Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Recommend_Us
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 53 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Istorie recenta: Pavel Moraru. Basarabia sub urmasii lui Felix Dzerjinski (II)
    Scris la Thursday, February 09 @ 15:49:00 CET de catre asymetria
    Historia oculta Basarabia sub urmașii lui Felix Dzerjinski: organele securității statului în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (1940-1991).
    Din primele luni de activitate, N. Sazîkin, șeful N.K.V.D. din R.S.S.M., s-a convins că, „eliberarea” Basarabiei nu a fost dorită de locuitorii ei și erau prea multe elemente ostile regimului sovietic. Practic, marea majoritate a populației trebuia reeducată, trecută rapid la un alt mod de viață și gândire. Și acest lucru nu era ușor de realizat. Trebuiau luate măsuri radicale. El era ferm convins că, Basarabia constituie un focar periculos al antisovietismului, de aceea, în dese rânduri, a intervenit la autoritățile centrale de la Moscova, pentru a fi luate „într-adevăr măsuri drastice” în lupta cu elementele periculoase.

    Agenții recrutați, urmau să activeze în anumite zone, iar informațiile culese trebuiau să le transmită prin curieri. în caz că erau descoperiți, trebuiau să povestească legenda, potrivit căreia, sunt refugiați din Basarabia și nordul Bucovinei, și „sub nici un motiv să nu divulge misiunea”. Agenții descoperiți, de origine basarabeană sau bucovineană, erau judecați de Curțile Marțiale, „pentru crimă de înaltă trădare”. Unii au reușit să-și îndeplinească cu succes misiunile primite, iar alții au fost prinși de către serviciile speciale românești, doar după 2-3 misiuni (scurte) executate în România.
    Referitor la activitatea spionajului sovietic în România, de după pierderile teritoriale din vara anului 1940, comisarul Constantin Maimuca, sublinia: „[…] Este cunoscut că în ultimul timp Sovietele, pentru a pregăti terenul în Basarabia și Bucovina, au dat o dezvoltare mare aparatului informativ din aceste provincii, prin trimiterea unei serii întregi de noi agenți informatori, cu misiunea de a culege informații asupra mișcărilor de trupe, asupra numărului și dispozitivul pe teren al acestora, a stadiului lucrărilor de fortificații, a stării drumurilor, căilor ferate, etc.
    Această acțiune de spionaj a căpătat o dezvoltare și mai mare, datorită condițiilor prielnice pe care i le-a oferit ocuparea de către U.R.S.S. a teritoriilor cedate ca: schimbul de populație, starea de nesiguranță și confuzie a populației, creată în mare parte de oficiile comuniste, tocmai în acest scop, care au ușurat simțitor recrutarea de noi agenți.
    [...]. Cu ocazia cercetărilor s-a stabilit că, N.K.V.D. a recrutat și trimis în țară, sub pretextul repatrierii, o mulțime de indivizi, mai ales dintre cei de origine sau cu rude în România, pentru a face spionaj în favoarea Sovietelor. [...]”. Desigur că, și serviciile speciale românești au luat măsurile necesare pentru cunoașterea situației din teritoriile ocupate ale Bucovinei și Basarabiei. Interesau informațiile despre situația populației din teritoriul ocupat și în special, intențiile Comandamentului militar sovietic și dispozitivul unităților Armatei sovietice din Basarabia și nordul Bucovinei. Spre sfârșitul anului 1940, sovieticii remarcau o intensificare a activității informative românești pe Prut. La 5 noiembrie 1940, generalul Sokolov, șeful trupelor de grăniceri ale N.K.V.D., îi aducea la cunoștință generalului I. Maslennikov, adjunct al comisarului afacerilor interne, următoarele: „... în ultimul timp, situația operativă la frontiera Uniunii R.S.S. cu România s-a complicat. Sunt atestate cazuri de lansări intense de agenți ai spionajului german și românesc în teritoriul Basarabiei. Sosirea trupelor germane și staționarea lor permanentă pe teritoriul României, necesită o pază mult mai intensă a hotarului, în legătură cu acest fapt, consider necesară introducerea în statele detașamentelor de grăniceri ale N.K.V.D. al R.S.S. Moldovenești, a trei pichete liniare suplimentare.... în afară de aceasta, să fie organizate nouă pichete de rezervă”. încă în luna octombrie 1940, avându-se în vedere iminența izbucnirii războiului cu Germania, U.R.S.S. a instituit pe hotarul de vest și nord-vest, la fiecare detașament de grăniceri câte 2-3 puncte informative, fiecare cu câte 2-3 ofițeri-informatori. Către sfârșitul anului, din populația localnică au fost organizate brigăzi pentru acordarea asistenței necesare grănicerilor. Odată cu începutul războiului, mulți din componenții acestor brigăzi au fost antrenați în activitățile de informații și diversiune. în unele cazuri au fost implicați în aceste acțiuni chiar și pușcăriașii, care și-au manifestat dorința să activeze în spatele frontului inamic. Pregătirea, aprovizionarea, înarmarea, coordonarea activității operative a acestor grupuri, era efectuată de ofițerii-informatori. în unele cazuri mai speciale, pentru îndeplinirea misiunilor mai dificile, conducerea grupurilor de diversiune și informații era încredințată comandanților de grăniceri. Pe larg erau utilizate grupele de luptă și agentură, constituite încă pe timp de pace. Cu prisosință acestea erau utilizate pe Frontul de sud. La graniță cu România, de pe liniile râurilor Prut și Dunăre, paza era asigurată de Districtul de grăniceri Moldova. Pe hotarul de pe Prut erau amplasate detașamentele de grăniceri Lipcani, Bălți, Călărași și Cahul; pe Dunăre era detașamentul de grăniceri Ismail, iar litoralul Mării Negre era păzit de subdiviziunile detașamentului de grăniceri Odessa. Până la 2 iulie 1941, când armatele româno-germane au declanșat ofensiva de eliberare a Basarabiei și nordului Bucovinei, apărarea liniei hotarului sus menționat, era asigurată de unitățile Armatei IX-a și detașamentele de grăniceri.

    Executarea operațiunii de deportare a basarabenilor în Siberia (iunie 1941).
    Din primele luni de activitate, N. Sazîkin, șeful N.K.V.D. din R.S.S.M., s-a convins că, „eliberarea” Basarabiei nu a fost dorită de locuitorii ei și erau prea multe elemente ostile regimului sovietic. Practic, marea majoritate a populației trebuia reeducată, trecută rapid la un alt mod de viață și gândire. Și acest lucru nu era ușor de realizat. Trebuiau luate măsuri radicale. El era ferm convins că, Basarabia constituie un focar periculos al antisovietismului, de aceea, în dese rânduri, a intervenit la autoritățile centrale de la Moscova, pentru a fi luate „într-adevăr măsuri drastice” în lupta cu elementele periculoase. Astfel de măsuri au fost aprobate și se rezumau la deportarea basarabenilor în regiunile îndepărtate ale U.R.S.S., care soluționa problemele de ordin social-economic (facilitarea etatizării și colectivizării gospodăriilor), politic și de siguranță a statului (înlăturarea elementelor antisovietice, care într-un eventual război ar putea lupta împotriva U.R.S.S.).
