Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Search
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 48 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Istorie recenta: Pavel Moraru. Basarabia sub urmasii lui Felix Dzerjinski (VII)
    Scris la Thursday, February 09 @ 18:02:14 CET de catre asymetria
    Historia oculta
    Basarabia sub urmașii lui Felix Dzerjinski: organele securității statului în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (1940-1991). în R.S.S.M., elita politică și industrială rusofonă, mai cu seamă cea din stânga Nistrului, a început lupta împotriva restructurării (adică, împotriva creșterii puterii nomenclaturii republicane, considerând că adevărații stăpâni se află la Moscova), sub lozinca „apărării intereselor populației rusofone a R.S.S.M.”, criticând cu vehemență proiectele de lege privind limba moldovenească (română). Anume cei ce se împotriveau restructurării, au contribuit la radicalizarea mișcării de emancipare națională a românilor-moldoveni și apoi, a ieșirii Republicii Moldova din componența U.R.S.S. Ca răspuns la acțiunile „radicale” ale „fronturilor populare”, aceștia (mai exact, K.G.B.-ul cu ajutorul acestora), au constituit „interfront”-uri în republicile cu „risc sporit”, inclusiv în R.S.S. Moldovenească.

    Anume cei ce se împotriveau restructurării, au contribuit la radicalizarea mișcării de emancipare națională a românilor-moldoveni și apoi, a ieșirii Republicii Moldova din componența U.R.S.S. Ca răspuns la acțiunile „radicale” ale „fronturilor populare”, aceștia (mai exact, K.G.B.-ul cu ajutorul acestora), au constituit „interfront”-uri în republicile cu „risc sporit”, inclusiv în R.S.S. Moldovenească.
    în octombrie 1993, ziarul Moskovskie Novosti a publicat un interviu cu ex-președintele K.G.B.-ului U.R.S.S., Vadim Bakatin (august 1991-ianuarie 1992), în care acesta a declarat că, de la sfârșitul anilor `80, K.G.B.-ul Uniunii Sovietice a înființat în Abhazia și Osetia de Sud așa-numitele „interfront”-uri, pentru a le contrapune mișcării naționale georgiene. Putem adăuga că, asemenea „interfront”-uri au fost plantate și în alte republici sovietice, inclusiv în R.S.S.M.
    în lucrarea sa, Избавление от КГБ (Izbăvirea de K.G.B.), publicată la Moscova, în anul 1992, Vadim Bakatin scria că, în republicile mai rebele, „interfront”-urile au avut misiunea să scindeze societatea în două tabere de neîmpăcat. Tactica folosită de K.G.B. în privința conducerii republicilor dificile era: „nu vreți să vă supuneți – primiți un interfront”, care urma să facă greve, să conteste frontierele republicii respective, precum și legitimitatea alegerilor în organele administrative republicane, etc.
    Radicalizarea mișcărilor naționale, provocată de rezistența populației rusofone, putea duce la destrămarea U.R.S.S. (Constituția U.R.S.S. prevedea posibilitatea ieșirii oricărei republici sovietice din Uniune). Conducerea de la Moscova înțelegea acest lucru și încerca s-o evite cu orice preț. Pentru aceasta, Kremlinul dispunea de K.G.B., M.A.I. și Armată. K.G.B.-ul, prin agenții săi, încerca să controleze și să coordoneze activitățile „fronturilor populare” și a „interfront”-urilor. Avea agenți infiltrați la nivelul conducerii acestor formațiuni (sau chiar erau conducătorii acestor formațiuni) și prin intermediul cărora, îi monitorizau și pe cei care sincer luptau pentru ideile naționale: era mai ușor sa-i conduci, decât să-i combați.
    încercările C.C. al P.C.U.S. și K.G.B. al U.R.S.S. de a păstra integritatea teritorială a Uniunii, au coincis în R.S.S.M. cu împotrivirea nomenclaturii industriale din stânga Nistrului și a populației rusofone de acolo, față de proiectul legii limbii moldovenești (române), ca limbă de stat, această intenție fiind catalogată ca șovină și naționalistă. Se împotriveau, mai cu seamă, liderii „Interfront”-ului, nimeni alții decât conducătorii întreprinderilor industriale din regiunea transnistreană a R.S.S.M., care sub lozinca apărării intereselor populației locale rusofone, luptau pentru menținerea statutului lor privilegiat și a puterii economice pe care o dețineau. Și această păstrare a vechii situații o vedeau posibilă numai manifestând loialitate față de gruparea conservatoare de la Kremlin, a căror „agenți” erau în teritoriul R.S.S.M. Numai astfel, ocolind Chișinăul „șovinist”, guvernat de „țăranii” băștinași (subordonarea față de Chișinău le amenința pozițiile privilegiate, dar și le știrbea din orgoliul „națiunii titulare” ruse) și manifestând loialitate față de Moscova (în special, față de forțele conservatoare), ei își vedeau asigurate privilegiile, indemnizațiile, înlesnirile, cotele, etc., care li se cuveneau. în condițiile restructurării, când avea loc liberalizarea economiei și trecerea întreprinderilor la autogestiune și autofinanțare, acești șefi de întreprinderi aveau șansa îmbogățirii rapide și enorme, pe care nu puteau s-o rateze. Populația rusofonă i-a sprijinit, căci vedea în ei niște lideri care le putea apăra interesele amenințate (în primul rând își vedeau amenințat statutul de populație majoritară și ocupantă, riscând să fie subjugată prin obligativitatea învățării limbii moldovenești (române); schimbarea rolurilor, între moldoveni (români) și rusofoni, era inacceptabilă pentru cei din urmă).
    Confruntarea dintre autoritățile republicane de la Chișinău și cele de la Tiraspol a început în 1989, în urma grevei organizate în data de 16 august, de circa 2.170 de muncitori de la patru întreprinderi de pe malul stâng al Nistrului. Motivul grevei a fost proiectul legii limbii moldovenești (române) ca limbă de stat, care potrivit lor, era discriminatoriu pentru populația rusofonă. Ei cereau ca și limba rusă să aibă statut de limbă de stat.
    Mai mult, populația a fost provocată să declanșeze greva de un „proiect” inexistent al legii cu privire la limba moldovenească (română), publicat la 11 august de „Interfront” în presa tiraspoleană. Adică, lumea a fost mobilizată la grevă, în urma unei dezinformări. Nimeni nu citise proiectul original al legii și știa de prevederile lui doar din auzite. Deși la unele întreprinderi o bună parte a muncitorilor (chiar și 50%), nu a dorit să i-a parte la grevă, munca lor a fost oprită prin deconectarea curentului electric. Practic a fost vorba de un act de sabotaj executat de organizatorii grevei, precedat de o acțiune de intoxicare informativă.
    Sabotajul și dezinformarea populației, cu scopul incitării spiritelor în regiunea transnistreană, s-a utilizat pe larg și mai târziu. Iar grevele muncitorilor, nu era o inițiativă de-a lor, căci nu se putea organiza o grevă, în special la întreprinderile din industria militară, unde domnea o disciplină de fier, fără acceptul sau ordinul „celor de sus”.
    Și cu cât mai insistent acționa „Interfrontul”, organizând diverse manifestații de discreditare, sub pretextul lingvistic, a autorităților de la Chișinăul, cu atât mai hotărâte erau acțiunile Frontului Popular din Moldova. în acțiunile sale, „Interfrontul” s-a bazat, și cu succes, pe sentimentul fricii populației rusofone față de o „subjugare moldovenească” sau izgonire din teritoriul R.S.S.M. Mai mult, propaganda „interfront”-istă a speculat ideea unei posibile uniri a Republici Moldova cu România, care ar duce la instituirea unui „regim fascist” pentru regiunea transnistreană. Avea loc demonizarea României, care împreună cu imaginea negativă a Chișinăului, urmau să provoace populației transnistriene o atitudine de respingere, de dezgust, de nedorință a menținerii dialogului politic.
