Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Search
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 21 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Roata vremii: Mihai Sin. Energii nationale (III)
    Scris la Saturday, August 11 @ 09:58:24 CEST de catre asymetria
    Geopolitica « Atitudinea unor membri ai falsei „elite intelectuale”, autodeclarați „lideri de opinie intelectuală” și chiar, culmea!, „directori de conștiință” (e drept, aceasta în primii ani ai „tranziției”, astăzi nimeni nemaiîndrăznind să se împăuneze astfel), a fost una ce ar fi putut să consterneze, ei acreditând , prin tot felul de mijloace, ideea că Occidentul reprezintă, în relația cu Estul în general și cu românii în special, o „Instanță morală”, ce putea să ne judece oricând și oriunde și prin aproape oricine, singura condiție fiind aceea de a aparține spațiului respectiv și, firește, de a avea cât de cât o „poziție”.»

    Mihai Sin


    Insemnari din Romania Profunda

    Energii naționale (III)

        Când scriu aceste rânduri, Ion Iliescu nu mai este nici măcar presedintele PSD-ului, dupa un Congres de pomină și după câteva gafe de poportii ale, totuși, vârstnicului tovarăș-domn care a condus România, direct și indirect, în această  atât de tulbure perioadă a “tranziției”. Acum ar putea părea mai ușor de demonstrat de ce Iliescu nu a condamnat niciodată în termeni clari comunismul, iar multe ziare au și apăsat vârtos pe acest argument: pentru că, spunând “dau cuvântul tovarășului Adrian Năstase”, fostul președinte a dovedit că nu și-a depășit niciodată condiția de lider comunist. Ca întotdeauna, lucrurile sunt mult mai nuanțate, și chiar dacă părem încă departe de vremea când se va putea nuanța cu seninătate, fără resentimente, putem spera că acest moment va veni și pentru noi.
        După negarea lui vehementă de către “Piața Universității” și “Golaniadă” (de sorginte aparent intelectuală, dar fără îndoială că se aflau acolo, foarte activi, adulmecând Puterea, și destui aventurieri, să-i numim astfel cu un termen generic), cu siguranță că Ion Iliescu și-a pus cu acuitate întrebarea pe cine se va mai putea baza în continuare și cu cine va merge la drum. El a înțeles atunci un adevăr pe care alți lideri, să le spunem “opozanți”, nici măcar nu l-au sesizat, și anume că românii au un anumit tip de conservatorism, și chiar dacă după al doilea război mondial li s-a dat brânci, cu brutalitate, în comunism, între timp acest tip de societate, profund inuman, cum s-a spus de nenumărate ori, le-a devenit cumva familiar, făcea parte din viața lor, atitudinea față de el împărțind populația României în cel puțin trei mari grupuri: o majoritate pasivă, care nu și-a dorit altceva decât să supraviețuiască în cadrul noului sistem, adaptându-se și nu o dată “făcând pe proștii”; ar fi apoi un grup al celor ce au aderat la comunism cu un entuziasm sincer, dar mai ales trucat și cât se poate de interesat. După o jumătate de veac dezastruos pentru evoluția naturală a României, urmași ai acestor “pionieri” ai “implementării” (și folosesc nu întâmplător, desigur, acest termen recent) comunismului la noi, au reapărut în calitate de noi “comisari” ai “vremurilor noi”, uneori în postura de “inchizitori” de ocazie. Și poate că n-am fi avut nimic de obiectat dacă activismul lor ar fi însemnat căință pentru faptele înaintașilor lor și o încercare de a mai spăla din păcatele de familie. Dar atitudinea lor a fost, cu o rară consecvență, atât de evident orientată împotriva majoritarilor români, încât orice comentariu ar trebui să fie de prisos.