    Și dacă pentru regimul sovietic această măsură era ceva normal, atunci pentru basarabeni și bucovineni (de rând cu alte popoare cucerite de U.R.S.S. în anii 1939-1940) era ceva nou, ieșit din comun și de neînchipuit. Gândul că vor fi deportați, i-a măcinat pe basarabeni chiar din primele luni de ocupație. în septembrie 1940, circula zvonul că, populația românească va fi evacuată „de la Prut în Rusia”. însă atunci, autoritățile nu au avut timp pentru aceasta, fiind implicate în măsuri de organizare a teritoriului și reprimare imediată a celor mai ostile elemente.
    La scurt timp de la numirea lui Serghei Arsentievici Goglidze ca împuternicit al C.C. al P.C. (b) din U.R.S.S. și al C.C.P. al U.R.S.S. în R.S.S. Moldovenească (7 mai 1941), acesta, la 31 mai 1941, i-a trimis lui Stalin un demers, în care explica că: în Basarabia au activat mai multe partide și organizații burgheze; șefii acestora, la „eliberarea” Basarabiei au fugit în România, însă pe loc au rămas multe elemente periculoase, care fiind susținute activ de serviciile de informații românești, duc o intensă activitate antisovietică; cea mai bine conspirată, dintre fostele organizații politice, este Garda de Fier, pregătită pentru muncă ilegală și acțiuni teroriste; legionarii din Basarabia, au încercat să stabilească legături cu centrele legionare din România, dar au fost depistați la timp de N.K.G.B.-ul chișinăuian; la fel de periculoși sunt membrii Partidului Național-Creștin (cuziștii) și cei ai Partidului Național-Țărănesc, precum și „moșierii”, „comercianții”, „albgardiștii”, etc.
    Demersul lui Goglidze se încheia cu solicitarea de a strămuta în regiunile îndepărtate ale Uniunii Sovietice, 5.000 de familii, după cum urmează: 1. activiști ai partidelor politice burgheze românești – 980 de persoane (capi de familii); 2. moșieri – 137 de persoane; 3. foști polițiști și jandarmi – 440 de persoane; 4. foști militari în Armata albă (țaristă) – 285 de persoane; 5. foști albgardiști, implicați în activități antisovietice – 83 de persoane; 6. ofițeri ai Armatei române care au desfășurat activități antisovietice – 64 de persoane; 7. mari comercianți – 1.948 de persoane; 8. proprietari de imobile mari – 411 persoane; 9. foști primari – 652 de persoane.
    La începutul lunii mai 1941, când un conflict armat sovieto-german era iminent, conducerea sovietică considera deportarea extrem de actuală și necesară, pentru ca în acest mod să se scape de acești indivizi, care puteau fi folosiți de inamic în calitate de „coloană a V-a” împotriva Sovietelor.
    Organizarea și executarea deportării a căzut pe umerii N.K.G.B. și N.K.V.D. ai R.S.S.M. Pregătirile au început cu câteva luni înainte și au inclus identificarea tuturor „elementelor sociale periculoase antisovietice” – foști moșieri, industriași, comercianți, țărani înstăriți, foști jandarmi și polițiști, membri ai partidelor „burgheze”, etc. Până la sfârșitul lunii ianuarie 1941, această activitate a luat sfârșit, când au fost întocmite listele cu aceste persoane, care urmau să fie strămutate în regiunile din Răsăritul îndepărtat al U.R.S.S. Măsura se încadra în planul general de deportare a persoanelor din Țările Baltice, Belorusia de Vest, Ucraina de Vest și Basarabia, considerate ostile și periculoase Puterii sovietice. în primăvara anului 1941, erau puse la punct chestiunile de ordin tehnic al operațiunii.
    Deci, toată munca de triere deja era finalizată, iar la venirea lui Goglidze în R.S.S.M., informațiile au fost prezentate Moscovei spre aprobare, pentru a se trece la executarea operațiunii de strămutare. Ca bază juridică a operațiunii a servit Regulamentul cu privire la modul de aplicare a deportării față de unele categorii de criminali, aprobat în mai 1941. La 7 iunie 1941, N.K.G.B. al R.S.S.M., a cerut 1.315 vagoane pentru trimiterea a 85.000 de basarbeni în regiunile Aktiubinsk, Karaganda, Kustanai, Kîzîl-Orda, Novosibirsk, ș.a.
    După încheierea măsurilor de pregătire, în noaptea de 13 spre 14 iunie 1941 (orele 02.30), cu doar nouă zile înaintea declanșării Războiului sovieto-german (22 iunie 1941), au fost deportate în regiunile Altai, Kirov, Krasnoiarsk, Novosibirsk, Omsk, în republicile Kazahă și Komi, – potrivit datelor din 14 iunie 1941 ale N.K.V.D.-ului – 29.839 de persoane din „R.S.S. Moldovenească și regiunile Cernăuți și Ismail ale R.S.S. Ucrainești” (22.648 de oameni erau din R.S.S.M.).
    Acțiunea a fost coordonată de un Consiliul Special al N.K.V.D., creat în baza hotărârii Comitetului Executiv Central al U.R.S.S. din 10 iulie 1934, care și-a extins atribuțiile asupra Basarabiei după anexarea acesteia la Uniunea Sovietică. Printre altele, Consiliul era împuternicit să decidă aplicarea pentru diverse categorii de persoane, pedepse prin strămutare, deportare și internare în lagărele de muncă pe un termen de până la 5 ani, precum și expulzarea în afara hotarelor U.R.S.S. Această instituție a fost lichidată la 1 septembrie 1953, prin dispoziția Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. Ultima lui decizie s-a referit la deportarea membrilor familiilor fostului ministru de interne, Lavrentii Beria, precum și a foștilor lui subordonați, judecați în cazul Beria (54 de persoane). Printre mulți alții din acest lot, era și S. A. Goglidze, arestat în iulie 1953 și executat în decembrie același an, fiind învinuit de implicare în crimele lui Beria. Dar până atunci, Consiliul Special, a marcat soarta multor transnistreni, bucovineni și basarabeni.
    Așadar, mii de basarabeni au fost deportați în Siberia, fără a fi judecați și fără a li se spune măcar cauza pentru care erau astfel pedepsiți. Li s-a ordonat doar: „într-un sfert de oră să fiți gata!” și de acasă erau urcați în camioane militare și duși la gara de trenuri. La gară, erau urcați în tren, câte 60-70 de persoane în vagon (de marfă). Pe vagoane scria: „Emigranți voluntari”. Pe drum erau hrăniți cu pește sărat, dar apă nu li se prea dădea, astfel că mulți au murit de sete, foame și condiții inumane de transport.
    Unii deportați, din cauza declanșării războiului și a înaintării rapide a trupelor germano-române, nu au ajuns în Siberia, fiind exterminați în mare grabă de organele speciale sovietice. Alții, au avut fericirea să fie readuși acasă de autoritățile române și germane din teritoriile ocupate ale Uniunii Sovietice.
