Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 37 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Polemici: A. A. Shishmanian [A propos de volumul Memorialistica II de Gabriel Diradurian]
    Scris la Sunday, October 28 @ 11:23:55 CET de catre asymetria
    Ziceri&contraziceri Domnului Varujan Vosganian
    Scrisoare deschisă

    Domnule Vosganian,
    Stima n-o mai pot invoca pentru că prea multe elemente contrare acestui sentiment au apărut între timp. Dispreț? N-am încă destule elemente pentru asta, deși tăcerile masive ce s-au succedat scrisorilor mele și articolului soției mele nu prezic nimic bun. Dezgust, poate. Sau, să zicem, eufemistic, un soi de dezamăgire. De altfel lucrurile se pot preciza pe parcurs… D-l Cazazian pare să fi căutat (unde? mister!) un fel de aviz favorabil privind publicarea, necesară cred eu, a articolului soției mele, deși, în principiu, e singurul care ar trebui să decidă publicarea în revista ce conduce, “aviz” ce n-a mai venit (sau a venit “negativ”; ați ajuns să reprezentați un fel de para-cenzură, Domnule Vosganian ?). De ce un aviz? De ce n-a venit un astfel de aviz favorabil, inutil în sine, dar indispensabil, se pare, încă în România, unde structuri totalitare, sau, și mai bine, feudale, par să larveze pe ici pe colo și-anume în punctele esențiale?! La aceasta se adaugă și cazul scrisorii hiperfavorabile pe care v-am adresat-o în marginea lecturii Cărții șoaptelor. Să-l rezumăm. Citind romanul dvs. Cartea șoaptelor, roman excelent în anumite limite – tehnic compus din ceea ce în muzică se cheamă “acorduri clasate”, estetic neinovante, dacă vreți, dar totuși foarte bine compus, și, pe alocuri, de-a dreptul zguduitor prin tematică – v-am scris o scrisoare, am putea-o numi deschisă, ca și aceasta, o scrisoare-articol extrem de generoasă ce v-a interesat suficient pentru a o reproduce pe situl dvs. personal, deși, și în acest caz, promisa publicare în “Ararat” n-a mai survenit. Mă rog, eu n-am nici o pretenție. Dacă aș fi vrut să scriu un articol l-aș fi trimis direct la “Ararat” sau chiar și la alte reviste. N-am vrut să scriu decît o scrisoare și nu mă privește, la urma urmelor, ce faceți cu ea (în anumite limite). Dar, încă o dată, ceea ce mă deranjează e opacitatea reacției, tăcerile prelungi și cumva stînjenite, oricum stînjenitoare, impresia surdă a unei permanente cenzuri. Am interpretat inițial asta în legătură cu atitudinea mea față de istoria Onig Tokatlian – Mesia Hacerian (ultimul, o notorie bestie securistă, se pare, un fel de mic Nikolski armean). Această istorie apărea într-un chip complet ilogic în relatarea dvs. – ce viza, cred, un fel de absurdă reconciliere post mortem între călău și victimă, idee insuportabilă la care vă sfătuiesc să renunțați –, motiv pentru care am încercat s-o “corectez” într-un fel ce, am avut impresia, nu vă convenea. Acum interpretez lucrurile, în parte, altfel. Căci ce ignoram în momentul redactării scrisorii din 18 august 2011 e că dvs. finanțaseți, în calitate de președinte al U.A.R., un volum intitulat “Memorialistică II”, autorat de d-l Gabriel Diradurian (utilizez deliberat această formulă rebarbativă împrumutată, cum poate v-ați putut da singur seama, dintr-un roman al lui Saul Bellow – n-am să vă fac injuria să vă spun din care – pentru că nu-l pot considera un veritabil scriitor pe acest “domn”). Acest volum conține un capitol, capitolul 19, ce nu e altceva decît un abject atac la persoană. Nu! un monstruos de calomnios pamflet. Ce l-a îndemnat pe d-l Diradurian să mă atace într-un mod atît de josnic? Atît de gratuit, mai ales! Ce v-a îndemnat pe dvs. să sponsorizați atacul gratuit și josnic al calomniatorului, încurajînd, în orice caz, financiar, publicarea lui? Iată întrebări la care va trebui să se găsească un răspuns. Întrebări la care, în ce mă privește, voi încerca să furnizez un răspuns în cele ce urmează.
    Relațiile mele cu d-l Diradurian au fost oricum extrem de sporadice. L-am cunoscut fugitiv în copilărie, pe la 4-5 ani, aproximativ în acea epocă cînd, conform mărturiei necontrafăcute a autorului, “pe onestitatea căruia se poate conta” (dixit Paul Cernat), tatăl meu… mă « ducea la femei »! (v. infra pp. 9, 36). Perioadă cînd am frecventat vila aceea malefică de pe Roma 1. Întîlnirile noastre ale copiilor (eu nu mi-i amintesc decît pe Gabi și Iris dar vor fi fost mai mulți) aveau loc în acea vilă, într-adevăr destul de impresionantă, mai ales pentru conștiința infantilă, pe care o evocă intens nostalgic d-l Diradurian. Desigur, veritabila amfitioană (în curînd singura amfitrioană) a locului era – este încă îmi închipui – d-na Meline Grigorian, flancată de d-nele Eliza Diradurian și Marga Marcarian, mama lui Iris, marea iubire a copilăriei mele, pe care, la patru ani, mi-amintesc că am cerut-o de nevastă tatălui ei spre amuzamentul delirant (într-adevăr excesiv!) al mamei mele. (E vorba bineînțeles de Iris cea de la șapte ani, o ființă stelară ce a decupat, preț de o clipă, în acei ani obscuri ai copilăriei mele prime o zonă oarecum mai ciudată, dominată de frumusețea ei magică, iară nu de Iris de mai apoi, transformată de alchimia nefastă a timpului într-o adolescentă buboasă și frivolă, sensibil mai banală, iar apoi, vai! deja din facultate, într-o femeie atît de neinspirată și neinspirantă).
    Pe de altă parte, n-am înțeles de ce în “opera-i confesivă” memorialistul a simțit nevoia să facă din d-na Meline Grigorian, femeie caustică și indiscretă, adesea obositor de vorbăreață dar fundamental de treabă și chiar generoasă în anumite împrejurări, un fel de erudită, consumatoare a întregii literaturi universale de la Homer la Joyce (v. pp. 18-19 ale “Memorialisticii II”); gluma mi se pare și inutilă și crudă, cu atît mai mult cu cît la pagina 145 a volumului I aceeași d-nă Meline Grigorian e definită astfel: “… Meline, deși avea doar patru clase primare, era o excelentă femeie de lume și știa prin conversația ei să țină trează o asistență întreagă” (avem vădit de-a face cu o altă manifestare a “onestității mărturisitoare” a d-lui Diradurian).
    Ulterior, n-aș putea spune de ce, însă vizitele mele și ale mamei mele acolo se făcură destul de repede foarte sporadice, deși tata își continua nestingherit musafirlîcul. Îi displăcea mamei mele mediul uman, combinația permanentă de bîrfe futile și partide de poker (la care, culmea, cîștiga, poate tocmai din pricina dezgustului pentru joc)? Am într-adevăr această impresie. De altfel și viitorul “memorialist” s-a mutat. Intrigat de această situație, am pus recent întrebarea tatălui meu și a rezultat că pînă și el găsea locul acela nepotrivit pentru un copil mic. De ce? Nici măcar nu mă strădui să înțeleg. Poate și divorțul ce a intervenit între părinții mei în 1960 a jucat un rol, deși nu cred. Poate pricina era, pur și simplu, de ordin social; la urma urmelor tata nu era un nanonomenclaturist în devenire precum tăticii celorlalți! La drept vorbind, continuam să mă duc uneori pe-acolo, însă extrem de rar. Practic, pînă la data faimoasei excursii la Brașov ce pare să-l obsedeze atît pe “memorialist” – căci d-l Diradurian își inventă amintirile – abia dacă l-am mai văzut o dată sau de două ori. Cel mai bine îmi amintesc de un fel de “ceai” (eu aveam cam 11 ani, Gabi Diradurian vreo 15) unde am intrat pentru prima oară în contact cu “dansurile moderne”, twist, sau altceva de același gen. Priveam nemulțumit bizarul spectacol și am simțit nevoia să-mi exprim discret dezaprobarea și interesatului. Spre surprinderea mea, băiatul acela ce părea hiperfrivol, mi-a răspuns foarte serios că nici lui nu-i plăceau dar că reprezentau un fel de constrîngere socială (termenii au fost alții însă sensul era cam acesta). Mi-am păstrat surpriza și rezerva pînă prin vara lui 1971 cînd a avut loc respectiva excursie. Locuiam pe atunci la tanti Zica (Zvart Erițpohanov, o mătușă prin alianță, sora mai mică a lui Gaiane Canaian, a doua soție a lui Dro) și mă pregăteam pentru examenul de hindi (eram deja la facultatea de franceză unde urmasem un curs facultativ de hindi ce a contat ca un an I – Siruni a avut un rol decisiv în povestea asta, dar n-am de gînd să intru aici în detalii) și n-aveam nici un chef de excursii. Simțeam că mă găseam la o răscruce existențială, că mă găseam în fața unui viraj dificil pe care nu trebuia cu nici un chip să-l ratez. Deci a pleca în excursie… Tata însă a insistat iar eu am făcut prostia să accept. Cum regret acum această insipidă, inutilă excursie! Nu pentru că s-ar fi petrecut atunci ceva deosebit ci pentru că a furnizat d-lui Diradurian pretextul-cadru al elucubrațiilor sale. Discuții? În afară de pălăvrăgeala curentă abia dacă se poate vorbi de așa ceva. În primul rînd, nu eram 7 ci doar 5 participanți (nici mătușa mea, regretata Satenig Bostanian, nici Așod Șarafian, decedat, mi se pare, și el de curînd, nu erau cu noi). A avut loc totuși o discuție, cu acea fată căreia îi