Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Conținuturi
  • Recommend_Us
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 412 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Roata vremii: Mihai Sin.Energii nationale (II)
    Scris la Thursday, July 26 @ 17:53:34 CEST de catre asymetria
    Rezistenta Insemnări din Romania Profunda
    Energii naționale ( II )
    Chestiunea aceasta, a “energiilor naționale”, a fost pusă sau doar rostită extrem de rar și oarecum întâmplător de către cei ”responsabili” cu destinul României după decembrie 1989. Dar ea imi pare a fi de mare importanță, poate de o importanțăhotărâtoare și vitală pentru un popor, o națiune și un stat care vor să supraviețuiască și să reziste (și nu oricum) într-un viitor care se anunță plin de pericole, de incertitudini și “capcane”, dar mai ales de necunoscute ce s-ar putea să fie foarte diferite de sloganele, ideile și principiile pe care le vântură pe toate canalele mass-media ideologii “de serviciu”, influenți, ai lumii contemporane.


    Insemnari din Romania Profunda
    Energii naționale ( II )
    Chestiunea aceasta, a “energiilor naționale”, a fost pusă sau doar rostită extrem de rar și oarecum întâmplător de către cei ”responsabili” cu destinul României după decembrie 1989. Dar ea imi pare a fi de mare importanță, poate de o importanță hotărâtoare și vitală pentru un popor, o națiune și un stat care vor să supraviețuiască și să reziste (și nu oricum) într-un viitor care se anunță plin de pericole, de incertitudini și “capcane”, dar mai ales de necunoscute ce s-ar putea să fie foarte diferite de sloganele, ideile și principiile pe care le vântură pe toate canalele mass-media ideologii “de serviciu”, influenți, ai lumii contemporane.
    Explicații asupra acestei “tăceri” lipsite de orice tâlc ar fi mai multe, dintre care mă opresc doar asupra câtorva: în toată această perioadă, așa-numită “de tranziție”, n-a apărut sau n-a putut să apară acea personalitate providențială care poate influența uneori decisiv pașii următori, dacă nu întinse perioade din istoria unui popor. Am auzit, totuși, păreri după care personalitatea providențială a acestei perioade ar putea să fie considerat Ion Iliescu. Marele său merit ar fi, conform acestor opinii, că a reușit să potolească treptat haosul și stihiile care se abătuseră asupra României imediat după eliminarea lui Ceaușescu de la putere, ba chiar că a reușit să ordoneze și să dea un curs spre normalitate vieții sociale și politice românești. E încă dificil și hazardat să te pronunți asupra acestor idei, în cazul că le privim cu toată seriozitatea și nu le respingem cu acea nonșalanță mereu mânioasă, « smucită », cu care ne-am obișnuit și care a început parcă să ne fie specifică, sărind astfel cu superficialitate și nu de puține ori iresponsabil, de la una la alta și evitând astfel analizele temeinice. Și totuși, cum ar fi arătat lumea românească dacă în fruntea ei n-ar fi fost Ion Iliescu, ci un altul sau alții ? S-ar putea scrie astfel o carte, de ce nu ?, fascinantă, un fel de « istorie posibilă » (un « gen » agreat în lumea anglo-saxonă, dar ca și inexistent la noi), un exercițiu de imaginație al autorului și, cine știe, poate mult mai mult- o « aventură » civică menită să-l ajute pe cetățean să aleagă soluția mai bună. In situația de față, mă limitez, firește, la câteva observații, dar le voi face fără nici o plăcere intelectuală, dar și fără lehamite, o « stare românească » (probabil greu traductibilă) pe care am încercat din răsputeri s-o evit. Despre Iliescu s-a scris enorm, exagerat de mult (dar nu e oare de înțeles, din moment ce un întreg popor, pe măsură ce treceau zilele, și-a văzut legat destinul, din ce în ce mai mult, de mutările politice previzibile și imprevizibile ale acestui om, uneori poate chiar de capriciile lui), în general în alb sau negru, și trebuie spus fără ocolișuri că în marea lor majoritate aceste texte nu sunt altceva decât cantități imense de gogomănii. Viitorul președinte al țării era, în momentul ’89, cu siguranță cea mai cunoscută personalitate politică românească din așa-numita « opoziție » anti-Ceaușescu, atâta cât va fi fost ea.în anii optzeci, de numele lui Iliescu se legau mai ales speranțele intelectualilor, și în primul rând ale unor lideri de opinie oficiali și neoficiali, cei mai mulți dintre ei deveniți, după revoluție, « societate civilă ». Există numeroase mărturii în acest sens și mi se pare de prisos să le mai invoc, această situație fiind îndeobște cunoscută. Dar imediat după decembrie ’89, acești lideri au făcut o mișcare surprinzătoare, fostul lor preferat fiind respins cu vehemență. 