    Operațiuni similare de „extracție a elementelor antisovietice și contrarevoluționare” a avut loc aproape simultan și în alte teritorii anexate de U.R.S.S. conform Pactului Molotov-Ribbentrop.

    Capitolul II: N.K.V.D.-ul moldovenesc în timpul Războiului germano-sovietic.
    2.1. Evacuarea autorităților sovietice din Basarabia.
    La 22 iunie 1941, a izbucnit Războiul germano-sovietic, în care s-a implicat și România, cu scopul dezrobirii basarabenilor și bucovinenilor de sub ocupația sovietică.
    Luptele pentru eliberarea Basarabiei și nordului Bucovinei, s-au încheiat la 26 iulie 1941 cu restabilirea suveranității românești în aceste teritorii.
    Dar până atunci, autoritățile sovietice au luat toate măsurile pentru a împiedica înaintarea armatelor româno-germane. A fost dispusă mobilizarea generală la „lupta contra inamicului” și „pregătirea grupurilor clandestine și de partizani, pentru acțiuni în spatele inamicului, în eventualitatea retragerii Armatei Roșii”. Au fost recrutate echipe speciale de diversiune, care trebuiau să execute: deraierea trenurilor inamice, distrugerea depozitelor de muniții și alimente care nu puteau fi evacuate în adâncul teritoriului, a telecomunicațiilor, etc. Așadar, urma să fie aplicată tactica „pământului ars” – evacuarea tuturor resurselor materiale și financiare, restul – întreprinderi industriale și comerciale, depozite, etc. – să fie distruse.
    La 24 iunie 1941, potrivit hotărârii C.C.P. al U.R.S.S., a fost creat Consiliul pentru evacuare, în frunte cu N. M. Șvernik, care urma să activeze conform deciziei luate în data 27 iunie 1941, Despre ordinea de evacuare și amplasare a contingentelor umane și bunurilor prețioase.
    Au fost date dispoziții și referitor la ceea ce nu se putea evacua. La 29 iunie 1941, I. Stalin și V. Molotov, au semnat o directivă, prin care cereau organelor de partid și de stat, următoarele: „[…] 4. în cazul retragerii forțate a unităților Armatei Roșii, a trimite (în regiunile din interiorul U.R.S.S. – n.a.) tot materialul rulant, a face să nu rămână nici o locomotivă, nici un vagon; a nu lăsa dușmanului nici un kilogram de pâine, nici un litru de carburanți […]. Toate bunurile de preț, inclusiv metalele nefieroase, grâul și combustibilul, ce nu pot fi evacuate, urmează a fi nimicite necondiționat”. în baza directivelor venite de la Moscova, șefii autorităților din R.S.S.M., au elaborat un document „strict secret”, în care era descrisă în detaliu acțiunea de distrugere a bunurilor materiale care nu vor putea fi evacuate. Secretarii organizațiilor de partid din județele, orașele și raioanele R.S.S. Moldovenești, și președinții comitetelor executive, au primit următorul ordin: toate rezervele de grâu și alimente, de fân și alte furaje, care din anumite cauze nu pot fi transportate în interiorul U.R.S.S., să fie nimicite. Culturile cerealiere și cele de plante oleaginoase, rezervele de alimente care se găsesc în depozite de lemn, „să fie stropite cu benzină sau gaz lampant și să li se dea foc”. Aceleași bunuri, din depozitele ignifuge, să fie nimicite prin dinamitare.
    Activiștii de partid, urmau să mai execute următoarele dispoziții:
    tot utilajul tehnic (selectoare de cereale, cântare, etc.), să fie concentrat în partide mici, comode pentru distrugerea lor deplină;
    bunurile materiale, care nu pot fi distruse prin incendiere (motoare, propulsoare, etc.), să fie scoase din uz, prin distrugere mecanică;
    pieile brute, blănurile care ard greu, să fie stropite cu acid sulfuric sau cu o altă substanță, care va duce la distrugerea acestor materii prime.
    Au fost desemnate persoanele responsabile de executarea tacticii „pământului ars”. Acestea dețineau funcțiile de directori sau directori adjuncți ai diverselor întreprinderi (centre de colectare a grăunțoaselor, centre de colectare a fânului, centre de colectare a pieilor, mori). Șefii depozitelor de carburanți, au primit următoarele dispoziții detaliate: „1. Toate dosarele depozitelor de carburanți vor fi arse pe foc. 2. Combustibilul și alte produse care nu vor putea fi evacuate, vor fi nimicite, iar utilajul depozitelor de petrol – distruse, fapt pentru care: a) vor fi răsucite cumpenele (stațiilor de alimentare cu petrol – n.a.); b) obturatoarele vor fi distruse cu ranga, conductele exterioare vor fi aruncate în aer, coturile burlanelor de fier subterane, vor fi astupate cu nisip și bătute cu cepuri de lemn cât mai adânc, pentru ca inamicul să nu le poată folosi pentru satisfacerea necesităților lui; c) produsele petroliere aflate în ambalaj, adică: diferite uleiuri, combustibilul, unsoarea consistentă, ambalajul deșert în stare bună, atât cel din metal, cât și cel din lemn, vor fi adunate lângă principalele rezervoare, vor fi așezate înăuntrul îndiguirii și, în caz de necesitate, vor fi deschise robinetele de scurgere ale rezervoarelor și li se va da foc.
    În cazul în care este posibilă aruncarea în aer a rezervoarelor, este necesar ca în partea de sus a fundamentelor să fie așezat materialul explozibil din 2-3 părți; d) încăperilor cu pompe și celor de locuit, care sunt ușor inflamabile, li se va da foc, stropindu-le în prealabil cu benzină sau gaz lampant, iar cele ignifuge – vor fi aruncate în aer”.
    Printre executorii acestei operațiuni, au fost desemnați: Zelinski, Frolov, Burlacenko, Psearovski, Juravliov, Șilov, etc., oameni „destul de bine verificați, curajoși, fermi și capabili să respecte secretele de stat”.
    Printre bunurile care urmau să fie evacuate în prima urgență în interiorul U.R.S.S., erau: grâul și alte produse agricole, vitele mari cornute și caii, metalele nefieroase, tractoarele, automobilele, motoarele, strungurile, aparatele electrice de sudat, generatoarele, cisternele și butoaiele, laboratoarele, aparatele medicale și medicamentele, produsele vinicole, etc. Toate acestea trebuiau să fie evacuate pe itinerarul: Nistru (Otaci, Soroca, Rezina, Criuleni, Tighina) – Balta, Pervomaisk, Kirovograd.
    Dacă nu se putea evacua, trebuia distrus în primul rând: inventarul remorcabil al tractoarelor, semănătoarele, cultivatoarele, mașinile de recoltat, treierătoarele, combinele fără de motor, etc.
    în acest document se spunea că, „Odată cu retragerea Armatei Roșii, clădirile întreprinderilor, ale punctelor de legătură telefonică, morile, fabricile de vinuri, punctele de prelucrare a strugurilor, etc., care prezintă o valoare importantă economică și industrială, vor fi distruse”. Ordinul-directivă era semnat de secretarul C.C. al P.C. (b), M. Borodin și de președintele C.C.P. din R.S.S.M., T. A. Konstantinov.