uitasem numele (nici nu știam că era verișoara lui Iris Marcarian), Ani Altunian, însă nimeni nu era prezent (ceilalți plecaseră nu știu unde cu mașina, Fiatul 124 de care G.D. era așa de mîndru). Am pălăvrăgit, adică mai mult a pălăvrăgit ea, despre băieții foarte inteligenți din Constanța, care-i plăceau (aprecia inteligența, spunea ea, cu ocazia asta am aflat că și eu eram inteligent, deci presupun că-i plăceam nițel). Lucrurile n-au mers mai departe, cel puțin nu cu mine. Intra și G.D. în categoria “băieților inteligenți”? Nu sunt sigur, foarte posibil! La asta se pot adăuga două discuții cu d-l Diradurian însuși. Prima se rotea în jurul faptului că după declarațiile sale ar fi trăit “în infern”, sau ceva în acest gen, ceea ce mi s-a părut pretențios și cam ridicul (mă tem că l-am cam vexat), ca și în jurul faptului, ce-l umplea de-o dostoievskiană mîndrie, că-și părăsise studiile sau studiile îl părăsiseră pe el, n-am înțeles prea bine, atît de stupidă mi s-a părut toată chestia. Rar am văzut un om mai absurd vanitos. Problema e că ceilalți păreau să-l admire deși, în fond, nenorocitul își distrugea viața. Altă pricină de vexare presupun. Am doua zi, am “discutat” despre Dostoievski. Adică, spre marea mea indignare, G.D. a afirmat superioritatea lui Tolstoi asupra autorului celor cinci romane absolute ale literaturii (mă dispensez să le citez titlurile), subliniind că, în orice caz, Dostoievski fusese “un om penibil”. Pe linia asta, amintind titlul unei celebre nuvele dostoievskiene, ar fi putut spune “ridicol”. Toate astea cu un ton apodictic și sentențios ce dădea măsura imbecilității suficiente a personajului. Asta a fost tot. Restul, pălăvrăgeli dintre cele pe care le uiți în timp ce vorbești (sau asculți). Iată punctul de plecare al afabulațiilor integral calomnioase a căror publicare ați finanțat-o în chipul cel mai iresponsabil! Pe d-l Diradurian l-am mai zărit o dată, cîteva luni mai tîrziu cred. Mă duceam la facultate iar el părea să aștepte pe cineva în dreptul ceasului de la Universitate. Am dat să-l salut însă mi-a aruncat o privire atît de rece, plumburie, una din acele priviri care-ți declară că refuză să te vadă, încît am renunțat. A fost ultima oară cînd l-am mai văzut “în carne și oase” pe d-l Diradurian. Încă o dată, iată deci temeiul afabulațiilor calomnioase ca și al injuriilor conținute în capitolul 19 (capitol ce nu-i putea fi necunoscut prefațatorului de vreme ce afirmă la pp. 10-11 cum că Ara-Alexandru Șișmanian ar fi “un personaj de prim-plan în ultima secțiune a volumului”). Tot ce povestește G.D. în “Memorialistică II” despre sutele noastre de întîlniri din care totuși nu-i în stare să reproducă nimic, nu-și amintește nimic, e integral fals. Nu numai că nu-mi amintesc să-l fi vizitat la noul domiciliu dar nici nu știam unde se mutase după Roma 1. Că am fi vorbit despre Dostoievski? De sute de ori despre Dostoievski? Perfect, dar atunci ce am vorbit. I-am pronunțat doar numele? Ca pe o “mantră”? Vădit “memorialistul” multiplică mica și iritanta conversație brașoveană pentru a crea evenimente ce n-au avut niciodată loc. Cît despre scrierile d-lui Diradurian n-am putut vorbi despre ele pentru simplul fapt că nu știam că scrie (oricum, mi-ar fi fost imposibil să-l iau în serios ca scriitor pe insul superficial și pretențios pe care-l întîlnisem în excursie).


    Relațiile mele cu d-l Diradurian, cîte au fost, au avut, prin urmare, un caracter strict epistolar, și ele au început abia prin martie 1989 (18 ani după faimoasa excursie!) cînd m-am trezit că-mi trimite un roman publicat în condiții artizanale, un mic volum bricolat, cu copertă bizaroidă, “Cabotinul” (romanul a trecut, în parte la îndemnul meu, de la 120 de pagini cît avea inițial, la aproape 240). Mărturisesc că fără gestul acesta, G.D. ar fi devenit definitiv ceea ce la drept vorbind devenise deja, o vagă amintire fără prea multă consistență (se întîmplaseră atîtea între timp!), simplu semn al unui trecut indiferent. Pe pagina de gardă am citit o dedicație stingherită, care m-a mișcat oarecum și pe care v-o reproduc. “Trimit această carte, cu mult drag, lui Ara, în numele relației noastre care ține din copilărie, în numele unei prietenii poate neconsumate pe deplin și care, sper, n-a murit”. După optsprezece ani de tăcere absolută ce urmau unei întîlniri în fond episodice era greu de exprimat mai eufemistic vidul total al acestei “prietenii poate neconsumate pe deplin” ce se rezuma de fapt la cîteva jocuri, despre care păstrez o imagine foarte tulbure, deloc nostalgică. Nici o aluzie la sutele noastre de întîlniri ce, evident, n-au existat decît în fantezia “memorialistului” sau nici măcar acolo. O aluzie jenată la “relația” noastră infantilă și poate la excursia brașoveană. Cam puțin pentru o prietenie! Cartea mai era precedată și de un motto scris de mînă, pe care ar fi trebuit să-l iau mult mai în serios (altminteri fantezist): «“Mi-ați distrus viața, ăsta e răspunsul meu” (Vechi text biblic)». “Citatul” imaginar părea să trimeată cumva la Cartea lui Iov – în orice caz, motto-ul n-a fost reluat în celelalte variante ale romanului. Ca și în cazul celorlalte cărți ale prozatorului și vai ale “memorialistului” (uitam, Gabriel Diradurian e și dramaturg, ceea ce nu modifică esențial datele problemei), avem de-a face prin urmare cu un soi de “răzbunare” literară pastișînd pînă la refuz Însemnările din subterană ale lui Dostoievski (influența e practic mărturisită în versiunea engleză From a scoundrel’s notes). Inițial, mărturisesc că n-am fost prea ambalat la ideea acestei lecturi, mai ales că, așa cum am mai spus, habar n-aveam că G.D. scria, și nu eram prea dispus să-l iau în serios. Am fost însă plăcut surprins să constat că romanul tenait la route, ba chiar aș zice că intensitatea vervei și un fel de sinceritate crudă, pe alocuri totuși cam șocantă, m-au impresionat favorabil. Dincolo de o anume spontaneitate și de stilul mușcător, de satiră picarescă a sordidului, frapa nota de autenticitate pentru a relua formula d-lui Paul Cernat (vom vedea mai jos interesul acestei observații). Evident, nu puteam să nu observ influența împinsă pînă la pastișă a “Însemnărilor din subterană”, pastișă pînă la un punct acceptabilă, cu precondiția, desigur, a unei anume doze de talent și a unei afinități psihologice cu literatura dostoievskiană, factori literari de care autorul părea să dispună. În plus, dacă schema literară era vizibil preluată, ba chiar servil preluată (în simpatetica sa prefață la “Scelerat” d-l Florian Băiculescu – Bedros Horasangian? – remarcă nu fără îndreptățire: “Sceleratul ar fi o ofertă pentru ziua de ieri…” o ofertă mimetică mai ales, un soi bizar de “post-sincronism” extrem de tardiv, nu fără exemplu în literele române), experiențele relatate de G.D. erau originale. Altminteri, interesul indiscutabil al materiei romanești ca și cel suscitat de strania sinteză de disperare, cabotinism și abjecție a personajului erau în parte dezechilibrate de totala lipsă de orizont estetic, de căutare formală, într-o epocă ce punea, totuși, enorm accentul pe asta. La toate se adăuga o deranjantă necunoaștere a limbii române ce frola agramatismul.
    Am decis, însă, să trec peste toate astea (la urma urmelor, și romanul dvs. se poate lăuda cu două fraze șchioape, rău construite gramatical, pe care nu vi le-am mai semnalat!) și să mă opresc la “trăsăturile pozitive” (constat, de altfel, că d-l Diradurian nu a învățat mai mult românește decît în urmă cu 23 de ani, ba chiar aș zice că în această privință cunoștințele lui s-au deteriorat considerabil). Natură generoasă cînd am cît de cît pricină (e probabil defectul meu cel mai mare, cel mai imprudent, în orice caz), am scris autorului, forțîndu-mi într-o oarecare măsură entuziasmul, ce era totuși real, o scrisoare, la drept vorbind, destul de exagerată, așa cum am făcut, de altfel, și în cazul dvs., nu din alt motiv decît acela de a încuraja o predispoziție scriitoricească ce părea autentică (după felul în care a abuzat d-l Paul Cernat de acest termen mi se pare aproape riscant să-l mai utilizez). Încă o dată, exact așa am procedat și în cazul dvs. Căci dacă pentru “demnitarul” Vosganian n-am nici o simpatie – o anume luare de poziție complet inacceptabilă a acestuia i-a atras cîndva din parte-mi un bun șfichi de bici polemic pe care, presupun, nu l-a uitat (v. infra pp. 8-9) –, dacă sînt relativ rezervat față de poetul Vosganian ce, în ciuda unei anume științe a tehnicilor versului, nu mă convinge cu adevărat, am avut impresia unei aproape totale sincerități artistice citindu-i proza (deși “demnitarul” și-a băgat și aici coada). Ignoram, desigur, în acel moment – un timing perfid m-a împiedicat să realizez la timp faptul – că în calitatea dvs. de președinte al Uniunii Armenilor din România contribuiseți în chipul cel mai impudent la finanțarea ignominiei diraduriene (mă refer bineînțeles la “Memorialistică II”).
