iar calomnia, ca un fel de exercițiu de stil deloc privat de abjecție. Insanitatea însăși devenind expresia unui cinism funambul!
    “Hopa! Iată insulta! Iată cum fericita-nefericita-chestia-nechestia-dudache-Ani lovește sensibilitatea mea! Iată vocabularul murdar! Iată busculada! Iată amăgirea! Iată irealul! Iată ticăloșia! Iată alterarea! Iată inexactitatea! Iată fisura de început! Iată virtutea! Iată splendoarea! Iată moralitatea! Iată monogamia! Iată perversitatea! Iată târfa! Iată coșmarul! Iată incisivitatea! Iată bucuria! Iată încântarea! Iată încrengătura! Iată adulterul! Iată prăbușirea! Iată curățenia sufletească! Iată viciul! Iată plimbăreala! Iată acțiunea! Iată plictiseala! Iată confuzia! Iată W.C.-ul public! Iată violența! Iată insomnia! Iată accidentul! Iată insistența! Iată consternarea! Iată cinematografia! Iată invazia! Iată scena vieții! Iată ingratitudinea! Iată plinătatea! Iată nocivitatea! Iată stomacul stricat! Iată pofta de mâncare! Iată bombardamentul! Iată religiozitatea! Iată germenii declasării! Iată consecvența! Iată constipația! Iată sufletul pierdut! Iată vicisitudinea! Iată simțământul de urî (“ură”?)! Iată mizerabilitatea! Mă uit așa la tine, fericită-nefericită-chestia-nechestia-dudache-Ani, parca-i fi Sfânta Fecioară Maria fără Pruncul” (pp. 462-463).
    E, desigur, complet inutil de a mai sublinia agramatismele, formulele rebarbative ori fondul simultan fictiv și elucubrant al întregului pasaj, ori pasiunea aceasta stranie pentru retorica incoerentă. Schema enumerărilor insane nu e, de altfel, unică în “Memorialistica” d-lui Diradurian. De pildă, vreo treisprezece pagini mai devreme: “Iată justiția! Iată principialitatea! Iată primordialitatea! Iată esențialitatea! Iată vitalitatea! Iată fericitabilitatea! Iată obiectivitatea! Iată judecabilitatea! Iată proporționalitatea! Iată credibilitatea! Iată echilibralitatea! Iată orientabilitatea! Iată incisivitatea! Iată generalitatea! Iată logicalitatea! Iată creierabilitatea! Iată sistemabilitatea! Iată virtuozitatea! Iată sacrificabilitatea! Iată atașamentabilitatea! Iată cinstitabilitatea! Iată exactitatea! Iată pliabilitatea! Iată împăciuitoribilitatea! Iată universalitatea! Iată destinabilitatea! Iată soluțiabilitatea! Iată daunabilitatea! Iată deductabilitatea! Iată inducțiabilitatea! Iată stigmabilitatea! Iată caracteribilitatea! Iată delirabilitatea! Iată trivialitatea! Iată coțcaribilitatea! Iată pungașibilitatea! Iată superficialitatea! Iată mizerabilitatea! Iată gunoiabilitatea! Iată porcăriabilitatea! Iată elasticitatea! Iată că-i loc pentru îmbunătățiri” (p. 449).
    În fond, e o bizară manie “literară” a d-lui Diradurian aceea a stivelor lexicale rebarbative, ca și (cum am văzut déjà, cf. supra p. 10) aceea de a le atribui personajelor mai importante (sau considerate astfel) ale “memorialisticii” sale cîte un semnalizator lexical singular sau serial – ambele cazuri sînt uneori posibile –, un fel de leit-motiv verbal ce orientează, relansează și chiar constituie fluxurile verbale astfel “specificate”, ca de exemplu acel obsesiv “dudache” atribuit inițial numai mie însă extins rapid și la alte figuri fictive ale evocărilor diraduriene și inserată în sintagme-vagon dintre cele mai bizare și, oricum, de o rară trivialitate(v. supra pp. 9-10). Sau în cazul d-lui Bedros Horasangian, desigur personajul principal al “Memorialisticii II”, acest leit-motiv lexical constă într-o serie de epitete indefinit redundante (esențial, primordial, vital, trivial etc.) care, împreună cu cîte un substantiv-suport formează un fel de construct oximoronic (pasiunea pentru oximorone e o altă caracteristică a stilului diradurian). De pildă:
    “Trebuie să reții: ești boul esențial, boul primordial, vital, trivial, letal, fatal, mortal, numărul unu și cel mai de seamă. Ești bestia principală, esențială, vitală, trivială, letală, fatală, mortală, numărul unu, cea mai de seamă și de gradul 33 și ultim al României (formula, evident masonică, apare și pe piatra de mormînt a lui Micael Noradunghian: “Prea Puternic Suveran Mare Comandor al Supremului Consiliu de Gradul 33 și Ultim al României”, v. Varujan VOSGANIAN, Cartea șoaptelor p. 403 n.m.). Nu? Banditul principal, primordial, esențial, vital, trivial, letal, fatal, mortal, numărul unu și cel mai de seamă. Canalia primordială, esențială, vitală, trivială, cea mai importantă, numărul unu și cea mai de seamă (…) ești bruta esențială, primordială, esențială (sic), vitală, letală, fatală, mortală, trivială, numărul unu și cea mai de seamă” (p. 272), “boul”, “bestia”, “banditul”, “canalia”, “bruta” fiind desigur d-l Gabriel Diradurian. Uneori “boul” și “banditul” se pot preschimba în “depresat” sau eventual în “porc” (cu același referent). Alteori însă referentul poate fi de ordin alimentar (practic de orice ordin): “Varza vieții, varza existenței, varza cugetului, varza destinului, varza gustoasă, cea mai importantă, principală, primordială, esențială, vitală, trivială, letală, fatală, mortală, numărul unu și cea mai de seamă” (p. 321) efectul general fiind același. Ați contemplat, cred, mai sus, inestimabile d-le Vosganian felul în care, printr-un paradox propriu acestor deliruri verbale freatice, “seria”, de astă dată substantivizată și sensibil îmbogățită de fantazia fantasmatică a “memorialistului”, îmi poate fi atribuită mie, deși, în realitate o descopăr odată cu cititorul.
    Continuarea e oarecum mai banală, combinînd “raționamente” bizare, atribuite alternativ d-rei Altunian și mie (v. pentru detalii n. 10 unde ansamblul textului e citat) cu un mecanism al insultei de acum lipsit de surprize. Aflu astfel că “maculez tot și pe toți”, acuzație pe care “memorialistul” și-ar putea-o adresa sieși cu mai mult îndreptățire. Ba chiar că aș agresa “și animale periculoase de junglă” (de fapt, d-l Diradurian cam confundă fauna junglei cu cea a savanei), “îndeosebi panterele, leoparzii, gheparzii, leii, tigri” (sic!). Îl asigur pe d-l Diradurian și, cu aceeași ocazie țin să vă asigur și pe dvs. d-le Vosganian că n-am agresat și n-am intenționat niciodată să agresez vreuna din speciile enumerate mai sus. Pe de o parte pentru că nu văd interesul (n-am vînat niciodată, nici măcar iepuri), pe de altă parte pentru că presupun fără nici o jenă că mi-ar fi frică. Nu chiar cît lui Nicolae Ceaușescu pe care mi-l amintesc, cu ocazia unui jurnal cinematografic din cele ce precedau “filmele artistice” – d-l Diradurian ar spune “artisticești” – întinzînd un picior tremurător spre cadavrul unui leu pe care sînt gata să pariez că nu-l vînase el, sub zîmbetul patern al “împăratului” Bokassa (au avut cam același destin în cele din urmă), dar în fine… Cum orice pe lumea asta ia pentru d-l Diradurian o turnură sexuală – e regretabil că nu și-a exploatat în plan literar suprarealismul erotic supralicitînd astfel, mai știi, coitul enigmatic dintre un corb și un birou sau de cel nu mai puțin paradoxal al umbrelei cu mașina de cusut! – și în cazul de față “agresarea” felinelor mari ia aspectul înfiorător al violului. “Îmi plac la nebunie felinele mari – aș spune eu –. De-aia le și atac. Nu? Le pun jos și, pac-țac, le încalec. Vor ele să mă sfâșâie (sic!), dar știu să le bag pumnu-n gură și să le aduc la tăcere” (p. 463). Adică la toate celelalte defecte și vicii ale mele aș adăuga și zoofilia! Ba încă zoofilia cu “feline mari”! Nu știu ce mijloace a utilizat d-l Diradurian pentru a vă convinge însă vă asigur, inestimabile d-le senator (oare pentru încă cît timp?), că nu este cazul. Nu m-am culcat cu tigri, lei, leoparzi, gheparzi etc. nici măcar în imaginație; numiți-mă poltron însă declar solemn că n-am violat niciodată o panteră. Numai ideea, mă face să tremur din toate mădularele. Dar d-l Diradurian a spus. Iar dvs. ați crezut. Altminteri ați fi finanțat o năzbîtie ca aceasta? (Chiar nu existau proiecte editoriale ceva mai serioase?) Ce-i drept, cîteva rînduri mai jos, pradă unui acces de luciditate puțin comun la domnia sa, d-l Diradurian încearcă să ne convingă că toate felinele acelea înspăimîntăotare trebuiau luate la figurat, făcînd din umilul de mine un periculos Don Juan! Din mine, biet timid ce nu a cunoscut, biblic vorbind, decît cinci femei en tout et pour tout, din mine, soț fidel și cast ce nu și-a înșelat niciodată nevasta! Nemaipomenit! Aș spune că mă flatați inestimabililor (d-l Diradurian + d-l Vosganian, credinciosul său complice, fidelul Mecena al tuturor calomniilor diraduriene), da, aș spune că mă flatați de nu m-ați dezgusta atît. Amîndoi!