    La 4 iulie 1941, C.C. al P.C. (b) și C.C.P. al R.S.S. Moldovenești au adoptat o hotărâre specială, cu privire la crearea „condițiilor de nesuferit pentru dușman în caz de retragere forțată a unităților Armatei Roșii”. Organele N.K.V.D. trebuiau să creeze în raioanele controlate de inamic, „detașamente de partizani și grupuri diversioniste pentru lupta contra unităților armatei române”.
    Desigur că, aceste măsuri ar fi creat un vădit discomfort trupelor inamice, dar loveau în primul rând în populația civilă și compromiteau activitățile de partizani. în asemenea situație, țăranul era impus să-și păzească avutul de la incendieri și în loc să acorde concurs agenților sovietici, ei participau la prinderea și predarea lor autorităților de ocupație. Adică, aplicarea tacticii „pământului ars” și organizarea formațiunilor de partizani erau acțiuni incompatibile. Spre exemplu, renumita Zoia Kosmodemianskaia, despre care atâta s-a scris în literatura sovietică, a căzut jertfă în timpul realizării ordinului nr. 0428 (a fost prinsă de țărani, predată autorităților germane de ocupație și spânzurată). Potrivit altor date, Kosmodemianskaia ar fi incendiat gospodăriile țăranilor, executând o misiune de diversiune, pentru a-i compromite pe germani în fața sătenilor și a-i determina să se înroleze în mișcarea de partizani. De menționat este că, în primii doi ani de război, în teritoriile ocupate germanii nu au incendiat nici păduri, nici localități în care s-ar fi ascuns detașamentele de partizani.
    Autoritățile sovietice au continuat să emită dispoziții în acest sens: la 17 noiembrie 1941, a fost dat ordinul nr. 0428 al Cartierului General sovietic, semnat de I. Stalin, în care, printre altele, se spunea: „1. De a distruge și incendia până la temelie toate localitățile din spatele trupelor germane, pe o distanță de 40-60 km. în adâncime de la linia frontului și pe 20-30 km. în dreapta și în stânga de la drumuri. Pentru distrugerea localităților pe raza de acțiune indicată, să fie implicată imediat aviația, să se utilizeze pe scară largă focul de aruncătoare de grenade și artilerie, echipele de spioni, skiori și grupele de partizani-diversioniști, dotați cu sticle cu lichid inflamabil, grenade și mijloace de dinamitare. 2. în fiecare regiment să fie create echipe de vânători pentru dinamitarea și incendierea localităților, în care sunt amplasate armatele inamicului. 3. în cazul retragerii forțate a unităților noastre de pe un sector anume, să fie evacuată și populația sovietică și neapărat să fie distruse toate localitățile fără excepție, pentru ca inamicul să nu le poată folosi. 4. Consiliile militare ale fronturilor și armatele aparte, să verifice sistematic cum se realizează misiunile de distrugere a localităților pe raza sus menționată de la linia frontului”.
    După ce și-a realizat misiunea de bază – curățirea teritoriului R.S.S.M. de elementele „periculoase”, la 18 iunie 1941 N. Sazîkin a fost readus la Moscova. în locul lui la N.K.G.B. a fost transferat I. Mordoveț. Tot atunci, cu patru zile înainte de izbucnirea războiului, la conducerea N.K.V.D. din R.S.S.M. a fost numit Vasilii Dmitrienko. Acesta a luat parte la organizarea și executarea evacuării bunurilor, a funcționarilor sovietici și de partid, precum și a populației civile. Operațiunea în sine, a fost însoțită de un haos total, fapt pentru care, după retragerea administrației R.S.S.M. în interiorul U.R.S.S. și reducerile de cadre ce a urmat, Dmitrienko nu a mai prins nici un post în administrația evacuată a R.S.S.M. în scurta sa aflare în acest post, a reușit să execute misiuni odioase ordonate de șefii săi de la Moscova: miliția, împreună cu N.K.G.B.-ul republican și unitățile garnizoanei militare Chișinău, au incendiat în timpul aplicării „tacticii pământului ars”, mai multe edificii cu valoare istorică din Chișinău (inclusiv fostul sediul al C.C. al P.C.M. (b)), monumente de artă, obiective de utilitate publică – primăria, stația de aprovizionare cu apă, stația radio, etc. Arhiva, care se afla în clădirea primăriei, a ars aproape în totalitate.
    Alături de Vasilii Dmitrienko, și Iosif Mordoveț, noul șef al N.K.G.B. din R.S.S.M., a îndeplinit „misiunea guvernamentală de evacuare a capitalei Moldovei și a fost printre ultimii care au părăsit Chișinăul”.
    înaintarea rapidă a trupelor româno-germane, a împiedicat realizarea în întregime a dispozițiilor de mai sus. După cum își amintea Constantin Virgil Gheorghiu, „...bolșevicii au dat ordin populației să evacueze orașul Chișinău. După aceea au minat toate clădirile. Magazinele și casele fuseseră jefuite. Nu mai rămăsese în nici o casă, în nici un depozit, nicăieri în tot orașul, nici măcar un pumn de făină. în ziua retragerii lor din oraș, bolșevicii au aruncat casele în aer și au incendiat totul. Echipele de distrugere mergeau pe străzi, din casă în casă, aprindeau fitilul dinamitei, turnau gaz și dădeau foc. Tot atunci au început și crimele”.
    Istoricul englez Geoffrey Hosking, nota că, în teritoriile din apropierea liniilor frontului, funcționarii de partid și de stat, în panică, cuprinși de o stare de febrilitate, ardeau documentele și fugeau spre răsărit, lăsând populația în voia sorții. Colaboratorii N.K.V.D. îi executau în mare grabă pe deținuții politici care nu au putut fi evacuați în interior. Aceste probleme au fost examinate cu ușile închise în cadrul C.C. al P.C. (b) al U.R.S.S. și incluse (fără a fi date publicității) în hotărârea, Cu privire la organizarea luptei în spatele trupelor germane, din 18 iulie 1941, în care se spunea: „între timp, încă nu sunt rare cazurile când conducătorii organizațiilor de partid și sovietice din raioanele amenințate de ocupația fasciștilor germani, în mod rușinos își părăsesc posturile, se retrag în adâncul îndepărtat al teritoriului, în locuri liniștite, transformându-se de fapt în dezertori și ticăloși. Cu toate acestea, conducătorii organizațiilor republicane și regionale de partid, în unele cazuri, nu întreprind măsuri de luptă decisivă cu aceste fapte rușinoase. C.C. al P.C. (b) al U.R.S.S. cere de la toate organizațiile sovietice și de partid, și mai întâi de toate, de la conducătorii acestora, să pună capăt acestei situații insuportabile și avertizează că, partidul și guvernul nostru nu se vor opri în a aplica cele mai drastice măsuri în privința lepădăturilor și diversanților, și își exprimă convingerea că, organizațiile de partid vor lua toate măsurile pentru epurarea organizațiilor de partid de acești oportuniști și că își vor uni toate forțele pentru distrugerea inamicului pe front și în spatele frontului, pentru pregătirea victoriei noastre asupra hoardelor fasciste”.
