Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Recommend_Us
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 56 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Istorie recenta: Pavel Moraru. Din istoria Sigurantei Generale în Basarabia (1918-1940).
    Scris la Saturday, February 11 @ 19:03:29 CET de catre asymetria
    Historia oculta La hotarul românesc al Europei.
    Din istoria Siguranței Generale în Basarabia (1918-1940).
    Notă introductivă.

    Mult studiata perioadă interbelică a Istoriei românilor, mai continuă să atragă atenția istoricilor și a celor interesați de trecut. Acest interes este alimentat de descoperirea a noi și noi documente de arhivă (mai ales acum, când accesul la documente este mai liber), care varsă, de fiecare dată, o nouă lumină asupra trecutului și scoate la iveală subiecte inedite, care provoacă la o nouă cercetare. Cercetarea activității Siguranței din Basarabia, ne-a arătat complexitatea acestui subiect, care oferă investigațiilor științifice resurse inepuizabile. De aceia, concluziile studiului, la care am ajuns, bazate pe documente de arhivă (în mare parte inedite), constituie rodul muncii dintr-o primă etapă de cercetare, care ne obligă la continuarea investigațiilor. Studiul de față, este un prin pas, în aportul nostru adus cunoașterii trecutului interbelic al României. Pavel Moraru
    Introducere.
    Nistrul nu este numai o frontieră care separă două popoare, nu este numai o linie de demarcare a două state; Nistrul este hotarul care separă două lumi și două concepții de viațăa”, iar Basarabia „este fereastra deschisă prin care Internaționala a III-a își întinde arma încărcată spre inima Europei”.
    Gheorghe Tătărescu, Mărturii pentru istorie. Ed. Enciclopedică, București, 1996, pp. 104-108.

    Prăbușirea regimului comunist, a dus după sine la prăbușirea tuturor miturilor și falsurilor din istoria națională și universală, create de acesta. Desecretizarea arhivelor a dat posibilitatea revizuirii istoriei și tratării nepărtinitoare a acesteia. De rând cu combaterea clișeelor, adânc înrădăcinate în mentalitatea societății post-comuniste, în atenția cercetării istorice au intrat un șir de subiecte inedite din trecutul nu prea îndepărtat, referitoare la perioada interbelică, la cea a Războiului II Mondial, precum și la perioada postbelică. De un interes aparte este activitatea Siguranței în Basarabia, mai puțin cunoscută, dar care, ca și în restul țării, a ținut de monitorizarea vieții social-politice și de combaterea agenților curentelor subversive, mai ales a celor comuniști. Desigur că, în acest context, deosebit de interesante/importante sunt „buletinele informative” – importantă sursă de informații – în privința diferitelor probleme, care, analizate științific, ne pot relata de mai toate aspectele vieții interbelice românești. în ultimul timp, s-au scris tot mai mult lucrări (mai cu seamă, privind mișcarea subversivă comunistă), care, într-o măsură mai mare sau mai mică, au reflectat activitatea Siguranței.i Autorii acestora, în baza investigațiilor de arhivă, au prezentat diverse fapte și probleme din trecut, unele dintre care șochează, sunt incredibile, dar adevărate! Cercetările de arhivă scot la iveală noi și noi fapte cu totul inedite. în această lucrare, am încercat, în limita posibilităților și a accesului pe care l-am avut la documentele de arhivă (o bună parte din ele, mai cu seamă „dosarele personale”, continuă să fie secrete), să reconstituim doar unele aspecte din activitatea Siguranței în Basarabia, care mai ascunde o multitudine de subiecte interesante. Autorul, Sibiu, 17 februarie 2008
    Chestiunea rolului evreilor, a unor evrei, în instalarea și impunerea și menținerea violentă a comunismului în România și Basarabia nu este o chestiune de statistică și nici de demografie, ci de sociologie, ideologie și politică.
    Nu cifrele contează ci rolul social pe care l-au cucerit sau care li s-a distribuit în cadrul procesului de comunizare a României și a Europei de Est, adică de colonizare imperială sovietică. De la statistici va trebui să se treacă la analiza rolurilor concrete.
    Numai pe această cale se va ajunge la o concluzie temeinică și realistă, lipsită de violențe și revendicări umflate, dar cu o perspectivă justițiară clară, la capătul căreia va trebui să se pună și chestiunea simplă a emigrării unora din responsabilii dezastrelor generate de comunism, spre teritoriile de refugiu pentru torționari comuniști, care au fost Israelul, Germania, Statele Unite ale Americii. Dacă se mai caută și denunță torționarii din lagărele naziste, pentru a dovedi că mai există criminali supraviețuitori, pentru a-i pedepsi, de ce nu s-ar face același lucru cu torționarii sau cu ordonatorii și responsabilii crimelor din lagărele comuniste, români, unguri, ucrainieni, țigani, evrei și de alte naționalități?
    Cercetarea istorică și sociologică nu se mai poate menține la afirmații globale, la cifre, la invective cu iz rasist și la analize în suc propriu, fără integrarea cercetării în eforturi comparatiste istorice, demografice, psiho-sociologice, economice.
    Problemă prea importantă, care nu se poate lăsa pe seama mercenarilor sau evreilor (prin firea lucrurilor acești abordând subiectul dintr-o perspectivă comunitară și holocaustică), este momentul de a se aprofunda cercetarea în arhivele românești sau străine, depozite documentare care oferă, în ciuda epurării, devalizării lor sau a distrugerilor întâmplătoare, destule documente pentru limpezirea raporturilor românilor cu evreii. Știm că este așa. Noi am văzut și cercetat asemenea documente, doar ca demersuri derivate din interesul central pentru epurarea cărților și pentru cenzură după 1944.
    Pentru Rusia, efortul lui Alexandr Soljenițîn a rodit în cele două volume Două secole împreună. în ciuda evidentului blocaj și boicot la care a fost supus studiul laureatului premiului Nobel pentru literatură, cartea își face drum, este tradusă și citită, chiar dacă presa nu dă semne că ar fi luat cunoștință existența ei. Subiectul nu mai poate fi tabuizat, controlul presei vizibile de către diversele lobbyuri invizibile nu poate fi total, cum ar fi fost pe vremea dictaturilor de ambe fețe.
    Pentru România, bibliografia importantă este aproape exclusiv opera unor autori evrei, istoricii români (cu excepția lui Dinu C. Giurescu sau Gheorghe Buzatu), nu fac decât să colporteze informațiile primilor. Aceste informații nu sunt false ci sunt uneori deformate continuu, prin eliminarea sau înlocuirea unor cuvinte cheie. De pildă, se folosesc sistematic expresii ca deportare sau exterminare și niciodată expresia folosită în epocă, colonizare, pentru a numi deplasarea (evident forțată și prost organizată) cu efecte tragice, distructive, a unor mase de evrei din Basarabia și Bucovina spre teritorii fost sovietice, din estul României, precum Transnistria.
    Se omite precizare, nu din ignoranță ci din nevoie propagandistice, că majoritatea acestor evrei erau cetățeni străini, sovietici, al unui stat cu care România se afla în război (așa au fost tratați, prin internarea în lagăre, japonezii în America) că teritoriile spre care erau deplasați evreii așkenazi sau kazari (idișofoni, polonofoni și rusofoni), fuseseră, la origine, locurile lor de baștină, în cadrul Imperiului țarist, teritorii dinspre care evreii se deplasaseră spre Vest în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, adică spre Moldova, spre România. Este una dintre cele mai importante migrații ilegale de la finele acelui secol, care a modificat brutal și periculos pentru etnia a cărui teritoriu era invadat, adică pentru români, echilibrul demografic și economic al zonei.
    Nu e vorba, deci, de a motiva orgolios și egocentric crimele, abuzurile sau represaliile de orice fel, dacă sunt executate de ai nostri, dimpotrivă, e vorba de a stabili vinovățiile reale și pricinile împletirii greșelilor, iluziilor, naivităților și oportunismelor locale, de toate culorile, cu vocațiile coloniale ale executanților, români sau străini, printre care, unii, care au intrat cu picioarele și bâtele în trupsufletul băștinașilor, localnicilor, ca și cum ar fi fost vorba de teritorii cucerite, unde comandanții invadatori răsplătesc soldații cu dreptul la jaf, la viol și la umilirea și uciderea semenilor, nepedepsite.
