Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Conținuturi
  • Recommend_Us
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 411 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Roata vremii: Mihai Sin. "Prin noi însine"
    Scris la Monday, March 12 @ 10:37:17 CET de catre asymetria
    Revolta «România a fost și este încă condusă de oameni cu interese personale și de grup (ceea ce, e adevărat, s-a tot spus), de oameni cu euri supradimensionate și care de la un moment dat au început să se creadă un fel de semizei (ceea ce am mai spus), dar mai ales de oameni total lipsiți de idealuri naționale și de un patriotism adevărat.» 


    „Prin noi înșine”

    Mai oricine recunoaște în cuvintele din titlu chintesența doctrinei liberale care a început să prindă contur pe la sfârșitul sec. al XIX-lea, începutul sec. XX, și a fost definită ferm și cu claritate lipsită de vicleșuguri politice și ambiguitate de către fruntașul liberal Vintilă Brătianu, fost ministru de finanțe, fost prim ministru, într-un articol publicat în 1905.
    N-am de gând să fac apologia acestei doctrine, nici să o analizez și nici să o popularizez. Cine dorește să se informeze în detaliu are la dispoziție cărți și studii competente. Dar trebuie să recunosc că ea a avut un rol foarte important în evoluția economică și culturală spectaculoasă a României în perioada interbelică, aplicată mai ales de către guvernarea liberală din anii 1922-1926. Sprijinind inițiativele, elementul autohton, românesc, în pofida acuzelor de protecționism, care „curgeau” din toate părțile, din interior și din străinătate, fruntașii și gânditorii liberali ai doctrinei au rămas neclintiți, dând speranțe românilor, făcând să se nască sau să renască, depinde cum privim lucrurile, spiritul de inițiativă, încrederea în forțele proprii și demnitatea națională.
    Să fac o mică paranteză: perioada interbelică, considerată de către mulți o culme a dezvoltării economice și culturale din istoria României, o „epocă de aur”, a durat, în fapt, 18 ani, între 1920 și 1938. Adică a început imediat după Unire și s-a încheiat în ’38, când a avut loc dictatura regală a lui Carol al II-lea. Apoi a început războiul, iar după război, s-a instalat cu forța regimul comunist. Și n-a mai putut să fie nici măcar vorba de „Prin noi înșine”. 18 ani înseamnă, în istoria unui popor, îndeobște, foarte puțin. Desigur, există și destule excepții, dintre care amintesc doar una: pentru Franța devastată de o revoluție stihinică și ticăloasă, domnia lui Napoleon Bonaparte a însemnat regăsirea măreției pierdute și recâștigarea încrederii francezilor în forța unui popor și a unui stat. De ce, totuși, am ales 1920 ca început al acestei renașteri românești? Pentru că, în opinia mea, abia după Unire putem vorbi despre România ca despre un stat național unitar, care și-a demonstrat uriașul potențial. Și nici acei 18 ani n-au fost în întregime liniștiți și favorabili creșterii economice. A mai venit Marea Criză a anilor `29-`33, a fost apoi o perioadă a unui politicianism zbuciumat și totuși, „miracolul economic românesc” a fost posibil. A fost suficient să se creeze un cadru legislativ de bază, a fost suficient să existe o bună Constituție, cea din 1923, a fost suficientă o încredere puternică în potențialul unui popor și al unei națiuni, ca să se elibereze energii naționale nebănuite, care au făcut posibil „saltul” economic-cultural amintit.