    Despre acele evenimente din R.S.S.M., deși prin prisma românofobiei, a relatat și Piotr Șornikov. El menționa că, în fața înaintării armatelor româno-germane, „A devenit evidentă necesitatea de a evacua populația din zona acțiunilor de luptă, iar o atare zonă devenise întreaga republică”. însă, conducerea sovietică a R.S.S.M. a „interzis evacuarea neautorizată”, care era calificată „drept dezertare”. Șornicov argumentează decizia conducerii sovietice de la Chișinău în felul următor: „evacuarea populației ar fi dereglat întreaga viață din R.S.S. Moldovenească, ar fi complicat încorporarea persoanelor supuse serviciului militar. Aglomerările de refugiați pe drumuri ar fi putut paraliza transporturile militare, așa cum s-a întâmplat în Franța în anul 1940. Conducerea republicii avea nevoie de timp pentru a obține permisiunea C.C. al P.C. (b) din toată Uniunea și a comandamentului militar (pentru evacuarea populației civile – n.a.)”. Conducerea republicană a ordonat la 22 iunie 1941: „organizațiile de partid și organele sovietice trebuie să ia măsuri decisive pentru a nu admite evacuarea neautorizată a populației și blocarea drumurilor de către refugiați”. După cum am reiese, autoritățile nu au luat măsuri pentru evacuarea populației civile și a o pune la adăpost, protejând-o de efectele operațiunilor militare. A dispus la 29 iunie 1941, doar „evacuarea tuturor bunurilor materiale”. Evacuarea populației a fost permisă „abia la 4 iulie”, atunci când nu mai avea nici un rost – „timpul pentru evacuare fusese ratat”.
    în general, odată cu declanșarea Războiului germano-sovietic, autoritățile sovietice din R.S.S.M., au avut un comportament deosebit de bestial față de populația civilă, care își aștepta eliberatorii, iar ocupanții care veniseră falnici în iunie 1940, erau forțați să se retragă.
    Și dacă la retragerea autorităților române din Basarabia și nordul Bucovinei, totul a fost lăsat intact (în conformitate cu punctul 4 al ultimatumului sovietic din 28 iunie 1940, adresat Guvernului României), atunci la reîntoarcere, în iunie 1941, autoritățile române au găsit aproape totul distrus. Și s-a distrus cu o sălbăticie nemaipomenită, lovindu-se nu în autoritatea românească, ci în primul rând, în populația Basarabiei și nordului Bucovinei.
    Printre funcționarii care nu au reușit să se retragă în adâncul U.R.S.S., a fost chiar procurorul republicii, Serghei Bondarciuk, capturat de autoritățile române. Se știa că, Procuratura, de rând cu organele de securitate și de interne, a desfășurat o luptă aprigă cu adversarii Puterii sovietice, numiți „culaci”, „teroriști”, „provocatori”, „naționaliști”, etc. Cu ușurință a fost demonstrată complicitatea lui la represiunea populației basarabene, fiind judecat și executat.

    2.2. Organizarea acțiunilor de diversiune în teritoriul părăsit.
    După declanșarea ostilităților împotriva Uniunii Sovietice (22 iunie 1941) și înaintarea trupelor româno-germane în teritoriul Basarabiei și nordului Bucovinei, organele N.K.V.D.-N.K.G.B. ale R.S.S. Moldovenești, în frunte cu șefii săi, s-au evacuat cu celelalte autorități sovietice (printre ultimele) în adâncul U.R.S.S. Au lăsat pe loc mai mulți agenți-informatori (aparatul de agentură) și teroriști, care să acționeze subversiv împotriva inamicului. Aceștia, însă, nu au apucat să-și execute misiunile, căci au fost anihilați prin acțiunile energice ale serviciilor contrainformative românești, ale poliției și jandarmeriei. Unul din serviciile informative ale Armatei române raporta în acele zile că, „Serviciul de spionaj sovietic, care până la declanșarea operațiunilor, din cauza condițiunilor prielnice, a lucrat în general, foarte bine, – după începerea operațiunilor, activitatea lui a fost simțită prea puțin”.
    într-adevăr, sovieticii nu au reușit să organizeze o bună activitate de spionaj și terorism în teritoriile Basarabiei și a nordului Bucovinei, fiind anihilate de serviciile contrainformative românești. Imediat după declanșarea războiului, autoritățile de la Kremlin au luat măsuri pentru a lupta pe toate căile cu inamicul. în conformitate cu directiva C.C.P. și C.C. al P.C. (b) al U.R.S.S. din 29 iunie 1941, Cu privire la mobilizarea tuturor forțelor și mijloacelor pentru distrugerea ocupanților fasciști și a dispozițiilor date de I. V. Stalin în discursul radiofonic din 3 iulie, precum și a hotărârii C.C. al P.C. (b) al U.R.S.S. din 18 iulie 1941, Despre organizarea luptei în spatele trupelor germane, s-a preconizat constituirea detașamentelor de partizani și a grupelor de diversiune pentru acțiuni în spatele inamicului.
    După cum susțin istoricii ruși, deja în prima zi de război, pe hotarul româno-sovietic, grupele de luptă și agentură de pe lângă trupele de grăniceri, au obținut primele succese: o grupă a detașamentului de grăniceri Ismail, a trecut linia frontului în sectorul comunei Lascar Catargi și a luat prizonieri 7 soldați și un ofițer din trupele române de grăniceri. O zi mai târziu, la 23 iunie 1941, aceiași grupă ar mai fi capturat încă 10 soldați români și 2 mitraliere. O altă grupă, la 25 iunie 1941, a distrus legătura telefonică Chilia – Reni – Tulcea, la 28 iunie 1941, a lichidat efectivul Bateriei 13 Artilerie al Regimentului 13 Infanterie român.
    în timpul retragerii unităților Armatei roșii, detașamentele de grăniceri de la granița cu România, au pregătit și lăsat pe loc, pentru a acționa în spatele trupelor inamice, 14 grupe de diversiune și spionaj. Iar în perioada rezistenței pe Nistru, au fost pregătite și lansate 20 de astfel de grupe și 2 grupe de luptă și agentură.
    Detașamentul de grăniceri Odessa, a reușit în primele două luni de război să înființeze și să lanseze în 17 localități ocupate de inamic, 21 de grupe de partizani, cu un efectiv de 100 de persoane.
    Au fost lăsați în mare grabă, la retragere, agenți care nu și-au putut executa misiunile. După cum menționează și istoriografia sovietică, în anul 1941, înaintarea rapidă a trupelor româno-germane nu a permis crearea unei rețele a organizațiilor clandestine comuniste și de spionaj în Basarabia, Bucovina și alte teritorii din Vestul U.R.S.S. într-o lucrare mai recentă, se confirmă buna activitate contrainformativă a serviciilor speciale românești în primele luni de război: „Odată cu începutul războiului, activitatea organelor securității de stat din R.S.S.M. a fost sistată. A rămas doar numerosul aparat de agentură a departamentului. însă atitudinea ostilă față de aceasta a majorității populației, precum și organizarea unei antirețele eficiente a siguranței române, a condus la faptul că cea mai mare parte a agenturii sovietice a fost capturată încă înainte de sfârșitul anului 1941 – (subl. n.)”.