     De-a lungul anilor au fost întocmite destule statistici, de către organizații anticomuniste, dar care se bazau și pe informații oficiale, conform cărora, majoritatea celor ce au condus “de facto” România în prima fază de impunere a sistemului comunist, au fost mai ales “minoritari”: evrei, maghiari (unii dintre ei fiind evrei de limbă maghiară), țigani. După câțiva ani însă, destui români au ieșit din expectativă și au acceptat “regulile jocului” impuse de “politica de cadre”. Natura umană își spunea cuvântul și dorința multora de a face carieră, de a avea o situație, de a accede la putere, s-a dovedit mai puternică decât scrupulele morale, decât tradițiile creștinești și, firește, decât bunul-simț și buna-cuviință despre care o întreagă literatură și gânditori ai românismului s-au pronunțat de atâtea ori ca fiind caracteristice românilor. Aici, iarăși, e momentul să punem, cu întreaga gravitate, întrebarea: ce altă alternativă ar fi putut fi luată în seamă? Despre o rezistență armată generalizată în munți, am mai spus, nu se pune problema. De asemenea, un “boicot al istoriei” blagian, în condițiile “ordinii” comuniste, iarăși n-ar fi fost posibil. La urma urmei, un soi de “boicot” tot a existat, pe toată perioada sistemului comunist, și el i-a transformat pe români, în mare măsură, într-un popor de simulanți: românii au simulat participarea (chiar “entuziastă”) la tot felul de “edificări”, după principiul zicerii larg răspândite “voi vă faceți că ne plătiți, noi ne facem că muncim”. Cât despre aderarea la ideologia comunistă, lucrurile sunt, cred, și mai clare: aceasta s-a făcut întotdeauna formal, demagogic și duplicitar. Firește, a existat și un efect la strădaniile unui imens și monstruos “aparat”, și încă un efect catastrofal: tendința schizoidă, urmărită prin orice mijloace, de a-i rupe pe români de bisericile naționale, cea ortodoxă, majoritară, și cea greco-catolică, și a-i mâna spre “biserica” păgână a comunismului, a creat perturbări majore în societatea românească; a apărut specia unor bizari “atei”, ce îmbrățișând această “credință” parcă doreau să fugă de bruma de conștiință pe care o aveau, și să nu dea seama în fața nimănui de ticăloșiile făcute, nici măcar în fața lui Dumnezeu. Mari cartiere, uneori orașe întregi (orașul Victoria ar fi unul dintre ele) au fost lipsite de păstori și de biserici. Credința multor oameni a fost bulversată sau împiedicată să evolueze firesc. S-a vorbit și s-a scris mult, din ’90 încoace, cu miștocăreală “intelectuală”, într-un stil prea bine cunoscut, despre “omul nou”. Dar mai degrabă am putea vorbi de mulțimi de oameni nenorociți și nefericiți, de multe ori inconștienți de propria lor nefericire, de milioane de destine “deturnate”. împotriva tuturor aparențelor, față de acești oameni ar fi trebuit să se manifeste mai degrabă compasiune și înțelegere, chiar dacă, paradoxal, ei refuzau uneori cu îndărătnicie și cu multă prudență noul bine care li se promitea, iată, din atâtea părți deodată. Aceste mulțimi au avut însă parte de cu totul altceva: dispreț abia mascat (“electorat stupid”, “popor de hoți”, „neam de c...t” ș.a) și aroganță, iar cei ce au jefuit și au furat mai mult, campioni ai ilegalităților, ajunși „conducători”, au dat dovadă de un incredibil tupeu, reproșând nu o dată „supușilor” că nu-i iubesc îndeajuns.
    Tratamentul aplicat acestor mulțimi, la urma urmei făcute „vinovate” că n-au dispărut, că n-au murit, făcând loc altor generații, „mai curate” și cu o „mentalitate superioară”, a fost urmarea unui cinism politic și intelectual, iar efectul a fost dezastruos- o decimare a populației, dacă nu cumva un fel ciudat de „genocid”, cum s-a mai scris uneori prin presă. în tot acest timp al „tranziției”, tot felul de „emisari” și „comisari” ai Vestului, oficiali și neoficiali, nu au încetat să ne muștruluiască, să ne descopere noi vinovății, să ne „monitorizeze” și să ne umilească în fel și chip. Iar românii au rămas, în toate împrejurările, „cuminți”, iar în cazul guvernanților „prea-plecați”, deși au fost destule cazuri în care singura soluție logică și în același timp diplomatică, ar fi fost expulzarea imediată a unor persoane și declararea lor „persona non grata”, lipsa de reacție a devenit o obișnuință.