    Liderii „Interfront”-ului (din cei șase, trei erau directori de mari întreprinderi – A. K. Bolșakov, director al „Tocilitmaș”, A. K. Belitcenko, director al Combinatului Metalurgic de la Râbnița și G. F. Pologov, director al „Elektorfarfor”) de mult timp încercau să capete sprijinul forțelor conservatoare din conducerea U.R.S.S. împotriva Sovietului Suprem al R.S.S.M. (de la Chișinău), dorind să obțină autonomie pentru întreprinderile din regiunea transnistreană față de conducerea de la Chișinău. în vara anului 1990, a avut loc întâlnirea dintre I. Smirnov și A. Lukianov, R. Nișanov și M. Gorbaciov, în timpul căreia Lukianov a vorbit despre necesitatea menținerii cu orice preț a R.S.S.M. în cadrul U.R.S.S. Smirnov însă, își dorea numai obținerea pentru regiunea transnistreană a statutului de republică.
    Toate discuțiile purtate de Smirnov la Moscova, au vizat crearea focarelor de separatism (transnsitrean și găgăuz), menite să perturbeze orice acțiune a Chișinăului. Era prevăzută crearea unor asemenea focare și pentru alte republici unionale. în R.S.S.M., acestea trebuiau înființate în partea de sud și de est al republicii.
    în vara anului 1990, s-a reușit schimbarea denumirii R.S.S.M. în Republica Moldova, fiind adoptată Declarația de suveranitate (la 23 iunie 1990). Unii au văzut în această acțiune, un prim pas spre reunirea cu România. Reacția alogenilor a fost extrem de dură. Cei din stânga Nistrului au proclamat republica transnistreană, cu capitala la Tiraspol. Deși contau pe sprijinul Kremlinului, autoritățile tiraspolene și-au creat propriile gărzi de autoapărare. Armamentul îl primeau sau îl procurau de la forțele armate sovietice, care staționau acolo.
    Ca rezultat al adoptării Declarației de suveranitate a Republicii Moldova, la 19 august 1990, la Comrat, a fost proclamată (sub protecția trupelor interne ale M.A.I. al U.R.S.S.) Republica Găgăuză din cadrul Uniunii Sovietice, iar la 2 septembrie 1990, la Tiraspol, a fost declarată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Transnistreană din componența U.R.S.S. Autoproclamarea celor două republici fantome s-a făcut cu prima ocazie. Asemenea tendințe s-au remarcat și mai înainte, dar nu a existat un pretext plauzibil. încă în vara anului 1982, președintele K.G.B. al R.S.S.M., G. Volkov, raporta despre măsurile luate pentru „localizarea manifestărilor naționaliste ale autonomiștilor găgăuzi și combaterea activității lor”. Liderii acestora, D. Savostin și F. Dobrov, au creat la sfârșitul anului 1985 un grup găgăuz, care propaga activ ideea autonomiei găgăuze. Grupul a intrat în vizorul K.G.B, deși crearea lui a fost indirect încurajată de conducerea R.S.S.M., care în anul 1985 a luat decizia privind dezvoltarea limbii și culturii găgăuze, iar în cadrul Academiei de Științe a R.S.S.M. a fost creată o secție care se ocupa de studierea limbii și culturii găgăuze. Au apărut primele emisiuni radiofonice în limba găgăuză și au început să fie publicate cărți în găgăuză (adevărat că, foarte puține – câte 1-2 cărți pe an). Mișcarea separatistă a găgăuzilor s-a intensificat începând cu luna martie 1988. Erau adunate semnături pentru a determina conducerea de la Moscova să accepte crearea R.S.S. Autonome Găgăuzo-Bulgare în sudul R.S.S.M., cu includerea în componența ei a unor raioane din regiunea Odessa (sudul Basarabiei din R.S.S. Ucraineană, unde locuiau 170.000 de bulgari și 27.000 de găgăuzi), cu limba oficială rusă.
    Aceste tendințe au dus la convocarea, în ziua de 12 noiembrie 1989, a congresului extraordinar al reprezentanților poporului găgăuz, unde s-a decis „1. Formarea Republicii Sovietice Socialiste Autonome Găgăuze în componența R.S.S. Moldovenești”, decizie nerecunoscută nici de autoritățile de la Chișinău, nici de cele de la Moscova.
    După mijlocul anului 1990, situația de tensiune din sudul Republicii Moldova a ajuns la cote maxime, degenerând în confruntări armate. După cum se susținea, în acele evenimente au fost implicate serviciile secrete unionale, în special cele aparținând unităților Armatei Sovietice din Ucraina. Drept dovadă, încă la 26 octombrie 1990, la Cimișlia, de către serviciile speciale moldovenești au fost reținuți colaboratorii Secției Speciale (contrainformații militare) a K.G.B., colonelul V. Țațurin, locotenent-colonelul Gorbunov și maiorul Reabuha.
    Președintele de atunci al K.G.B.-ului moldovenesc, T. Botnaru (1990-1991) declara că, pentru a combate acele acțiuni separatiste „acolo au activat grupuri ale ofițerilor noștri, în total 37 de persoane. De pe 25 și până pe 29 octombrie ele s-au aflat acolo sub conducerea prim-locțiitorului meu D. Munteanu și au reușit să procure informații amănunțite” despre situația de acolo, arestând și grupul de spioni ruși.
    Tendințele separatiste din stânga Nistrului, încurajate de la Moscova, erau în plină ascensiune, iar după declararea suveranității Republicii Moldova, au apărut condițiile favorabile creării unei regiuni separatiste în stânga Nistrului, loiale doar Kremlinului. Trebuia reînființată, ca și în 1924, o nouă „Republică Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească”, cu aceleași misiuni ca și în epocă – destabilizarea situației din dreapta Nistrului, menținerea Republicii Moldova în sfera de influență ruseasca și nepermiterea unirii ei cu România sau aderării la Uniunea Europeană.
    în acest sens, la 2 septembrie 1990, și-a desfășurat lucrările al doilea congres al deputaților Transnistriei, cu participarea a 579 de deputați, la care a fost adoptată Declarația despre formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești Nistrene (R.S.S.M.N.) în cadrul Uniunii Sovietice. în Declarație se menționa că, anularea deciziei de constituire a R.S.S.M. din 2 august 1940, de către Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldova (de la Chișinău), a oferit poporului republicii posibilitatea la autodeterminare, iar alegerea transnistrenilor este de a-și crea o republică separată unională. în cadrul R.S.S.M.N. au fost incluse teritoriile R.S.S. Moldovenești din stânga Nistrului, și anume raioanele Camenca, Dubăsari, Râbnița, Grigoriopol și Slobozia; orașele Bender-Tighina (din dreapta Nistrului), Tiraspol, Râbnița și Dubăsari. Capitala „republicii” a fost stabilită în orașul Tiraspol.
    A fost ales un soviet suprem provizoriu al Transnistriei (cu atribuții până la 1 decembrie 1990) și un Prezidium alcătuit din 18 persoane. Președinte al sovietului a devenit Igor Smirnov, având trei locțiitori – A. Volkov, V. Glebov și A. Karaman. Președinte al comisiei sovietului suprem provizoriu al Transnistriei pentru ordine socială și ordine publică a fost ales V. Emelianov, iar șef al comitetului executiv „republican” a fost numit S. Moroz. S-a aprobat componența delegației pentru semnarea acordului Unional.
    Până la adoptarea simbolicii „de stat” a republicii, urma să fie utilizată cea sovietică. Tot patrimoniul din stânga Nistrului, care aparținea Moldovei, a fost trecut în proprietatea republicii nistrene. Pe teritoriul „tinerei republici” continuau să rămână valabile legile Uniunii Sovietice, precum și cele ale R.S.S.M. de până la 31 august 1989. Toate subdiviziunile raionale și orășenești ale afacerilor interne de pe teritoriul „republicii”, au fost trecute în subordinele sovietului suprem provizoriu al Transnistriei, precum și ale M.A.I. al U.R.S.S.
    în rezoluția congresului se spunea că, până la data de 1 noiembrie 1990, în regiunile din stânga Nistrului, a căror populație încă nu și-a exprimat opțiunea pentru intrarea în componența republicii nistrene, se vor organiza referendumuri pe această chestiune.
    în aceiași zi, congresul II al deputaților Transnistriei a emis o Declarație către poporul Moldovei, în care erau expuse cauzele creării R.S.S.M.N. (tensionarea situației politico-sociale din R.S.S.M., ascensiunea „extremismului naționalist”, etc.). De asemenea, congresul s-a adresat conducerii U.R.S.S., ca pe perioada tranziției să se instituie în teritoriul Transnistriei conducerea prezidențială a Uniunii Sovietice. Sovietul suprem provizoriu al Transnistriei s-a adresat președintelui Sovietului Suprem al Ucrainei cu solicitarea colaborării politice și economice.