    Prin ’93 sau ’94, aflându-mă într-o vizită în Franța, un prieten francez, profesor universitar și om foarte bine informat, mi-a spus la un moment dat că a citit într-o revistă a nu mai știu cărei structuri europene că singura țară care ar putea să dea peste cap politicile și strategiile agrare vest europene, ar putea fi România. Autorul articolului o fi citit cine știe ce studiu sau o carte despre România înterbelică și, aflând despre avântul economic românesc, bazat mai ales pe agricultură și pe industria extractivă petrolieră, o fi făcut tot felul de calcule care l-au pus pe gânduri. Dar temerile cercetătorului respectiv s-au dovedit a fi neîntemeiate.
    în adolescență, părerea mea despre liberali a fost influențată, fără îndoială, de geniul lui Eminescu: „Au de patrie, virtute nu vorbește liberalul / De ai crede că viața-i e curată ca cristalul? / Nici visezi că înainte-ți stă un stâlp de cafenele, / Ce își râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele. / Vezi colo pe urâciunea fără suflet, fără cuget, / Cu privirea ’mpăroșată și la fălci umflat și buget, / Negru, cocoșat și lacom, un isvor de șiretlicuri, / La tovarășii săi spune veninoasele-i nimicuri. / Toți pe buze au virtute, iar în ei monedă calpă, / Quintesență de miserii de la creștet până ’n talpă! /  Și deasupra tuturora, oastea să și-o recunoască, / își aruncă pocitura bulbucații ochi de broască... / Dintr’aceștia țara noastră își alege astăzi solii! / Oameni, vrednici ca să șază în zidirea sfintei Golii / în cămeși cu mâneci lunge și pe capete scufie, / Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filosofie, / Patrioții! Virtuoșii, ctitori de așezăminte, / Unde spumegă desfrâul în mișcări și în cuvinte, / Cu evlavie de vulpe ca în strane șed pe locuri / Și aplaudă frenetic schime, cântece și jocuri. / Și apoi în Sfatul țării se adun’ să se admire, / Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subțire / Toate mutrele acestea sunt pretinse de Roman, / Toată greco- bulgărimea e nepoata lui Traian! / Spuma asta ’nveninată, astă plebe, ăst gunoi / Să ajung’ a fi stăpână și pe țară și pe noi? / Tot ce ’n țările vecine e smintit și stârpitură, / Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură, / Tot ce e perfid și lacom, tot Fanarul, toți iloții, / Toți se scutură aicea și formează patrioții, / încât fonfii și flecarii, găgăuții și gușații, / Bâlbâiți cu gura strâmbă, sunt stăpânii astei nații!”
    Și citatul, și așa destul de lung, continuă, în același ton, căruia parcă nu poți să-i spui nici pamflet (avem astăzi atâția așa-ziși „pamfletari”, încât termenul e compromis), nici satiră (și „satirici” avem destui, dar tonul înalt, încărcat de solemnitate al satirei a derapat și el de mult spre bășcălie și miștocăreală), ci e preferabil din toate punctele de vedere să-i spunem „eminescian” și atât.
    în pofida obiceiului meu de a da cât mai puține citate, sau chiar a le evita, acum mi-a fost greu să mă opresc. Se poate spune: dar aceste versuri le știm, ele se învață încă la „generală” sau la liceu. Fără să verific, nu sunt atât de convins că aceste versuri eminesciene și altele, mai sunt cuprinse în manualele școlare. Ele nu mai sunt considerate „politic corecte” și de mult am încetat să mă mai mir de campaniile vehemente împotriva lui Eminescu. Dar, cu toate acestea, românii continuă să-l prețuiască pe Eminescu ca pe un „sfânt” laic și cine chiar nu înțelege de ce, nu va înțelege niciodată. S-a încercat să se demonstreze că Eminescu nu mai e de fapt citit, sau e citit foarte puțin și că admirația și adorația față de el n-ar fi altceva decât sentimente întreținute artificial de un „sistem” al unui naționalism „găunos”, desuet și „retrograd”. Chiar dacă volumele de poezii și de publicistică politică ale lui Eminescu nu mai sunt citite atât de frecvent (din păcate, românul continuă să fie „sub vremi”), faptul că acestea există încă, faptul că poți să întinzi mâna și să le iei de pe raft, înseamnă un motiv de siguranță identitară în plus, înseamnă un reper de o mare importanță, o călăuză, într-o lume ce pare tot mai haotică și mai lipsită de sens, dar care curge implacabil în direcția unei globalizări cu urmări pe care prea puțini le văd ca fiind sfârșitul națiunilor, mai ales a celor „mici”.
