Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Search
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 58 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Dialoguri: Nicolae Steinhardt - model de libertate demna-interviu cu George Ardeleanu
    Scris la Thursday, October 18 @ 19:58:20 CEST de catre asymetria
    Valori Maria29 scrie "Context: Acest an de grație 2012 este, printre altele, și anul centenarului nașterii lui Nicolae Steinhardt (marcare pusă în umbră de decretarea anului 2012 ”anul Caragiale”, la centenarul morții dramaturgului). Orice și oricât s-ar scrie despre filosoful monah de la Rohia, în varii fulgurații de celebrare, nu vor putea, adunate, deocamdată, să aducă exegetic ceva consistent în plus față de solida monografie critică a lui George Ardeleanu: N. Steinhardt și paradoxurile libertății Editura Humanitas, 2009. Multipremiată, aceasta va rămâne mult timp lucrarea de referință fundamentală în bibliografia critică a lui Nicolae Steinhardt. Poate doar cărțile de amintiri, ale celor care l-au cunoscut direct ar putea aduce ceva proaspăt. O astfel de monografie densă, un op de 530 de pagini, prin temeinicia, obiectivismul și profunzimea analizelor, într-un stil pătrunzător, accesibil și cuceritor, reușește prin realizarea portretului lui N. Steinhardt în toată complexitatea sa, sub cât mai multe nuanțări posibile, lucrul cel mai important în acest ceas de celebrare, să-l impună ca model paideic, atât de necesar acestui tineret postdecembrist, bezmetic confuz, la răscruce de crize.

    & Text: , Lucrarea ”N. Steinhardt și paradoxurile libertății” este de facto teza de doctorat. Într-un timp al deschiderii spre Occident, al macdonaldizării și al globalizării, de ce ai ales tocmai acest subiect pentru o cercetare atât de laborioasă? Aventura mea steinhardtistă a început înaintea doctoratului. Cînd eram profesor la Școala Normală din București, am făcut lucrarea de gradul I tot despre N. Steinhardt, e drept, pe o temă mai restrânsă: problema libertății la Steinhardt și la Dostoievski, temă care devine un capitol în carte, evident mult mai extins... Atunci, ar trebui să mergem pe firul determinărilor mai dinainte, la scânteia atracției planetei Steinhardt... Cum, după ‘90, N. Steinhardt intrase în programa școlară, prin Jurnalul fericirii, am început să-l predau pe Steinhardt la Școala Normală din București, care pe vremea aceea era un liceu foarte serios. Am văzut cu această ocazie că avea o priză extraordinară la elevi. Incitat de fenomen, am tot multiplicat cercetarea, până m-am dus spre gradul I și de acolo mai departe... Prin ce-i atrăgea pe tineri? Prin ideea de jurnal? Prin latura religioasă? Prin problematica densă a ideilor, a căutării și definirii de sine? Ce era seducător pentru acea vârstă de 14-15 ani? Avea priză în primul rând din perspectivă etică. Steinhardt era un intelectual de o verticalitate morală extraordinară, un om care, în 1959, convocat să devină martor al acuzării în procesul Noica-Pillat, refuză cu demnitate această propunere, astfel că intră în închisoare. Un caz rar! Atât generația mea, și cu atât mai mult generația elevilor de atunci, nu se întâlniseră cu astfel de cazuri. De altfel, generația noastră s-a și format într-un climat de frică, de lașitate, delațiune, și așa mai departe. Ei bine, dintr-o dată, întâlneam un caz de o demnitate extraordinară. O excepție, care, evident, impune. Elevii mei de atunci (care astăzi au în jur de 30-35 de ani) și studenții de după aveau raporturi mai îndepărtate și mai impersonale cu comunismul opresiv, și cu toate astea, i-a marcat tulburător. În afară de dimensiunea etică, evident și latura religioasă joacă un rol extraordinar. N. Steinhardt e un caz foarte interesant de convertire de la iudaism la creștinism, o convertire produsă chiar în spațiul închisorii: botezul lui Steinhardt a avut loc în