Who's Online
Exista in mod curent, 408 gazda(e) si 0 membri online.
Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
Languages
Select Interface Language:
|
| |
In epicentru: Magda Ursache. Memorialisti fara memorie II
Scris la Monday, May 14 @ 20:10:03 CEST de catre asymetria |
«De repetat și iarăși de repetat: nici un sistem totalitar nu rezistă
fără să se bazeze pe cooperanți. Ceaușescu putea fi înlăturat fără
vărsare de sînge, dacă n-ar fi făcut zid în juru-i atîția lingăi.
Aceiași care, reșapați, par gata să ne prepare ideologic din nou, să ne
dezorienteze cu minciuna împlinirilor mărețe și a dictaturii de
dezvoltare, alimentînd trista, jalnica inconștiență a nostalgicilor.» Magda URSACHE
Magda URSACHE Memorialiști fără memorie (II) „Fiecare pasăre scriitoare pe hîrtia ei piere.” Paul Goma
Amendînd memoria selectivă, cercetătoarea Ana Selejan e convinsă că a uita înseamnă a șterge granița dintre bine și rău, dintre moral și imoral, aletheia fiind legată de ne-uitare. Ocultat, compromisul se repetă. în fapt, scriitorii sub dictatură au fost net împărțiți: supușii ori nesupușii; cei care tulburau apele partidului și pneumaticii – vocabula lui Marin Preda – care pluteau pe orice apă; pigmeii literari care scriau pe tematică recomandată sau refuznicii rețetarului realist-socialist. Bref, cei admirabili și cei penibili. Mai notează Ana Selejan (Adevăr și mistificare în jurnale și memorii apărute după 1989, Cartea Românească, 2011), că nu-i imposibil ca „alți entuziaști și tineri sorintoma să se dezlănțuie partinic și să execute valori consacrate”. S-a și întîmplat. Un argus al zilelor noastre, Cristian Tudor Popescu, n-a propus cenzurarea la sînge a poetului Nichita Stănescu, dacă nu arderea de tot? Taxat exemplar de Alex. Ștefănescu, v. însemnarea de jurnal (secret) din 16 dec. 2003: „tentativa de a zgîria cu un cui ruginit un Mercedes al literaturii române”. Iar atacul sec Popescu vs. Stănescu aduce aminte de „revizuirile” proletcultiste. în aceeași notă, pentru o antologie de poezie contemporană, George Astalos s-a lipsit de N. Stănescu; l-a antologat, în schimb, pe Valeriu Stancu. étique et esthétique! De ce mă mir? Seghers nu-i publica pe Blaga și pe Voiculescu, ci pe Aurel Baranga și pe Maria Banuș, în timp ce sovieticii îl prefereau lui Rebreanu pe Al.I. Ștefănescu, soțul Ninei Cassian, cu Să nu fugi singur prin ploaie. Pus postmortem pe rug e Mircea Eliade; dintre cei mai sancționați după revoluția noastră altfel colorată: Nae Ionescu, Nichifor Crainic, G. Călinescu. „Vai de veacul în care cei răi nu au caracter”, scria M. Eminescu și el obiect al campaniei de minimalizare. Vă supun atenției cîteva decupaje din texte scrise post-socialist ori în perioada stalinizării barbare. Cînd, anume, hotărîți dvs. Iată-le: „Să se elimine tot ce este obscur în opera poetului, confuz și greșit”; „Eminescu trebuie văzut astfel ca un caz tipic de intelectual în derută”; Eminescu e „ceva inert și ridicol, ca o statuie de metal goală pe dinăuntru și cu dangăt spart”. După '89, comandoul antieminescian a reluat etichetările vechi, updatate: după Eminescu reacționar, s-a ajuns la Eminescu protolegionar; de la Eminescu antirus, la feroce democrat occidental, model păgubitor anacronic. Mereu, însă, a fost prezentat ca antisemit, obsedat de purificări etnice. Tot în scopul minimalizării, accentul se pune pe bruilloane, pe manuscrise necontrolate perfect ca formă, în ciuda celor spuse de Maiorescu-Ibrăileanu-Vianu, care nu suportau nefinisarea din postume. Vrem să-l gîndim altfel? Atunci alegem ipostazul ludic, al unui Eminescu bîntuit de fantezii porno în poezie și trivial în pamflet. Sau îi reproșăm că a fost („nu întîmplător!”) confiscat politic de proletari. N. Gheran își aduce aminte că A. Toma, întrebat de șofer cine-i mai mare, el sau Eminescu, a răspuns cu modestie jucată: „Fiecare în felul lui”. Concluzia? „Who the fuck is... Eminescu?”, varianta postmodernă pentru replica