    Și de aceea am considerat că e bine să ne mai întâlnim și astfel, public, cu versul eminescian, pentru a ne mai întări speranța și voința de a fi, pentru a ne recâștiga încrederea în noi înșine, toate acestea „minate” pe toate căile și cu toate mijloacele, de la cele mai grosolane, la cele ma rafinate și mai perverse. Firește, recitind versuri eminesciene ca acelea citate mai sus, înțelegem astăzi că „ținta” lor nu e doar „liberalul”, ci raza de acțiune s-a lărgit considerabil, aproape până la insuportabil, pentru că anulează speranța și anulează posibilitățile opțional-elective ale națiunii.
    Dar chiar și așa, după tone de „analize” și de vorbe, vorbe, vorbe, o întrebare nu poate fi evitată: de ce după Marea Unire s-a putut aplica, fie și parțial (dar cu ce rezultate spectaculoase!) doctrina „prin noi înșine”, iar în „tranziția” post-revoluționară asemenea încercări, fie și anemice, au fost doar mimate?
    Nu e ușor de răspuns, și nici nu am de gând să lămuresc definitiv o mare problemă, și încă foarte pe scurt. Mai degrabă voi încerca să ofer câteva exemple alese aproape la întâmplare, însă fără să nedreptățesc pe nimeni, adică nici un partid, mai ales că din butoiul vinovățiilor toți s-au servit cu o lăcomie aproape nerușinată, dacă luăm în seamă uriașa discrepanță dintre vorbe (sloganuri) și fapte (încă departe de a fi elucidate). Unele exemple pe care le voi da acum le-am mai dat și cu alte ocazii, însă le reiau, nu-i așa?, într-o nobilă spirală a evoluției.
    într-un interviu dat pe la începutul anilor ’90, Ion Iliescu admitea că s-au făcut unele greșeli, dar că apropiați ai lui l-au sfătuit că trebuie să îngăduie formarea unui capital românesc. Sursa principală de formare a  capitalului autohton a fost, fără îndoială, dezastrul sau jaful abătut (dar nici măcar vag controlat) asupra întreprinderilor, combinatelor, fabricilor și făbricuțelor de tot felul, a C.A.P.-urilor și I.A.S.-urilor ... Acuma să mă ierte Dumnezeu dacă greșesc, dar nu cunosc nici un caz în care vreun director să preia o astfel de „unitate” și s-o ducă ceva mai în sus. Dimpotrivă, cuvântul de ordine pare să fi fost ruinarea acestora și apoi cumpărarea lor la prețuri derizorii, de către clienți politici. Și, cu puține excepții, noii patroni, „magnați” de carton, nu și-au bătut capul să-și capitalizeze proprietățile și să le facă rentabile, ci au urmat un „principiu de viață” pe care-l aveau în sânge, dar a cărui denumire n-au cunoscut-o niciodată (pentru asta, ar fi trebuit să mai fi citit câte ceva): „trai nineacă pe banii babacii”. Așa că s-au pus pe trai bun, „porcesc”: vile și case de vacanță, automobile de lux (eventual „de colecție”), călătorii în spații exotice, adeseori însoțiți de pipițe, „parașute”, „jagardele”, „asistente”... Și toate astea, și altele, însoțite de un singur regret: că n-au decât o singură viață... Firește, într-o zi va veni și scadența, adică falimentul. Numai că nu e vorba doar de falimentul unui ipochimen, de care n-ar trebui să ne fie milă, ci și al unor bunuri care au fost până la un moment dat „naționale” și care ar fi trebuit să fie altfel gestionate, pentru a nu falimenta așezări, orășele, orașe, și zeci, dacă nu sute de mii de muncitori și agricultori. Bine, ne putem întreba, dar ce puteau să facă bieții oameni, bieții „băieți deștepți” (că doar nu se pot numi astfel numai cei din sistemul energetic!?), loviți de griză, de concurență, de atâtea răutăți și rele ale lumii contemporane? Păi, printre alte „soluții”, una ar fi putut să fie la îndemâna tuturor, noii patroni și stăpânii lor politici. Să fi pus mâna pe carte, sau măcar pe o broșură care tratează capitalismul de stat. Doar astfel de broșuri există, în țări în care mari companii de stat sunt administrate cel puțin rezonabil. Dar la noi au urmat și „marile privatizări” în condiții mai mult decât păguboase, învăluite încă într-un mister „secret”, pe care mai toată lumea îl intuiește, dar nimeni nu-l dovedește (unde ne sunt jurnaliștii „de investigații”, cei adevărați?).
    Anul 1990, probabil primăvara, dar nu mai țin minte luna și ziua cu atât mai puțin: pe Otopeni aterizează un avion care-l aduce în țară de la Paris pe Radu Câmpeanu, lider al Partidului Național Liberal, „istoric”. Rețin „mot à mot” un fragment din prima declarație a d-lui Câmpeanu: ”Eu știam că România e o țară dă râs și dă veselie...” Și iată, își continua dl. Câmpeanu ideea, a regăsit o Românie tristă, cenușie, mizeră, sau cam așa ceva, citatul l-am încheiat mai înainte. Nu știu dacă am procedat corect, dar am spus nu, mulțumesc.