celula 18 a închisorii de la Jilava. Atracția prin dimensiunea religioasă era pesemne o reacție dintr-o altă libertate descătușată după ’89, e drept, afișată uneori prea ostentativ, libertatea la opțiunea și manifestarea religioasă... Perioada de după ‘90 a fost evident și o perioadă de descătușare a religiosului după 50 de ani de ateism, numai că religiozitatea lui Steinhardt e una foarte flexibilă, foarte dinamică și în același timp foarte liberă. Asta explică și actul convertirii, conform ideii că libertatea este esența creștinismului Creștinismul lui Steinhardt se întemeiază pe ideea de libertate, și, într-un fel, creștinismul asumat de el polemizează cu creștinismul închistat, rigid, dogmatic, inflexibil, lipsit de umor, și așa mai departe . Plus că Jurnalul fericirii e și un extraordinar jurnal cultural, care pune în scenă o excelentă mobilitate culturală, incitantă pentru sterilitatea cunoștințelor mele (ale noastre) de până atunci. Astfel că am intrat cu toate forțele în multiplele arcane ale personalității sale. Cât timp ți-a luat ? Ai mărturisit că ai lucrat foarte mult, a fost o muncă trudnică. Ai preconizat anvergura aventurii? Nu, în niciun caz! Cred, pe de altă parte, că oricui i se întâmplă asta: nu poți să prevezi ce vei descoperi pe parcurs. Doctoratul propriu zis a durat cam 7 ani, calculând însă și perioada menționată anterior, au fost cam 10 ani . Să nu-ți imaginezi însă că am lucrat non-stop, am avut și momente de oblomovism, de lene din asta balcanică... Puteam să-mi termin doctoratul într-un an. De pildă, cum în 2000 am publicat și o micromonografie la editura Aula din Brașov, puteam să-mi dublez pur și simplu acea micromonografie și să-mi termin lucrarea de doctorat. Dar nu s-a întâmplat asta, pur și simplu m-am lăsat prins... A rezultat o carte aproape exhaustivă, N. Manolescu spunea că mult timp nu se va mai scrie o carte atât de completă. Un argument al complexității este bibliografia impresionantă, sunt peste 20 de pagini de titluri consultate...Cum ai reușit să te lupți cu atâtea?! Zece ani e totuși o parte semnificativă dintr-o viață de om! Era nevoie de toate aceste studii, fără îndoială. Dă-ți seama că există un Steinhardt teologul, apoi un Steinhardt criticul literar, apoi eseistul, ideologul, specialistul în iudaism, în drept constituțional... Or, era necesar să pătrund în toate aceste domenii. Am scris inclusiv despre teza sa în drept constituțional, nu ca un profesionist, e drept, dar nu puteam doar să-l rezum, trebuia să-l contextualizez și să-l înțeleg. Format în contextul generației ’80, continuarea firească a preocupărilor din studenție ar fi fost mai repede spre postmodernism... Dar nu-i nimic paradoxal, nu-i o contradicție aici, decât în aparență. În primul rând, să nu uităm că Steinhardt chiar a scris despre majoritatea scriitorilor optzeciști, a scris chiar cu fervoare, atunci când optzeciștii erau tineri și se aflau în momentul debutului... A făcut-o când aceștia nu se aflau încă „pe val”, dimpotrivă, erau supuși unor înjurături continue și intense în Săptămâna, oficiosul Securității comuniste, și în alte gazete de acest tip... Este într-adevăr un întreg capitol dedicat legăturii cu optzeciștii, dar au mai scris și alții cu fervoare despre optzeciști... E drept, dar una e să scrie un critic din aceeași generație ori din una imediat anterioară și alta să scrie unul dintr-o generație interbelică. N. Steinhardt face parte din generația interbelică, din generația lui Eliade, Noica, Cioran... Pe de altă parte, e altceva, să scrie despre tinerii optzeciști cineva care e deja monah: când scria despre optzeciști, Steinhardt era deja călugăr la Rohia, ceea ce este extrem de incitant. Fiind și tu optzecist, ce te-a incitat din aprecierile lui? A scris despre optzeciști pentru că a identificat în scrisul lor un teribil sentiment al libertății, pe care nu l-a