    Scrisoarea mea de circa 11 pagini, mai mult un articol decît o scrisoare, expresie a unei onestități mărturisitoare (hotărît, prefața d-lui Cernat mă bîntuie de-a dreptul), era, ce-i drept, fără falsă modestie, superbă și a făcut, din păcate, o bună, o prea bună impresie d-lui Diradurian ce-ar fi vrut-o publicată. Nu aveam însă pe atunci (primăvara lui 1989) nici o posibilitate de publicare (colaborarea mea la Lumea liberă românească, unde v-am atacat în treacăt, de altfel pe merit, deși cumva călcîndu-mi pe inimă în măsura în care era vorba de un armean – însă tocmai din cauza asta nu puteam să vă cruț, prea ar fi fost imoral! – n-a debutat decît mult mai tîrziu; și oricum era un jurnal politic, nu o revistă literară), lucru pe care, cu regret, i l-am comunicat și autorului. În schimb, îi dădeam toată libertatea s-o publice el dacă ar fi avut unde (nu știam că era, mai mult sau mai puțin, angajat la “Universul”). A înțeles, n-a înțeles, în orice caz n-a mai insistat. Această scrisoare pe care nu pot s-o regret dar care a avut cu siguranță urmări din cele mai nefaste e temeiul veritabil al “prieteniei literare”, la drept vorbind destul de abstracte ce ne-a legat cumva pînă la momentul acestui capitol 19. Lipsea de fapt acestei “prietenii” substanța unei comunicări veritabile, autenticitatea unei intense complicități de idei. În fond lipseau ideile, fie și ideile polemice. Momentul aproape șters al copilăriei era legat arbitrar de convenția unei convergențe de preocupări “peste spațiu și timp” însă rezultatul nu putea fi decît o sinteză abstractă ce nu ne putea convinge și nici satisface. Am impresia, pe de altă parte, că scrisoarea mea, poate excesiv de analitică, îi dăduse prozatorului speranțe nesăbuite. Vedea cred în mine criticul ce avea să-l lanseze! Dedicație după dedicație, declarații stăruitoare de dragoste (v. infra pp. 83-86) păreau să mă împingă să recidivez, de data asta public. N-aveam nici cea mai mică intenție de a ceda acestor dulci presiuni. Critica literară, profesional vorbind, nu mă mai interesa demult; pe de altă parte îmi lipseau mijloacele practice de a publica eficace. Decalajul dintre mine și viața literară românească a fost și este imens și trebuie să mărturisesc că nu mă regăsesc deloc nici în criteriile destul de “politicianiste” ale acesteia nici în mentalitatea dominantă (donnant-donnant) din literele române. Am fost și rămîn un solitar, fără nici o simpatie și fără nici un talent pentru complicitate și ping-pong encomiastic.
    Probabil pentru a-mi dovedi bunele sale sentimente, mi-a expediat un nou “roman” spunea el, în realitate o nuvelă ceva mai lungă, “O întîlnire” (text net mai puțin “evolutiv” decît precedentul de vreme ce a trecut de la 88 la numai vreo 140 de pagini), ce, trebuie să spun, mi-a displăcut profund. Termenul e slab: adevărul e că mi-a repugnat. Dincolo de repulsia literară și pentru “temă” și pentru stil, foarte diferit de cel al “Cabotinului”, cu ceva bizar, cenușiu și obstinat, mai simțeam altceva, ceva de un alt ordin decît cel propriu-zis scriitoricesc, ceva ce mă alerta cumva deși nu i-aș fi putut preciza natura. Ca și în cazul “Cabotinului”, se putea vorbi pînă la un punct de un soi de “roman” confesiv, în fond “O întîlnire” reprezentînd pandantul stilistic și tematic al celuilalt. Într-adevăr, “Cabotinul”, mai tîrziu “Sceleratul”, se prezenta cumva “autocritic” ca un spirit bolnav, victimă a unei conștiințe aporetice, esențialmente morbide. Dacă însă “Cabotinul” analiza simptomele, “O întîlnire” definea maladia și preconiza tratamentul. “Sînt vindecat, știu asta. Cred că undeva e posibil să mă fi vindecat de o boală numită geniu. Orice om, mai mult sau mai puțin, în tinerețe se vindecă de genialitate, trece la normalitate pentru că el simte instinctiv că a rămîne genial înseamnă durere prea multă. Felul psihic și fizic în care eram (pieptul, dezechilibrul) înainte de plecare e condiția geniului. Poate. Categoria aceea, cum spuneam la început, bolnavă (…) Tinerețea cuprinde sîmburele unde se află rădăcinile întregii vieți ulterioare a omului. Lupta pentru normalitate merită a fi dată. Degenerațiunea poate crea multe, și plusuri și minusuri, dar înainte de toate, suferință. Plusul și minusul degenerațiunii nu m-au interesat. Eu am vrut normalitatea. Numai ea te face fericit” (p. 86 a “ediției princeps” din 1989 sau p. 202 a ediției publicate în 1998 la “Ararat”). Și “Strălucitorul Radu Dumitrescu (numele personajului principal, n.m.) era prea strălucitor ca să poată fi o realitate (…) Sînt acum normal în fond, așa cum nu eram pe vremea cînd ne cunoșteam și anormal aparent, așa cum nu doream și nu doresc să fiu văzut de vechile mele cunoștințe. Contează, evident, imaginea mea de fond. Pentru ea am luptat și pentru ea am dorit să obțin rezultate” (p. 87 / 204). Evident, “geniul” lui Radu Dumitrescu, foarte nefericitul personaj al lui Gabriel Diradurian, rămîne strict declarativ. Căci există ceva ce autorul său pare să ignore și anume creditul pe care-l putem acorda cutărei sau cutărei figuri literare. În cazul de față avem de-a face mult mai degrabă cu un tipic mitoman care, cu aerul de a-și combate ideea fixă, în fond și-o confirmă. Încercînd în chipul acesta negativ să ne-o impună și nouă. De fapt, e greu de imaginat un mai izbutit specimen de “om nou” – termenul e din roman – în sensul comunist și chiar ceaușist al termenului decît acest Radu Dumitrescu, grotescul personaj al d-lui Gabriel Diradurian. Generalizînd la nivel de sistem ideea, trecem de la acest soi de instinct de conservare al omului comun (“Unul singur cîștigă la loterie. Ceilalți un milion, nu. Eu am făcut parte din milion. Nu puteam să lupt să cîștig cu orice preț la loterie. Asta nu se poate. Dar am luptat unde am putut și cum am putut”, p. 87 / 203) la “caietul” lui Șigaliov din Demonii, un atît de fin cunoscător al lui Dostoievski ca d-l Diradurian nu poate să ignore asta: “Fiecare aparține tuturor, și toți fiecăruia în parte. Toți sînt sclavi și egali în sclavie. În cazuri extreme calomnia și omorul, esențialul însă este egalitatea (s.m.). Mai întîi și întîi scade nivelul culturii, științelor, talentelor. Un nivel înalt al științelor și talentelor este accesibil numai unor capacități superioare, dar nu e nevoie de capacități superioare! Capacitățile superioare totdeauna acaparează puterea și devin despoți. Capacitățile superioare nu pot să nu fie despotice și întotdeauna au adus mai multă pervertire decît folos; ele trebuiesc eliminate sau executate. Lui Cicero i se taie limba, unui Copernic i se scot ochii, un Shakespeare este omorît cu pietre, iată ce este șigaliovismul! Sclavii trebuie să fie egali: fără despotism n-a existat încă nici libertate, nici egalitate, dar în turmă trebuie să domnească egalitatea (…) a nivela munții e o idee excelentă, deloc ridiculă (…) Nu e nevoie de instrucție, cultură; destul cu știința! Și fără știință va fi material suficient pentru o mie de ani, însă trebuie orînduită supunerea. Un singur lucru lipsește în lume: ascultarea. Setea de instrucție este deja o sete aristocratică. Cum apare familia sau dragostea, apare îndată și dorința de proprietate. Vom ucide această dorință: vom slobozi beția, intriga, denunțul; vom dezlănțui un dezmăț inimaginabil; orice geniu îl vom înăbuși în fașă, vom reduce totul la un singur numitor, egalitatea deplină. “Am învățat o meserie și sîntem oameni cinstiți, n-avem nevoie de nimic altceva”, iată răspunsul recent al muncitorilor englezi. Este necesar numai necesarul, iată deviza globului terestru de aci încolo. Dar va fi nevoie și de convulsii; de asta vom avea grijă noi, guvernanții. Sclavii trebuie să aibă guvernanți. Ascultarea deplină, depersonalizarea deplină, dar o dată la treizeci de ani Șigaliov dezlănțuie și o convulsie, și lumea începe brusc să se devoreze reciproc, pînă la o anumită limită, și numai pentru a evita plictiseala. Plictiseala este un sentiment aristocratic; șigaliovismul nu admite dorinți. Dorința și suferința sînt pentru noi, iar pentru sclavi șigaliovismul” Demonii pp. 437-438. Presupun că imbecilii ce lansaseră după “revoluție” celebra lozincă “noi muncim, nu gîndim” ca și “eroii” cu epoleți ai “mineriadelor”, fenomen al bestialității de masă în care Virgil Ierunca denunțase cîndva o “piteștenizare” a societății (a se revedea eventual Patimile după Pitești de Paul Goma precum și vasta literatură consacrată deja sinistrei metode de reeducare prin tortură carcerală imaginată de Nicolski și Eugen Țurcanu) ar fi aplaudat cu entuziasm atît “șigaliovismul” in nuce al d-lui Diradurian cît și delirul, din care noi nu am citat decît două fragmente, al lui Piotr Verhovenski, proiecția literară a lui Neceaev. Evident, toată această involuție destinală și în mare parte intelectuală a personajului principal al “Întîlnirii” era menită să justifice, să legitimeze și într-o oarecare măsură să “eroizeze” propria deviație destinală și intelectuală a d-lui Diradurian însuși, deviație sau, de ce n-am spune-o, implozie ce pare să-l preocupe obsesiv. La drept vorbind, faptul în sine al abandonării studiilor ar fi fără importanță, mulți scriitori, din cei mai iluștri, dar și mai modești, pe care credem că în cazul de față ar fi imprudent a-i numi, aflîndu-se în această situație. Problema ar consta prin urmare mai mult în atitudinea subiectivă a interesatului decît în împrejurarea obiectivă în sine. A frînge determinismul social ce funcționează adesea ca un fatum modern e o ispită curentă și oameni cu studiile complete și chiar cu o bună situare profesională i-au cedat. Diferența față de personajul “romanului” și, s-ar zice, față de autorul acestuia stă în miza acestei fracturi. Fictivul Radu Dumitrescu precum și realul Gabriel Diradurian pleacă de la o idealizare a imploziei intelectuale, de la concepția neliniștitoare a autodistrugerii programatice ca terapeutică a unui rău existențial ce ar fi inteligența sau, mai grav, conștiința. Într-o epocă în care diversele totalitarisme se străduie să macine conștiința individuală și să-și aservească inteligențele, cînd ideea însăși a unei programări și robotizări a creierelor pare din păcate din ce în ce mai puțin utopică, emergența unei astfel de “propuneri”, a unei astfel de oferte eidetice, nu din partea puterii ci din aceea a individului însuși, a unui scriitor sau în orice caz a cuiva ce se definește astfel îmi apărea ca fiind din cele mai perturbante. Nu puteam accepta o astfel de atitudine și nici n-am acceptat-o.