Ofeliei Manole: „Ieu nu știu ce găsiți voi la Ieminiescu ăsta!?” Rotonda din București a scriitorilor (inițiativa ansamblului monumental a avut-o Ion Petrovici, atunci, în '43, ministrul Instrucțiunii) a fost „epurată” de bustul lui Goga, spart după „cotitura” armată din 23 august; ca, după '89, să fie ciobit și Eminescu; n-a plăcut bărbia sculptorului Ion Jalea, pesemne. Și mai periculoasă e pledoaria activiștilor mari și mici pentru sistemul defunct. Doar dacă nu punem preț pe onoare, pe demnitate, pe libertate, putem regreta statul totalitar. Ca să ajungă-n centrul atenției oficiale și-n capul mesei, activistul-scriitor trebuia să fixeze praștia ideologică pe cobreslași, să-i monitorizeze, să-i cenzureze, să-i reducă la tăcere. Iar acești culturnici ies din nou în față ca autorități cu indemnizație de merit. Un fost zelos pentru ocupantul sovietic, de la noi din Ieș’, a scris negru pe alb în „Cronica”: „Mai bine cu Stalin decît cu Ceaușescu”. Același ins găsea „rămășițe formaliste” la Blaga, cerînd sancțiuni și se entuziasma de felul cum Petru Dumitriu folosea „artisticește” interogația „hîț” în romanul Drum fără pulbere. Și ce oficioși mai erau oficialii noștri, cum urmau ei neabătut linia, ca „Dodulică” Bălan et alii, să obțină vizibilitate și voce sonoră, asigurate, ambele, de Putere, nicidecum de talent. De repetat și iarăși de repetat: nici un sistem totalitar nu rezistă fără să se bazeze pe cooperanți. Ceaușescu putea fi înlăturat fără vărsare de sînge, dacă n-ar fi făcut zid în juru-i atîția lingăi. Aceiași care, reșapați, par gata să ne prepare ideologic din nou, să ne dezorienteze cu minciuna împlinirilor mărețe și a dictaturii de dezvoltare, alimentînd trista, jalnica inconștiență a nostalgicilor. Mă tem că slugile lui Ceau au fost mai penibile decît el și nu pentru că-l lăsau să cîștige la șah. Dacă e să-l credem pe memorialistul Ștefan Andrei, patru inși nu l-au rugat să nu plece cînd a vrut, chipurile, să demisioneze: el, Mizil, Ion Toma și Pană (v. interviul cu Viorel Patrichi, din 19 ian. 2012); Dăscălescu, Popescu-Dumnezeu, Pacoste și Postelnicu s-au opus demisiei; la fel „femeile, cu ochii uzi”. în ce mă privește, m-am săturat de explicațiile propagandiștilor (primitivi, aroganți, sprîncenați) că au făcut, pe sub mîna stîngă, și ceva bun în „unități de cultură”, cînd ne-au preformat ca pe șnițele tocate. O fi pus pe roate sau pe butuci cultura metalurgista Suzana Gîdea specialistă în cazangerie, ca ministră de resort? Nu demult, la B1TV, Dinu Săraru îi vitupera pe ciocoii noi cu body-guard, făcînd trimitere bibliografică la... Heliade Rădulescu. Nici Turcescu, nici Cristoiu n-au găsit cu cale să-i corecteze eroarea, nu i-au adus la cunoștință numele autorului romanului Ciocoii vechi și noi, „unu’ Filimon”, cum ar spune moralistul cu morala ruptă-n coate. Eu l-aș fi întrebat pe Dinu Săraru dacă o fi fost mai bine cînd scriitorii aveau ei paznici ideologici, ca Ivașcu și Vitner pentru G. Călinescu, body-guards cu misie nu să-l apere, ci să-l flancheze, supravegheze, atenționeze. La noi în tîrg, dulcele, alt body-guard, șapteclasistul D. Ignea, îi ținea bine pe scriitori în chingi. Consultat de partid era ilegalistul ne-scriitor, nu adevărații scriitori, mereu cu drepturi limitate, cu libertate de exprimare prin reprezentanți. Iar înregimentarea sub o siglă și o doctrină, care se pot schimba după o lungă noapte totalitară, lasă, cu spusa lui Luca Pițu, reziduuri totalitoante. Probă că Filiala Iași a USR i-a înmînat festiv o Diplomă, la împlinirea a 85 de ani, fostului redactor șef la ziarul canalului Dunăre-Marea Neagră (director Leonte Răutu) și la „Iașul nou”, devenit „Iașul literar”, unde veghea ca „infiltrările estetizante” să nu tocească „spiritul revoluționar”. Cei zece subiecți ai Anei Selejan, Miron Radu Paraschivescu, Crohmălniceanu, Petru Dumitriu, Victor Felea, Beniuc, D. Micu, Nina Cassian, Sorin Toma, Lucia Demetrius, Petre Solomon, își modelează