    Și așa mai departe.
    Dan Culcer
    i. Gh. Buzatu, Românii în Arhivele Kremlinului. Ed. „Univers enciclopedic”, București, 1996; M. Cojoc, M. Cojoc, Propagandă, contrapropagandă și interesele străine la Dunăre și Marea Neagră (1919-1939), Ed. Universității din București, București, 2003, http://www.unibuc.ro/ebooks/istorie.htm; Al. Popescu, Academia secretelor. Intelectualii și spionajul. O istorie universala. Ed. „Meronia”, București, 2006; L. Rotari, Mișcarea subversivă din Basarabia în anii 1918-1924. Ed. Enciclopedică, București, 2004; Fl. N. Șinca, Din istoria Poliției Române, vol. I - între onoare și obediență. Cu o prefață a academicianului Florin Constantiniu. Tipografia „RCR Print”, București, 2006. http://www.c-cultural.ro/biblioteca%20virtuala/proza/florin%20sinca/; P. Ștefănescu, Istoria serviciilor secrete românești. Ed. „Divers Pres”, București, 1994; S. Tănase, Clienții lu` tanti Varvara. Istorii clandestine. Ed. „Humanitas”, București, 2005.


    II.6. Evreii și bolșevismul în Basarabia interbelică (1917-1940).

    ...în România sunt nenumărate greve. Conducătorii lor sunt în cea mai mare parte evrei. Se descoperă organizații comuniste: șefii lor sunt evrei. Se arestează curieri, spioni, agitatori; ei sunt în cea mai mare parte evrei”.

    Din Observațiile formulate în numele Guvernului român de către Nicolae Petrescu-Comnen, în legătură cu petiția adresată secretarului general al Societății Națiunilor de către Comitetul Delegaților Evrei (aprilie 1927).


    Multe sunt lucrările dedicate „antisemitismului românesc”, dar o infimă parte abordează echidistant cauzele acestei probleme, penetrând atât tabăra românească, cât și pe cea evreiască întru prezentarea adevărului. De regulă, autorii acestor studii se axează pe constatarea existenței antisemitismului și pe prezentarea manifestărilor antisemite. Pentru a se evita elucidarea cauzelor acestuia, se declară sec că el ar fi tradițional la români (fără a se da o descifrare a acestei constatări)!
    Toată atenția este concentrată asupra celor ce își manifestă antisemitismul, iar evreii, de obicei, sunt excluși din cadrul celor ce au format această atitudine.
    în cazul abordării acestei probleme nu se ia în vedere legea cauzei și a efectului – „orice cauză are efectul său, orice efect are o cauză, totul se întâmplă conform Legii, hazardul nu este decât un nume dat unei legi necunoscute, sunt numeroase planuri ale cauzalității însă nimic nu scapă Legii. Această lege explică faptul că totul se întâmplă conform Legii, că niciodată nu se întâmplă ceva neprevăzut, accidental, că hazard nu există, deoarece există planuri diferite de Cauză și Efect, iar planul superior domină întotdeauna planul inferior. Un eveniment este ceea ce survine, se produce, ceea ce se întâmplă ca rezultat sau ca o consecință a unui eveniment precedent. Un eveniment creează prin el un alt eveniment, el constituie o verigă în marele lanț al evenimentelor ordonate, ieșit din energia Creatoare a TOT-ului. Există o continuitate între toate evenimentele precedente, rezultate și următoare”.i De asemenea, ar urma să se țină cont și de faptul că, o forță dă naștere unei contra-forțe.
    Una din cauzele majore ale antisemitismului din secolul XX, manifestat în lume și inclusiv în România, a fost implicarea masivă a evreilor în mișcarea (subversivă) comunistă, în acțiunea de bolșevizare a lumii. Această cauză a marcat profund imaginea evreilor, căci acțiunea comunistă a fost cea cu impactul cel mai grav asupra umanității în secolul XX.

    II.6.1. Evreii și „revoluția” rusă din 1917.

    „Revoluția” din 1917 din Rusia, care a marcat întregul secol XX (și nu numai), este privită actualmente în istoriografie în mod diferit: ca o schimbare revoluționară a societății – o trecere la „viața nouă”; ca o încercare de a implementa o idee utopică; ca o grandioasă operațiune de diversiune, executată de bolșevicii lui Lenin pe banii Marelui Stat Major german – o lovitură dată din spate Rusiei, menită să dezintegreze Armata țaristă de pe front, să ducă la căderea regimului și instaurarea unui guvern pro-german.ii De asemenea, evenimentele din 1917 din Rusia și schimbările care au urmat, sunt văzute ca o grandioasă operațiune politico-financiară, de jefuire a poporului rus,iii dar și ca o „Revoluție evreiască”, etc., etc.
    Un lucru este cert: bolșevicii „ocupaseră” Rusia, folosind lozinci atrăgătoare, care propagau egalitatea socială, împroprietărirea cu pământ, asigurarea păcii, etc. La scurt timp, „țăranii și muncitorii” s-au văzut înșelați de gruparea care a luat frâele conducerii. Era un regim nereprezentativ, care s-a instalat la putere în urma unei lovituri de stat și s-a menținut aproape un secol numai grație terorii interne nemaipomenite.
    în plan extern, bolșevicii urmau să „exporte revoluția” în toată lumea, căci să se oprească doar la Rusia nu era în planurile lor; mai mult, regimul sovietic nu putea avea viață lungă dacă guverna izolat doar într-o singură țară. Și au început masivele acțiuni pentru „exportul revoluției proletare”. Erau terorizate, intimidate și hărțuite, în special, statele vecine, urmând a li se impune „fericirea comunistă”, să le implementeze absurdul și criminalul regim comunist, care le promitea „raiul comunist”. în realitate, aceste „intenții bune” nu erau decât realizarea tendințelor comuniste de expansiune, de anexiune, de subjugare.
    Peste tot, bolșevicii au venit la putere doar prin forță, ca ocupanți, pentru a subjuga popoare și țări, față de care nu manifestau nici un sentiment de afecțiune, căci erau internaționaliști și ateiști.
    Mulți indivizi au îmbrățișat comunismul, căzând victime ale mirajului acestei ideologii, alții de dragul aventurii sau din dorința de a se îmbogăți, de a face o carieră, de a deține putere, de a jefui și omorî.
    Ideea comunistă a atras masiv populația evreiască, în special, a atras tineretul israelit. îi găsim în postură de conducători, propagandiști, teroriști, spioni, curieri-contrabandiști, etc. O parte din evrei au îmbrățișat ideea comunistă pentru internaționalismul ei; în epocă se susținea că, „dispariția granițelor e dorită de evrei, care n-au țară și vor să fie peste tot acasă”.iv
    Microbul comunist a fost aruncat și în România. Autoritățile române din perioada interbelică, s-au confruntat cu mai multe curente subversive/separatiste/iredentiste în anumite regiuni ale sale (desfășurate de ucraineni, bulgari, maghiari). însă, cea care s-a manifestat aproape peste tot, a fost subversiunea bolșevică, ce urmărea destrămarea sau cucerirea/sovietizarea României. Și peste tot, exponenții bolșevismului erau în majoritate de origine neromână.
    La o cercetare superficială a documentelor de arhivă (nu selectivă, dar superficială), constatăm că, implicarea evreilor în acțiunea de bolșevizare a Basarabiei, (dar și a altor regiuni și state ale Europei), a fost masivă. Desigur că, în această acțiune s-au implicat și reprezentanții altor minorități din Basarabia, căci baza mișcărilor subversive din această provincie românească a fost clădită de autoritățile țariste prin colonizarea cu etnici ruși, ucraineni, bulgari, etc., care, cu sau fără arma doctrinei bolșevice, au manifestat în majoritatea lor, ostilitate față de autoritatea românească. însă, interesant rămâne faptul că, evreii au fost implicați și chiar au fost majoritari, în mai toate acțiunile comuniste din acea epocă.