        Și în această privință, atitudinea unor membri ai falsei „elite intelectuale”, autodeclarați „lideri de opinie intelectuală” și chiar, culmea!, „directori de conștiință” (e drept, aceasta în primii ani ai „tranziției”, astăzi nimeni nemaiîndrăznind să se împăuneze astfel), a fost una ce ar fi putut să consterneze, ei acreditând , prin tot felul de mijloace, ideea că Occidentul reprezintă, în relația cu Estul în general și cu românii în special, o „Instanță morală”, ce putea să ne judece oricând și oriunde și prin aproape oricine, singura condiție fiind aceea de a aparține spațiului respectiv și, firește, de a avea cât de cât o „poziție”. O astfel de „idee”, prostească și monstruoasă în același timp, a făcut atâta rău și a provocat atâta derută, ce nu cred că vor putea fi, în vreun fel, calculate vreodată. Vor mai fi fost și alții, dar în ce mă privește, cunosc un singur caz, o singură persoană oficială care a avut o atitudine diferită față de aceea arogantă, de un cinism abia mascat, a multor altora din Vest. E vorba de Bernard Kouchner, fost ministru în mai multe guvernări socialiste din Franța, care, îmi amintesc, declara într-un interviu că oamenii din Est așteaptă din partea Occidentului în primul rând puțină căldură umană și înțelegere față de condiția în care au fost obligați să trăiască; în loc de acestea, ei au parte cu precădere de tot felul de acuze.
        în sfârșit, revenind la cele trei mari grupe ale societății românești sub comunism, să o numim și pe cea de-a treia:  ea e formată, în general, din cei ce au suferit nemijlocit efectele teribilelor metode de represiune comuniste, adică foștii deținuți politici, între care, în primul rând, cei ce s-au opus instaurării regimului comunist cu arma în mână, fie prin alte mijloace. Au fost mulți, au rămas foarte puțini. Dar și așa, atâta timp cât liderii rămași în viață ai acestui segment de populație au rămas activi, acțiunile lor au dovedit, din păcate, cât de teribile au fost efectele „comunizării României”. Alexandru Ivasiuc, fost deținut politic, un eminent scriitor, după părerea mea, mort la cutremurul din 1977, a fost acuzat că a colaborat cu Securitatea încă din timpul detenției. Dar formele de „colaborare” au fost diverse și, ciudat, după ’90 unii au fost „deconspirați”, iar alții nu (firește, am în vedere și generații mai tinere): Adrian Marino, de pildă, care a plecat nu de mult dintre noi, Dumnezeu să-l ierte, mi se confesa, în 1976, cu ocazia unui interviu pe care i l-am luat la împlinirea vârstei de cincizeci și cinci de ani: primise o telegramă de felicitare (și mi-a arătat-o, desigur) de la însuși „tovarășul Nicolae Dragoș, prim-redactor șef adjunct al Scânteii”. Mai mult, îl felicitase și tovarășul Dumitru Popescu (cunoscut în epocă mai ales ca Popescu- Dumnezeu n.m. M. S.), care, de altfel, îi dăduse „charte-blanche” în ce privește „Cahiers roumains d’études littéraires”, pe care o coordona, și nu numai. Firește, ceea ce relatez acum a constituit o discuție între patru ochi și nu cred că produc o impietate făcând-o publică. Pe de altă parte, pot să fiu crezut sau nu. N-am inventat în viața mea astfel de lucruri, dar asta are, știu, prea puțină importanță într-o lume în care cuvântul unui om nu mai valorează nimic. Dar, la urma urmei, ceea ce e cu adevărat important e faptul că criticul teoretician al ideilor literare s-a bucurat, destui ani, după 1964, când deținuții politici au părăsit închisorile sau locurile unde au fost deportați, de încrederea unor oameni importanți ai regimului. De asemenea, Adrian Marino a putut să călătorească mult, să participe la congrese, conferințe și colocvii, să aibă contacte cu multe personalități europene și din alte spații. Presa culturală a vremii e plină de mărturii în acest sens.