    Guvernarea Convenției Democrate...
    Președintele Constantinescu povestește, într-un interviu televizat, fără grabă dar și fără șarm, cum stă el la discuții cu premierul Ciorbea, și-i apucă, aproape noapte de noapte, ora trei, patru dimineața, când o iau în sfârșit spre casele lor. Președintele a folosit, ca și în multe alte cazuri, sintagma „serviciul meu”. Dumnezeu știe de ce, dar o ipoteză tot am avut, încă de pe atunci: dl. Constantinescu ar fi dorit să pară mai democrat sau foarte democrat, explicând că „jobul” lui e unul ca oricare altul, doar mai încărcat de responsabilități, dovadă că îl apucă dimineața și tot nu reușește să le rezolve pe toate. Mi-am spus atunci: oameni buni, domnule președinte și domnule premier, n-ar fi mai bine să ajungeți mai degrabă acasă, să mai schimbați o vorbă cu nevestele, să cinați devreme și apoi, ca după o zi grea, în pat cu domniile voastre! Iar a doua zi, dis-de-dimineață, odihniți, să vă apucați de treburile țării, și alt spor veți avea!
    Pe vremea guvernării Năstase, premierul hotărăște, cine știe în ce circumstanțe, să inițieze un program „România curată”. Ăsta chiar că putea să reprezinte doctrina „prin noi înșine”. Nu era nevoie de capital străin, de investiții majore, de mari mobilizări de forțe... Mături și alte lucrușoare trebuincioase se mai găseau în țară. Au trecut câteva luni și, pare-mi-se în drum spre Buzău, coloana premierului se oprește brusc, la ordinul acestuia, în fața unui lan. Dar nu era nici un lan de porumb, nici de grâu, nici o cultură de cartofi sau de ceapă, ci un teren populat cu o cantitate incredibilă de gunoaie. Premierul face o criză de nervi, și cu asta „Programul” a luat sfârșit, România rămânând cum o știm și în clipa de față.
    Acum câțiva ani, din partea unei reviste literare am primit invitația de a ține o rubrică lunară (periodicitatea revistei).Cum îl cunoșteam și-l prețuiam pe redactorul șef, am acceptat și am apucat să public două, trei articole, cu titlul generic „Energii naționale” ( o obsesie a mea, convins fiind că niciodată României nu i s-a permis să-și descătușeze cu adevărat energiile naționale, pe care le consider imense). Dar uite că, înaintea apariției unui nou articol, primesc un telefon de la redactorul șef, care mă roagă frumos să scot un pasaj din articol, în care apreciam câteva declarații ale președintelui Băsescu, făcute în problema națională, într-un interviu din „Adevărul”. Am refuzat, spunându-i amicului (da, l-aș putea numi și așa) că nu sunt „fan Băsescu”, nu sunt fanul nimănui, dar înțeleg să am libertatea opiniilor, cum am reușit, și pe vremea comunismului, în bună măsură. Colaborarea mea a încetat. Fără să am vreo explicație de la cel în cauză, cred că lucrurile s-au desfășurat cam așa: cel ce „dădea banul” pentru apariția revistei, om cu funcție, dintr-un partid rival, s-o fi scandalizat: cum, domnule, eu vă dau bani să aveți unde să scrieți, și voi îl lăudați pe Băsescu?
    Nu-i vorbă, am avut și destule dezamăgiri venind dinspre președintele Băsescu. Dar nu cred că mai e cazul să le amintesc, cum nu cred că mai e cazul să vin cu alte și alte explicații, de ce nu s-a aplicat doctrina ”prin noi înșine”, adaptată la condițiile de astăzi.
    în loc de interminabile analize, aș adăuga acum doar un gând „de scriitor”. Doctrina cu pricina n-a putut fi aplicată pentru că România a fost și este încă condusă de oameni cu interese personale și de grup (ceea ce, e adevărat, s-a tot spus), de oameni cu euri supradimensionate și care de la un moment dat au început să se creadă un fel de semizei (ceea ce am mai spus), dar mai ales de oameni total lipsiți de idealuri naționale și de un patriotism adevărat. Deși, deși... Să fi avut acestea vreo importanță, din moment ce sunt noțiuni sau, hai măcar să admitem, dimensiuni depășite, desuete, anacronice, retrograde, care nu mai pot fi luate în serios, ci eventual doar ca obiect de bășcălie, care nici măcar nu se înscriu în vreun „trend”, într-o vreme care..., și în care...

    Mihai Sin


    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Regionalizarea sau dezmembrarea. Este acceptabilã pentru români aceastã prop




    Rezultate | Chestionar

    Voturi 0

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.41 Seconds