    Și dacă până atunci curentul antisemit s-a manifestat exclusiv împotriva capitalului evreiesc, a atitudinii rezervate (conservative) sau refractare a evreilor față de autorități și populația românească, după Primul Război Mondial antisemitismul era alimentat, aproape exclusiv, de masiva înregimentare a evreilor (în special a tineretului evreiesc) în mișcarea comunistă. Aderarea lor la ideea comunistă a avut loc în așa măsură, încât dăduse naștere noțiunii de „iudeo-comunist”. Mai mult, în epocă, constatând că, promotorii ideii comuniste erau în mare parte de origine evreiască (în special e vorba de bolșevicii din Rusia), unii chiar considerau că, ideologia comunistă ar fi fost opera evreilor. După cum se menționa într-un document de epocă, „pe drept sau pe nedrept, numele cu rezonanță evreiască ale unor mari șefi bolșevici făceau opinia publică să creadă că această mișcare vătămătoare era esențialmente evreiască. Această teză, în mod abil exploatată de o propagandă antisemită străină, n-a rămas fără urmări în România, ca și în alte țări ale Europei”.v Cei ce sprijinise sau instalase în Rusia așa-numitul comunism (dar și în alte țări europene – Germania, Ungaria), erau în cea mai mare parte evrei – Troțki, Kamenev, Zinoviev, Sverdlov, etc., încât exista certitudinea că se execută un complot mondial evreiesc împotriva lumii, prima etapă a căruia era Rusia.
    Autorul rus, Oleg Popov, în studiul său, întitulat Etnosul evreiesc și mișcarea comunistă mondială, subliniază, referitor la „revoluția din Octombrie 1917”, următoarele, „Și cu toate că, în ambele revoluții (din 1904-1906 și 1917 – n.a.) au luat parte practic toate naționalitățile și grupurile etnice din Rusia, chiar și cei care s-au aflat pe teritoriul ei în calitate de prizonieri de război, cehi, maghiari și germani, îmi voi permite să expun un raționament că, după parametrii esențiali, care determină caracterul național, politic, social și cultural al revoluției, Revoluția rusă din anul 1917 poate fi denumită cu toată fermitatea Revoluție Evreiască Comunistă Mondială, mai exact, prima etapă a acesteia”. Popov mai spune că, „Pe noi nu ar trebui să ne «sperie» definirea revoluției, ca «Evreiască», deoarece pe nimeni nu jenează denumirea revoluției, ca «Rusă»”.vi
    Printre concluziile preliminare ale lui Oleg Popov este și următoarea: „Desigur că, în susținerea loviturii de stat bolșevice și a puterii sovietice, a venit și o parte a păturii de jos din aproape toate grupurile etnice și naționalitățile Imperiului Rus, dar contribuția lor pentru revoluție a fost infimă, comparativ cu cea pe care au adus-o evreii, ca grup etnic”. Dar nu ar trebui să se considere că, evreii erau dominanți doar în tabăra bolșevicilor. în conducerea celorlalte partide socialiste din Rusia – a menșevicilor, eserilor (de la abrevierea s.r. – socialiștii-revoluționari), comuniștilor anarhiști, nemaivorbind de Bund și Poalei Sion, – de asemenea, evreii erau majoritari.vii
    Dar de ce O. Popov și alți autori, în urma recentelor cercetări, consideră că, „revoluția” din Rusia din anul 1917 a fost o „Revoluție Evreiască Comunistă Mondială”? Vom vedea imediat.
    în primul rând, majoritatea „revoluționarilor de profesie”, care au realizat „revoluția” și mai apoi au consolidat noul regim, au fost de origine evreiască. Masivă a fost prezența evreilor și în structurile comuniste ilegale din alte state. Scriitorul rus Stanislav Gribanov, ca replică la lucrarea lui Arkadii Vaksberg, cu titlul „Сталин против евреев” (Stalin împotriva evreilor), a scris cartea „Полюбил Россию...” (A îndrăgit Rusia...), publicată la Moscova în anul 2001. în capitolul întitulat Stalin și evreii, el a prezentat lista titularilor posturilor importante din conducerea bolșevică a Rusiei Sovietice din anii `20-`30, constatând o prezență masivă a evreilor printre aceștia.
    Potrivit lui Gribanov, printre membrii Comisiei Extraordinare (CeKa) erau alogenii: Dzerjinski, Rivkin, Țitkin, Bliumkin, Lentovici, Razmirovici, Alexandrovici, Haikin, Șklovski, Kneifis, Țeistin, Kronberg, Bizenski, Reitenberg, Fines, Zax, Goldin, Galperștein, Kniggisen, Libert, Șillenkus, Model, Sverdlov. Gribanov mai prezintă și următoarele liste: CeKa din Kiev – Bluvștein – președinte, Dehtearenko – locțiitor al președintelui și șef al Secției speciale, Șub – secretar al comisiei, Samuil Țvibak – șef al Secției juridice, Mihail Țvibak – locțiitor al șefului Secției operative (condusă de Iakov Lifșiț), Faerman – comendant, Kaț – șef al Secției penitenciare, Kagan – șef pentru logistică, Gannotski – șef al cancelariei, Finkelștein – comandant al Detașamentului special al CeKa, Motea Grinștein – șef al subsecției speculații economice, Rabicev – contabil, Șvarțman – locțiitor al șefului Secției speciale, Mankin – locțiitor al șefului Secției juridice; Ajutorii comandanților districtelor militare pentru educație politică – Districtul Militar Moscova – Grigorii Isaakovici Veisman (Velicev), Districtul Militar Leningrad – Piotr Arkadievici Smirnov-Rataicik, Districtul Militar Belorusia – Abram Savelievici Bulin, Districtul Militar Kiev – Maxim Petrovici Amelin, Districtul Militar Caucazul de Nord – Moisei Iakovlevici Ghermanovici, Districtul Militar Zakavkazie – Solomon Borisovici Urițki, Districtul Militar Siberia – Grigorii Arkadievici Tairov, Districtul Militar Privoljsk – Arkadii Ivanovici Mezis, Armata specială din Orientul îndepărtat – Lazari Naumovici Aronștam.