    I-am răspuns prin urmare lui G.D. printr-o altă scrisoare, politicoasă dar destul de dură, deși, tot din generozitate, modificam nițel motivația inaderenței mele. I-am scris, deci că personajul lui era un veritabil “călugăr creștin”, o formă caritabilă de a nu-i spune că-n realitate îmi făcuse impresia unui mitoman inversat, ce optează pentru o banalizare apăsătoare cam în felul în care un mitoman mai simplu s-ar declara mare geniu și s-ar compara cu ceva între Mohamed și Napoleon Bonaparte (cu Dostoievski, de ce nu?). Un mitoman cu entuziasmul banalității, descris din afară, cu o anume distanță analitică ar fi putut fi chiar foarte interesant. Problema e că G.D. se identifica complet cu opțiunile toxice ale personajului pe care părea să le găsească uman valorizante. Era aici ceva în sensul unui Șigaliov (vezi mai sus), deși nu izbuteam să mă dumiresc dacă în mai grav sau în mai puțin grav. De fapt, pentru prima oară am avut intuiția, din păcate incompletă, că G.D. nu era un scriitor variabil contaminat de aporiile personajelor sale ci un personaj ce încerca să se transpună într-un scriitor, un personaj în căutarea propriului său roman pe care era foarte dispus să-l confunde cu realitatea. Bineînțeles, asta n-are nimic de a face cu caracterul eventual autobiografic – la drept vorbind, cert autobiografic – al scrierilor sale ci vizează o anume atitudine față de orizontul scrisului însuși. Mai deranjant, era vorba de un personaj (deci de un fals scriitor, tot așa cum s-a transformat într-un fals memorialist, ori, în cel mai bun caz, într-un memorialist al falsului) care se străduia să-și antreneze lectorii într-un delir aporetic analog cu al său, să-i fagociteze într-un fel, atrăgîndu-i în capcana unei poziții, în fond bazate pe gregaritate, a unui radical minimalism axiologic. Un fel de spirit carceral, un fenomen Pitești realizat ca nevroză, nu prin tortură. Finalmente, între un amoralist (încă o dată mă văd urmărit de terminologia d-lui Paul Cernat) sau “scelerat”, ca să respectăm terminologia lui G.D., ce nu făcea totuși din eșec o normă etică ci îl experimenta ca pe-o dramă, și acest “hipermoralist” suficient ce-și trăia automutilarea ca pe-o vindecare, preferam hotărît amoralistul.
    Începînd cu acest moment, destul de timpuriu, relația noastră, faimoasa “prietenie literară” dintre mine și d-l Gabriel Diradurian a tins tot mai mult să se reducă la simplul ping-pong al dedicațiilor (din 1997 începusem și eu să public, vreau să spun, în plan literar) ce mascau dificil o inaderență reciprocă profundă. El îmi trimitea volumele sale, eu, pe ale mele. Ne iubeam de la distanță, cum s-ar spune, acoperind cum puteam vidul acestei comunicări în fond inexistente. Ce-i drept, dacă eu evitam pur și simplu să mă pronunț asupra unei literaturi ce-mi displăcea din ce în ce mai mult (cu excepția a două volume de povestiri mai sprintene), el s-a străduit să invoce unele scuze. Stilul meu prea “modern” îi rămînea incomprehensibil, pretindea el, însă îmi lăuda zelos “vocabularul”. Altminteri, firitiseli pentru cultura mea, pentru opera mea științifică… În ce mă privește, nu luam prea în serios nici rezervele, nici laudele. A fost, se vede, o greșeală. Trebuie să mărturisesc totuși că descoperindu-mă menționat într-un text publicat al d-lui Diradurian, mai degrabă în termeni elogioși, am avut, nu știu de ce, un sentiment neplăcut (v. “Vociferarea”. în “Teatru și proze”, Ararat, 2005, p. 84; la asta s-ar adăuga, paradoxal, și “Memorialisatică II”, pp. 421-422, 427, 428-429, însă asupra sensului acestor pasaje pseudo-encomiastice voi reveni… în următoarea scrisoare deschisă).

    *

    Pentru ca anul trecut, în 2011 deci, să mă pomenesc cu această “Memorialistică II” pe care, în chipul cel mai iresponsabil, ați finanțat-o în calitatea dvs. de președinte al U.A.R. Cînd m-am dezmeticit din buimăceala provocată de acel odios capitol 19, prima întrebare pe care mi-am pus-o a fost în ce consta, din punctul dvs. de vedere, sensul acestui gest. Trebuia să-l consider ca un gest realmente voluntar – sponsorizarea deliberată a unui op ce mă calomniază – sau doar ca produsul unei extraordinare neglijențe, al indiferenței sau poate al incompetenței. În fine, mai rămînea posibilitatea unei forme extrem de perfide de răzbunare oblică. Să reluăm pe scurt datele problemei așa cum se prezintă ele. Prin 1999, dacă memoria mea e bună, în mult dezbătuta, pe atunci, chestiune a retrocedării bunurilor spoliate de comuniști proprietarilor lor legitimi, dvs. d-le Vosganian, ați adoptat o atitudine negativă, favorabilă statu-quo-ului neo-comunist. Nu v-am înțeles atunci, după cum mărturisesc că nu vă înțeleg nici acum. Oricum, poziția dvs., absolut intenabilă din punct de vedere moral și complet neașteptată din punct de vedere politic, a fost atacată în presă, destul de violent. Pe merit. Nu sunt deloc naționalist, însă mărturisesc, faptul că un armean, în principiu, baremi prin eticheta politică anticomunist, se putuse coborî la o asemenea luare de poziție, demnă de un pedeserist fidel, m-a deranjat profund. Oricît m-ar fi deranjat însă toată afacerea, sau, mai degrabă, tocmai pentru că mă deranja atît, am decis că era imposibil să tac. Și pentru că nu voiam să vă consacru un articol special, am profitat de ocazia furnizată de un articol la care lucram, ce mi s-a părut destul de adecvat tematic, Statul de drept și armata (țintele principale fiind d-nii Babiuc și Degeratu, acum, cred, uitați) pentru a mă referi și la dvs. Citez pasajul în chestie: “Actualmente, principala preocupare a d-lui Iliescu și consorțiului, cu alte cuvinte a măștilor de stînga ale totalitarismului – căci există, din păcate, și destule măști de dreapta ale aceluiași, reacția “comunistului” Vosganian față de legea retrocedării imobilelor confiscate de bolșevicioși furnizînd un trist exemplu în acest sens – constă, pe lîngă îmbrobodirea electoratului, în blocarea acordului cu FMI, altfel spus, în contracararea finanțării externe, singura practic posibilă, a Reformei, cu consecința inevitabilă a înglodării României în eșec. Căci scopul (neo-)comuniștilor de toată mîna, pede-pedeseriști, aperiști sau alții, este exact acesta: să împiedice funcționarea normală a țării, ieșirea ei din absurd, angoasă și traumă ca și deșteptarea definitivă a electoratului ce ar putea, în fine, pricepe că interesele sale și cele ale “camarilei” iliescane sînt ireconciliabile”. Evident, pe dvs. personal nu vă privea decît destul de modesta incidentă dintre cratime, însă și asta a fost, pasămite, prea mult. Eram oare confruntat cu o formă josnică de vindictă… financiară? Sînt, deocamdată, incapabil să furnizez un răspuns hotărît la această chestiune, însă dacă e cazul, mă simt obligat să vă afirm că rar am pomenit o mai meschină reacție la un gest în sine perfect îndreptățit. Într-adevăr, nu știu ce v-a motivat atunci să luați apărarea spoliatorilor, afirmînd că bunurile expropriate de comuniști nu trebuiau să fie restituite proprietarilor legitimi, poziție ce am impresia, intră în contradicție cu atitudinea pe care o adoptați în “Cartea șoaptelor”, în măsura în care nu considerăm aceasta doar ca pe o operă de ficțiune ci, mai ales, ca pe un roman politic cu mize reale. Răzbunare deci? Sper că nu și n-o sper pentru mine. Și totuși, dacă nu, atunci ce? Incompetență (mă văd nevoit să mă repet, dar cum să nu te obsedeze abjecția acestei atitudini)? În acest caz, singurul gest posibil e demisia. Dezinteres? Prostie, la urma urmelor? Dificil de crezut, deși stilul oblic al eventualei vindicte implică o imbecilitate profundă. La urma urmelor, dacă aveați ceva de spus (n-am fost singurul ce v-a atacat cu acea ocazie!), puteați, în chipul cel mai simplu, răspunde. Reacționînd cum reacționați, confirmați, în primul rînd, legitimitatea atacului. Era îndreptățit de vreme ce vă înfundați în muțenie, recurgînd doar la o jalnică flèche du Parthe.

    *

    Dar, veți spune, făcîndu-mă să rîd, că ați crezut cu toată sinceritatea în adevărul relatărilor diraduriene. Serios? Ele nu sînt absurde dincolo de orice verosimilitate imaginabilă doar în ce mă privește. Cum, ați luat în serios abjecțiile triviale ale lui G.D. ce-și bate joc de mătușa mea, Satenig Bostanian, persoană față de care avea toate motivele să fie recunoscător (dar tocmai asta era problema!), comparînd exilul cu actul sexual?! “– O duci bine, dudache, dar pentru asta ai intrat și ai ieșit. – Trebuia. Am intrat de m-am spart și am ieșit de m-am spart… Ce crezi că-i ușor să intri de să te spargi și să ieși de să te spargi? – Văd că te-ai spart cam mult, dudache-Satenig. Bine că nu ți-ai spart și capul. Ți-ai spart doar moralitatea? – Asta mi-am spart-o. Bine zis”. Chiar credeți că eu și mătușa mea am spus toate caraghioslîcurile și insanitățile astea? Vi se par credibile? Sau vocabula asta ineptă, “dudache”, invenție indiscutabilă a lui G.D., chiar credeți că am putut concepe și utiliza o asemenea absurdă și vulgară formulă de interpelare? Și asta doar pe “temeiul” mărturiei unui om ce locuiește la Spitalul nr. 9 ca la hotel? Un ins tarat, ros de nesfîrșitele lui ratări pe care nu și le datorează decît sieși! Sau chiar vi s-a părut credibil că eu, singurul armean din România ce s-a opus fățiș comunismului din chiar anii dictaturii, cînd alții profitau liniștiți de sistem, aș fi vorbit de “infernul capitalist”, comparînd-o pe biata tanti Satenica nici mai mult nici mai puțin decît cu… Lucifer?! Există limite ale incompetenței sau stupidității?! Sau sînteți credul dincolo de limitele intelectual permise, pînă acolo unde încep abisurile nesfîrșite ale prostiei nevindecabile? V-a dat măcar prin minte să verificați cît de cît faptele? Ați fi constatat că “dialogul” era nu numai moral și intelectual ci și fizic imposibil de vreme ce mătușa mea nu participase la excursie, nu era cu noi ca să-i vorbesc și ca să-mi răspundă (cu dvs. simt nevoia să silabisesc ideile, într-atît am senzația de a fi confruntat cu o înțelegere grea ca o digestie lentă).