    Se poate deschide aici, cu detașare, un capitol vast asupra convingerilor și conștiințelor unor personalități politice și intelectuale românești. In ce măsură acești oameni cunoșteau realitatea românească din ceea ce am început să numim România Profundă sau doar mimau că au habar de această realitate ? Erau ei animați de cele mai bune intenții sau erau dominați de mirosul ațâțător al Puterii, dorită și urmărită ca pe o pradă, într-un context general în care atâția nefericiți de români se considerau apți pentru a conduce, pentru a fi în frunte, expunându-și fără odihnă ideile, planurile și proiectele de salvare a țării, închipuindu-se deci « Salvatori » ? O energie uriașă părea să se degajeze astfel, bântuind  stihinic prin România. Dar fără îndoială că era vorba de o energie nefirească și tulbure, o energie a exaltării alternată cu una a disperării, transformată apoi, pe nesimțite, odată cu curgerea lunilor și a anilor și a sufocării speranțelor, într-o energie a supraviețuirii celor înfrânți a doua oară sau cine mai poate ști a câta oară, în contrast cu « energia » opulenței și a suficienței « învingătorilor », atât de siguri pe ei și pe poftele lor fără limite, încât orbi și surzi la semnalele venite din partea fostelor « mase », devenite « populație » și « oameni » (« oamenii vor... », « oamenii ne cer... », « oamenii așteaptă de la noi... »- toate acestea și altele fiind rostite de la înălțimea intangibilă a unor « semizei », în orice caz a unor « nemuritori »).
    Schimbarea radicală a atitudinii față de Iliescu și alți foști comuniști a fost mai degrabă o atitudine naivă, dacă nu cumva ea a fost dirijată de interese pe care le putem numi obscure. Acestea toate țin încă de secretele și hrubele Revoluției române, despre care s-a scris până la saturație și parcă dincolo de ea, fără să se fi produs un câștig real în înțelegerea fenomenului și a mecanismelor lui. Nu am nici cea mai mică intenție să mă alătur celor ce și-au dat cu presupusul în fel și chip. Dar nu mă îndoiesc că a fost vorba și de acea naivitate a exaltaților de tot felul, evidentă la unii dintre liderii momentului. Lumea românească s-a dovedit prea complicată și amestecată, prea ascunsă și impenetrabilă pentru cei mai multi lideri. Anticomunismul lor, apărut brusc în forme radicale, unele de-a dreptul ridicole, aparținea, în fapt, unor oameni care păruseră până de curând perfect adaptați sistemului, sugând cu poftă, cel puțin în anumite perioade, la țâța sau țâțele regimului. Astfel, cel ce fusese o « speranță » până de curand, Iliescu adică, devenise, în condițiile în care Revoluția română evolua de la anti-ceaușism la anti-comunism, o piedică în calea « afirmării » noilor lideri, între care, de altfel, s-a instalat rapid o competiție în nici un caz « de idei », mai toți vizând cel mai înalt și mai râvnit post, sau ceva prin preajmă. Să nu ne ferim de astfel de interpretări, chiar dacă ele par insuportabil de joase, pentru că prea multe fapte și stupidități intelectuale le confirmă în mare măsură. Punctul 8 al Proclamației de la Timișoara s-a dovedit până la urmă o prostie, având un efect contrar celui scontat. Regimul comunist din România a fost, la urma urmei, nu doar un regim impus și « implementat », ci  