    Printre funcționarii O.G.P.U.-N.K.V.D. (structuri pe care se baza regimul sovietic) de la mijlocul anilor `30, considerați a fi remarcabili, erau: L. Zalin, M. Trissler, L. Meier, Z. Kațnelson, F. Kurmin, L. Vuli, S. Rozenberg, A. Minkin, F. Kaț, A. Șapiro, L. Șpighelman, M. Pater, N. Frenkel, S. Ghindin, A. Dorfman, M. Berman, V. Zaidman, Ia. Volfzon, Ia. Dîment, G. Abrampolski, I. Veițman, M. Veițman, B. Ghinzburg, V. Baumgart, E. Vodarski, A. Abramovici, A. Vainștein, L. Kudrik, M. Lebel, I. Putilik, K. Goldștein, M. Goskin, M. Kurin, etc. O situație similară era în Comisariatul Afacerilor Interne, Comisariatul Afacerilor Străine, Comerțul Exterior, în mass-media, în sectorul luptei cu religia, în cel al educației politice din Armata roșie și chiar în conducerea superioară a Armatei, etc. viii
    Stanislav Gribanov mai prezintă și un citat din lucrarea lui F. Vinberg, cu titlul „Крестный путь” (Calea crucii), publicată în 1922, la München, în care se spune că, „Potrivit acestei liste, a principalilor conducători bolșevici, care domnesc plenar și necontrolați asupra Rusiei, ei sunt 545 de persoane. Dintre ei 447 evrei”.ix
    în primii ani de la înființarea Komintern-ului (1919), conducerea acestei organizații, a „revoluției comuniste mondiale”, era în proporție de 70% alcătuită din evrei, cu excepția scurtei perioade 1925-1929, când președinte al executivului Komintern-ului era N. I. Buharin. în rest, din 1919 și până în 1943, Komintern-ul era condus de Grigorii Evseevici Zinoviev (alias Ovsei-Gherșen Aaronovici Radomîslskii, alias Hirș Apfelbaum), Iosif Aronovici Piatnițkii (alias Iosel Oriolovici Tarșis) și Solomon Abramobici Lozovskii-Drizdo.x
    Chiar și cei din „casta bolșevică” ce nu erau de origine evreiască, erau sub influență evreiască, căci aproape în totalitate, aveau soții de origine evreiască: soția lui Felix Dzerjinski, șeful CeKa-O.G.P.U., era S. S. Mușkat; ambele soții ale lui N. I. Buharin, cel mai important teoretician al partidului bolșevic și membru al Biroului Politic (1922-1929) erau Ă. I. Gurvici și M. Iu. Larina (Lurie); soțiile ambilor președinți ai Consiliului Comisarilor Poporului, A. I. Rîkov și V. M. Molotov, erau respectiv, N. S. Marșak și P. S. Jemciujina (Karpovskaia); soția lui K. E. Voroșilov, comisar al poporului pentru Apărare, era E. D. Gorbman, etc. Dintre conducătorii comuniști de atunci, doar câțiva nu aveau soții evreice – I. V. Stalin, M. I. Kalinin și M. P. Tomskii (Efremov).xi
    Mulți dintre ei aveau strânse relații de rudenie. Spre exemplu, nepoata lui Iankel Movșevici Sverdlov, primul președinte al guvernului sovietic, (care era „eminența cenușie” a regimului bolșevic și inițiatorul asasinării familiei țariste și a declanșării „Terorii roșii”xii), Ida Averbah, era căsătorită cu Gh. Iagoda, șeful N.K.V.D., iar tatăl lui Sverdlov era verișor cu tatăl lui Iagoda.xiii
    A. V. Tîrkov-Vileams mărturisea că, „în Rusia Sovietică, toate comitetele și comisariatele sunt complectate de evrei. Ei deseori își schimbau numele lor evreiești cu nume rusești... Dar această mascaradă pe nimeni nu înșela”. A. I. Dikii sublinia că, „reprezentanții grupului etnic (evreiesc – n.a.) cu doar 2% din populația Rusiei, au ocupat în medie circa 80% din toate posturile importante, în toate domenii de activitate a țării. Caz nemaiîntâlnit în istorie”. Același lucru îl recunoșteau și unii publiciști evrei din Occident, martori ai acelor evenimente. Iată ce scria, la începutul anilor `20, I. M. Bikerman, autorul culegerii Rusia și evreimea rusă (Россия и русское еврейство): „Rusul vede că, ...acum evreul e în toate colțurile și pe toate treptele puterii. Rusul îl vede și în conducerea superioară din Moscova, și în fruntea capitalei de pe Neva, și în fruntea Armatei Roșii... Nu este de mirare că, rusul, comparând trecutul și prezentul, se convinge de ideea că, puterea actuală este evreiască... Că ea pentru evrei există, că ea realizează interesul evreimei”.xiv
    De menționat că, starea de lucruri de atunci din Rusia Sovietică (apoi din Uniunea Sovietică) le convenea evreilor americani și europeni cu viziuni liberale și socialiste. Nu în zadar, la mijlocul anilor `20-începutul anilor `30, mii de evrei-comuniști și socialiști americani, care visau la realizarea revoluției mondiale, au venit în „patria” ei, în Uniunea Sovietică.xv
    Nimeni nu se va încumeta să pună la îndoială faptul că, instituția cea mai importantă a autorității bolșevice era CeKa-V.C.K.-O.G.P.U.-G.P.U.-N.K.V.D. Pe parcursul primelor două decenii a „tinerei republici sovietice”, evreii nu numai că constituiau majoritatea în aceste structuri, dar erau la conducere aproape în toate subdiviziunile acestora din orașe, regiuni, republici, etc.
    V. Bespalov, în studiul său, întitulat Componența etnică a cadrelor organelor V.C.K.-O.G.P.U.-N.K.V.D.-M.G.B. ale U.R.S.S. în anii 1917-1938. (Scurtă informație istorică), publicat la Sankt-Peterburg în anul 1998, relatează că, cea mai mare mașină de represiune din istoria omenirii – GULAG –, creată pe timpul șefiei lui Ghenrih Grigorievici Iagoda (numele adevărat Enoh Gherșenovici Iehuda) la N.K.V.D. (1934-1936), a fost încadrată cu conaționali de-ai săi: șeful Direcției Generale a lagărelor și așezărilor speciale (GULAG) era M. D. Berman. Locțiitorul acestuia era S. G. Rapoport. Șef al lagărelor din regiunea Mării Albe era L. I. Kogan, al lagărelor Belomorsko-Baltiisk (deținuții cărora erau implicați în construcția canalului „Belomorsko-Baltiiskii”, care să unească Marea Albă cu lacul Onega, cu posibilitate de ieșire în Marea Baltică) era S. G. Firin, al Direcției Generale a penitenciarelor N.K.V.D. al U.R.S.S. era H. Apert, al lagărelor de pe teritoriul R.S.S. Ucrainene erau S. B. Kațnelson, apoi Balițki, al lagărelor din regiunile de Nord era Finkelștein, al lagărelor din regiunea Sverdlovsk era Șklear, al lagărelor de pe teritoriul R.S.S. Kazahă era Polin, al lagărelor din Siberia Apuseană erau Șabo, apoi Goghel, al lagărelor din raionul Azovo-Cernomorsk era Fridberg, al lagărelor din regiunea Saratov era Pilear, al lagărelor din regiunea Stalingrad era Raiskii, al lagărelor din regiunea Gorki era Ambrampolskii, al lagărelor din Caucazul de Nord era Faivilovici, al lagărelor din Bașkiria era Zaligman, al lagărelor din districtul Dalnevostocinîi era Terentii Deribas și al lagărelor din Belorusia era Leplevskii.xvi
    în general, conaționalii lui Iagoda au condus și au realizat represiunile regimului sovietic în 95% din lagărele GULAG-ului. Contingentul internaților din aceste lagăre îl formau rușii, ucrainenii, bielorușii, caucazienii și reprezentanții altor etnii. Printre aceștia și rudele acestora erau opinii și discuții precum că, evreii – șefii instituțiilor de represiune – bântuie deasupra celorlalți cetățeni ai U.R.S.S., ceea ce contribuia la consolidarea tendințelor antisemite.