    în această perioadă au început atentatele forțelor separatiste asupra patrimoniului K.G.B. și a vieților colaboratorilor K.G.B.-ului moldovenesc din raioanele din partea dreaptă a Nistrului, cărora li se cerea să părăsească teritoriul „republicii independente transnistrene”.
    La Tiraspol, Ilie Ilașcu, președintele secției Frontului Popular din Tiraspol, a dat publicității Decizia nr. 6 din 17 septembrie 1990, în care printre altele se spunea: „în legătură cu proclamarea așa-numitei R.S.S.M.N., care este îndreptată contra integrității Republicii Moldova și a poporului ei, organizația orășenească din Tiraspol a Frontului Popular din Moldova dispune: (...) 5. Secția de culegere a informației din cadrul F.P.M. să intensifice lucrul de identificare, culegere și analiză a informației privind delegații congresului II al R.S.S.M.N. și a persoanelor care fac parte din conducerea autoproclamatei republici, pentru atragerea lor ulterioară în judecată ca dușmani ai poporului moldovenesc. 6. Toți membrii F.P.M. să se pregătească activ pentru lucrul în condițiile clandestinității. 7. A pregăti o bază pentru desfășurarea luptei de partizani cu regimul de ocupație. 8. Membrii F.P.M. să acorde sprijin Armatei moldovenești de eliberare și lichidare a inamicilor poporului moldovenesc, dacă aceștia până la 1 octombrie nu vor părăsi teritoriul Moldovei. Jos cu ocupația sovietică, jos cu imperiul colonial. Sub steagul lui Ștefan cel Mare la lupta cu adversarii națiunii moldovenești. Membru al Consiliului F.P.M., președinte al Secției F.P.M. din Tiraspol, Ilie Ilașcu”.
    A doua zi, organizația de partid a întreprinderii „Tocilitmaș” din Tiraspol, s-a adresat direcției afacerilor interne și secției orășenești a K.G.B.-ului din Tiraspol, cu solicitarea de a-l trage la răspundere pe I. Ilașcu, pentru provocarea tensiunilor interetnice și a interzice activitatea Secției F.P.M. din Tiraspol.
    Văzând că situația devine alarmantă în toată Uniunea, M. Gorbaciov a propus în 1990 republicilor unionale, semnarea unui nou „Acord unional”, care trebuia să-l înlocuiască pe cel din 1922. Noul acord urmă să ofere republicilor unionale o autogestiune totală, însă domeniile de apărare, politică externă și macroeconomie, să rămână în atribuțiile Moscovei. Această intenție a lui Gorbaciov, a provocat nemulțumiri în sânul mișcării democratice din mai multe republici sovietice. în Republicile Baltice au fost introduse trupe speciale ale M.A.I. pentru menținerea ordinii publice. în urma manifestărilor de stradă și a ciocnirilor cu forțele de ordine, s-au înregistrat morți și răniți. Lupta de eliberare națională s-a soldat cu jertfe omenești și în Azerbaijean, Georgia, Armenia.
    Crearea republicilor fantome în teritoriul republicilor unionale, îi dădea posibilitate Kremlinului să exercite presiuni asupra autorităților centrale republicane (inclusiv a celor din Moldova), pentru a le determina să semneze noul Acord Unional. Moldova, de rând cu alte republici, nu intenționa să-l semneze. Ca o alternativă pentru Kremlin, acest acord trebuia semnat de „republicile” separatiste, pentru a putea menține sub controlul Moscovei întregul teritoriul al republicilor unionale. Adică, în locul Chișinăului, trebuia să semneze Tiraspolul, care îi oferea posibilitatea Moscovei să controleze întregul teritoriu al R.S.S.M. Dar, a avut loc puciul de la Moscova din august 1991, urmat de destrămarea U.R.S.S., astfel încât aceste republici nu au mai reușit să semneze noul acord unional.
    Tendințele separatiste ale autorităților de la Tiraspol, determinate de interesele economice și orgoliul de ocupant, sprijinite și încurajate de conducerea unională de la Kremlin, cu interese de a menține teritoriul dintre Prut și Nistru în sfera de influență și ocupație, precum și pasivitatea, superficialitatea, frica și lipsa de voință a liderilor de la Chișinău, au dus la criza transnsitreană. A urmat războiul de pe Nistru din 1992, cu implicarea Federației Ruse, care prin crearea autoproclamatei republici moldovenești nistrene, a reușit cu succes să-și mențină influența în regiune.

    5.2. Structura organelor K.G.B. al R.S.S.M și combaterea disidenței politice.
    În acele momente dificile pentru autoritățile de la Chișinău, la conducerea K.G.B.-ului moldovenesc continua să rămână Gavriil Volkov, care deținea această funcție încă din 1979.
    în schimb, la conducerea M.A.I., în 1985, în locul lui Nikolai Bradulov, a fost numit Gheorghe Lavranciuc (1985-1989). Acesta era fost prim-secretar al C.C. al U.T.L.C., ofițer și apoi general K.G.B. (1967-1985), locțiitor al președintelui K.G.B. al R.S.S.M. pentru personal.
    La sfârșitul anilor `80, în condițiile activizării mișcărilor de emancipare națională din republicile unionale, noul președinte al K.G.B. al U.R.S.S., Vladimir Kriucikov (1988-1991), a dispus ca președinții organelor de securitate republicane să fie desemnați din rândul „cadrelor naționale”. Astfel, rusul G. Volkov s-a pensionat, iar în ianuarie 1989, în locul lui a fost numit primul președinte de origine moldovenească, Gheorghe Lavranciuc, fost ministru de interne. La M.A.I. s-a optat, de asemenea, pentru numirea unui ministru originar din R.S.S.M. și acesta a fost Vladimir Voronin (1989-1990). De subliniat este faptul că, dacă în majoritatea republicilor sovietice, pe tot parcursul perioadei sovietice, președinții K.G.B. erau, în mare parte, originari din acele republici (și de aceiași origine etnică), atunci în R.S.S.M., situația era diametral opusă: toți președinții M.G.B.-K.G.B., cu excepția lui Gh. Lavranciuc și T. Botnaru, au fost de origine etnică străină, veniți din restul spațiului sovietic.
    General-locotenentul Gh. Lavranciuc avea trei locțiitori, cu grad de general-maiori: Demian Munteanu (ulterior a deținut funcții de conducere în M.S.N. al Republicii Moldova), Iacov Pogonii (mai târziu funcționar în K.G.B.-ului unional) și Anatol Maloman (trecut în rezervă, dar solicitat în organizarea M.S.N. și a trupelor de grăniceri ale Republicii Moldova). Structura aparatului central al K.G.B.-ului moldovenesc era tipică pentru acele timpuri: Secția I-a (informații), Secția a II-a (contrainformații), Secția a III-a (colaborare operativă cu M.A.I.), Secția a IV-a (activitate operativă vizând transportul), Secția a V-a (lupta cu diversiunile ideologice; apoi Secția era cunoscută sub denumirea de „Z” – apărarea ordinii constituționale sovietice), Secția a VI-a (activitate operativă privind industria), Secția a VII-a (filaj), Secția tehnico-operativă, precum și alte servicii auxiliare. Secția a V-a se ocupa de „lucruri delicate, care țineau de spălarea creierilor disidenților, se zicem așa, sau a oamenilor incomozi care nu erau de acord cu linia generală a partidului. Comitetul Central (al Partidului Comunist – n.a.), care în ultimii ani devenise un organ destul de lenos, prefera ca lucrul acesta de educație, de agitație și propagandă să-l facă cu mâinile Securității care era, de fapt, un organ represiv”.
    La finele anilor `80, în K.G.B.-ul moldovenesc activau circa 300 de colaboratori operativi, dintre care aproximativ 2/3 lucrau în aparatul central, 70 de funcționari – în cele cinci secții orășenești (Chișinău, Bălți, Bender, Tiraspol și Ungheni) și 60 de funcționari – în cele 19 birouri raionale (de regulă, în activitatea operativă a unui birou se desfășura în două raioane). în teritoriul transnistrean activau 40 de colaboratori operativi, iar în cel al actualei Găgăuz Yeri – 10. Potrivit lui Gh. Lavranciuc, „în Comitetul Securității de Stat (K.G.B. – n.a.) din R.S.S.M. erau în anii ceia 460 de lucrători. Numărul agenților se schimba, nu era stabil, dar nu erau așa mulți. La Chișinău se afla Comitetul Securității de Stat, cel orășenesc, și mai aveam 16 secții raionale în toată republica. O secție raională deservea două-trei raioane. Acolo erau trei ofițeri. (...). Câteva zeci (de agenți erau – n.a.) într-un raion, alte câteva zeci în altul și tot așa”.