identificat la generațiile anterioare. A apreciat la ei, în afară de acest teribil sentiment al libertății de gândire și limbajul acesta direct, ”vorbirea pe șleau”, cum îi plăcea lui să spună, și orientarea spre cotidian, spre real, și nu refugiul în zone abstracte... Or tocmai asta m-a provocat la N. Steinhardt: faptul că este un om foarte liber, această vocație teribilă a libertății. De fapt, asta e tema centrală a cărții, libertatea, sugerată și de titlul ei. Steinhardt reprezintă un caz exemplar de libertate, la toate nivelele : ideologic, politic, cultural, religios... Dacă îl citești pe Steinhardt, plecând de la ce a scris, de la debut- din perioada interbelică- până la ultimele texte, inclusiv până la predicile ținute la Rohia, te frapează această continuitate legată de ideea de libertate. Pentru a rămâne în coordonatele de obiectivitate, dreaptă măsură, evitare a extremelor, caracteristice cărții, și de altfel, impuse de natura lucrării, nu ți-a fost greu, la acest capitol, să aplici autocenzura, ca să eviți pericolul subiectivismului, inerent unuia din interiorul generației optzeciste?! E adevărat, că punctul de plecare în analiza raportului dintre Steinhardt și generația ‘80 poate fi o chestiune de subiectivitate, eu însumi făcând parte din această generație, dar cartea nu se reduce la acest capitol... Eu n-am descris (sper!) raporturile mele cu generația ‘80, ci raporturile lui Steinhardt cu generația 80. Steinhardt aprecia și spectacolul concreteței care se desfășura sub ochii lui. Apropos de concretețe și imanență, se știe că postmodernismul nu e legat de ideea de transcendență, ci de imanență. Însă Steinhardt identifică chiar la optzeciști enclave de transcendență, de transfigurare, dincolo de concretul acesta. În sordidul unei epoci totalitare care se reflectă în poezia și în proza scriitorilor optzeciști, el identifică și altfel de zone, de subterane, pe care poate că optzeciștii sunt mai puțin dispuși să și le recunoască... Și apropos de autocenzură: tot timpul cât am scris această carte am avut în vedere un interlocutor imaginar, cu care să dezbat, tot într-un dialog imaginar, această carte. Chiar și din titlul N. Steinhardt și paradoxurile libertății transpare intenția dominantă: eu am încercat să văd paradoxurile vieții și ale operei lui Steinhardt, și acestea se pot semnala cu atât mai mult cu cât intri într-o dezbatere, într-un dialog, cu un interlocutor polemic. Ca un dialog socratic, în postura unui Socrate care provoacă cititorii la dezbatere? Te-ai gândit la un cititor ideal, care să te-nțeleagă și să te incite cu altă întrebare? Nu numai dacă mă-nțelege, ci dacă e de acord sau nu! De multe ori am jucat chiar rolul unui avocat al diavolului. De exemplu, în Jurnalul fericirii, care e scris după convertire, Steinhardt spune că a fost atras de creștinism din copilărie. Am studiat textele lui de până la convertire, cele două volume de iudaism, încă vreo trei cărți mai degrabă de ideologie liberală, de până la 1947, am citit și analizat zecile de articole interbelice și imediat postbelice... Ei bine, în aceste texte nu apare nimic legat de convertire, nu există niciun semnal de acest tip...(„ nu se aude nicio toacă”, vorba lui Toma Pavel, într-o discuție pe care am avut-o la Berlin). Și atunci, am fost un pic cârcotaș și mi-am pus întrebarea: nu e o contradicție, totuși?!? Puteam să răspund foarte simplu: memorialistul minte, Jurnalul fericirii este un fel de mistificare autobiografică.. În orice caz, am vrut să-mi lămuresc contradicția. Nu poate fi și o automistificare inconștientă, un firesc psihanalitic, o alocare post factum de semnificații trecute, pe care abia apoi le înțelegi? În acest sens „psihanalitic” (de fapt, psihologic și...care ține de fenomenalitatea unei convertiri), am cercetat multe texte despre convertire. Am văzut că în general convertiții au această