    Sau chiar ați crezut că vărul meu, Ștefan, mergea de la zece ani “la femei”? La prostituate, carevasăzică. Mărturisesc că nu știu ce să fiu mai mult: indignat sau stupefiat! Ori v-ați închipuit că tata m-ar fi dus, pe mine de data asta, tot “la femei”, “încă din copilărie”? N-am avut de-a face cu vreo prostituată în viața mea, necum “în copilărie” și, cu atît mai puțin, prin intermediul tatălui meu, ce nu s-a amestecat niciodată, nici de aproape, nici de departe, în acest capitol al existenței mele. Ce să mai adaug? Că nu înțeleg nimic din toată dezlănțuirea asta isterică, din jeturile astea de venin injurios cu care sunt atît de abundent împroșcat? Că nu înțeleg de ce aș avea “damblageli mari și judecată de scotocitor și de spălător de scutece”, “numai prin insistențiabilitate” mai avînd eu “o șansă” să nu mai gîndesc “strâmb” și să-mi nulific “șubrezenia mintală”. Dacă cineva poate pricepe ceva din aiurelile astea delirante! Domnule Vosganian, v-am spus deja că vă compătimesc? Pentru că a coborî atît de jos cu vindicta – dacă vindictă a fost –, a atinge asemenea abisuri de incompetență nu merită doar un eventual dispreț, merită mai ales compasiune.
    O paranteză necesară. O ciudată manie literară a d-lui Diradurian e aceea de a le atribui personajelor mai importante (sau considerate astfel) ale “memorialisticii” sale cîte un semnalizator lexical singular sau serial – cum vom vedea de îndată, ambele cazuri sînt uneori posibile –, un fel de leit-motiv verbal ce orientează, relansează și chiar constituie fluxurile verbale astfel “specificate” (pentru aplicarea acestei “reguli stilistice” la d-l Bedros Horasangian, desigur personajul principal al “Memorialisticii II”, v. infra p. 47).
    În ce mă privește, “leit-motivul” pe care mi-l atribuie d-l Diradurian e o creație lexicală extravagantă, cu sens indefinit și semnificat zero, deși, desigur, întru totul demnă de secolul XXII (“vocabularul lui – al meu, adică – parcă era vocabular de secol XXII” p. 422): “dudache”! Nu mai auzisem încă niciodată de un cuvînt ca acesta înainte de a-l întîlni în “Memorialistica II” a d-lui Diradurian și am fost cu atît mai uimit să mi-l văd atribuit cu cît nutresc o repulsie profundă pentru porecle și orice fel de desemnări denigratoare ale persoanei, poate și pentru că în perioada școlii generale am fost frecvent persecutat cu acest soi de manifestare verbală a lașității gregare – “bunul meu prieten”, ce ignoră totuși atîtea lucruri despre mine și despre ai mei (ignoră, între altele, vădit, anul, fie și aproximativ, al decesului mamei mele), ar fi trebuit s-o știe, îmi pare. Dar poate nu-mi e chiar așa un bun prieten. Poate nu-mi e “bun prieten” deloc ci doar o vagă cunoștință din copilărie ce s-a pretins la un moment dat “prieten” exclusiv din pricini interesate (vezi multiplele dedicații pline de amor de pe volumele expediate, dar voi reveni!). Doar într-un singur caz repulsia pentru un foarte execrabil individ (sau, mai exact, pentru psihopații de la securitate) mi-a învins repulsia morală și cumva estetică pentru asemenea construcții verbale și anume cînd, într-un context legitim polemic, am utilizat termenul de “execrătură” – o compactare a sintagmei “execrabilă secătură” – împotriva lui Corneliu Vadim Tudor (și explicit împotriva securiștilor din spatele lui) ce, fără a îndrăzni măcar să-l semneze, publicase în gazeta ce cu dezonoare conduce cel mai infam articol apărut vreodată în presa românească (asta chiar încercînd a ține seama de cele mai sinistre fabricații din presa comunistă sau legionară): “Crima lez-Eminescu” (v. “România Mare” din 28 februarie 1992). Trebuie să mai precizez că această rușine a presei românești, “România Mare” carevasăzică, e, cum știe toată lumea, un fel de “gazetă de perete” a securității? Cît despre articolul sus-menționat, veritabilă apologie scatologică a crimei, el poartă semnătura lui Leonard Gavriliu (traducător cândva din Freud mi se pare) însă acesta, întrebat în 1994, cam la doi ani de la abjecta publicare, de d-l Ted Anton, principalul vector al dezvăluirilor privind odiosul asasinat al lui Ioan Petru Culianu (v. Eros, Magie și asasinarea profesorului Culianu, traducerea românească a originalului american apărut la Northwestern University Press în 1996), a negat orice raport cu textul în cauză (v. și Les sept transgressions de Ioan Petru Culianu. Fractals, destin et herméneutique religieuse în Les cahiers «Psychanodia» N° 1 / Mai 2011, n. 142 ca și întregul § 2.3.2 consacrat chestiunii). Nimic, desigur, nu îndreptătește stabilirea vreunui raport între aceste două construcții verbale, atît de diferite în planul orientării semantice, cu atît mai mult cu cît d-l Diradurian pare să ignore complet activitatea mea politică și jurnalistică stricto sensu, articolele mele contra lui Iliescu, Miloșevici, Putin, C.V. Tudor sau Virgil Măgureanu (din perioada cînd acesta din urmă era director al SRI) pentru a nu da decît cîteva exemple.
    Lucru curios! Deși autor veritabil al acestei jalnice producții cu iz cazon a sarcasmului bășcălios, “memorialistul” pare ori în orice caz pretinde a-i ignora semnificația.
    “… Ara spunea oricui i se adresa: “dudache” (sic!). La un moment dat chiar l-a întrebat (mătușa mea, Satenig Bostanian n.m.) de unde acest nume “dudache” și dacă el cumva vine de la “Tache” care era numele tatălui său, la care el schimbase “t” cu “d” și adăugase în față acel “du”? Răspunsul a fost negativ” (p. 429).
    În primul rînd, pe tatăl meu îl cheamă “Tacvor” nu “Tache”, acesta din urmă fiind doar un soi de diminutiv familiar. În al doilea rînd, lucrul se poate lesne verifica, nu m-am adresat niciodată tatălui meu altfel decît cu apelativul “tată” și nu văd cum, în aceste condiții, aș fi putut utiliza acest construct și vulgar, și stupid care, în plus, îmi repugnă. De altfel, reacția tatălui meu în legătură cu istoria asta a fost una de profundă mirare. Mirat eram și eu, dar mai ales jenat, căci necitind încă tot capitolul 19 nu pricepeam în ce măsură devenisem ținta unei sălbatice descărcări umorale din partea unui om pe care-l priveam cu amiciție, o amiciție cam abstractă, lipsită de densitatea unei veritabile prietenii, dar, în fine, foarte departe de ostilitatea de netăgăduit și totuși nu lipsită de o anume ipocrizie (cum voi încerca să lămuresc mai departe) exprimată de “Memorialistică II”.
    În rest, în ciuda negației “memorialistului”, negație pe care mi-o atribuie tot mie dar care-i aparține laolaltă cu tot restul, termenul pare a fi fost construit printr-un fel de reduplicare a diminutivului “Tache” pe care, cum am văzut, d-l Diradurian îl considera ca numele părintelui meu. Hotărît, așa sînt unii “prieteni”, îți ignoră pînă și numele și pînă și faptele cele mai elementare ale vieții tale. Căci trebuie să mai spun? Gabriel Diradurian nu era numai “prietenul” meu ci, poate în mult mai mare măsură, și “prietenul” tatălui meu.
    Să continuăm însă enumerarea injuriilor și a calomniilor delirante – la care v-ați făcut fără îndoială complice finanțîndu-le cu atîta ușurință publicarea– ce fac din mine o victimă – dar a cui mai întîi? A unui dezechilibrat ce domiciliază la Spitalul nr-ul 9 dar ale cărui “memorii” sunt publicate fără nici o verificare? Sau a celor ce au finanțat și editat delirurile calomnioase ale dezechilibratului în chestie? Și pentru că nu sînt “prea leneș” să mă indignez, cum pretinde autorul “Memorialisticii II” – “Numai lenea explică de ce nu sare țandăra când i se trântește în mutră unui nasol-nefericit-dudache-Ara că are damblageli și judecată de scotocitor și de spălător de scutece” – iată încă vreo cîteva “perle”, în toată splendoarea incoerenței și agramatismului lor: “Nasolule-nefericitule-dudache-Ara, nu numai că prinde contur clar în creierul meu, dar se și cristalizează foarte puternic aici ideea că-ți lipsește o doagă”. Sau, “nasol” și “nefericit” cum sînt în viziunea lui G.D. aș face, pe deasupra, “reclamă morții” deși nu-i deloc limpede ce vrea să însemne asta și la ce se referă concret “memorialistul”. De altfel, nesatisfăcut să facă din mine ținta torențialelor sale deliruri, acesta o implică și pe mama lui d-na Eliza Diradurian, de vreme ce această doamnă mi-ar adresa toate elucubrațiile astea, în chip cu totul fictiv, nici o silabă din toate aceste lungi pagini de ignominii nefiind vreodată pronunțată.