    Agentura K.G.B.-ului, după cum declara într-un interviu Teodor Botnaru, general-maior de securitate, era recrutată în mod clasic: „Pe trei căi. Unii veneau aici din simțăminte patriotice, alții urmăreau scopuri materiale, iar o parte erau recrutați pe baza materialelor compromițătoare”. Cei mai mulți erau cei „care veneau pe bază patriotică”, „De aceea, – sublinia T. Botnaru – Securitatea lucra întotdeauna cu oameni cinstiți. Cu turnătorii... s-a terminat prin anii `50-`55. După aceea, se făcea o selecție riguroasă în ceea ce privește sursele de informare. Oamenii dacă scriau ceva, trebuia să răspundă și să argumenteze”.
    După cum se considera pe atunci, K.G.B.-ul R.S.S.M. (în special Secția a V-a a acestuia), era una din cele mai bune subdiviziuni ale K.G.B.-ului U.R.S.S. în ceea ce privește gradul de pregătire al funcționarilor. Nu în zadar, în R.S.S. Moldovenească, în permanență au fost trimiși pentru perfecționare profesională colaboratorii operativi ai organelor de securitate din alte republici sovietice (Armenia, Kazahstan, Rusia, etc.). Buna pregătire a funcționarilor K.G.B.-ului moldovenesc a făcut ca după destrămarea U.R.S.S., mulți dintre aceștia să fie luați în funcții de conducere în structurile de securitate ale tinerilor republici independente (Iakov Pogonii a devenit șef de direcție în cadrul F.S.B.-ului moscovit; Andrei Homici – a fost numit prim-locțiitor al președintelui Serviciului de Securitate al Ucrainei; Vladimir Cozma – a fost locțiitor al șefului contrainformațiilor ucrainene; Anatol Țaran – a fost chemat în Rusia și numit șef al serviciului de securitate al trupelor de grăniceri ale Federației Ruse).
    în privința K.G.B. al R.S.S.M. din această perioadă, saitul oficial al Serviciului de Informații și Securitate al Republicii Moldova, – urmașul K.G.B.-ului moldovenesc și al M.S.N. al Republicii Moldova, – ne spune că, „spre sfârșitul anilor optzeci, serviciile speciale (sovietice moldovenești – n.a.) au atins apogeul nivelului de perfecționare profesională. Reprezentanții Moldovei au lansat un șir de idei operative și, pe bună dreptate, erau considerați specialiști de valoare. în analele serviciilor speciale au rămas înscrise numele colaboratorilor, care au participat la realizarea unor activități cu caracter operativ, soldate cu depistarea și anihilarea ulterioară a unor rețele de agenturi străine”.
    Una din cele mai importante secții ale K.G.B.-ului R.S.S.M. era Secția a V-a (lupta cu diversiunile ideologice; apoi Secția era cunoscută sub denumirea de „Z” – apărarea ordinii constituționale sovietice), activitatea căreia era înalt apreciată de șefii de la Moscova. Către sfârșitul anilor `80, aceasta era condusă de colonelul Petru Tabuică – colaborator de onoare al K.G.B.-ului, unul din cei mai buni specialiști în problema religioasă. De asemenea, înalt apreciată era și activitatea subdiviziunii care se ocupa de identificarea armamentului nedeclarat și a persoanelor care activau în anonimat.
    Funcționarii acestor unități, în vederea realizării sarcinilor trasate, acționau nu doar pe teritoriul Moldovei, dar și în teritoriul altor republici unionale.
    Secția a V-a, după cum am spus, era condusă de Petru Tabuică, care avea doi locțiitori în grad de colonei – Mihail Lesnic și Victor Sokolov. Secția era alcătuită din cinci birouri, cu diverse direcții de activitate. După numărul de colaboratori operativi, Secția a V-a se poziționa pe primul loc în aparatul central al Securității moldovenești (circa 1/5 din toți colaboratorii operativi) și dispunea de potențialul necesar îndeplinirii misiunilor: 80 % din funcționari aveau un stagiu de lucru de peste 5 ani, 2/3 erau moldoveni sau cunoșteau limba română și aveau vârsta de până la 40 de ani. însă, cu toate acestea, unii dintre ei aveau o cultură generală foarte redusă.
    Toată informația de ordin contrinformativ obținută de K.G.B.-ul moldovenesc, dar mai cu seamă de Secția „Z”, ajungea la Moscova. După cum afirma T. Botnaru, într-un recent interviu acordat ziarului Jurnal de Chișinău, „Comitetul (K.G.B.-ul – n.a.) Moldovei era parte integrantă a Comitetului unional. El nici nu făcea parte din Guvernul republicii și era finanțat de centru (Moscova – n.a.). Activitatea operativă, mai ales cea din direcția de contrainformație și informație, era strict controlată și dirijată de Moscova. Mai târziu a fost creată direcția a cincea care era considerată o filială a secției ideologice a Partidului Comunist, dar era, de fapt, sub conducerea Comitetului (K.G.B.-ului – n.a.) de la Moscova”. La Moscova, „notele” K.G.B.-ului moldovenesc erau studiate și analizate de regulă, de către un singur colaborator din Secția a II-a a Direcției „Z” a K.G.B.-ului U.R.S.S. într-o altă secție a aceleiași direcții era și un responsabil pentru R.S.S. Moldovenească. De obicei, pe post de responsabil era un reprezentant al unei republici unionale, care timp de un an de zile efectua o stagiune la Moscova, înainte de a fi numit la un post de conducere din republica sa. Responsabil pentru Moldova putea fi un cazah, lituanian, etc. și în nici un caz să fie din R.S.S.M., ca să „nu-i pună într-o situație incomodă pe foștii săi șefi”. Cu toate acestea, regula nu s-a respectat: în 1990-1991, responsabil pentru Republica Moldova în Centrala K.G.B.-ului unional era fostul președinte al K.G.B.-ului R.S.S. Moldovenești, Gh. Lavranciuc.
    în preajma prăbușirii U.R.S.S., colaborarea K.G.B.-ului cu M.A.I., precum și cu alte organe de forță din R.S.S. Moldovenească în privința schimbului de informații operative, era destul de anemică. Potrivit datelor K.G.B.-ului moldovenesc, în primele nouă luni ale anului 1989, conducerii P.C.U.S. și celei de stat, i-au fost pregătite 29 de „note informative”, dintre care 60 % era trimise unui cerc restrâns din conducerea unională (lui M. Gorbaciov, N. Rîjkov, V. Cebrikov, A. Lukianov, G. Razumovski și V. Medvedev), celelalte fiind adresate unui grup de 23 de persoane – membri sau candidați în Biroul Politic al C.C. al P.C.U.S., conducători ai M.A.I., ai Procuraturii generale, membri ai secțiilor C.C. al P.C.U.S., ai Prezidiului Sovietului Suprem. „Notele informative” erau elaborate și trimise la Moscova o dată pe săptămână și conțineau prezentarea faptelor, fără a fi însoțite de o analiză sau prognoză.
    în problema combaterii rezistenței anticomuniste în R.S.S. Moldovenească (care a fost de o amploare comparativ mai mică decât în alte republici sovietice), este de subliniat că, represiunea comunistă față de disidenți a scăzut din intensitate doar pe timpul „dezghețului gorbaciovist” și în special, la sfârșitul anilor Ž80, când regimul nu mai putea face față exigențelor timpului și era în pragul prăbușirii.
    La începutul anilor `80, numărul „naționaliștilor” era foarte mic, de circa 250 de elemente antisovietice, toate cu vârstă înaintată. La începutul anilor `90, numărul „naționaliștilor” a crescut considerabil: 80% erau persoane cu studii superioare și studenții, 95 % erau originari din dreapta Nistrului, peste 70% doreau „o Moldovă fără ruși”, fiecare al patrulea era pentru Unire cu România; dintre aceștia, numai 1/3 în trecut fusese în vizorul K.G.B.-ului.