    Istoricii ruși menționează că, la începutul războiului, peste linia frontului a fost lansat un număr mare de spioni și grupe de spionaj. însă, această încercare de a compensa lipsa agenturii necesare în teritoriile cucerite de inamic, prin lansări de spioni și grupe de diversiune, nu a dat rezultatul așteptat, deoarece mulți dintre ei „erau fără experiență și instruiți în grabă”. Ei ori erau arestați de inamic, ori pierdeau legătura cu Centrala. în general, menținerea legăturii cu Centrala, a constituit o mare problemă pentru spionii sovietici din spatele frontului inamic.
    Așadar, pe toată perioada războiului din anii 1941-1944, în Basarabia, Bucovina și Transnistria, organele de siguranță românești au reușit să prevină și să combată cu efect acțiunile grupurilor de agenți-informatori și teroriști sovietici, activitatea serviciilor speciale sovinăuntrul etice în aceste teritorii fiind inexistentă.

    Capitolul III: Organele securității moldovenești de la „eliberarea” din 1944 și până la procesul de destalinizare.
    3.1. Reinstaurarea autorităților sovietice în Basarabia. Organele securității statului și ale afacerilor interne în anii postbelici.
    La începutul anului 1944, Basarabia și Bucovina erau amenințate de o nouă ocupație sovietică. în lunile martie-aprilie, autoritățile române au desfășurat operațiunea de evacuare a acestor teritorii, urmată imediat de cucerirea Bucovinei și a nordului Basarabiei de către armatele sovietice.
    în martie 1944, în urma recuceririi de către sovietici a părții de nord a Basarabiei, la Soroca (capitala temporară a „R.S.S. Moldovenești”) s-au stabilit Prezidiul Sovietului Suprem al R.S.S. Moldovenești, în frunte cu F. Brovko și C.C. al P.C. (b) din Moldova, în frunte cu secretarul doi, N. Salagor. Aceste organe superioare de stat și de partid și-au început activitatea prin crearea organelor locale de conducere.
    Au revenit și structurile N.K.V.D.-ului, care în prima fază, alături de contrainformațiile militare, au acordat asistență autorităților militare. Reorganizarea N.K.V.D.-ului R.S.S.M. a început, de facto, în februarie 1944, odată cu formarea grupurilor operative în orașul Kiev, pentru a fi trimise în teritoriile reocupate împreună cu unitățile Armatei sovietice, una din misiuni fiind reconstituirea aparatului organelor afacerilor interne existent în R.S.S.M. în anul 1940/1941. Comisar al afacerilor interne a fost numit de Moscova Mihail Markeev, care abia în august 1944, va fi confirmat în funcție de Prezidiul Sovietului Suprem al R.S.S. Moldovenești. La 15 aprilie 1944, a demarat, de jure, procesul de restabilire a structurii organizatorice a N.K.V.D.-ului R.S.S. Moldovenești, prin semnarea la Kiev, de către vice-comisarul Semionov a ordinului nr. 1 care prevedea numirea în funcție a primilor 7 funcționari ai N.K.V.D.-ului moldovenesc.
    Astfel, la începutul lunii aprilie, a fost declanșat procesul de transformare a grupurilor operative în structuri organizatorice ale N.K.V.D. al R.S.S.M. și completarea lor cu cadre sosite din R.S.S. Ucraineană, R.S.F.S. Rusă și R.S.S. Turkmenă.
    în aceiași lună, la Soroca s-a transferat aparatul central republican al N.K.V.D. La 15 mai 1944, a de către M. Markeev a fost semnat ordinul nr. 2, prin care au fost numiți în funcție a încă 6 persoane; în ziua de 23 mai, a fost semnat ordinul nr. 3 și nr. 4, fiind numiți în funcție încă 309 funcționari ai organelor de miliție din secțiile județene, raionale și orășenești, inclusiv ale celor din teritoriile rămase sub administrația română.
    Apoi, a urmat completarea cu funcționari a aparatului central. La 24 mai 1944, prin ordinele nr. 6 și nr. 7, au fost numiți în funcție șefii și șefii-adjuncți ai Direcției miliției muncitorești-țărănești, ai Secției pentru lupta contra banditismului, Secției contrainformații SMERȘ, Secției instituțiilor penitenciare, Secției serviciului pompieri, Secției pașapoarte și vize, Secției personal, Secției aprovizionare și logistică, Secției operative, Secției inspectoratului de stat auto, Secției speciale nr. 1, Secției de contracarare a vagabondajului și protejare a copiilor fără tutelă, Secției de construcții, Secției medicale, Secției coloniilor de muncă corecțională, Secției arhive, Secției finanțe, Secției de mobilizare și apărare antiaeriană. Absolut toate cele 237 de funcții din aparatul central al N.K.V.D., au fost completate cu cadre aduse din regiunile răsăritene ale U.R.S.S. și R.S.S. Ucrainene.
    Una din primele măsuri executate de N.K.V.D. a fost realizată în baza deciziei speciale din 9 aprilie 1944. Era vorba de o decizie criminală, prin care bărbați, femei și copii basarabeni au fost mobilizați și trimiși pe câmpurile minate de unitățile militare germano- române în retragere, pentru a le curăți de mine. în raioanele Cornești și Ungheni au fost „curățite” de mine 105 hectare, timp în care și-au pierdut viața 377 de civili. Astfel de măsuri se luau de către sovietici atunci când se pregătea ofensiva armatelor sovietice: pentru a cruța viața soldaților, necesari în lupte, autoritățile sovietice adunau cu forța populația din localitățile aflate în preajma liniei frontului și o mânau pe câmpurile minate. Cei care mureau erau trecuți pe contul „crimelor” comise de germani.
    Un soldat german a fost martor ocular al unei astfel de „metode” de „curățite” a câmpurilor minate. într-o scrisoare trimisă acasă, el scria: „...Mase mari compacte de oameni mărșăluiau umăr la umăr pe câmpurile cu mine, pe care noi cu câtva timp în urmă le amplasasem. Civili și ostași din batalioanele disciplinare mergeau înainte ca niște mașini-automate. în rândurile lor apăreau breșe doar atunci când cineva era omorât sau rănit de explozia minei. Se lăsa impresia că acești oameni nu sunt derutați și nu au frică. Noi observam că, cei care cădeau erau împușcați de un val nu prea mare de comisari sau ofițeri, care mergeau din urmă, la o mică distanță de jertfele pedepselor...”.