biografia ca pe-o ceară moale: a fost, n-a fost, parc’ a fost vis... Fapte reprobabile sînt trecute prin filtrul memoriei infidele, nesigure, confuze. Se văicăresc în fel și chip că nu i-a apreciat îndestul partidul (ca Miron Radu Paraschivescu), se complac în eroare (ca Nina Cassian și Lucia Demetrius). Ana Selejan ar fi putut comenta memoriile și jurnalele perioadei „în oglindă”: Alice Voinescu („Acțiunea noastră e durerea și răbdarea”, însemnare în Jurnal din 29 oct. 1956) și Nina Cassian, mărturisind, în „Scrisul bănățean”, în mai 1961 ce a mărturisit repetat în Memoria ca zestre: „Visul meu cel mai arzător este să-mi închin întreaga viață, ca pe o odă, comunismului”; Steinhardt și Petru Dumitriu, Blaga și Beniuc, Crainic și Crohmălniceanu, Pandrea și Miron Radu Paraschivescu, Marcel Petrișor și Lucia Demetrius, I.D. Sârbu și Petre Solomon... Ce-i drept, jurnalul falsificat are puterea de a se răzbuna pe mistificator. Diaristul la vedere e altul decît imaginea lui întrezărită printre rînduri, „pe dedesubt”. Micu e un conformist fricos, chiar exemplar în conformism, ca să nu-și pericliteze poziția socială; Victor Felea e un duplicitar. Și cîți nu se vor măcar Procopius din Cezareea? Precautul Felea preciza testamentar soției: „lăsăm pentru a doua ediție (e vorba de Jurnalul unui poet leneș, nota mea, Magda U.)... unele înjurături”. De observat că și Felea și Solomon scriu jurnale mediocre, la fel ca opera de creație, ca să zic așa. Și tot mediocrii sînt invidioși în exces, ca Beniuc pe Blaga, ca Miron Radu Paraschivescu pe Arghezi, denigrat și terfelit ca „poet mizer, mic și sărac în duh”. Felea și Solomon pozează în crizați moral, fără a conteni să scrie conform directivelor lui Leonte Răutu, pseudonimul culturalizator al lui Lev Oigenstein. O ilustrare oferită de Ana Selejan din Petre Solomon: „Dar cei mai mari poeți întotdeauna/ au fost legați de împrejur” (Poezia politică). Și alta: „Țițirigă Niculaie/ paște oile pe cîmp –/ îl plătea chiaburul tîmp/ Cu sudălmi și cu bătaie.// Nimeni nu-l mai drăcuiește/ Țițirigă-i brigadier. Steagul roșu/ către cer/ De pe schela lui pornește”. Subiectivitatea notelor confesive, destinate (chiar postum) publicării e amendată prompt de cercetătoare, ca și abuzul (nescuzabil) de ficție. E veridic sau nu? vrea să știe Ana Selejan. Mă rog, veridic poate părea Petru Dumitriu cînd, în interviurile mărturisitoare cu Eugen Simion ori cu George Pruteanu, se căiește amarnic. Numai că nu tot ce pare adevărat e și adevărat. „Prozatorul-exemplu” trișează, falsificînd cu bună (sau rea) știință, ca să-și scuze moral șirul de concesii. Vai, cît l-a ros, l-a ars, l-a otrăvit (verbele lui) că a scris pentru „criminalii aceia” . Sincer mi se pare Beniuc (Nițeluș pentru P. Dumitriu), care nu se căiește și, necăit fiind, rămîne neclintit moscoviciolatru, orb la fărădelegile ocupanților. Un păcălitor păcălit e și Miron Radu Paraschivescu. Nici că prinde de veste diaristul că jurnalul îi arată chipul adevărat. Un om bolnav de ambiție, de un orgoliu hiperbolic, pe măsura unui egoism hiperbolic, veninos chiar cu protejații: „toți puțoii ăștia pe care i-am crescut”. Recunoaștere nepărtinitoare a confratelui? Nici vorbă. Ranchiunosul MRP vedea peste tot crapularzi”. De la „oportunistul-fripturistul” „Zărică” Stancu la Preda „mitocanul”, excedat, se vede, de necruțătoarea ironie țărănească a morometelui... Se considera un hérétique? Fals. Nu era decît un „adezionist” dîrzos, vîrf al muncii de îndrumare, gata să-i vîre cu forța în doctrină, ca-n închisoare, pe cei cu ascendențe politice „nesănătoase”. Restricții morale? Cînd nega (în „Scînteia”) lipsa libertății de exprimare? El o avea, ce-i drept. Și tare i-ar fi amuțit pe Streinu ori pe Tudor Teodorescu-Braniște (v. în „Scînteia” din 1946 art. Sensul unic al culturii). Vînăt de invidie pe Arghezi, l-a amuțit aproape un deceniu, deși poetul abia fusese premiat de Mihai Ralea, ministrul Artelor, și aniversat, în '46. Argumentele? „Rău cetățean și mincinos tovarăș”. Miron Radu Paraschivescu reclama faptul că „impostorul” Arghezi scrisese articole laudative pro Hitler, pro Moța și Marin, pro Goga, că fusese „de partea celei mai negre reacțiuni” și-l compara cu Goebbels. Alte acuze? Un parvenit avid de profituri, laș, slugarnic, tată denaturat. Cea mai înfricoșătoare acuză a fost că înjurase „stilul bolșevic” în „Timpul”, ceea ce putea să-l trimită pe poet direct în „pensionul” (citiți: abatorul) Aiud. Iar fixația asta bolnavă pentru demolarea lui Arghezi culminează cu o atitudine jenantă: „Arghezi va muri (și i-o doresc cît de curînd) istovit, sleit, golit”. Ceea ce nu i s-a întîmplat inepuizabilului poet. Arghezi e mai greu, n-ai ce-i fa! Ironia vieții a făcut ca Marele Alpha să fie îngropat cu salve de tun. Deși (tot de la N. Gheran știu, din Arta de a fi păgubaș. îndărătul cortinei, că Arghezi mort n-a putut fi dus în frigiderul spitalului Elias, în acel iulie fierbinte. Frigiderul era „rezervația CC al PCR”, ca atîtea alte locații pe circuit închis. Un „cobai” MRP? Nicidecum. Ceilalți erau cobaii lui. Și nu prea văd de ce editura Dacia a publicat, în '94, Journal d’un hérétique (Paris, '76), schimbînd eretic în cobai. Și cine l-o fi pus să deschidă campania (cot la cot cu Caraion, Caradino, Călugăru) contra lui Rebreanu, considerat autor de romane „needucative”. Adam și Eva? – metafizic; Crăișorul? – naționalist-șovin și dedicat, pe deasupra, lui Iuliu Maniu; Jar? Bulevardier; Gorila?, oho, – legionar! Pentru Ana Selejan, MRP e „un utopic” (de acord, dacă e vorba de utopia rea, distructivă, comunismul), cu „un destin dramatic” (de acord, dacă, respectîndu-i pe clasici, credem că destinul e propriul caracter). Deși luase în '53 Premiul de Stat clasa a II-a (bănăret, nu joacă!), pentru volumul Laude, în gît i-a stat Premiul Național de poezie acordat lui Arghezi, „un nereprezentativ”. Pe deasupra, reabilitatul Arghezi avea 2000 de lei pensie de la USR, în timp ce el primea mai puțin. Urîtă mai e invidia literară, ca și aroganța fără onoare. în fapt, MRP era decepționat că n-a fost primul între poeți (sau singur), că partidul nu l-a proteguit îndestul, că nu l-a consultat îndestul. Lui Șelmaru, lui Chișinevshi, lui Răutu, Constanței Crăciun le scria scrisori cu cereri peste cereri, gata să-i toarne pe toți la Dej că era „ținut departe de București” și că agitpropii CC nu-i dădeau casă pe măsura aportului la poezia luptătoare. Asta îmi amintește de un versificator, ieșean prin adopție, Haralambie Țugui, care-l amenința pe secretarul Filialei USR că nu mai scrie poezie patriotică dacă nu i se repară liftul. Sforării mari, rezultate mici. Ce-i mai trist e că MRP n-a regretat receptivitatea la directivele care au afectat literatura română pe termen lung, au mutilat vieți literare. Ba se vedea „modelul Miron” pentru scriitorime. N-a fost așa. Cum știa ce pot păți tovii de drum abandonați de forța conducătoare (formula: folosește și aruncă după folosire), a părăsit „mîndra corabie”. Acuzator neonest, martor cu memorie voalată, Miron Radu Paraschivescu transformă jurnalul într-o reglare urîtă de conturi. Mereu exact informată, cercetătoarea Ana Selejan verifică depozițiile de martor, din jurnalele recitite și corese, din memorialistica deformată și o face în temeiul documentului. Aflînd adevărul despre sumbrul, obsedantul proletcult, înțelegem prezentul; pricepem că o cedare duce întotdeauna la alta. Aviz elitei de curte, larg și spornic mediatizată.
|
| |
Azi
Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Daca nu acum, atunci cînd? Daca nu noi, atunci cine?
S'inscrire a Societatea de maine
Intrati in Societatea de maine
Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
|
|
|
Inscriere : fr.groups.yahoo.com
Se dedica profesorului Mircea Zaciu
|
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga
|
Identificare
Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |
|
|