    Atestarea cazurilor de „naționalism” a crescut din 1979 și până în 1984 de trei ori: 142 de cazuri, după care s-a înregistrat o scădere de până la 38 de cazuri în 1988. 98% din cazuri vizau așa-numitul „naționalism moldovenesc”. Cele mai multe au avut loc în Chișinău și în suburbii, investigările operative ale acestora încheindu-se rapid (sau nici nu demarau), din cauză că erau neînsemnate.
    La sfârșitul anilor `80, brusc a început să scadă din intensitate activitatea colaboratorilor K.G.B.-ului R.S.S.M.: dublu a scăzut numărul dosarelor de evidență operativă și de profilaxie (în special contra „naționaliștilor”). Aceasta a avut loc din motivul trezirii conștiinței și a mândriei naționale la funcționarii moldoveni, dar și din cauza conducerii de la Moscova, care din neglijență, a fost luată prin surprindere de situația social-politică din republici și de amploarea valului mișcărilor de emancipare națională. Multe din interpelările Securității moldovenești adresate Centralei de la Moscova, rămâneau fără răspuns. Tot mai multe dosare operative erau închise din cauza „datelor ce nu s-au confirmat” sau a „încetării de către subiect a activității distructive”.
    Din 1989, în cadrul K.G.B.-ului moldovenesc a început autoizolarea funcționarilor pe criteriile etnice. Cei de origine moldovenească începeau tot mai des să vorbească cu colegii rusofoni în limba moldovenească (română). Date despre „naționaliști” în evidențele operative figurau din ce în ce mai puține, iar șeful Secției a V-a raporta în vara anului 1989, conducerii de la Moscova că, „Nu dispunem de date care ar indica spre existența în republică a grupurilor de orientare naționalistă”.
    în condițiile deșteptării naționale, funcționarii rusofoni ai Securității moldovenești s-au divizat în trei grupuri: primii au decis să manifeste loialitate, alții doreau să plece cu serviciul în Rusia, iar cei din al treia grup – puțini la număr – se pregăteau să riposteze.
    „Perestroika”, cu impact direct asupra situației social-politice, a impus reorganizarea K.G.B.-ului. Direcția a V-a „ideologică” a fost reorganizată în Direcția de apărare a ordinii constituționale sovietice (prin hotărârea Consiliul de Miniștri din 11 august 1989). K.G.B.-ul începea să se transforme dintr-o organizație represivă, în una cu profil strict informativ și contrainformativ. Trecerea de la mentalitatea totalitară la cea democratică decurgea într-un mod cu totul defectuos pentru instituție.
    Lupta cu criminalitatea și crimele economice începea să ocupe un loc important. în acest context, subliniem că, ultima mare reorganizare a K.G.B.-ului din decembrie 1990, a prevăzut înființarea Direcției „OP” pentru lupta cu criminalitatea organizată.
    Tot mai puțină atenție se atrăgea „naționalismului moldovenesc”, cu toate că formal activitatea „naționalistă” era ținută sub control. Cu „naționalismul” de tot felul se luptau câteva sute de colaboratori sub acoperire. Numărul cel mai mare de surse informative se afla în raioanele „pur moldovenești”. Din rapoartele K.G.B.-ului R.S.S.M. reieșea că, fiecare agent sub acoperire aveau sub control câte un „naționalist”. Cu toate acestea, activitățile K.G.B.-ului R.S.S.M. contra „naționaliștilor” nu au dat rezultatele așteptate. în anul 1987, primul secretar al C.C. al P.C. din Moldova, S. Grossu, avea să recunoască faptul că, în rândul tineretului moldovenesc există un comportament „naționalist”.
    încă în 1986, un inspector din Moscova, care a verificat activitatea K.G.B.-ului R.S.S.M., și în special a Secției a V-a – considerată cea mai importantă –, menționa că, „unicul colaborator operativ pe linia naționalismului moldovenesc, nu are o viziune clară asupra situației operative, lipsește posibilitatea desfășurării unei analize profunde a situației, informația obținută este divizată pe subdiviziuni”, fără a fi efectiv exploatată. Această informație i-a fost adusă la cunoștință președintelui K.G.B.-ului R.S.S.M., G. Volkov, însă măsuri de redresare nu s-au luat.
    O parte din agenții K.G.B.-ului de origine moldovenească și evreiască, dădeau dovadă de „pasivitate” în activitate, refuzau să ofere informații colaboratorilor operativi de altă etnie decât „moldovenească”.
    Existau și divergențe între secții în privința evaluării situației operative din republică. Spre exemplu, Secția a VI-a considera că, „o sporită influență destabilizatoare asupra colectivelor de muncitori îl are Frontul Popular din Moldova, care și-a creat celule în 33 de întreprinderi”, iar Secția „Z” considera că factorul de destabilizare a situației din colectivele de muncitori îl constituie Interfront-ul (organizație pro-rusească și pro-sovietică, alcătuită din minoritari).
    în afară de supravegherea „naționalismului” din republică, mulți agenți ai K.G.B.-ului moldovenesc au fost concentrați spre urmărirea „naționalismului moldovenesc” și în regiunile Cernăuți și Odessa ale Ucrainei.
    Acțiunile K.G.B.-ului R.S.S.M. în problema „naționalismului moldovenesc” nu mai erau de actualitate și nu-și mai găseau rostul în noile condiții ale timpului. Din această cauză, infiltrările de agenți în conducerea mișcărilor politice democratice era slabă, numărul agenților de influență era insuficient; activitatea era în declin, informațiile obținute nefiind de calitate; scădea nivelul de secretizare și de disciplină al cadrelor operative.
    K.G.B.-ul urma să-și dea concurs la reabilitarea jertfelor sistemului de represiune sovietic, care au suferit neîntemeiat de pe urma regimului totalitar comunist. Mulți dintre cei judecați pe nedrept au fost reabilitați, iar alții continuă să se mai afle și astăzi sub acuzele regimului de ocupație sovietic („naționalism” și „trădare de Patrie”, alte „crime” de ordin politic).

    5.3. Activități în domeniul spionajului extern.
    Aflat la hotarul sovieto-român, K.G.B.-ul R.S.S.M. a contribuit la desfășurarea acțiunilor sovietice informative și contrainformative privind Republica Populară România. Aceste activități se desfășurau doar prin câteva surse ilegale, care investigau starea de spirit a populației și „propaganda românească” în privința Basarabiei. De asemenea, potrivit fostului ministru al securității naționale, Anatol Plugaru (1991-1992), serviciile speciale sovietice aveau în R.S.S.M. pentru spionajul extern, tehnică ultramodernă. La Chișinău, în clădirea în care actualmente se află Ministerul Agriculturii și Industriei Alimentare al Republicii Moldova, amplasată în bulevardul Ștefan cel Mare nr. 162, se afla un complex al Cartierului General pentru direcția de Sud-Vest al Comandamentului Suprem al Forțelor Aeriene sovietice, care desfășura activități de spionaj radioelectronic. La sfârșitul anilor `80, de rând cu alte măsuri ale Moscovei, de punere la adăpost a tot ceea ce era secret și important, acest complex a fost evacuat din Chișinău. De asemenea, au fost evacuate în stânga Nistrului și stațiile de monitorizare de pe hotarul româno-sovietic de pe Prut, care „ascultau” teritoriul României pe o adâncime de 400-500 km.
    Capacitatea acestor stații de monitorizare a fost într-o creștere continuă, încât, actualmente, s-ar putea urmări un teritoriu imens, cuprins între Marea Baltică și Adriatică. Potrivit lui Plugaru, aceste stații continuă să lucreze și în prezent pe aceiași direcție geografică, fiind amplasate de Federația Rusă pe linia râului Nistru, în teritoriul autoproclamatei republici moldovenești nistrene.