    După realizarea operațiunii Iași-Chișinău și capitularea României (23 august 1944), întreaga Basarabie a revenit sub ocupația sovietică. Autoritățile R.S.S. Moldovenești s-au reinstalat la Chișinău, în capitala reînființatei republici. Frontiera R.S.S.M. a fost restabilită conform Decretului Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. din 4 noiembrie 1940, privind delimitarea frontierei dintre R.S.S. Ucraineană și R.S.S. Moldovenească. Deci, în 1944 a fost reconfirmată frontiera sovieto-română din anul 1940.
    în noile teritorii recucerite, cu multe elemente periculoase antisovietice, au reintrat în funcțiune subdiviziunile N.K.V.D. Acestea au contribuit la restabilirea și consolidarea puterii sovietice prin teroare. Regimente întregi de soldați și milițieni, efectuau săptămânal câteva razii prin satele și orașele Basarabiei. Veneau pe neașteptate, la diferite ore de noapte sau zi, pentru a-i căuta pe legionari, cuziști, colaboraționiști, naționaliști, pe cei ce au ocupat funcții în organele românești administrative sau de menținere a ordinii, etc. S-a evidențiat prin teroare batalionul 224 de pușcași al Brigăzii a 25-a N.K.V.D., care la 25 august 1944 a intrat în Chișinău și a început curățirea orașului de elementele contrarevoluționare, cu scopul de a pregăti capitala pentru sosirea Guvernului R.S.S.M. și a C.C. al P.C. (b) M. Atunci, numai în suburbiile Chișinăului, au fost depistate 7.696 de „elemente dușmănoase și contrarevoluționare”.
    Această brigadă, a organizat în județul Chișinău peste 20 de razii și ambuscade, în județul Cahul – 15, în județul Tighina – 2. Asemenea operațiuni de intimidare și înspăimântare a populației, au fost organizate în toate cele 9 județe ale Basarabiei. Numai în județele Cahul, Tighina și Chișinău, au fost arestați peste 18.000 de cetățeni, inclusiv 979 de persoane care nu doreau să-și facă serviciul militar în Armata sovietică, 4.000 de colaboraționiști cu administrația română, 2.060 de persoane care nu aveau buletin de identitate, 258 de persoane revenite din prizonierat. Peste 2.000 de ofițeri și ostași ai Armatei române au căzut victime ale acestor operațiuni represive.
    Procesele judiciare erau intentate de organele de securitate în acord cu cele militare specializate. De pildă, problemele legate de ghetto-ul din Râbnița au fost examinate de colaboratorii secției de contrainformații SMERȘ a Armatei a 4-a de șoc a Frontului II Ucrainean și de organele securității republicane. Procesele judiciare erau sumare, bazate pe legislația U.R.S.S. sau R.S.S. Ucrainene (deținuții erau condamnați în baza prevederilor punct. 1 și 2 ale Decretului Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. din 19 aprilie 1943 și articolelor 296-297 ale Codului penal al R.S.S. Ucrainene – „trădarea patriei socialiste”). Pedepsele au fost drastice: deținuții au fost condamnați la moarte prin împușcare cu executarea rapidă a sentințelor sau deportați în lagăre de muncă silnică în regiunile de răsărit ale U.R.S.S., pe 10-20 de ani. Odată cu condamnarea deținuților erau supuși represaliilor toți membrii familiei, ajunși la vârsta majoratului. Printre categoriile ce erau verificate de sovietici figurau și membrii Partidului Comunist, care în timpul războiului s-au aflat pe teritoriul Basarabiei „ocupate”. în urma cercetărilor efectuate, dintre cei 496 de comuniști rămași în timpul războiului pe teritoriul Basarabiei, doar la 33 le-a fost recunoscută calitatea de „membru de partid”, restul fiind admonestați, excluși din partid sau chiar condamnați.
    Revenirea la Chișinău a organizațiilor și instituțiilor sovietice republicane, a fost însoțită de excese și acte de samavolnicie, în special la distribuirea spațiului administrativ și locativ, însoțită de evacuarea forțată a locuitorilor acestor imobile, jefuirea și însușirea averii acestora, încât C.C. al P.C. (b) M. s-a văzut nevoit să sesizeze conducerea de partid de la Moscova. într-o scrisoare expediată la 15 septembrie 1944 lui Gh. Malenkov, N. Salagor relata despre aceste fapte comise de lucrătorii grupurilor operative ale comisariatelor populare și instituțiilor republicane, printre care se evidențiau, în primul rând, cele ale funcționarilor organelor și unităților N.K.V.D., care afișau pe pereții multor case, inclusiv pe edificiile sinagogilor și ale caselor de rugăciuni baptiste, tăblițe cu inscripția: Занято НКВД („Ocupat de N.K.V.D.”) sau Забронированно НКВД („Rezervat de N.K.V.D.”), ocupând cartiere și străzi întregi.
    Protestele locuitorilor față de aceste abuzuri, erau inutile. Cei care încercau să protesteze, erau imediat arestați și dispăreau fără urmă. Posturile de gardă instalate lângă aceste imobile, aveau misiunea să nu permită nimănui să intre în clădiri. Numai în raionul Krasnoarmeisk al Chișinăului, au fost instalate 50 de posturi pentru paza imobilelor abuziv ocupate. „Prin acțiunile lor, menționa Salagor, unii lucrători ai N.K.V.D.-ului au destabilizat activitatea normală a sovietului orășenesc, în vederea evidențierii și distribuirii organizate a spațiului locativ, au subminat autoritatea organelor N.K.V.D.-ului, creând condiții favorabile pentru agitația dușmănoasă”.
    Operațiunile militare au distrus în cea mai mare parte Chișinăul, lăsând multă lume fără adăpost. Iar cei cu imobilele neatinse sau ușor avariate, erau dați afară de autorități. în general, problema locuințelor în U.R.S.S. în primii ani postbelici, era extrem de acută. Regiunile occidentale ale U.R.S.S., erau în mare parte distruse de război. Circa 25 mil. de oameni au rămas fără adăpost. Și cu toate acestea, construcția de locuințe și repararea clădirilor vechi sau avariate decurgeau foarte încet.
    La 15 martie 1945, C.C. al P.C. (b) din U.R.S.S. a format Biroul C.C. al P.C. (b) din U.R.S.S. pentru Moldova. Acest organ de partid avea rolul de conducător, supraveghetor, controlor și informator, privind evenimentele din Moldova. Era alcătuit din 16 membri, în frunte cu F. M. Butov (1945-1947), apoi cu V. A. Ivanov (1947-1949). Până în 1950, acest Birou, constituia principala verigă politică în R.S.S.M. întregul sistem de conducere politică, economică, administrativă și militară depindea de Moscova. Biroul Politic al P.C.(b) din U.R.S.S., Consiliul de Miniștri al U.R.S.S. și Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S. soluționau toate problemele-cheie din acest teritoriu.
    A fost reorganizat N.K.V.D.-ul și N.K.G.B.-ul R.S.S. Moldovenești. Funcționarii acestora, în mare parte, erau aceiași care activaseră aici în anul de ocupație 1940/1941. în fruntea N.K.G.B. a fost numit colonelul Iosif Lavrentievici Mordoveț (1944-1955) (avansat ulterior, până la gradul de general-maior), care pe timpul ocupației trecute a fost adjunctul lui N. Sazîkin, iar acum urma să se ocupe, în condițiile dificile de după război, de formarea aparatului republican al securității statului, prin aducerea ofițerilor de securitate din Rusia, Ucraina, etc.