    Jocul sinonimiilor e și el plin. “Am damblageli”? “Îmi lipsește o doagă”? E atunci cît se poate de natural să-mi “fileze” și “lămpile” sau să fiu “sonat”. “Prea mult îți filează lămpile!” exclamă “memorialistul“ prin intermediul personajului mamei sale. Dar ajunge oare? Tatăl meu nu trebuia și el să fie implicat? Să vedem. “Eu nu știu ce-a păzit marele-dudache-tatăl-ziaristul-Tache de a scos ca rezultat un așa boschetar?”. Așa ar vorbi d-na Eliza Diradurian. Curios lucru! Într-adevăr, la p. 411 “memorialistul” afirmă, într-un context pe care-l voi limpezi mai tîrziu, că d-na E.D. “nu știa ce înseamnă «hoașcă»”. Însă la pagina 452 știe ce înseamnă “boschetar”! Ei bine, eu nu știu. M-am uitat în toate dicționarele românești pe care le am la dispoziție: DEX-ul, Dicționarul de Neologisme, Dicționarul de Sinonime. Nu l-am găsit. Poate știți dvs. d-le Vosganian – trebuie să știți de vreme ce ați finanțat publicarea ăstei “ memorialistici” ce, altfel decît o operă de ficțiune, atrage responsabilitățile conjugate ale tuturor celor ce au participat la o eventuală operație de defăimare. Cu viața și cu reputația oamenilor nu te joci, chiar de ești senator, prim-vice-președinte al Uniunii Scriitorilor – al cărei membru sînt! – sau președinte al U.A.R., ex-excelență pe deasupra! Aștept lămuriri!
    Dar să continuăm. Căci pe lîngă toate cele de mai sus, iată, mai aflu că aș fi unul “care face ce face și intră numai pe drumuri care nu duc nicăieri”, “a merge nicăieri” fiind, pasămite, “specialitatea” mea. Bizare “acuzații” dacă, pentru a respecta scenariul “memorialistului” toate astea s-ar fi spus cu ocazia excursiei brașovene, într-un moment, deci, cînd mă pregăteam să intru pe un drum ce m-a dus la o specializare în istoria religiilor și la vreo cîteva publicații (puteți consulta lista în CV-ului oricăruia din volumele mele de poezie). De fapt, sensul acestei deplasări spre nicăieri rămîne destul de obscur (să fie o aluzie la titlul francez al celebrului op filosofic al lui Martin Heidegger Holzwege, tradus în franceză prin Chemins qui ne mènent nulle part? Citind “Memorialistica II” a d-lui Diradurian atît de oportun publicată de editura “Ararat” și atît de inspirat finanțată de dvs., aflu, în orice caz, că “A merge nicăieri, în cazul nasolul-nefericitul-dudache-Ara (sic!), este rezultatul cel mai de seamă al acestui om obținut după o educație prăbușitoare (sic!), după o evoluție și-o activitate anormală în viața lui păguboasă fără pantofi ca lumea (situația așa-zis precară a vestimentației mele, în special a încălțămintei, este încă una din obsesiile d-lui Diradurian, ce pare animat la adresa mea de o ură viscerală sau de o “ură la comandă”, mărturisesc că mi-e imposibil să mă lămuresc deocamdată, într-atît manifestările acesteia sînt extreme și lipsite de cea mai infimă justificare! n.m.), după apariția în creierul lui a unei întregi construcții oblice și gata în orice clipă să se disloce, după ce în această bilă de pe umerii lui n-au apărut decât lucruri contrafăcute, după ce a citit așa de mult că a ajuns să aibă toate ideile foarte încurcate, delicvente (s.m.) și mai ales neclare, după ce în tot felul vicios și catastrofal în care a trăit a provocat circumvoluțiunile scoarței lui să ajungă doar un păienjeniș lunecos, ucigaș și hoțoman (s.m.), după ce până acum la douăzeci și patru de ani (sic!) n-a făcut decât să involueze și să involueze în condițiile existenței traumei construcției aburelii datorate a tot ce-a lecturat, după ce a tot practicat politica decesului de gândire în reclama morții, a sorții și a destinului său găunos (s.m.). Și tot mergînd nicăieri sigur că pune numai întrebări de pămpălău… Sonat” (p. 454).
    Ce justifică această orgie de elucubrații abjecte? Absolut nimic din partea mea. Căci neavînd ce povesti, practic necunoscîndu-mă dar vrînd să spună despre mine tot răul pe care-l ignoră, “memorialistul” umple acest vid cu sine însuși, cu propria sa proiecție “literară” făcută din afabulații, infamii și calomnii aberante ce “nutresc” mecanismul injuriei. În cazul de față, mîrșăvia concentrîndu-se în următorul pasaj, de o josnicie incredibilă, ce-mi e atribuit: “Aș vrea să te întreb ceva nefericită-văduvă-dudache-Eliza. Locuiești în Piața Amzei, da? Piața Amzei e cea mai scumpă piață din București. Ia zi-mi, și tu ai tarif mare și ești scumpă?” (p. 453).
    Nu izbutesc să înțeleg! Cum a putut publica fără nici cea mai palidă tentativă de verificare editura “Ararat” așa ceva? Cum v-ați putut închipui – editori și “sponsori” – că așa ceva a fost spus și încă de mine! De unde vă vine seninătatea cu care acoperiți oamenii cu noroi? Că un ticălos își calomniază mama, taxînd-o de prostituată e deja extrem de grav. Că face asta, atribuind taxarea în chestie unei persoane inocente, cu scopul unic de a compromite acea persoană intră sau ar trebui să intre cred sub incidența Codului penal. Totuși, fără nici o indulgență pentru individul respectiv, pe care-l consider deplin responsabil de actele sale, știu că cineva ce locuiește la Spitalul nr-ul 9 trebuie să sufere de unele perturbări psihologice, ce cunoscute, s-ar fi căzut să-i mineze oarecum credibilitatea în ochii celorlalți. Ei bine, nu pare să fie cazul! Rezultatul fiind că acest om, ros de eșecuri pe care, sincer, nu și le poate reproșa decît sieși, se lasă locuit de o furie oarbă, ură de sine întoarsă spre ceilalți, pe care contactele umane departe de a o calma o stimulează și o provoacă. De fapt, nu cred că există un comportament uman imaginabil capabil să calmeze această ferocitate virulentă autodistructivă ce-și caută o ușurare trecătoare în atacarea primei persoane la îndemînă. Evident, furia rece nu exclude luciditatea, în speță ipocrizia. G.D. se va feri prin urmare să atace un “demnitar” ca dvs., deși ținînd seama de coordonatele personajului, pofta nu trebuie să-i fi lipsit, însă mă atacă pe mine fără nici un scrupul!
    Că practic nefrecventîndu-l, habar n-aveam că locuia în Piața Amzei – din punctul meu de vedere ar fi putut să locuiască și pe lună – și deci n-aș fi putut formula materialmente propoziția în cauză, abia dacă mai are vreo importanță. Că o astfel de monstruoasă impertinență – de ar fi fost realmente pronunțată – mi-ar fi atras reacția mai mult sau mai puțin violentă a celor prezenți (să nu uităm că în versiunea “memorialistului”, desigur falsă, însă cu această versiune ne găsim integral în virtual nu în real, prezent la scenă ar fi trebuit să fie și regretatul Așod Șarafian care n-ar fi lăsat să treacă așa ceva) nu e pentru mine lucrul cel mai grav. De altfel unde-i reacția fiului ultragiat, cum putea să tacă dacă într-adevăr “Memorialistica II” descrie un dialog real, cum putea să nu ia apărarea mamei sale, fie și într-un mod violent. Consecințele unei asemenea propoziții ca cea de la p. 453 (v. mai sus) ar fi fost desigur multiple și pe moment și mai tîrziu, mai ales într-o cutie de rezonanță de genul micii comunității armene din București unde se știe tot și se comentează tot! Or, nimic! În peste patruzeci de ani cîți au trecut de la această presupusă nemernicie e prima oară că aud – mai degrabă citesc! – că aș fi comis-o. Eu însumi o ignoram! Și o ignoram pentru că nu numai n-am spus niciodată așa ceva, nu numai pentru că materialmente n-aș fi putut pronunța o propoziție ce implică informații pe care nu le aveam (adresa de atunci a “memorialistului”), dar pentru că n-aș fi putut-o gândi măcar, pentru că astfel de propoziții nu intră, pur și simplu, în sistemul meu de raportare la celălalt, mai ales cînd acest celălalt e o femeie. Și mai ales, n-am tratat niciodată de prostituată vreo persoană de sex feminin din anturajul meu – de fapt din niciun mediu social posibil – pe de o parte pentru că n-am avut niciodată de-a face cu prostituate, pe de altă parte pentru că nu mi-a dat niciodată prin minte să taxez astfel, să zicem în plan “metaforic”, femei nepracticînd această “profesie”, cu atît mai puțin cînd aveau cu peste treizeci de ani mai mult decît mine, cum este încă desigur cazul cu d-na Diradurian.
    Dar dacă, indiferent de motivație, mobil, determinație psihologică sau oricum am numi asta, îmi este imposibil să definesc ca prostituată o persoană ce nu practică această “meserie”, iar dacă, pe de altă parte, nu am avut niciodată de-a face “profesional” cu o prostituată stricto sensu, este oare acesta și cazul d-lui Gabriel Diradurian? N-am să mă opresc asupra pasajelor din “Memorialistică II” unde autorul relatează relațiile sale cu persoane practicînd această profesiune, avînd chiar grijă să precizeze tarifele respective. La urma urmelor, e dreptul lui să frecventeze pe cine are poftă și nu am deloc intenția să fac caz de un puritanism ridicul. Am să mă opresc, dimpotrivă, asupra unui pasaj ce marchează impactul psihologic al acestui tip de relații asupra lui G.D. (și nu numai) pentru că îmi pare că tocmai analizarea acestui impact psihologic e pertinentă pentru lămurirea frazei în discuție. E vorba de un dialog (real? imaginar? oricum, semnificativ) între d-nii B. Horasangian și G. Diradurian (cel din urmă pretinde – nu eu comit indiscreția ci “memorialistul”, ce fantasmează, poate, încă o dată –, a fi contribuit la “inițierea sexuală” a celui dintîi, furnizîndu-i coordonatele uneia dintre prostituatele cu care avusese el însuși a face). Citez:
    “«Pe vremea aceea (d-l Horasangian cuvîntează, n.m.) noi umblam cu toate curvele, când poate era mai important să ne plimbăm cu o fată de mână».