    Către sfârșitul anilor `80, interesul României față de R.S.S. Moldovenească era în creștere, iar serviciile sale secrete și-au concentrat atenția asupra activității Frontului Popular din Moldova și a Interfront-Interdvijenie. Activitatea de bază, în cercetarea situației din partea stângă a Prutului, îi revenea Departamentului Securității Statului din cadrul M.A.I. al României, care dispunea de subdiviziuni cu o vastă rețea de agenți. Nicolae Ceaușescu a interzis contactele oficiale cu Frontul Popular din Moldova, dar concomitent a dispus intensificarea activității informative în R.S.S. Moldovenească. El saluta acțiunile pro-românești din Basarabia, dar în aceleași timp se îngrijora de influența schimbărilor democratice din Basarabia asupra României. Doar către 14 noiembrie 1989, în presa românească (făcând trimitere la agenția de presă sovietică T.A.S.S.) s-a strecurat prima informație referitoare la demonstrațiile anticomuniste din R.S.S. Moldovenească. în 1989, lui Ceaușescu îi era frică de o eventuală mișcare anticomunistă, care pe atunci cuprinsese tot „lagărul socialist”, dar cu toate acestea, susținea „naționalismul” din stânga Prutului.
    în decembrie 1989, s-a produs Revoluția română anticomunistă. Implicarea serviciilor speciale străine în provocarea, coordonarea sau monitorizarea evenimentelor de atunci este incontestabilă. în special, e vorba de serviciile speciale sovietice. S-au făcut și declarații neadevărate, precum că în România, cu misiuni speciale, ar fi participat și un grup de agenți sovietici basarabeni. în Jurnalul Național din 2 martie 2004, a fost publicat un interviu cu Nicolae Mavru, fostul șef al filajului din cadrul Securității Timiș în decembrie 1989, în care acesta vorbea de agenții veniți din U.R.S.S., mai precis de vreo 2.000 de persoane, care se prefăceau că făceau bișniță, dar nu aveau marfă, „majoritatea acestora era basarabeană”. Această implicare a unui grup de agenți sovietici, „cu o majoritate basarabeană” este contestată și considerată a fi o minciună din vasta campanie de dezinformare de după Revoluție.

    5.4. Organele moldovenești de securitate de la suveranitatea și până la independența Republicii Moldova.
    Transformările din societate au făcut ca președintele K.G.B.-ului moldovenesc Gh. Lavranciuc, considerat „omul Moscovei”, să demisioneze. Ultimul președinte al K.G.B.-ului din R.S.S. Moldovenească a fost T. Botnaru (1990-1991), care a făcut parte din guvernul condus de Mircea Druc, instituit la 25 mai 1990. în locul ministrului de interne Vl. Voronin, a fost numit Ion Costaș (1990-1992), general al aviației militare sovietice.
    Locțiitorul lui T. Botnaru, D. Munteanu, a prezentat în acele momente noile sarcini trasate K.G.B.-ului: „Potrivit Legii cu privire la organele securității statului din U.R.S.S., comitetul nostru a obținut independență. Aceasta, în primul rând, se referă la apărarea Constituției republicii, a economiei, la crima organizată, apărarea secretelor de stat, prevenirea situațiilor excepționale în transporturi, obținerea de informații tehnico-științifice în interesul republicii. Independența noastră va contribui la dezvoltarea începuturilor relațiilor de paritate în activitatea organelor securității statului din republică cu cele ale Uniunii. Subordonarea presupune și controlul asupra activității organelor securității statului din partea parlamentului, președintelui și guvernului republicii. Legea și conducerea supremă – sunt Dumnezeul nostru. Sunt convins că în viitor K.G.B.-ul va fi un organ fără de partid”. Iar T. Botnaru menționa că, „Sarcina de bază (a K.G.B.-ului moldovenesc – n.a.) este de a reacționa la timp față de evenimentele care se desfășoară, de a informa guvernul, parlamentul și președintele despre tot ce se întâmplă în statul nostru. Fiind responsabili de securitatea statului în ansamblu, noi nu putem trece de partea cuiva, căci reprezentăm interesele întregii populații a republicii. Noi suntem obligați să avem grijă și de securitatea U.R.S.S. în general, deoarece până acum suntem organul de subordonare republicano-unional. în republică stăpân pe situație trebuie să fie guvernul, parlamentul și președintele. Și mai mult nimeni. Noi avem două direcții de bază – contrainformațiile și informațiile. Noi apărăm securitatea Moldovei ca parte integrantă a U.R.S.S. și sper că, vom rămânea parte integrantă a Uniunii. Spre regret, deocamdată nu există președinte al comisiei Sovietului Suprem pentru securitate și probleme militare. în viitor, multe vor depinde de faptul, ce statut va avea comitetul nostru. Dacă va fi doar republican, se vor schimba multe. Dacă va rămâne republicano-unional, atunci va apărea necesitatea creării în componența comitetului a departamentului republican, care se va ocupa numai de problemele de securitate ale Moldovei. Cu regret, în ultimul timp, multe s-au dezorganizat în lucrul sistemului nostru. A devenit mai grea selectarea cadrelor. Deseori suntem sfătuiți în politica de cadre: pe acesta concediază-l, pe acela angajează-l. Avem 60 de ofițeri fără loc de trai, 160 locuiesc în condiții grele. Avem 40% de moldoveni. Efectivul K.G.B. nu corespunde componenței demografice a populației. Este nevoie de timp pentru a selecta și pregăti cadrele”. Atunci când K.G.B.-ul moldovenesc era învinuit că lucrează pentru Centru, T. Botnaru a replicat că, „aceasta este doar o parte din adevăr. Pe primul loc pentru noi, totuși, este securitatea republicii. Importantă este apărarea regimului constituțional al Moldovei, a drepturilor cetățenilor ei. Noi apărăm președintele, M.A.I.-ul, prim-ministrul. O concepție națională aparte la noi (în K.G.B. – n.a.) nu poate fi. Pentru noi Moldova este o părticică din Uniune. Personal eu, văd Moldova mea în componența Uniunii reînnoite. Serviciile speciale niciodată nu au fost în afara politicii. Și nici nu vor fi. Colectivul nostru este multinațional și nici o scindare în interior nu există”.
    De remarcat că, flexibilitatea lui T. Botnaru i-a permis să se mențină în funcție. Cu un an mai târziu, el declara ziarului unional Pravda că, „Eu m-am înșelat atunci când cu un an în urmă spuneam despre fidelitatea mea ideilor comuniste. Eu niciodată nu am fost pentru semnarea acordului unional. Ar fi o eroare să generalizăm sau să vorbim de P.C.U.S. și K.G.B., ca despre un tot întreg. Fiecare trebuie să răspundă pentru greșelile sale. Dacă noi lichidăm K.G.B.-ul, vor trece mulți ani, până când vom crea un alt organ de securitate”.
    Deputații Sovietului Suprem al Moldovei din partea Frontului Popular erau revoltați de faptul că, conducerea M.A.I. și a K.G.B. nu era alcătuită pe principiul național. Spre exemplu, deputatul Alexandru Arseni, declara: „Securitatea statului, care se declară pe jumătate națională, acum nu se ocupă de problemele republicii, și chiar de se interesează de ele, atunci o face în conformitate cu instrucțiunile din afară. în aceste condiții cine va îndeplini funcțiile de apărare a independenței noastre de stat?”.
    în această perioadă continuă transformările structurale ale instituției. Au fost reduse numeric trupele de grăniceri. Lupta contra disidenților politici a fost substituită de combaterea crimelor economice. Călătoriile peste hotarele U.R.S.S. au devenit tot mai accesibile. în 1990, aviația civilă din Moldova a obținut avizul K.G.B.-ului unional, pentru efectuarea zborurilor internaționale. Astfel, la 13 septembrie 1990, a fost efectuat primul zbor comercial pe ruta Chișinău – Frankfurt-am-Mein.
    în luna mai 1991, în urma dispozițiilor lui Kriucikov, președinte al K.G.B.-ului U.R.S.S., în proiectul de lege Cu privire la organele securității statului din U.R.S.S. (aprobat la 16 mai 1991), care urma să înlocuiască legea din 1959, s-a stipulat că, organelor unionale ale securității statului li se oferă dreptul nu numai de coordonare, dar și de conducere directă a Comitetelor (K.G.B.) din republici. Aceasta a provocat un val de nemulțumire din partea luptătorilor pentru suveranitate și independență. Unii insistau chiar ca toți funcționarii K.G.B. al R.S.S.M. să fie declarați spioni sovietici, iar în locul K.G.B.-ului să fie constituite noi organe naționale de securitate.