    În rest, merită să mă mai repet? N-am făcut în nici un fel curte – cu atît mai puțin stilul acesta de curte vulgară demnă de vlăstarul nomenclaturistului D. Diradurian – simpaticei d-re Altunian. Nu văd deci, absolut deloc, de ce m-ar fi amenințat să mă “sfâșâie” și de fapt nici n-a făcut-o. Mai degrabă d-l Diradurian ar trebui să-și scormone și în privința asta memoria. Pe de altă parte, găsesc situația jenantă, căci de vreme ce “felina” n-a fost niciodată d-ra Altunian, înseamnă că “amenințările” aparțin integral “memorialistului” – no further comment!
    Cît despre “babalâcul de douăzeci și patru de ani”, în nici un caz nu este vorba de mine, pentru simplul motiv că la data reală a excursiei (1971) nu puteam avea 24 de ani – în ciuda eforturilor de post-datare ale “memorialistului”; în schimb, la data respectivă, G.D. avea tocmai această vîrstă (de vreme ce născut în 1947!). Cum se vede, substituirea permanentă a calomniatorului prin calomniat nu e absolut fără riscuri, elucubrațiile celui dintîi fiind departe de a antrena automat amnezia celui din urmă. Pe cei curioși să cunoască “snoava” cu Sfântul Petru și Dumnezeu îi invit să consulte nota nr. 10. Fară sens, în context, ea nu face altceva decît să furnizeze pretextul unei amenințări ce dezvăluie în fond sensul întregii poliloghii. “Cu singura precizare – mi-ar fi spus, în versiunea “memorialistului”, d-ra Altunian – că nu tu ai să mă cureți pe mine, ci eu am să te curăț pe tine, chiar dac-am s-o fac numai verbal” (p. 464). “Să mă curețe”, fie și numai “verbal”, iată dară scopul mărturisit al d-lui Diradurian, ce admite, în felul acesta, că întregul capitol 19 nu-i altceva decît o tentativă de asasinat moral! Simplă invidie sau manifestare patologică agravată a locatarului Spitalului nr-ul 9? Cred că răspunsul la această întrebare ar putea să se dovedească dintre cele mai interesante. După cum nu mai puțin interesantă s-ar putea dovedi chestiunea participării dvs., d-le Vosganian, la această tentativă de asasinat moral, în calitatea dvs. de sponsor, dar poate nu numai. Într-adevăr, afirmațiile d-lui Cazazian în legătură cu reticențele editurii “Ararat” privind oportunitatea publicării “Memorialisticii II”, carte ce-a provocat, se pare, și indignarea “altor persoane” încondeiate în toxicul volum, evocă explicit existența unor insistențe ale autorului, insuficiente totuși dacă luăm în considerare slabele mijloace de presiune ale d-lui Diradurian. Implicațiile sînt deci mai largi.
    Intrigă și ură? Desigur, deși dacă manifestările ambelor sunt evidente, meandrele celei dintîi și rădăcinile celei din urmă rămîn destul de obscure.
    Altminteri, insultele curente: “Într-un cuvânt, ești anormal, nerușinat, sifilitic și produci vomă” (p. 465). Pentru a fi sifilitic ar fi trebuit, mai întîi, să mă fi îmbolnăvit vreodată de vreo boală venerică. Nu e cazul! Pe vremurile îndepărtatei mele tinereți, cînd vreun prieten se lăuda ca de-o medalie a virilității nu cu sifilis ci cu mult mai comuna blenoragie, eu nu puteam răspunde, rușinat, decît cu o sănătate sexuală intactă. Unui libertin paradoxal de soiul lui G.D. pentru care perversiunea și viciul par să constituie norma (v. pp. 446-447 ale “Memorialisticii II”, însă sînt convins că astfel de pasaje mai pot fi găsite în opera diraduriană), o astfel de situație nu poate decît să-i “producă vomă”. “Anormal”, “nerușinat” – ciudate acuzații din partea unui locatar permanent al Spitalului nr-ul 9, din partea unui calomniator, mai ales, de soiul d-lui Diradurian, atît de lesne de dovedit, fie prin caracterul intrinsec aberant al afirmațiilor, fie prin compararea volumului II cu volumul I al “Memorialisticii”. În ce privește “producția de vomă”, sincer vorbind, în locul lui G.D. nu m-aș lansa într-un concurs în direcția asta.


    Nota: Continuare : A. A. Shishmanian. Scrisoare deschisa Dlui Varujan Vosganian - III

    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Regionalizarea sau dezmembrarea. Este acceptabilã pentru români aceastã prop




    Rezultate | Chestionar

    Voturi 0

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 1.02 Seconds