    Am fost surprins să aud asta. În prima clipă i-am dat dreptate, că era foarte frumos ce spunea. Dar apoi m-am gândit profund și nu prea avea dreptate. Ceea ce zisese el într-adevăr suna frumos, dar cred că intervenea aici artistul din el care voia mereu să prezinte lucrurile în mod mai plăcut, mai idilic, în mod mai estetic, gândindu-mă că, în fond, el venea și respecta judecata unanim împărtășită, împământenită și adevărată că există o diferență ca de la cer la pământ între artă și realitate. Ceea ce spusese el era de partea artei, nicidecum nu era de partea realității. Artistic, ce zisese el era delicat. Dar în realitate acele prostituate și curve avuseseră un rol benefic în viața noastră. În primul rând, ele ne ajutaseră să nu ajungem niște cetățeni constipați, mereu aflați sub spectrul șantajului pe care orice femeie putea să-l aplice împotriva noastră, ne eliminaseră atât cât fusese posibil frustrările, ne oferiseră clipe plăcute și destindere, implicit echilibru, seninătate, destupare și ridicarea oricăror impedimente de pe creierele noastre ca să putem judeca mai limpede, ne eliberaseră firile de complexe, ne făcuseră mai puternici și mai abili în a ne purta mai frumos cu sexul slab și ne făcuseră să ne ferim pentru totdeauna de bigotism. Dar n-am gândit nicio clipă că el e ipocrit. El chiar crezuse în ce spusese. Și-apoi erau atât de artistice cuvintele sale. De asemenea, nu m-am gândit nicio clipă că-mi face, poate, mie un reproș că îi recomandasem primele prostituate. Am zis: “Da, cam ai dreptate”. Însă brusc ce idee mi-a venit? O chestie care putea fi mult mai exactă decât acea meditație delicată expusă cu voce tare. Nu știu de ce, mi-a venit în cap că dacă eu nu-i recomandam primele prostituate, el n-ar fi ajuns niciodată scriitor, cu atât mai puțin artist (s.m.). Justificarea acestui gând? Păi, cunoașterea femeii de o manieră mai amplă e singurul drum, cred, de a merge înainte pe drumul artei, a creației (sic), pe drumul ce te duce la a fi artist. Asta mi-a venit în cap. Mai mult, mi-am spus, și Ștefan Popescu, care mi-a înlesnit cunoașterea cu Venera, Magda și altele, poate și el a avut un rol mare în a mă îndruma pe o cale pe care să fiu și eu în felul meu artist și nu un constipat. Dar nu mi-am exprimat gândurile cu voce tare. Mai ales că se putea să n-am dreptate și să fiu contrazis, de aici pornind o întreagă discuție care n-ar fi lămurit nimic, n-ar fi dus nicăieri, cel mult ar fi stârnit animozități între noi doi, el putându-se simți jignit că observația sa frumoasă e descalificată de mine. Dar spusele de atunci mi-au rămas întipărite în minte” (pp. 479-480). Ar fi aproape prea facil să comentez textul de mai sus subliniind flagranta apologie a prostituției sau, mai serios, neverosimila supralicitare a acesteia în sensul unei noi “școli de scriitori” bazate pe relații sexuale mercenare etc. Ideea, totuși, că d-l Horasangian “n-ar fi ajuns niciodată scriitor, cu atât mai puțin artist” (las neinterpretată distincția scriitor/artist) fără “recomandațiile” d-lui Diradurian e cel puțin extraordinară și, în plus, bazată pe o omisiune cel puțin bizară, anume a milioanelor de inși ce, făcînd apel la serviciile prostituatelor n-au devenit nici scriitori, nici artiști, nici măcar niște “cetățeni destupați” ci atâta doar: niște indivizi ce au făcut apel la serviciile sexuale plătite ale unor femei.
    Esențiale însă, după părerea mea nu sînt acestea, sau altele asemenea pe care o ironie elementară le-ar putea depista în textul citat mai sus (căci există, sper că sînteți de acord ex-excelență, o valoare euristică a ironiei), ci, pur și simplu, impactul psihologic în sine pe care relațiile sale cu mediul prostituției l-au avut asupra d-lui Diradurian, postura extrem defensivă, de “refuz” în care se plasează acesta față de orice reevaluare exterioară a respectivelor relații. Crisparea morală nemărturisită, deci. “Constiparea”, mă rog!
    Sînt convins că și dvs., d-le Vosganian, ați citit și ați fost tot atît de interesat ca și mine de acest foarte semnificativ pasaj. Unul printre atîtea altele. Totuși cred că veritabila concepție despre prostituție a lui G.D. ca cheie interpretativă a comportamentului uman – în special al celui feminin – nu din “Memorialistică” poate fi aflată (indiferent de volum), ci din romanul d-lui Diradurian, roman vădit autobiografic, intitulat variabil “Cabotinul” sau “Sceleratul”, ultima versiune a acestui novel in progress apărută, nu mă îndoiesc, tot cu delicatul dvs. sprijin financiar, al U.A.R. vreau să spun. Versiunea mea preferată rămîne însă, indiscutabil, “From a scoundrel’s notes” ce are, între altele, avantajul de a se referi putem spune direct la titlul “modelului” d-lui Diradurian, “Însemnările din subterană” ale lui F.M. Dostoievski. Cîteva remarci se impun. Definit ca un “(a)moralist impenitent” în prefața atît de interesantă (să spun interesată ? vezi infra pp. 102-103) a d-lui Paul Cernat, poate vă amintiți, “memorialistul” s-ar caracteriza metodologic, în opinia criticului, prin “non-discriminarea morală a faptelor” corelată într-un mod care îmi scapă cu “adevărul mărturiei” și cu “senzația de autenticitate”, după cum găsesc tot atît de misterioasă corelația dintre eventualitatea contrafacerii, fie și involuntare (dar este cazul? cred că o analiză cît de cît obiectivă ar contrazice net o asemenea “angelică” ipoteză), deformarea și distorsionarea faptelor sau, și mai grav, evaluarea lor eronată ori, cel puțin, “discutabilă”, pe de o parte, și o așa-zisă “onestitate a mărturiei”, pe de altă parte. Să fie d-l Cernat însuși adeptul unui asemenea “amoralism”? Sau, vai, dvs. d-le Vosganian! Ezit să mă pronunț și de altfel nu aceasta este în imediat problema. Ci, mai degrabă, îmi permit să-i semnalez și prefațatorului acest document incomparabil, mai dens și mai riguros articulat în direcția “amoralismului impenitent”, ce-i “place” atît de mult, decît “Memorialiastica” însăși: romanul mai sus menționat, unde putem găsi practic orice, de la un avort prezentat însă ca un infanticid (vezi Sceleratul, Ararat 2000, pp. 171-177) pînă la omorul prin imprudență (?) constînd în lovirea unui muribund ce, ca urmare, vomită sânge (refer la versiunea engleză a cărții From a scoundrel’s notes Arro Publishing House, 1990, p. 181, dar pentru curioși, și la Scelerat, pp. 220-225) și, pentru ca lucrurile să fie complete, pînă la cvasi-violul unei fete pe mormîntul surorii ei moarte (ibidem, pp. 200-209) ; voi reveni asupra acestui pasaj, mult mai la vale (poate, mai degrabă, printr-o a doua “scrisoare deschisă”, ce ziceți?), cu ocazia discutării mai detaliate a “împrumuturilor” literare ale d-lui G.D.
    Iată, inestimabile d-le senator, după această scurtă introducere, indispensabilă, îmi pare, pentru o mai bună înțelegere a chestiunii și pasajul mai sus anunțat, pasaj într-adevăr decisiv în direcția unei anume “specializări” în ambivalența etică, proprie d-lui Diradurian. Mă scuz pentru debutul nițel abrupt al citatului.
    “Un subiect normal ar fi știut să se poarte firesc. Dar un subiect educat ca mine, în spiritul unei educații sănătoase (sic!), sigur că nu poate acționa decât de o manieră nefirească. Unde s-a pomenit o combinație mai ridicolă între viciu și corectitudine? Unde s-a mai pomenit un subiect mai idiot. Un subiect care, activând într-o sferă în care nu există legi pentru simplul motiv că însăși sfera e ilegală, caută să adapteze legile vieții normale și legile bunei cuviințe acestei sfere (toate aceste considerații se învîrtesc în jurul achitării (prea) scrupuloase a “tarifului” unei prostituate n.m.). Concluzia care se trage de aici – și pot spune că acest lucru nu mă pune într-o lumină proastă dacă e să ne folosim de criteriile dumneavoastră – e că în tinerețe am fost, într-un fel, un purtător de legi morale și numai deruta în care m-a adus viața m-a făcut să le aplic acolo unde de fapt ele nu-și au aplicabilitatea. O altă combinație legată de viciu și corectitudine făceam în momentul venirii în contact cu femei a căror moralitate nu era îndoielnică sau, mă rog, acest lucru nu era dovedit și public. Datorită faptului că ființa mea a început să-și procure plăcerile dragostei contra cost a avut loc o deformare a opticii mele. Mi-am însușit un anumit comportament față de sexul slab și nu mi l-am mai putut schimba. În plus, neîncrederea care a prins să se construiască în mine la vederea faptului că prostituția e extrem de răspîndită și că cele mai onorabile femei din viața de toate zilele își caută lupanare unde vor să-și stoarcă simțurile în orgii demne de epoca de decădere a Imperiului Roman, m-a adus la a privi cu un singur ochi orice femeie (sic!). Contactul meu cu aceste femei a căror viață n-o cunoșteam și asupra moralității cărora nu aveam dovezi ca să mă îndoiesc, putea fi caracterizat drept cel mai corect din lume. Mă refer bineînțeles la respectul pe care îl exprimau întotdeauna cuvintele și gesturile mele față de aceste femei. Dar combinația acestei corectitudini cu viciul exista clipă de clipă. Și anume prin ton. Aveam 19 ani. Ei bine oricât respect arătam unei femei în timp ce-i vorbeam, tonul meu îi dădea ei a înțelege că de fapt ea nu poate să joace decât un singur rol în fața mea. Și această vizare pe care o făceam asupra a tocmai ceea ce caută orice femeie să ascundă, ce reprezintă dacă nu o componentă a viciului? Ceea ce însă e demn de remarcat e că eu făceam acest lucru fără intenții. Simțeam că așa trebuie să mă port și gata” (“Sceleratul”, “Ararat”, 2000, pp. 111-112).