    Și dacă e să ne mai oprim la legea din 16 mai 1991, Cu privire la organele securității statului din U.R.S.S. (intrată în vigoare la 24 mai 1991), vom spune că, aceasta a fost prima lege publică referitoare la organele securității statului din Uniunea Sovietică. Până atunci K.G.B.-ul a funcționat în baza instrucțiunilor secrete (legea din 9 ianuarie 1959, Cu privire la K.G.B. de pe lângă Consiliul de Miniștri al U.R.S.S., era „strict secretă”).
    în contextul restructurării, când organele securității statului erau criticate pentru caracterul lor închis, izolat, pentru faptul că nu sunt subordonate nici autorităților, nici societății civice, că „lucrează sub conducerea și controlul nemijlocit al C.C. al P.C.U.S.”, se punea tot mai des problema lichidării sau reorganizării K.G.B. Atunci, s-a decis să se dea această lege care să „legifereze activitatea” organelor securității statului.
    Ea a fost foarte amănunțită și în textul ei P.C.U.S. nu mai era pomenit. Printre direcții principale de activitate ale K.G.B. (în total, erau doar opt direcții de activitate), rămâneau a fi informațiile și contrainformațiile (fără specificarea „în statele capitaliste”), paza frontierei de stat, (fără a se mai vorbi despre „lupta cu activitatea dușmănoasă a elementelor antisovietice și naționaliste din interiorul U.R.S.S.”. Un capitol aparte era rezervat „garantării și respectării drepturilor și libertăților cetățenilor”, iar despre activitatea organelor K.G.B. se spunea că ea se va baza pe „principiile legalității, egalității tuturor în fața legii, respectării demnității umane, drepturilor și libertăților persoanei, a umanismului și internaționalismului”.
    Pentru prima oară, în lege s-a menționat despre controlul din partea procuraturii a respectării legilor și a activității organelor securității statului, că K.G.B.-ul este în subordinele parlamentului, guvernului și președintelui țării.
    S-a încercat păstrarea integrității K.G.B., astfel că în lege se vorbea despre un „sistem unic al organelor de securitate al țării”.
    Legea însă, a apărut prea târziu pentru conducerea de la Kremlin și a avut o viață scurtă, căci Imperiul sovietic era în procesul prăbușirii. Liderii republicilor unionale erau preocupați de organizarea unor servicii speciale doar pentru republicile lor. Boris Elțin, spre exemplu, milita pentru înființarea unui K.G.B. al R.S.F.S. Ruse.
    La 20 august 1991, trebuia semnat noul „Acord unional”, prin care republicile primeau drepturi foarte largi. Cu o zi înainte, la 19 august, grupul conservativ de la Kremlin (Vl. Kriucikov, Gh. Ianaiev, B. Pugo și alții), considerând că noul „Acord unional” va duce la destrămarea definitivă a U.R.S.S., au organizat o lovitură de stat, care, grație maselor populare, a eșuat și a dus la destrămarea U.R.S.S.
    La 20 august 1991, a fost constituit Consiliul Suprem de Securitate al Republicii Moldova (C.S.S. R.M.) – organ consultativ de pe lângă președintele Republicii Moldova, care se ocupa de coordonarea politicii interne și externe în domeniul securității naționale. Membrii lui erau: președintele statului, președintele Parlamentului, prim-ministrul, ministrul de Stat, ministrul Afacerilor Interne, ministrul Afacerilor Externe, ministrul Apărării Naționale și ministrul Securității Naționale (ulterior director al Serviciului de Informații și Securitate), precum și consilierul președintelui pe probleme militare, în total nouă persoane. De asemenea, puteau fi incluși în C.S.S. al R.M. și ministrul Finanțelor, președintele Departamentului de Stat pentru situații excepționale, etc.
    în aceiași zi, prin Decret prezidențial, Mircea Snegur, președintele Republicii Moldova, a calificat acțiunile puciste de la Moscova din august 1991, drept lovitură de stat. în aceste condiții, toate subdiviziunile M.A.I. și K.G.B. ale Moldovei, de rând cu organele publice locale, au fost obligate să execute legile Republicii Moldova și dispozițiile conducerii moldovenești. în cadrul ședinței extraordinare a Parlamentului Republicii Moldova din 21 august 1991, președintele Mircea Snegur a declarat că, „M.A.I. și K.G.B. au fost trecute sub jurisdicția Republicii Moldova (...). Puterea de stat în U.R.S.S. a fost uzurpată de o huntă, puciștii au comis crime de stat deosebit de grave. Puciștii reprezintă interesele forțelor conservatoare reacționare a țării”. Parlamentul republicii a condamnat acțiunile de la Moscova.
    începea o nouă etapă în calea spre obținerea independenței de stat a Republicii Moldova. încă la 19 august, Mircea Snegur declara: „Prima etapă a mișcării de eliberare națională a luat sfârșit la 19 august. Lovitura de stat de la Moscova a aruncat în aer imperiul. Inițiativa politică și economică este preluată de republici, multe dintre care și-au proclamat independența. Economia națională este în pragul catastrofei. S-a creat un vacuum al puterii”.
    La 23 august 1991, a fost interzisă activitatea Partidului Comunist pe teritoriul Republicii Moldova. în schimb la Tiraspol, acțiunile puciștilor de „salvare a U.R.S.S.”, erau înalt apreciate și salutate de autoritățile locale. La 25 august, sovietul suprem al R.S.S.M.N. a adoptat „Declarația de independență” a teritoriilor din stânga Nistrului. La 27 august 1991, după declararea la 23 iunie 1990 a suveranității, Republica Moldova și-a proclamat independența de stat. în urma eșuării puciului de la Moscova, T. Botnaru, învinuit de colaborare cu puciștii, a fost demis din funcție, cu toate că mai târziu a declarat că a fost demis pe nedrept. Dar care a fost realitatea? Potrivit declarației lui Ion Costaș, pe atunci ministru de Interne al Republicii Moldova, niște cunoștințe de-ale lui din K.G.B. i-au dat de înțeles că, pentru a doua jumătate a anului 1991, sunt așteptate evenimente majore, în care chiar poate va fi implicată și armata. Era deci, o informație pe care o știau mai mulți funcționari de stat. Iar la 18 august 1990, fostul președinte al K.G.B.-ului moldovenesc, Gh. Lavranciuc, care deja lucra în K.G.B.-ul de la Moscova, a vizitat Chișinăul împreună cu un grup de colegi moscoviți. La sediul K.G.B.-ului a organizat o ședință de consfătuire, unde s-ar fi discutat despre pregătirea puciului. Deci, T. Botnaru, președintele de atunci al K.G.B.-ului Moldovei, era la curent cu ceea ce urma să aibă loc la Moscova în zilele următoare, cu toate că, situația poate fi alta: T. Botnaru putea să nu știe despre pregătirea puciului, căci în asemenea cazuri, când conducerea de la Moscova pregătea evenimente majore, de obicei, desfășurarea lor se coordona cu locțiitorul președintelui K.G.B.-ului republican, care era persoană de mare încredere a Centralei, iar restul aparatului de conducere, inclusiv președintele, rămânea în afara acțiunii.
    Conform spuselor unui fost colaborator al K.G.B.-ului moldovenesc, M. Spetețki, „K.G.B.-ul (din Republica Moldova – n.a.) știa despre pregătirea puciului. Cum se poate oare crede altfel, dacă chiar domnul Botnaru nu odată spunea că, K.G.B.-ul și în viitor se va supune K.G.B.-ului de la Moscova, că el și colaboratorii săi rămân fideli ideilor P.C.U.S. și P.C.M?”. însă, după înfrângerea puciului de la Moscova, T. Botnaru se justifica în fața „învingătorilor” în felul următor: „Eu nimic nu am știut de pregătirea loviturii de stat. Cu toate că, mă așteptam că va avea loc ceva similar. Declar oficial: în acel timp la Chișinău nu era nici un reprezentant de la Moscova al securității statului. Lavranciuc a venit cu mult înainte de 18 august, pentru a-și lua familia la Moscova. Spetețki pentru a declara asemenea prostii, a avut motivele sale. Nu corespund adevărului declarațiile lui că, (în preajma evenimentelor de la Moscova – n.a.) colaboratorii au fost rechemați din concedii și înarmați. Cu toate că, potrivit telegramei (venite de la Moscova – n.a.) erau obligați să o facă. Prima telegramă de la Kriucikov (președintele K.G.B.-ului U.R.S.S. de atunci – n.a.), cu ordinul de a asigura respectarea regimului situației excepționale, eu am primit-o la 10.00, iar la 11.30 a sosit telegrama referitoare la aducerea organelor de securitate în stare de alertă. După aceasta eu am adunat ofițerii. Am încercat să fac legătura cu vila prezidențială (a lui Mircea Snegur – n.a.), dar nu am reușit. Nu am putut face legătura nici cu mașina președintelui, hotărând să trimit o mașină după președinte. Centrul nu avea încredere în mine. De la bun început și până la sfârșit. Pe mine, ca membru al colegiului K.G.B., care se întrunea lunar, m-au invitat doar o singură dată. Nici conducerea republicii nu prea avea încredere în mine”.