    în V.C.K., O.G.P.U., N.K.V.D., și în alte structuri de represiune sovietice, activa un număr destul de mare de funcționari de origine etnică evreiască. în perioada lui Iagoda, când represiunile aveau un caracter de masă și erau extrem de dure, șefii subdiviziunilor de bază ale O.G.P.U.-N.K.V.D. erau aproape în totalitate evrei. Potrivit statisticilor oficiale din data de 1 ianuarie 1932, numai în aparatul central al N.K.V.D. evreii erau în proporție de 7,4%, în timp ce în cadrul conducerii superioare, situația era cu totul alta: 45% evrei și 55% ruși și alte naționalități – șeful GULAG-ului (cel ce conducea nemijlocit represiunile) era F. I. Ăihmans; șeful Direcției Generale a Securității Statului din N.K.V.D. al U.R.S.S. era Ia. S. Agranov; împuternicitul special de pe lângă Colegiul N.K.V.D. era V. D. Feldman; comendantul Kremlinului era P. P. Tkalun; șeful Secției Externe a Direcției Securității Statului din N.K.V.D. al U.R.S.S. era A. A. Sluțki; șeful Secretariatului N.K.V.D. era Ia. A. Deig; șeful Secției Speciale a Direcției Generale a Securității Statului din N.K.V.D. al U.R.S.S. era I. M. Leplevskii; șeful Secției a 3-a a Direcției 3 din N.K.V.D. al U.R.S.S. era A. P. Radzivilovski; șeful Direcției a 3-a din N.K.V.D. al U.R.S.S. era B. D. Berman; șeful Secției a 7-a a Direcției 3 din N.K.V.D. al U.R.S.S. era L. I. Reihman; șeful Direcției Centrale de Comerț din N.K.V.D. al U.R.S.S. era M. B. Șneerson; șeful Secției a 5-a a Direcției 1 din N.K.V.D. al U.R.S.S. era Z. I. Passov; șeful Secției 1-a a Direcției Generale din N.K.V.D. al U.R.S.S. era I. Ia. Dagan; șeful Secției a 9-a a Direcției Generale a Securității Statului din N.K.V.D. al U.R.S.S. era E. I. Șapiro; șeful Secției de Strămutare din N.K.V.D. al U.R.S.S. era I. I. Pliner; locțiitorul șefului N.K.V.D. al U.R.S.S. era M. D. Berman; șeful Secției Cadre din N.K.V.D. al U.R.S.S. era Ia. M. Veinștok; șeful Secției a 2-a a Direcției Generale a Securității Statului din N.K.V.D. al U.R.S.S. era A. K. Zalpeter; colaborator responsabil al GULAG din N.K.V.D. al U.R.S.S. era L. I. Kogan; șeful Secției Operative a Direcției Generale a Securității Statului din N.K.V.D. al U.R.S.S. era N. G. Nikolaev-Jurid; secretar responsabil al Consiliului Special de pe lângă N.K.V.D. al U.R.S.S. (organ compus din trei persoane, care dădea verdictul în cazul persoanelor cu dosar politice) era V. E. Țesarskii; șeful Secției Cadre din N.K.V.D. al U.R.S.S. era G. M. Stațevici; secretar operativ al Direcției Generale a Securității Statului din N.K.V.D. al U.R.S.S. era V. A. Ulmer.xvii
    „Reieșind din faptele și circumstanțele examinate mai sus, – conchide V. Bespalov – urmează să tragem astfel de concluzii: în anii 1917-1940, poporul evreu era pe larg (neproporțional cu numărul lui din cadrul populației țării) reprezentat în organele V.C.K., O.G.P.U., N.K.V.D. al U.R.S.S. «Marea teroare» din anii 1934-1938 se realiza în U.R.S.S. cu participarea activă a cekiștilor-evrei (securiștii-evrei – n.a.). Nu erau rare cazurile, când cekistul-evreu utiliza «metode inadmisibile de investigare» față de evreul-condamnat. Un exemplu clasic: realizarea omorului lui Leiba Davidovici Bronștein (Troțki) de către cekiștii Șpighelglass și Ăitingon, și echipa lor (...)”.xviii
    Anume acești bolșevici, din organele de represiune, „torturau populația a 1/6 din lume, denumită pe atunci Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste”. xix
    S. Semanov, în articolul său, întitulat „Epurările staliniste” de la sfârșitul anilor `30 și problema națională, scria: „Șaptezeci de ani în urmă, poporul rus știa bine doar un singur nume dintre cele sus menționate – pe sângerosul șef al N.K.V.D. Iagoda (în trecut Iehuda Enoh Gherșenovici, el a dispus să fie denumit Ghenrih Grigorievici). Referitor la celelalte nume, deseori porecle – era întuneric și ceață. Ei erau cei ce decideau în secret soarta a milioane de oameni, apoi de asemenea, în secret, i-au sugrumat în închisorile construite de jertfele lor. Și iată că, doar recent, istoricii nepărtinitori au început să examineze acest ghem secret și sinistru. Materialele se acumulau, întunericul și ceața începând treptat să se disperseze și urmașii (jertfelor lor – n.a.) în sfârșit au putut să vadă chipul sinistru al acelor creaturi infernale. Doar în ultimii doi-trei ani, tabloul s-a cristalizat în totalitate și multilateral. Acum se vede clar, după cum se spune, cine și ce prezintă”.
    Din cei 37 de generali ai N.K.V.D. din 1935, 19 erau evrei, 10 ruși, 4 letonieni, 2 polonezi și 2 georgieni. Exprimată în procente, situația se prezintă astfel: 51% evrei și 27% (slavi din U.R.S.S.). Interesant este că, evreii în Uniunea Sovietice constituiau peste 2% din totalul populației, iar slavii – peste 80%.xx
    Despre contribuția evreilor la activitățile serviciilor speciale sovietice (a spionajului extern – funcționari, agenți, informatori) a mai scris relativ recent și L. Averbuh. în lucrarea sa, Sorți desecretizate. Eseuri. (Evreii în spionajul extern sovietic), publicată la Odessa, în 2001, L. Averbuh subliniază că, importanța evreilor în spionajul extern sovietic a fost extrem de mare, căci „Nu sunt puține personalitățile unice printre evreii-spioni, care cu nimic nu cedează în fața lui R. Sorge, R. Abel, N. Kuznețov, poate din contra, le depășesc. Chiar și cititorului neinițiat îi este clar din ce cauză numele acestora, față de cele menționate, nu sunt cunoscute nici în prezent, decât unui număr restrâns de oameni”.xxi
    Treptat, procentul evreilor din organele de stat și de partid a scăzut. Dar, în organele de represiune, conducerea continua să rămână în mâinile lor. Pe parcursul primelor două decenii de existență a regimului sovietic în Rusia, evreii au constituit în organele CeKa-N.K.V.D. de la 60% până la 85%. Iar GULAG-ul se afla exclusiv în „administrarea” lor. Apogeul încadrării lor, l-a constituit anul 1936 – începutul „Marii Terori” – după care a urmat declinul: în ianuarie 1939, din cei 30 de funcționari ai aparatului central al N.K.V.D. (șefi de secții și de birouri), erau doar 3-4 evrei, adică 10-11%. în 1941, procentul lor în aparatul central al N.K.V.D. era de 17% și a fost în continuă scădere, în anii 1953-1954, fiind doar de 5-7%.xxii
    în al doilea rând, finanțarea „revoluției”, precum și a partidului bolșevic, s-a făcut de Marele Stat Major german, dar și în mare parte, de bancherii americani și europeni de origine evreiască. Nu există îndoieli că, oamenii de afaceri occidentali, în marea lor majoritate, nu credeau în utopia comunistă, dar priveau evenimentele din 1917 din Rusia doar dintr-un singur punct de vedere: dacă sunt sau nu în interesul evreilor.
    Văzând că bolșevicii au reușit să distrugă Imperiul Rus și au creat un regim, în care evreii ocupau cele mai înalte poziții, bancherii și industriașii evrei pe orice căi i-au sprijinit în acest proces. Implementând legea evreiască, de a-ți sprijini conaționalii, bancherii evrei au asigurat financiar și revoluția, și regimul bolșevic, înființat pe ruinele Imperiului Rus. E foarte clar că, în aceste condiții, „lupta de clasă” ceda în fața solidarității evreiești.
    Odată cu preluarea puterii, bolșevicii au avut grijă să distrugă imediat toate documentele, care ar demonstra că finanțarea partidului bolșevic din Rusia s-a făcut de băncile germane de stat și cele particulare evreiești. însă, unele documente au scăpat de distrugere și sunt o dovadă la cele sus menționate.xxiii
    în al treilea rând, instalată la putere, casta supremă bolșevică se considera străină de poporul rus (având în vedere și faptul că, foarte mulți bolșevici au venit în Rusia din America și Europa Occidentală, pentru a face aici „revoluție”). în opinia lor, „revoluția” a fost o lovitură necesară, care s-a dat pentru preluarea puterii într-un stat, din care să fie declanșată revoluția mondială, fiind utilizate pentru aceasta, resursele umane și naturale ale Rusiei.