tot o lume românească, o societate ce a trebuit să funcționeze, mai mult rău decât bine, e adevărat, dar să funcționeze. Altă stupiditate a fost culpabilizarea frenetică a poporului român, aceasta mergând până la comparația cu națiunea germană, « vinovată » de a fi acceptat național-socialismul și de a-l fi adus pe Hitler la putere. Iar pentru ca lucrurile să fie lipsite de orice echivoc, s-a vorbit și s-a scris mult despre regimul Ceaușescu ca despre unul « național- comunist », termen inventat ad-hoc, în sprijinul unei apropieri de « național-socialismul » german, dar parcă și pentru a proteja « adevăratul comunism », încă adorat de părinții și bunicii noilor ideologi și « filosofi ». Apoi, a mai fost scoasă în față problema « atitudinii morale » și a « schimbării mentalităților », ca și cum românii, în masă, ar fi trebuit să-și schimbe « mentalitățile comuniste » și să dovedească o « înaltă conștiință », fără să aibă și exemple în jurul lor și un « cadru » cât de cât adecvat, care să le dezvolte toate acestea. Dar șirul acestor stupidități este mult prea lung  și, în cazul în care acceptăm în continuare naivitatea ca o cauză a lor, atunci într-adevar “ lideri de opinie intelectuală” au părut nu picați din biblioteci în stradă (iar unii dintre ei nici nu s-au sfiit să declare că era momentul să “coboare în stradă” și « să cunoască realitatea », ca și cum cineva i-ar fi impiedicat cumva s-o facă până atunci, în cazul că ar fi avut vocație pentru așa ceva), ci de-a dreptul din nori. Chiar dacă pe ici, pe colo, s-a mai afirmat proveniența « implementată » a comunismului în România (dar cu fereală și cu gingășie, să nu se supere nimeni), care numai creație românească n-a fost, tendința generală a susținut din răsputeri « vinovății » dintre cele mai bizare. Mai niciodată nu s-a mers mai departe pe ideea că, fiind « implementat » de bolșevici și propagandiști internaționali, comunismul a fost acceptat în România ca pe o fatalitate, că societatea românească  trebuia cumva să existe, că ea n-a putut nici să întoarcă spatele comunismului, nici să se retragă în munți și n-a avut nici o clipă dorința, poate spre regretul unora, de a se sinucide colectiv. Din exemplarele cărți scrise de foști rezistenți anti-comuniști autentici și mai ales de cei ce-au luptat în munți, reiese limpede că aceștia nu și-au dorit să organizeze o rezistență armată masivă, pentru simplul fapt că un asemenea gen de rezistență ar fi dus la adevărate masacre. Ei au dorit doar ca lupta lor să fie pilduitoare pentru români, să se sacrifice și să se jertfească  pentru a arăta lumii că aparțin unui popor care a fost pus în fața unui fapt împlinit –comunizarea României-, dar care n-a avut afinități cu o ideologie care i-a rămas tot timpul străină. E interesant de remarcat că nu puțini lideri de opinie intelectuală, care în anii șaptezeci și optzeci nu conteneau să invoce oribila zicere cu « mămăliga nu face explozie », rușinându-se și văicărindu-se că aparțin unui popor inert, mereu cu capul plecat în istorie, după ’90, când au apărut cărți de memorialistică și alte probe incontestabile asupra unei rezistențe anti-comuniste autentice, au fost departe de a le primi cu prețuirea cuvenită, iar unii le-au ignorat pur și simplu.