problemă: multe dintre semnale ale apropierii lor de creștinism există, dar sunt bine ascunse, fiind descoperite doar după convertire. Convertirea nu înseamnă doar un după, descoperirea unei alte identități, ci și rescrierea, reconfigurarea identității anterioare, a unui înainte care până atunci era bine ascuns în subteranele ființei convertitului. . Aceasta e ideea care rezolvă contradicția. Si în acest caz am scris un întreg capitol despre relația dintre convertire și scrierea autobiografică. Mulți convertiți simt nevoia să-și transcrie experiența convertirii, mai ales într-o scriitură de tip jurnal, în care să-și reconfigureze identitatea anterioară prin descifrarea semnalelor ascunse, cum apare de altfel și la Steinhardt. Convertirea nu e deci doar o ruptură de ceva și trecerea la altceva, ca o falie... Există convertiri și convertiri. Unele bruște, fulgerătoare, cum e celebra convertire a lui Saul pe drumul Damascului. La N. Steinhardt e una dificilă, una sinuoasă. În anii tinereții el a încercat, cu prietenul său Emanuel Neuman, să se încadreze în Sinagogă, să-și asume identitatea iudaică până la capăt. Chiar scriseseră două volume despre iudaism, ambele în franceză, în 1935 și în 1937, al doilea apărut chiar la Paris, în care, printre altele, botezul creștin era ironizat, era luat în răspăr. Evreii care se converteau sunt ironizați de cei doi autori... Ei bine, se vede că nimeni nu este profet în țara lui, și nu este nici măcar profet al propriului său destin. Tentativa a eșuat, după care a urmat o perioadă de vid, ”de mlaștină”, cum o numește Steinhardt, foarte dificilă, care a durat vreo 20 de ani, până să se producă botezul. A fost o perioadă de indecizii, de dileme, de extaz, dar și de reticențe inexplicabile.... A găsit o zonă de interferență, în meditațiile lui, între creștinism și iudaism? Cred că da! În viziunea lui, cei care continuă învățăturile Vechiului Testament sunt mai degrabă creștinii. Steinhardt a internalizat, de fapt, prin convertire, drumul de la Vechiul Testament la Noul Testament, drumul de la iudaism la creștinism. În ideea ecumenismului? Poate juca și ecumenismul un rol în această ecuație: ecumenismul provine și din acest drum, e efectul acestui drum interior. Pentru el descoperirea creștinismului e o luptă, creștinismul e un traseu și un domeniu de cucerit... E altceva decât pentru un creștin botezat imediat după naștere. Convertirea lui e foarte „aluvionară”, în actul acesta al convertirii el adună mulți afluenți, multe direcții teologice. Asta explică și ecumenismul lui. Sunt multe forme de culturi teologice, nu doar ortodoxe, ci și catolice ori protestante. De exemplu, prin 1938, participă în Elveția la reuniunile Grupului de la Oxford. Acolo întâlnește un Irlandez care-i prevestește botezul, „Am visat că vei deveni creștin”, îi spune într-o dimineață acesta, iar Steinhardt, bineînțeles, nu crede („poate în altă galaxie, într-o încarnare viitoare”), dar ulterior îl amintește în Jurnal.... Participă apoi prin ‘39, la Londra, la diverse întruniri creștine, protestante, și are același amestec de apropiere și reticență, după care, după război, citește intens scrieri de teologi catolici, protestanți și ,evident, ortodocși ... Impresionează într-adevăr evantaiul larg al cunoștințelor enciclopedice, din toate domeniile... Asta se vede și-n predicile lui, care sunt înalt culturale. În fiecare predică părintele Nicolae face foarte multe aluzii culturale, nu doar teologice, din diverse teologii, ci și literare, filosofice, lingvistice, semiotice, cibernetice, de istoria artelor... Îl apropii de Petre Țuțea, prin această mobilitate a interelaționărilor culturale, în toate domeniile? Nu, nu m-am gândit la această apropiere. Țuțea nu e ecumenic, are mobilitate , flexibilitate culturală, nu însă și una religioasă, el e mai rigid în discursul teologic. .Aceeași mobilitate