    Acțiunile noului regim erau îndreptate împotriva populației, mai bine zis împotriva populației majoritare ruse. După ce au distrus Imperiul Rus, bolșevicii au lichidat, la propriu, ceea ce rușii aveau mai scump – monarhia. Cel care a fost inițiatorul asasinării monarhului rus și a familiei acestuia, era evreul Iankel Movșevici Sverdlov (despre care am spus că era „eminența cenușie” a regimului bolșevic și fost inițiatorul declanșării „Terorii roșii”xxiv), „președinte” al regimului comunist, iar organizatorul nemijlocit al asasinatului, de asemenea era un evreu, Șaia Goloșciokin, președintele Departamentului Sovietic din Ural. Chiar și execuția lui Nikolai al II-lea și a familiei acestuia, s-a făcut de un evreu – Iakov Iurovskii.xxv
    A fost grav lovită spiritualitatea și sentimentele naționaliste ruse. După cum scria cercetătorul A. I. Dikii, „Trezirea sentimentului de patriotism la populația autohtonă, desigur că, era privită de evrei, ca o posibilitate de a se pune problema rolului lor în viața de stat și posibilitatea de a rămâne, din cauza viziunilor lor, străini populației autohtone și de a pierde posturile de conducere din viața politică și culturală din țara în care ei trăiesc la momentul dat. Toți evreii, din toate țările, această situație o înțeleg destul de bine și de aceea orice manifestare de mândrie națională și patriotism (din partea alogenilor – n.a.), este văzută ca o amenințare pentru ei și pozițiile lor din această țară”.
    Bolșevicii ruși au condamnat orice manifestare de patriotism și au distrus tot cu ce se puteau identifica băștinașii. A avut extrem de mult de suferit Biserica Ortodoxă, pe când „sinagogile rămâneau neatinse și bunurile acestora nu erau confiscate”. De asemenea, nu au fost atestate manifestări și acțiuni represive în timpul sărbătorilor religioase evreiești. Antisemitismul a fost declarat unul din cele mai periculoase „instrumente politice din mâinile burgheziei” și era văzut de autoritățile comuniste, ca „mijloc de mobilizare deghizată împotriva puterii sovietice”. Iar „cel ce este împotriva poziției puterii sovietice în problema evreiască, acela este împotriva muncitorilor și pentru capitalism”. Declarația Consiliului Comisarilor Poporului (C.C.P.) din 27 iunie 1918, spunea: „C.C.P. declară mișcarea antisemită și pogromurile împotriva evreilor, ca fiind moartea cauzei revoluției”. Adică, puterea sovietică identifica revoluția cu etnosul evreiesc. Pentru propagandă antisemită erau prevăzute pedepse aspre, în timp ce jignirea poporului rus, era trecută cu vederea. Această „trecere cu vederea” a durat până în 1932, când Stalin s-a pronunțat împotriva „discreditării” istoriei și culturii ruse.xxvi
    în 1919, A. V. Tîrkov-Vileams nota: „Poporul, asupra căruia ei (evreii – n.a.) au luat conducerea, îi era lor străin și ei chiar se comportau ca învingătorii într-o țară cucerită”. Iar eserul S. S. Maslov considera că, ura generală din Rusia față de evrei era determinată de „identificarea puterii sovietice cu cea evreiască. (...) puterea sovietică, în primul rând, răspunde doleanțelor și intereselor evreilor, de aceea (ei) sunt părtașii și susținătorii ei fierbinți; în al doilea rând, puterea de fapt se află în mâna evreilor”.xxvii
    Mulți dintre cei ce au studiat istoria evreilor (N. A. Berdiaiev, H. Arendt, I. R. Șafarevici, O.A. Platonov și alții), au constatat asemănarea izbitoare dintre sistemul social-politic comunist din Rusia, din primele sale decenii de existență, și epoca Judecătorilor în împărăția Iudeilor din 1 mileniu î.e.n. Această asemănare era nu numai din cauza că, evreii formau aproape în totalitate baza ideologică și de conducere în Rusia Sovietică, dar mai cu seamă, din cauza că, însăși doctrina marxistă se baza pe iudaismul „secularizat”, în care „Ierusalimul renăscut a fost înlocuit cu o societate fără clase sociale”. Această ideologie îi era total străină civilizației ruse ortodoxe, pentru implementarea căreia a fost nevoie de un regim totalitar, condus de „comisari farisei”.xxviii
    în al patrulea rând, bolșevicii în acțiunile lor nu au vizat și „burghezia” evreiască. în contradicție cu programele lor, de a avea aceeași atitudine față de toți „burghezii”, bolșevicii au dat dovadă de selecție în alegerea jertfelor, care era bazată pe criteriul etnic. După „revoluție” și naționalizarea tuturor proprietăților, mulți dintre micii burghezi evrei, nu au fost supuși represiunilor, din contra, au fost agreați, aducându-și contribuția la consolidarea aparatului de stat sovietic.
    După cum scria A. I. Dikii, „nu există nici un fel de date și izvoare în privința execuției evreilor pe criteriul apartenenței la «burghezie». în schimb, sunt cunoscute foarte multe cazuri, când capitaliștii evrei cu bine emigrau în afară, unii chiar cu mijloace financiare însemnate, spre exemplu (industriașii din Kiev – n.a.) Dobrîi, Rubinștein și alții. Iar evreii-burghezi care nu au emigrat, necătând la trecutul lor burghez, și-au aranjat foarte bine situația sub puterea sovietică, deseori ajungând în posturi de răspundere”.xxix
    După cum am mai spus, potrivit planului bolșevic, revoluția bolșevică a fost doar prima etapă din revoluția comunistă mondială. După acapararea puterii în Rusia, trebuia să urmeze revoluționarizarea statelor Europei, cuprinse de vâltoarea Primului Război Mondial. Și continuarea revoluției a urmat, comuniștii reușind să acapareze puterea (în 1919) doar Ungaria și Germania (mai exact, doar două landuri – Bavaria și Saxonia). De remarcat că, în ambele guverne „revoluționare” din cele două țări, majoritari tot erau evreii.xxx
    Concomitent, cu concursul Komintern-ului, „în România sunt nenumărate greve. Conducătorii lor sunt în cea mai mare parte evrei. Se descoperă organizații comuniste: șefii lor sunt evrei. Se arestează curieri, spioni, agitatori; ei sunt în cea mai mare parte evrei”.xxxi Identificarea evreilor cu comunismul se impunea destul de ușor și în condițiile când, în Basarabia, de exemplu, către 1940, 90% din membrii de partid ai organizației comuniste o alcătuiau reprezentanții populației evreiești.xxxii
    Și dacă în Rusia evreii au fost discriminați de țarismul rus, ceea ce, în opinia unora, ar fi determinat venirea lor masivă la putere în Rusia bolșevică, atunci în Austro-Ungaria și în Germania această discriminare nu a existat, căci majoritatea lor ocupau funcții importante în toate domeniile vieții: economic, financiar, academic și chiar în conducerea acestor țări. Atunci care ar fi motivul sprijinului masiv pe care l-au acordat evreii (din mai multe state) ideii comuniste? Potrivit concluziilor lui Oleg Popov, în rândul acestora era implantată tendința mesianică de a duce popoarele lumii în „împărăția lui Dumnezeu”. Dar pentru a-i aduce acolo era nevoie de putere, de putere nelimitată și absolută, pe care pentru prima oară au demonstrat-o în Rusia.xxxiii
    Iată ce scria în ajunul revoluțiilor din Rusia și Germania, unul din liderii comuniști germani, Hustav Landauer, într-un articol elaborat împreună cu filosoful religios evreu, Martin Buber: „Devotamentul cauzei evreiești este cauza întregii umanități”.xxxiv
    Asemenea idei sunt enunțate, în mod deschis, și în prezent. Pe unul din posturile de televiziune ruse, a fost prezentată o emisiune, cu participarea unui invitat din Tel-Aviv, cercetătorul kabalist M. Laitman. Când se discuta problema securității regionale, acesta a subliniat că, este posibilă izbucnirea celui de-al III-lea Război Mondial (chiar și a celui de-al IV-lea Război Mondial), care se poate declanșa chiar în Orientul Apropiat. Și numai evreii, „poporul ales”, au misiunea mesianică de a preveni acest război și a salva omenirea. Anume pentru această misiune, Dumnezeu i-a ales pe evrei și le-a dat învățătura necesară. Și omenirea vede că evreii au ceva deosebit – această învățătură, pe care o tăinuiesc, – ceea ce și constituie izvorul antisemitismului. Și antisemitismul va exista atâta timp, până când evreii nu își vor realiza „misiunea”, care în linii mari, constă în aducerea oamenilor la nivelul umanului, căci actualmente este la nivelul animalului. „Misiunea” evreilor trebuie realizată, căci în caz contrar ei vor fi „bătuți din ce în ce mai tare”. în opinia aceluiași kabalist, antisemitismul este o normalitate pentru natura umană, căci este dictat de ideea că, cheia soluționării tuturor problemelor este la evrei. în subconștient fiecare popor este dominat de gândul că, ar depinde de poporul evreu.xxxv
    Discursul este asemănător intențiilor bolșevicilor din 1917, prezentate de Oleg Popov.