    în aceste condiții, societatea românească din perioada comunistă ar fi trebuit « judecată » după alte criterii (între care criteriul « subminării economiei naționale », care a fost tratat cu o superficialitate stupefiantă, când, dimpotrivă, ar fi trebuit să fie analizat temeinic, cu responsabilități și vinovății care să fie numite și dovedite, nu doar lăsate la stadiul declarațiilor și al generalităților ; iar înfometarea populației și agresarea ei permanentă prin frigul din locuințe, întreprinderi  și încă multe alte umilințe specifice regimului, ar fi trebuit să devină alte criterii hotărâtoare pentru împiedicarea accederii la funcții și la putere a unor anumiți « nomenclaturiști » și nu a tuturor, pentru că numai cine n-a vrut să vadă n-a văzut că, printre cei care au avut funcții în « epoca Ceaușescu », au fost și destui oameni capabili și de treabă, care s-au străduit să mai corecteze și să facă mai suportabile deciziile aberante și paranoice ale lui Ceaușescu, iar în vremea aceea ei erau destul de cunoscuți). Firește, la asemenea argumente, să le zicem de bun-simț, se poate răspunde, în felul nonșalant-șmecheresc al vremurilor noastre, că toate astea ar fi niște mofturi pe lângă « adevăratele » urgențe ale revoluției, că « așa-i la revoluție » și că « nu era timp pentru analize temeinice, oamenii așteptau altceva » ș.a.m.d. Și de ce ne-am mira că aceste criterii, pe care, dealtfel, câteva minți în cunoștință de cauză le-ar fi putut formula în doar câteva ore, n-au fost luate în seamă de către cei care ar fi putut influența în bine evoluția societății românești, dacă nici acum, în clipa de față, nu există o analiză cu adevărat obiectivă, serioasă, asupra « jafului organizat » la care a fost supusă economia românească în toată perioada de « tranziție » ?  De aici ar putea începe șirul marilor responsabilități neonorate și vinovății ale lui Ion Iliescu.
    Ion Iliescu a făcut câteva mari greșeli care au contribuit, poate decisiv, la evoluția atât de ezitantă a societății românești în perioada postdecembristă. în primul rând, acum ne apare limpede, dar cu siguranță că a fost limpede încă de la început pentru mulți români- faptul că viitorul președinte nu a avut, în momentul angajării lui revoluționare, o viziune clară asupra viitorului țării, iar cunoașterea României Profunde avea destule lacune, deloc neglijabile. Iliescu rămăsese mai degrabă la stadiul unui reformator comunist, influențat de « Primăvara pragheză », de ideile gorbacioviste și de lecturi ale unor doctrine politice publicate de « Editura Politică » în colecția « Idei contemporane », nici acestea prea bine digerate. Părăsit de o mare parte a intelighenției bucureștene ( « Golaniada » a fost momentul despărțirii quasi-definitive, căci ce-ar putea fi « definitiv » în politică în general și în politica dâmbovițeană în special ?), Ion Iliescu a fost lipsit și de sfetnici de anvergură, care să-l determine să facă următorul pas decisiv, detașându-se astfel de condiția de « reformator comunist ». Dimpotrivă, anturajul pe care și l-a ales sau care l-a ales, pare să fi avut o cu totul altă influență asupra sa, iar aceasta a fost departe de orice doctrină clară, urmând doar interese clientelare și de « castă ». Și atunci s-a petrecut un lucru cu adevărat uluitor : din motive pe care s-ar putea să nu le cunoaștem cu adevărat niciodată, Ion Iliescu s-a încăpățânat, aproape sfidător, să nu condamne comunismul ca dictatură, amendând doar « totalitarismul », termen mult prea vag și prea general în ce ne privește și vizând doar « regimul Ceaușescu ». în consecință, fostul președinte vorbea doar despre « economia de piață » și nu de capitalism, calea pe care ar fi trebuit să meargă România era când cea japoneză, când cea suedeză, când nu mai era deloc... Iar urmările acestei poziții asupra electoratului au fost și ele pe măsură, într-un anumit fel, paradoxale.

    Mihai Sin   

    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Regionalizarea sau dezmembrarea. Este acceptabilã pentru români aceastã prop




    Rezultate | Chestionar

    Voturi 0

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.57 Seconds