culturală nu-i duce și la aceeași mobilitate religioasă. Steinhardt e mult mai ecumenic, mai flexibil, inclusiv din perspectiva doctrinei creștine, decât Țuțea. Din acest noian de fațete, care au fost capitolele la care ai muncit mai greu? Și din care motive?! Cele mai dificile au fost capitolele legate de textele de ideologie și cele legate de cele două cărți de iudaism, cu care nu eram familiarizat, și în cazul cărora a trebuit s-o iau de la zero. Aș fi putut recurge la calea simplității, puteam să le rezum și gata, dar trebuia, am mai spus, să le contextualizez și să-l înțeleg. În mod normal, pentru o personalitate de asemenea calibru, o monografie ar trebui făcută de mai mulți cercetători: unul să se ocupe de literatură, altul de iudaism, altul de creștinism, altul de ideologii, altul de științe juridice... etc. E nevoie de vreo cinci autori ca monografia să fie exhaustivă și pertinentă în toate domeniile. Despre textele de ideologie nu s-a prea scris, despre textele de iudaism, la fel, nu s-a prea scris. Chiar despre convertirea lui, despre care toată lumea vorbește, dar pe care nimeni n-a analizat-o temeinic. Există în acest sens un triumfalism al ortodocșilor noștri („uite un evreu care s-a convertit la ortodoxie!”), dar nu se merge mai departe, ne lăudăm doar ... Și care care au fost capitolele la care ai muncit mai ușor, mai cu plăcere, eventual datorită unor afinități, convergențe de idei, atitudini, preocupări ?! De exemplu, examinarea comparativă a temei libertății la Steinhardt și Dostoievski (de la care, așa cum ți-am spus, am și plecat), raporturile dintre Steinhardt și generația ’80, urmărirea biografiei pline de paradoxuri a lui Steinhardt... De fapt, toate au fost cercetate cu plăcere, au fost pasionante, numai că la unele a trebuit să lucrez mai îndelungat: de exemplu, dosarele întocmite de Securitate, de la CNSAS , au ocupat foarte mult timp de cercetare. Am stat mai mult de un an la CNSAS, să citesc, să cercetez, să fișez, să fotocopiez dosarele, care nu sunt defel puține... Cred că au fost trudnice, dar pesemne și o experiență cu totul specială, fiind până mai ieri un domeniu ocult pentru muritorii de rând, cu lumea aceasta ”interlopă” a Securității... Evident, știam despre Securitate, vorbeam despre securiști, făceam bancuri, dar n-am avut de fapt o reprezentare adevărată a ceea ce însemna. Securitatea era în reprezentările mele (și ale cunoscuților mei), e drept, un monstru, dar un monstru mai mult sau mai puțin abstract, pe care încercam să mi-l imaginez, să-l construiesc ficțional. Or, în momentul când am citit aceste dosare, a fost prima dată când m-am confruntat de fapt cu acest monstru și m–am cutremurat, Atunci am avut viziunea concretă a ceea ce a însemnat Securitatea! În primele zile eram tulburat îngrozitor, absolut răvășit: cum se poate așa ceva, sute de ofițeri și peste 70 de informatori, foarte mulți recrutați din rândul prietenilor, un întreg mecanism de represiune deci, pe urmele unui singur om, un om simplu, inofensiv, mai degrabă fragil, care e turnat din toate mediile prin care a trecut..? Toți scriitorii și-au găsit detractori, chiar Eminescu „cadavrul din debara”, ori ”grecoteiul” Caragiale ” ultimul ocupant fanariot”, N. Steihardt e singurul deocamdată care n-are detractori, n–a scris nimeni contra lui ... Cum să nu? Bineînțeles că are! De exemplu, chiar textul lui Alexandru Sever, cu care am polemizat, Epistolă despre convertire, publicat în 1997 în revista ”Apostrof”, e un text polemic anti - Steinhardt , desigur inteligent, civilizat, dar antisteinhardtian... Apoi în Întoarcerea huliganului, Norman Manea spune la un moment dat ceva de genul „eu n-am putut să devin nici precum evreul monden Steinhardt, convertit la creștinism, românism și chiar legionarism”... Ori textul Verei Călin, în jurnalul ei , Târziu. Însemnări californiene (1986-1996), în