    în anii ce au urmat celui de-al Doilea Război Mondial, structurile de stat și de partid din România, de asemenea au fost masiv penetrate de etnici evrei. Spre exemplu, în februarie 1949, personalul Securității era structurat astfel: 83% români, 10% evrei, 6% maghiari, 1% alte naționalități.xxxvi Mulți din comuniștii români veniți după 23 august 1944 din U.R.S.S. în România, erau evrei. Acest fapt ducea la concluzia că, evreii au venit pe tancurile sovietice și au instalat comunismul în România, ceea ce provoca noi atitudini antisemite. Drept mărturie sunt chiar memoriile rabinului-șef al României din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, Alexandru Șafran, care relata că, după evenimentul de la 23 august 1944 (și consecințele acestuia), „atitudinea românilor față de noi (evreii – n.a.) a fost în același timp ambiguă și dualistă. Pe de o parte, ne considerau ca pe niște învingători, a căror prietenie trebuia păstrată, pe de altă parte, ne asociau cu noii învingători, rușii, și ne priveau cu antipatie...”.xxxvii
    „După distrugerea nazismului german din Ungaria, Polonia, România – notează Oleg Popov – la putere în aceste țări au venit comuniștii (majoritatea veniți din refugiul din U.R.S.S., odată cu trupele sovietice – n.a.). Sprijinul lor de bază îl constituiau evreii autohtoni, recunoscători Uniunii Sovietice pentru distrugerea Germaniei hitleriste și salvarea lor de la exterminarea fizică. în mod corespunzător și conducerea partidelor comuniste din aceste țări era în mare măsură evreiască și a rămas neschimbată până aproape de mijlocul anilor `50”.xxxviii

    II.6.2. Evreii din România la sfârșitul Primului Război Mondial.

    La angajarea României în Primul Război Mondial (1916-1918), contribuția minorității evreiești a fost una modestă: din cei 1.083.000 de oameni sub arme sau la dispoziția armatei, 22.000 erau evrei, adică 0,5%. Această participare nesemnificativă cu arma în mână a fost compensată, în mică măsură, prin organizații care au sprijinit financiar efortul de război.xxxix
    Dar mai grav era că, în momentele grele pe care le cunoștea Statul român în 1917, o bună parte din evrei s-au angajat în mișcarea revoluționară bolșevică, care amenința să răstoarne monarhia. La Iași, unde se evacuaseră autoritățile centrale sub presiunea ocupantului, centre revoluționare au fost la Socola și Nicolina, cartiere locuite de evrei.xl
    După război a urmat Marea Unire a Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România (1918). în Basarabia, atitudinea unei bune părți a evreilor față de acest eveniment, a fost, am putea spune, una antiromânească (atunci ei erau în număr de 270.000, adică 9,8% din totalul populației Basarabieixli), care s-a manifestat, atât în cadrul Sfatului Țării (organ legislativ al provinciei autonome), care a votat unirea, cât și în sânul populației de rând.
    în perioada 23-27 octombrie 1917, s-au desfășurat lucrările Congresului ostașilor moldoveni, care a proclamat „autonomia teritorială și politică a Basarabiei” și a decis crearea Sfatului Țării, ca organ reprezentativ. Au fost aleși 44 de deputați din rândurile soldaților, 36 de deputați din partea țăranilor, 58 de deputați fiind aleși de comisiile comunale și ale ținuturilor și de asociațiile profesionale. La 2 noiembrie 1917, la Chișinău, a avut loc ședința biroului organizatoric pentru constituirea Sfatului Țării. în total, au fost desemnate 156 de mandate de deputați, distribuite din punct de vedere etnic, în felul următor: 105 deputați români-moldoveni, 15 ucraineni, 14 evrei, 8 găgăuzi, 7 ruși, 2 bulgari, 2 germani, 1 polonez, 1 armean, 1 grec.xlii
    La 21 noiembrie 1917, Sfatul Țării și-a început lucrările. în această ședință, de rând cu alți vorbitori, a cuvântat și M. Kogan, reprezentantul socialiștilor revoluționari, E. Grinfeld, reprezentantul Partidului Social-Democrat și G. Kovarski, reprezentantul „Bund”-ului.xliii Unii vorbitori, inclusiv M. Kogan, E. Grinfeld și G. Kovarski, deși făceau parte din formațiuni politice diferite, au exprimat în cuvântările lor interesele imperiale ale Rusiei. Ei au cerut pentru ruși și evrei dreptul să-și formeze unitățile lor proprii teritoriale, cu independența deplină a culturii și a intereselor lor naționale, egalitatea limbilor, etc. („deplină egalitate a limbilor și garanția deplină a autonomiei personale, culturale și naționale”).xliv
    Pe lângă lupta acerbă desfășurată între cele trei fracțiuni din Sfatul Țării (1. Blocul Moldovenesc, majoritar, evidențiindu-se o fracțiune militară și un Bloc Socialist al Țăranilor moldoveni; 2) Fracțiunea minorităților, mai puțin consolidată, din care uneori pe anumite chestiuni se degajau cu poziții aparte o fracțiune mică ucraineană și una evreiască; 3) Blocul Socialist Unit – filiale ale Partidului Muncitoresc Social-Democrat din Rusia, Partidul Socialist-Revoluționar din Rusia, „Bund”-ul, Comitetul Executiv Gubernial și Comitetul Chișinău al Sovietului de deputați ai muncitorilor și soldaților, Partidul Socialist-Revoluționar al ucrainenilor, Partidul Socialist Popular din Rusia, Organizația unită a evreilor socialiști și a Partidului Socialist-Democrat Poalei Sionxlv), pentru stabilirea controlului asupra Basarabiei,xlvi în provincie existau și alte forțe politice, economice și militare, care luptau contra Republicii Democratice Moldovenești (Basarabia), împotriva mișcării de eliberare națională. Baza socială a acestor forțe o alcătuiau rușii, ucrainenii, bulgarii, găgăuzii, polonezii și evreii. Din punct de vedere organizatoric, aceste forțe se concentrau în jurul Comisariatului gubernial al Guvernului Provizoriu de la Sankt-Peterburg, partidelor cadeților, eserilor, bolșevicilor, menșevicilor, bundiștilor, sovietelor de deputați ai muncitorilor și soldaților, comitetelor militare rusești de pe Frontul român. Printre cei mai de vază bolșevici locali erau: I. Iakir, A. Krusser, M. Meerson, K. Zilberman, A. Hristev ș.a.xlvii
    în ședința Sfatului Țării, în cadrul căreia s-a discutat problema unirii Basarabiei cu România, reprezentanții populației evreiești s-au pronunțat categoric împotriva Unirii. Majoritatea acestora au părăsit sala în semn de protest. Deputatul Grinfeld, în ziua în care Sfatul Țării solicitase ajutorul Armatei române, pentru potolirea anarhiei bolșevice din provincie, a declarat de la tribună: „între bolșevici, pe care-i urăsc din tot sufletul și români, îi prefer pe primii”. Această atitudine a deputatului evreu, se bucura de sprijinul evreilor, unii dintre ei luptând efectiv împotriva unităților Armatei române.xlviii
    Așadar, la 27 martie 1918, când s-a pus la vot Unirea Basarabiei cu România, „pentru” au votat 83 de deputați moldoveni și 3 reprezentanți ai grupurilor etnice conlocuitoare: un ucrainean, un rus și un polonez. împotrivă au votat – 2 deputați ucraineni și un deputat bulgar. S-au abținut – 11 deputați moldoveni, 8 ucraineni, 6 ruși, 5 bulgari, 4 evrei și 2 germani.xlix