    După obținerea independenței de stat a Republicii Moldova, K.G.B.-ul R.S.S.M. s-a transformat în Ministerul Securității Naționale (M.S.N.), care în urma reorganizării ulteriore, este cunoscut actualmente sub denumirea de Serviciul de Informații și Securitate (S.I.S.) al Republicii Moldova. Organele de informații și securitate ale Republicii Moldova, au fost conduse de: Anatol Plugaru (1991-1992), Vasile Calmoi (1992-1997), Teodor Botnaru (1997-1999), Valeriu Pasat (1999-2001), Vasile Ursu (2001-2007), Artur Reșetnicov (2007-...).

    5.5. Arhiva K.G.B. al R.S.S.M. – o problemă controversată de actualitate.
    încă pe timpul lui Gh. Lavranciuc (1985-1989) de către adjuncții acestuia – Munteanu și Maloman, – la ordinul Moscovei, arhivele K.G.B.-ului R.S.S.M. au fost expediate la Tiraspol, pentru a fi puse la „adăpost”, (mai bine zis, pentru a ascunde activitățile K.G.B.-ului în R.S.S.M. și a dispune de materiale compromițătoare împotriva autorităților neloiale de la Chișinău) de eventualul pericolul ca localul K.G.B. al R.S.S.M. să fie atacat de către „extremiștii” Frontului Popular din Moldova. Au fost transportate atunci circa 2.500 de dosare, inclusiv cele ale „agenților”. Tot atunci, ar fi fost „pusă la adăpost” și baza de date a rețelei de agentură a M.A.I. Restabilirea acesteia, s-a reușit doar în parte.
    Potrivit altei versiuni, transportarea dosarelor K.G.B. al R.S.S.M. la Tiraspol, s-a făcut în aprilie 1990, în urma dispozițiilor date în acest sens de președintele K.G.B.-ului moldovenesc, Teodor Botnaru, și de adjunctul acestuia, D. Munteanu. Anume Botnaru a fost acela care l-a convins atunci pe președintele M. Snegur de necesitatea transferării arhivei K.G.B.-ului R.S.S.M. la Tiraspol, făcând trimitere la incidentul din 10 noiembrie 1989, (când în urma bătăii aplicate mulțimii din stradă de către colaboratorii organelor afacerilor interne, sediul Ministerului de Interne al R.S.S.M. (ministru era Vladimir Voronin) a fost atacat de câteva sute de oameni, iar parterul a fost incendiat. Panicată, conducerea R.S.S.M. a cerut atunci Moscovei trimiterea de trupe speciale la Chișinău. După cum s-a aflat mai târziu, în noaptea de 10 noiembrie 1989, pe aeroportul Chișinău aterizaseră 11 avioane militare cu peste 2.000 de militari ai unor unități speciale ale M.A.I. al U.R.S.S.).
    în perioada de timp, cât în fruntea M.S.N. al Republicii Moldova (urmașul K.G.B.-ului și predecesorul viitorul S.I.S.-ului) s-a aflat Anatol Plugaru (1991-1992), au fost făcute mai multe încercări de a se recupera arhiva de la Tiraspol, dar toate au fost fără succes. Cercetările efectuate la inițiativa lui Plugaru au arătat că, în toamna anului 1991, Tiraspolul era gata să retrocedeze dosarele, dar conducerea M.S.N. n-a întreprins acțiuni hotărâte în acest sens. Mai târziu, Igor Smirnov a refuzat să mai discute cu Chișinăul despre retrocedarea dosarelor, declarând că le va folosi „ca un mijloc de presiune asupra Chișinăului”.
    Tot pe timpul lui A. Plugaru în fruntea M.S.N., s-a mai aflat că, transferul arhivei K.G.B. a R.S.S.M. la Tiraspol, a fost realizat la indicațiile Moscovei. Sub diferite pretexte, au fost transferate în Rusia și arhivele K.G.B. din Țările Baltice, Georgia, și alte republici ex-sovietice. Deocamdată, se pare că Moscova n-a întors nimănui arhivele transportate în Rusia la începutul anilor ’90. De exemplu, în Letonia se așteaptă să fie publicate în timpul apropiat listele foștilor agenți ai KGB-ului, dar ele vor cuprinde doar circa 4.500 de nume, numele agenților activi la data declarării independenței țării. Totuși, în anii 1953-1991, K.G.B.-ul recrutase în realitate circa 25.000 de persoane.
    După cum se mai susține, s-a reușit totuși recuperarea parțială a arhivei K.G.B.-ului R.S.S.M. (dosarele personale ale funcționarilor), însă dosarele agenturii și a colaboratorilor serviciului operativ se mai află și astăzi la Tiraspol. Din cauza lipsei dosarelor, lustrația („purificare, curățare”) de la Chișinău este greu de realizat, fiind practic imposibilă. Potrivit lui T. Botnaru, „Nu e timpul potrivit pentru aceste anchete (lustrație – n.a.) și din motivul că noi nu avem încă un stat cu adevărat independent și nu avem posibilitatea să controlăm situația, jurisdicția asupra întregului teritoriu (al Republicii Moldova – n.a.). Prin urmare, dacă am fi capabili, noi am putea să ridicăm problema la nivel de stat și să rugăm Federația Rusă să ne [re]întoarcă dosarele, fiindcă asta face parte din patrimoniul nostru național. Astăzi, nimeni n-o să ridice această problemă și chiar dacă ar face-o, Rusia nici n-ar sta de vorbă cu noi. De aceea, lustrația nu va da, pur și simplu, efectul cuvenit și nu vom ajunge la nimic”.
    Problema lustrației fostei Securități este extrem de complexă, căci pe timpul totalitarismului comunist doar „bebelușii de la creșă” nu au colaborat cu Securitatea. „Direct sau indirect, au colaborat toți – declară pe bună dreptate T. Botnaru. Am avut 16.000.000 de membri ai Partidului Comunist și un milion și ceva de candidați ai partidului în toată Uniunea Sovietică. Și în statutul partidului se spunea că fiecare membru de partid duce responsabilitate pentru securitatea statului. în toată experiența mea și a colegilor mei – continuă fostul președinte al K.G.B.-ului moldovenesc – n-a fost caz să ne adresăm unui membru de partid cu orice întrebare și să nu primim răspuns. Și asta fără ca membrul de partid să fie agent. în opinia mea, asta înseamnă cea mai directă colaborare”.
    Un alt fost șef al K.G.B.-ului R.S.S.M., Gh. Lavranciuc, declara referitor la lustrație că, nu vede „necesitatea unui asemenea lucru. Pentru că n-au fost așa de multe cazuri ca să trebuiască o lege și să începem noi să-i căutăm pe cei care au făcut ceva. Dacă ar fi fost cazuri de sute de oameni judecați din vina unor agenți, atunci da, dar așa e vorba de puține cazuri. Știți, în toți anii în care am activat eu la K.G.B., la închisoare au nimerit numai vreo patru-cinci persoane pentru activitate antisovietică. Mai mulți au fost judecați pentru violarea frontierei de stat. Unii se duceau în alte țări, alții veneau la noi. Aceștia erau reținuți și judecați. Mai erau și foarte multe dosare în cazuri de contrabandă. Din câte îmi amintesc, au fost judecați numai Șoltoianu, Gheorghe Ghimpu și nu mai țin minte cine”.

    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Descrierea situatiei din România

    este exactã
    nu este exactã
    este exageratã
    este falsã
    este exactã dar nu propune soluții
    este exactã dar nu existã solu&#



    Rezultate | Chestionar

    Voturi 21

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.65 Seconds