        Firește, pentru toate acestea trebuia plătit un preț. în primul rând, la întoarcere, călătorul trebuia să facă un raport cu o anumită specificitate, dar mai erau și altele. în ce mă privește, am încercat să-i înțeleg pe acești oameni și sunt departe de a le fi pretins calități de eroi, mai ales într-o țară a atâtor abdicări, a atâtor delațiuni și trădări dezgustătoare sau, câteodată, abominabile. Dar, în ce-l privește pe Adrian Marino, am totuși o rezervă: după ’90, întâmplarea a făcut să-l văd în câteva intervenții televizate, singur sau cu alte personaje din lumea literară și culturală. De fiecare dată mi s-a părut destul de vehement și intransigent, dar în același timp nesigur și cumva speriat. Și tot de fiecare dată, fără excepție, senzația mea a fost că Adrian Marino apăra tot felul de cauze, dar niciodată cauza unei majorități mereu parcă gata să fie pusă la zid în toată perioada „tranziției”. în același timp nu-mi amintesc ca Adrian Marino să fi fost atacat vreodată, fie și din întâmplare, de acești neostoiți și schizoizi acuzatori ai majorității tăcute, ai „proștilor” necontenit manipulați.
    Nu de același tratament s-au bucurat alți foști deținuți politici,  printre care „exemplar” mi s-a părut, din acest punct de vedere, destinul lui Dan Amedeo Lăzărescu. Ajuns la o vârstă venerabilă, impunător‚ intelectual de anvergură și politician respectat, cu o prestanță de boier de viță veche, acesta a fost „deconspirat” la un moment dat, nu-mi mai amintesc cum și de cine, că ar fi fost „colaborator” al Securității. A fost hărtănit de „câini” și pus la zid de inchizitori de ocazie, tăvălit prin noroi, ridiculizat și batjocorit. Rareori am văzut un spectacol mai jalnic și mai plin de cruzime, televizat, desigur, și în direct. Când venerabilul domn încerca să se apere, spunând că, da, a acceptat să meargă la tot felul de manifestări internaționale și să facă apoi rapoarte, pentru a apăra interesele statului și mai ales ale poporului român (pentru că alții și-au apărat întotdeauna interesele cu vehemență, indiferent de conjuncturi politice și de natura regimului), era pus imediat la punct, cu obișnuitele mijloace ale derizoriului și bășcăliei –„lasă dom’le că știm noi, iară veniți cu gogorița aia, cu pericolul unguresc, terminați cu prostiile astea!” și iarăși, și iarăși. Delirant. Stupefiant. Frapante asemănări de stil cu alte vremuri, cu alți „comisari.” De data asta „pe invers”.
    „Criteriile”, „lipsa criteriilor”, „confuziile și manevrele foștilor securiști și ale actualilor sereiști”, interese politice la vedere și altele obscure, toate acestea și altele au dus la o adevărată bulibășeală, la distrugerea oricăror repere și modele, sub pretextul „dezamăgirii” adânci că n-avem modele și n-avem repere.
    Și atunci- care „energii naționale”?! Despre ce vorbim oare, cu ce ne trecem vremea? Cu toate acestea, vom continua să amintim, și nu doar atât, despre „energiile naționale”.
        
    Mihai Sin
     

    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Descrierea situatiei din România

    este exactã
    nu este exactã
    este exageratã
    este falsã
    este exactã dar nu propune soluții
    este exactã dar nu existã solu&#



    Rezultate | Chestionar

    Voturi 21

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.56 Seconds