care există vreo trei pagini foarte demolatoare, extrem de vitriolante, chiar mai acide decât paginile din dosarele de urmărire întocmite de Securitate... Care e explicația? Din lipsă de înțelegere? Vezi, asta vizează în primul rând convertirea lui Steinhardt și sunt scrise din perspectiva foștilor coreligionari. Și Alexandru Sever și Vera Călin și Norman Manea sunt foști coreligionari. Mai intră în joc și modul tolerant în care Steinhardt, în textele sale confesive, percepe politica guvernului Ion Antonescu față de evrei în timpul războiului... . Ca să fiu și eu avocatul diavolului, având în vedere că i-ai dedicat atâția ani din viață, timp în care e ca și cum te-ai fi apropiat într-o intimitate de prieten, nu e riscul să-l vezi inconștient subiectiv, printr-o prismă de empatie, să-i găsești doar părți pozitive? I-ai găsit și puncte negative? Există, desigur, le-am mai subliniat. De exemplu, în critica literară are foarte multe momente de indulgență. El singur mărturisea uneori ”eu nu sunt critic, ci diletant”, ceea ce nu-l împiedica să iasă în arena publică, să scrie cu fervoare, și-n foarte multe cazuri foarte imprudent, legitimând niște nonvalori, și asta duce tocmai la o relativizare a valorii. Astăzi aceste nonvalori se legitimează prin Steinhardt, instrumentează în beneficiul lor entuziasmul de o clipă, necontrolat, al monahului de la Rohia... Cred apoi că acordă, mai ales spre sfârșitul vieții, un credit excesiv românismului, ideii de românitate. Desigur asta ține și de excesul de zel al convertitului...Nu cred, însă, că merităm asta...Mă rog, eu sunt mai „cioranian” la acest capitol... Poate avea ca scuză pentru girul acordat chiar afirmația că nu e critic, iar ca ”simplu cititor” are libertatea opțiunilor, de gustibus non disputandum... Da, dar nu era doar cititor, ci scria, și, nu numai că scria, dar și ținea să-și publice textele, era foooarte interesat de acest aspect... Și cum explici erorile acestea de percepție critică, la altețea sa intelectuală? Să zicem că asta ținea de firea lui exuberantă. Pe de altă parte, el exersa o atitudine monahală, de benedictin, în exercițiul critic. Când scria, vedea doar ce e bun, prin grila enclavelor de transcendență, despre care am vorbit.... În finalul cărții ai spus, ”în loc de încheiere: un posibil decalog al lui N. Steinhardt”, și anume: despre locurile unde se află Dumnezeu, despre mântuire, credință, incertitudine, suferință, milă, iertare, despre ținută și refuzul compromisului, despre utopia perfecțiunii și despre libertate. Acestea ar fi temele principale, punctele forte ale operei lui N. Steinhardt? E un decalog pe care l-am construit pe baza textelor lui Steinhardt. Desigur, e un decalog subiectiv. La urma urmelor, așa cum l-am văzut eu, puteau fi identificate și alte ”porunci”, dar acestea mi s-au părut mie cele mai importante, selectate din întreaga operă. A fost și o dorință de a sistematiza, de a „strânge” puțin capitolele divergente ale cărții, și de a termina cumva cu o nuanță ușor biblică într-o carte despre Steinhardt, un autor care-și asumă identitatea creștină până la capăt, pentru că, nu numai se convertește, dar vrea să meargă până la capăt și devine călugăr la Rohia. Putea să nu-și asume și aceasta a doua ipostază... Nu, el a vrut să consume complet, integral, această experiență. În general, N. Steinhardt e omul care duce experiențele până la capăt, ”până la capătul nopții”, ca să parafrazez acel celebru titlu al lui Céline, pe care Steinhardt îl resemantizează în cărțile sale. "

    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Descrierea situatiei din România

    este exactã
    nu este exactã
    este exageratã
    este falsã
    este exactã dar nu propune soluții
    este exactã dar nu existã solu&#



    Rezultate | Chestionar

    Voturi 13

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.29 Seconds