    O asemenea atitudine ostilă a manifestat și o bună parte din evreii din Bucovina și Transilvania. în raportul subinspectoratului general al Poliției Cernăuți către Direcția Poliției și Siguranței Generale din februarie 1920, se spunea următoarele: „Cunoscutele sentimente antiromânești de care sunt animați evreii bucovineni, încă de la ocuparea acestei provincii de către armata română, i-a determinat ca în tot acest interval de timp (1918-1920 – n.a.), să lucreze pe toate căile contra intereselor românești, influențând guvernele străine, și pe trimișii lor în Bucovina, cum și Conferința de Pace (de la Paris – n.a.) cu tot felul de proteste mincinoase pentru a discredita statul român, făcând astfel mari greutăți la consolidarea lui”.l
    Chiar și atunci când senatorul I. Hecht, reprezentantul evreilor bucovineni, a declarat în Parlament României că, evreii din Bucovina sunt pentru unirea necondiționată a Bucovinei cu Patria-Mamă, aceștia au protestat vehement contra acestei declarații, denumindu-l pe I. Hecht trădător și ducând o aprigă campanie contra lui în această chestiune.li
    în 1920, în unele localități din Bucovina era remarcată atitudinea evreilor de a se abține în mod ostentativ de la orice manifestație românească. Această poziție era influențată de propaganda studențimii evreiești din Cernăuți și de unii intelectuali evrei din Bucovina. De asemenea, era tendința de a se afirma, cu orice ocazie, ca o națiune aparte, fără a se integra în sânul poporului român.lii Iar societatea sionistă Jung Juda din Cernăuți, cu tentă socialistă, a ținut mai multe ședințe, în care a discutat necesitatea aderării la Internaționala a III-a comunistă.liii
    în Transilvania, la fel ca și în Basarabia și Bucovina, evreii s-au arătat neîncrezători față de autoritățile românești și așteptau revenirea vechii administrații maghiare. într-un raport al Direcțiunii Poliției și Siguranței Generale din 1920, se sublinia că, „Până în prezent toți locuitorii de naționalitate evrei din Transilvania, oportuniști din fire, au urmat în noul stat față de noua conducere o politică de rezistență pasivă, păstrând o neutralitate expectativă, având convingerea fermă în restaurarea Ungariei în vechile ei frontiere, sprijinind în acest scop toate acțiunile interne și externe față de stăpânirea românească”.liv
    Această atitudine a început să se schimbe în favoarea autorității românești, doar atunci când bolșevismul din Ungaria a fost zdrobit, iar populația Budapestei și-a dezlănțuit furia față de comunism împotriva evreilor, prin producerea de pogromuri îngrozitoare. De asemenea, trecerea evreilor transilvăneni de partea României a avut loc atunci când au văzut că deciziile Conferinței de Pace de la Paris înclină în favoarea Statului român și nu în a celui maghiar. Această trecere a fost dictată de interesul comunității evreiești de a ocupa o poziție cât mai comodă în noile condiții create. Potrivit afirmațiilor președintelui Uniunii Naționale a Evreilor ardeleni, 90% din evrei a aprobat deciziile de la Alba Iulia și s-a declarat loială față de Statul român.lv însă, concomitent, se aliaseră populației maghiare împotriva autorității românești; spre exemplu, atunci când rabinul Chalem Șor din București a sosit la Oradea Mare și a ținut o slujbă religioasă, în care și-a îndemnat conaționalii „să se alipească cu trup și suflet de cei din Regat, care sunt egali în drepturi cu ceilalți cetățeni”, cea mai mare parte din evrei s-a manifestat împotriva lui, spunând că rabinul din București este plătit de guvernul român pentru a le cere loialitate.lvi
    în privința aprobării deciziilor de la Alba Iulia de către evreii ardeleni, Siguranța conchidea: „Oricâte grupări ar fi, și oricâte manifestări de unire și alipire ar arăta la suprafață, față de România Mare, toate acestea sunt numai jocuri de formă, cunoscută fiind în fond toată atitudinea dușmănoasă a evreilor din Transilvania pentru ca să-și poată mai bine ajunge scopurile lor personale. în orice acțiune, care ar avea de aparență o manifestare favorabilă noii stări de lucruri, în realitate, nu e decât o tendință spre independența lor națională, din orice stat ar fi, și o solidară uniune defensivă și ofensivă, pe orice teren – bine înțeles numai cel militar, nu – a tuturor evreilor din complexul de state ale lumii acesteia în care trăim”.lvii
    în urma Unirii de la 1918, ponderea populației evreiești din România a crescut, ea aproape triplându-se, mai ales prin contribuția Basarabiei și Bucovinei. La cele circa 260.000 de evrei din Vechiul Regat, s-au adăugat aproape o jumătate de milion din Basarabia, Bucovina și Transilvania.lviii în 1919, minoritatea evreiască pe provincii era reprezentată astfel: Vechiul Regat (inclusiv Dobrogea) – 330.000, Transilvania – 196.000, Basarabia – 141.000, Bucovina – 100.000, în total – 767.000, adică 4,8% din totalul populației României. Proporția cea mai mică rămânea în Dobrogea – 5.441 evrei (0,8%).lix Potrivit recensământului din 1930, populația evreiască din Basarabia constituia 206.958 din 2.864.402 (7,2%) de locuitori, în Bucovina – 93.101 din 853.009 (10,8%), în Transilvania – 81.503 din 3.217.988 (2,4%), în Oltenia – 3.523 (0,2%) din 1.513.175, în Muntenia – 94.216 (2,1%) din 4.029.008, în Dobrogea – 4.031 (0,5%) din 815.475, în Moldova – 162.268 (6,5%) din 2.433.596, în Banat – 14.043 (1,2%) din 939.958, în Crișana și Maramureș – 97.287 (6,4%) din 1.390.417, în total 756.930 (4,0%) din 18.057.028 (100%) – populația României.lx
    Numărul evreilor a fost în continuă creștere, prin refugiații veniți din Ungaria, Polonia și Uniunea Sovietică (care au venit începând cu anii 1918-1919), iar mai târziu, din Germania, de frica represiunilor declanșate de regimul hitlerist.
    Important e că, mulți au venit ilegal în țară. Henry Prost dă cifra de 35.000 intre anii 1922-1926.lxi Iat potrivit unui referat, întocmit în 1939 de Secția Studii și Informații din cadrul Ministerului pentru Minorități român, până în februarie 1938, în România s-a înregistrat un număr de 139.823 de evrei, „a căror existență pe teritoriul României nu-și poate afla nici o explicație în afară de aceea că s-au introdus prin fraudă”.lxii
    După venirea bolșevicilor la putere în Rusia și eșuatele revoluții sovietice din Europa (Ungaria, Germania, Finlanda), în care elementul evreiesc a fost destul de prezent, semnul egalității între „evreu” și „comunist” se pune peste tot din ce în ce mai des. Din considerentul că, evreii aveau legături strânse cu bolșevicii ruși, fiind „oameni de deschidere”, autoritățile iugoslave și ungare s-au ferit să acorde cetățenii acestei minorități, mai mult chiar, i-a izgonit de pe teritoriul lor. Aceștia, profitând de tratatele de după Primul Război Mondial, pretindeau că sunt cetățeni români, născuți în teritoriile alipite la România, prezentând do

    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Regionalizarea sau dezmembrarea. Este acceptabilã pentru români aceastã prop




    Rezultate | Chestionar

    Voturi 0

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 1.31 Seconds