    Urmează un fel de aplicație a acestor “teze” și practici, altfel spus, o tentativă de seducere a unei prietene a mamei naratorului, unde “contactul… caracterizat drept cel mai corect din lume” abundă în vulgarități mieroase de tipul detestabilului “sărut mânușițele” sau în debilități de soiul “mereu îmi spun: de ce nu vine mai des pe la noi fermecătoarea prietenă a mamei mele” trădînd o curtenie de mahala și tehnici de care ar rîde fie și cel mai trivial autor de teatru bulevardier. Epilogul e semnificativ: “Respectul meu pentru ea părea adânc (hm! n.m.) și faptul că eram curtenitor nu făcea decât să-l accentueze. Dar tonul vocii mele, cele ce se aflau în spatele cuvintelor arătau că de fapt mie mi-ar place să fac cu această femeie ceea ce e normal să facă un bărbat cu o femeie. De altfel după vreo 10 ani am reîntâlnit-o pe această prietenă a mamei într-una din casele acelea speciale unde venea să se întâlnească cu tineri de douăzeci de ani” (ibidem p. 112). Model al unei educații cetățenești “destupate” și antidot imbatabil al obtuzității intelectuale, pe deasupra vector decisiv al formației literare și artistice – cum am văzut mai sus –, nu-i de mirare că, în viziunea diraduriană, prostituția tinde să se afirme ca model real al comportamentului social în genere. Într-adevăr, dacă așa cum am văzut mai sus, singura morală ce pregătește individul pentru parcursu-i existențial, pentru “viață”, cu alte cuvinte, e cea bazată exclusiv pe antivalori (ticăloșie, mercantilism, libertinaj, ipocrizie etc., v. “Memorialistică II” p. 446 – vom dezvolta chestiunea mai la vale), atunci “viciile” apar ca vectorii naturali ai vieții, corupția, prostituția în sensul cel mai larg, reprezentînd singurele forme de adaptare eficace la aceasta. Vezi în acest sens “Adevărata față a zeului Ares. Relatare documentară din anii dictaturii”, Editura “Aldin”, 1992 unde armata română, instituție bazată, după d-l Diradurian, pe o practică absolut coșmardescă a abuzului de putere, produce o astfel de prostituție morală (vagi elemente vizînd o eventuală exploatare interesată a unor practici homosexuale nu lipsesc cu totul însă; oricum, neavînd nici o experiență militară personală, fiind scutit de stagiu pe motiv de boală, mi-e imposibil să mă pronunț asupra adevărului sau neadevărului celor descrise de autor, ce se dovedește totuși, de astă dată, convingător). “Deci totul se petrecea după cum avea sau nu avea chef ofițerul. Și pe de altă parte, soldații știau că nu e recomandabil să nu glumească când ofițerul avea chef de așa ceva, pentru că ofițerul se putea supăra că soldații nu dau curs dorinței lui și se putea răzbuna. De asemenea, de la momentele cele mai dense de glumă, ofițerul putea trece brusc, după cum i se năzărea lui, la cele mai drastice represiuni, tot după cum i se năzărea lui. De aceea, soldații trebuiau să fie veșnic pregătiți și să dea dovadă de frivolitate, să dea dovadă, ca să zic așa, de curvărie (s.m.), să fie cu totul la dispoziția ofițerului din toate punctele de vedere” (p. 317). La rîndul lor, ofițerii nu par să fie la adăpost de acest soi de viciere morală bazată pe lașitate și inerție. “Cheltuiau aproape tot atâta efort cât ar fi cheltuit pe muncă, pentru a acoperi inactivitatea lor, pentru a da impresia că se muncește, pentru a se feri de controale și de examene care ar fi putut fi elocvente în legătură cu slaba pregătire a militarilor, pentru a se strecura neobservați, pentru a lupta cu armele împotriva cuvintelor, pentru a se remarca, pentru a-și cultiva spiritul de prostituată (s.m.; formula mi se pare extrem de semnificativă) în scopul uneltirilor, prefăcătoriei și, deci a răzbirii. Când dispare în aprecierea omului criteriul muncii, când nu se muncește, sigur că singurul lucru care poate crește e viciul, e prostituția. Ea înflorește imediat acolo unde nu se muncește. Și cunoaște infinite feluri de a se manifesta. Iar felul în care se manifesta aici era foarte curios, foarte ciudat și ea opera chiar cu oameni morali. Aceștia, vrând să avanseze, vrând să meargă înainte (cerințe firești ale firii omenești) trebuiau să se adapteze sistemului, renunțau în cele din urmă la principii morale ca să înainteze și se făceau astfel remarcați sau promovau. Adică sistemul, împiedicând munca, cultiva într-un fel viciul” (p. 323). E evident că tot ce se poate spune despre armată, se poate foarte lesne extinde, în anumite condiții – fie de dictatură directă, fie de menținere a unei mentalități totalitare chiar în context “democratic” (căci democrația nu e atît un sistem cît forma politică a libertății de gîndire) – la întregul domeniu social, cu alte cuvinte, la “viață”. Revenind la “Scelerat” ar fi extrem de interesant de adăugat la cele de mai sus, pentru o mai bună înțelegere a mentalității d-lui Diradurian, încă un citat (v. pp. 112-113): “Și, în sfârșit, combinația ciudată dintre viciu și moralitate în cazul meu și-a găsit un teren ciudat de activitate în relațiile mele de un anumit tip. Eu întotdeauna m-am avut bine cu hoții și prostituatele. În timp ce am dus o viață care nu poate fi condamnată de nici o lege a codului penal (afirmația, valabilă, probabil, în ce-l privește pe autor, nu se poate cu nici un chip extinde la personaj, vezi supra, p. 15, n.m.), m-am avut întotdeauna bine cu această categorie de oameni. Această categorie de oameni a văzut sau a simțit mereu în mine pe unul de-al lor. Chiar dacă n-am intrat în nici una din categoriile de mai sus, am sufletul componenților lor și acești componenți recunosc imediat la altcineva aluatul sufletului lor. Această categorie încă din clipa venirii în contact cu mine simte că, orice ar fi, eu voi ierta nemerniciile lor. Acest lucru îi face să mă iubească spontan și să-mi caute tovărășia. Bineînțeles ei au atîta putere de judecată ca să-și dea seama că nu fac parte din rândurile lor, dar nu cred că-și explică cum pot avea sufletul lor dacă nu fac parte din rândurile lor. Probabil că acest lucru îi interesează mai puțin. Ceea ce simt ei cu tărie e că eu voi fi întotdeauna indulgent cu ei și că nu-i voi condamna. Pe mine mă poate interesa în schimb cum pot avea sufletul lor dacă nu sunt de-ai lor. Asta e într-adevăr o problemă. Cum pot coordonatele sufletului meu să se învecineze cu coordonatele sufletelor lor dacă eu totuși nu fac parte din rândurile lor? Iată într-adevăr un semn de întrebare și o chestiune care poate fi considerată interesantă. Unde se află răspunsul la această întrebare? He, he, aici e un lucru foarte complicat. Într-un fel eu sunt probabil ca ei – acesta cred că-i răspunsul – măcar sufletește dacă nu altfel. Eu sunt, în felul meu, și hoț și prostituată” (s.m.).
    Să mai adaug la toate acestea și acea veritabilă apologie a prostituției asociate unei autentice falolatrii din romanul “Misiunea” (doctrină atribuită inenarabilului Bulă)? “Am trecut prin mai multe secole (surpinzător, Bulă crede în reîncarnare n.m.) și cunosc cel mai bine organele sexuale ale femeii din toate timpurile. De asemenea, știu psihologia lor. Toate nu vor decât un singur lucru. Pe El. Domnitorul, Stăpânul, Diriguitorul, Președintele, Cneazul, Imperatorul, Regele Regilor, Atotbiruitorul, Atotnepieritorul, Atotcuprinzătorul, Atotștiuitorul (sic), Atotcuceritorul, Dumnezeul vieții, Sensul Universului, Atotliniștitorul, Meschinul, Fățarnicul, Vulpoiul, Înșelătorul, așa numitul falus. Toată viața femeii se învârtește în jurul lui. Eu nu spun toate astea la oricine, dar îți spun ție pentru că te consider deja prietenul meu și citesc pe fața ta sinceritate. Chiar dacă nu ești de acord cu mine, nu te condamn. Fiecare are opinia lui despre viață și sex (…) Și știi care e categoria de femei pe care o respect cel mai mult? (…) Prostituatele. Ele ar trebui să fie cele mai importante, priviligiate (sic), utile și unice funcționare de anvergură ale statului. Ar trebui să fie plătite cu bani grei. Tot aurul din lume nu ajunge ca ele să fie plătite. Căci ele aduc liniște unei societăți. Ele duc tot greul într-o societate. Ele fac fericiți mii de bărbați și-i lasă să poată trăi și muncii (sic). Ele îi ajută pe majoritatea tinerilor. Ele te satisfac la nevoie. Ele salvează de la nebunie mii de oameni. Ele salvează pe bătrâni la ieșirea din viață. Ele își sacrifică inima pentru binele omenirii. Ele sunt singure mereu și suferă. Ele care fac atâta bine! Le iubesc, le ador, le ridic în slăvi, mă rog zi și noapte pentru ele la Dumnezeu, le consider niște sfinte, le consider lucrătoarele Puterii Divine pe acest Pământ, mă înclin în fața lor și le spun: voi sunteți cele mai prețioase nestemate dintre femei. Ar trebui să avem un cult pentru ele, ar trebui să le înălțăm imnuri, statui și să le dedicăm poezii de dragoste. Meseria lor e cea mai veche meserie din lume (mă tem că e vorba aici mai mult de o prejudecată, ce-i drept, destul de răspîndită n.m.). Numai prin asta și trebuie să înțelegem cât de necesare și neprecupețite (neprețuite? n.m.) sunt prostituatele.


    Nota: Referințe. A se vedea și http://www.gid-romania.com/Articol.asp?ID=5573 ]

    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Regionalizarea sau dezmembrarea. Este acceptabilã pentru români aceastã prop




    Rezultate | Chestionar

    Voturi 0

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.89 Seconds