    E de menționat că, în R.S.S.M. au fost „importate” din Rusia și Ucraina o mulțime de cadre de partid și de stat. Numai în aprilie-iunie 1944, aici au sosit 1.274 de activiști de partid și de stat, iar în 1944-1956 – peste 22.000. Aceștia au constituit temelia pe care se sprijinea conducerea de la Kremlin în promovarea politicii sale în R.S.S.M. la congresele II-VI ale P.C. (b) M., nici un român basarabean nu a fost ales în componența Biroului C.C. al P.C. (b) din Moldova (în anii Ž50-`70, cel mai mic procentaj al localnicilor în conducerea de partid a fost înregistrat în R.S.S. Moldovenească și R.S.S. Kazahă). Posturile-cheie au fost ocupate de cei veniți din alte republici și de câțiva români din Transnistria. în 1944, din 87 de funcționari de partid, doar 20 se declarau moldoveni, iar din 267 de funcționari de stat, numai 32.
    Este de subliniat că, problema cadrelor a dominat mult timp agenda politică din R.S.S. Moldovenească. La Plenara a III-a a C.C. al P.C.(b) M., subiectul principal al discuțiilor conducerii republicane l-a constituit politica de cadre. în cuvântarea sa, F. Brovko, președintele Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S.M., a remarcat că, „... în republică domină cadrele ruse sau ucrainene, trimise de organele centrale unionale care nu cunoșteau acest teritoriu, oamenii și nici limba băștinașilor. Dar au trecut deja trei luni [de când a fost instaurat regimul comunist] și e timpul să ne considerăm moldoveni, fapt despre care putem menționa peste tot”. în viziunea lui F. Brovko, cadrele aflate în republică și care doreau să ocupe funcții importante trebuiau să cunoască „limba moldovenească”, pentru a înțelege mai bine aspirațiile populației. Analizând organizația republicană de partid, Brovko constata că, anumite cadre activau deja „de un an și jumătate, dar care până în prezent nu au depus nici un efort pentru a cunoaște limba băștinașilor”, situație identică cu anul 1940. Prin promovarea cadrelor din stânga Nistrului, în detrimentul celor din dreapta Nistrului, Moscova încerca astfel să implanteze în conștiința primilor statutul lor privilegiat, iar în a celor din urmă perpetuarea și adâncirea complexului de inferioritate.
    La conducerea N.K.V.D., în august 1944, a fost confirmat în funcție general-maiorul Mihail Markeev (1944-1946). Era în curs de refacere și sistemul organelor afacerilor interne republicane, ajutate o perioadă la „curățirea teritoriului”, de sus menționata Brigadă a 25-a N.K.V.D.
    Pentru realizarea atribuțiilor sale, N.K.V.D.-ul avea la dispoziție efectivul militarizat al miliției muncitorești-țărănești, efectivul de comandă și de trupă al instituțiilor penitenciare și al serviciului de pompieri, unități speciale ale trupelor de interne și ale trupelor de grăniceri.
    Una dintre cele mai importante componente ale structurii organizatorice a N.K.V.D. o constituia Direcția miliției muncitorești-țărănești și secțiile sale județene, raionale și orășenești. Aceasta dispunea în 1944, de un efectiv de 2.074 de persoane, care reprezenta 66 % din întregul efectiv al organelor afacerilor interne.
    Pe parcursul lunilor mai-iunie 1944, au fost aprobate statele și structura organizatorică a secțiilor județene, orășenești și raionale ale N.K.V.D. din R.S.S. Moldovenească, precum și a altor structuri organizatorice ale sale. în republică au fost instituite 6 secții județene ale N.K.V.D. (Chișinău, Bălți, Orhei, Bender, Soroca și Cahul) și 52 de secții raionale. O secție județeană avea un efectiv de 200-500 de persoane și era constituită din: șeful secției, șef-adjunctul secției, secretariat, grupul pentru mobilizare, comenduirea, grupul personal, grupul evidență operativă, contabilitatea. Șef-adjunctul secției județene coordona activitatea secției de miliție, compusă din: biroul politic, biroul special, biroul miliție judiciară, biroul luptă contra delapidărilor proprietății socialiste și a speculei, biroul de adrese, biroul de înregistrare a actelor de stare civilă, biroul de pașapoarte și înregistrare, serviciul de pregătire profesională și de luptă, inspecția auto de stat și împuterniciții de sector.
    Secția județeană era constituită din secții raionale de miliție, fiecare cu un efectiv de 20-40 de persoane, dirijată de șeful secției raionale a N.K.V.D., care exercita și atribuțiile șefului secției raionale de miliție.
    O componentă importantă a N.K.V.D. era Secția instituțiilor penitenciare. în anul 1944, își reluase activitatea cele 8 penitenciare de pe teritoriul R.S.S. Moldovenești: Chișinău-2, Soroca-1, Bălți-2, Tighina-l, Cahul-1, Orhei-1. în primăvara-vara anului 1944, au mai fost deschise încă cinci colonii de muncă corecțională, în satele Valea-Norocului, raionul Florești, Alcedar, raionul Rezina, la Tiraspol, Chișinău și la stația de cale ferată din Basarabeasca. După finalizarea celor mai importante construcții din republică, între anii 1949-1951 aceste colonii au fost închise.
    Deoarece vagabondajul în rândul copiilor era în continuă creștere, în baza Hotărârii C.C.P. al R.S.S.M. din 26 septembrie 1944, au fost înființate 2 colonii pentru minori: la Soloneț, cu o capacitate de 300 de locuri și la Chișinău, cu o capacitate de 500 de locuri și șapte puncte de triere a copiilor: Chișinău-100 de locuri, Tiraspol-75 de locuri, Orhei-50 de locuri, Râbnița-75 de locuri, Bender-75 de locuri, Cahul-50 de locuri, Soroca-50 de locuri și Bălți-75 de locuri. între anii 1949 și 1952, majoritatea lor au fost închise, păstrându-se doar centrele de triere de la Chișinău și Bălți. începând cu anul 1952, la Râbnița funcționa o colonie pentru băieți.
    La 8 august 1944, C.C.P. al R.S.S. Moldovenești a adoptat Hotărârea nr. 182 care prevedea instituirea în cadrul secțiilor județene, raionale și orășenești ale N.K.V.D., inspectorate pentru minori. Astfel de inspectorate au fost înființate în județele Soroca, Orhei, Bălți și în orașele Tiraspol și Râbnița. După ocuparea întregului teritoriu al Basarabiei de către Armata sovietică, în baza Hotărârii nr. 182 din 24 noiembrie 1944, asemenea inspectorate au fost înființate și în orașele Chișinău și Bender.
    în primăvara anului 1945, în conformitate cu ordinele N.K.V.D. al U.R.S.S., pe teritoriul R.S.S.M. au fost înființate trei lagăre de muncă pentru prizonierii de război: lagărul nr. 103 din Bălți, cu o capacitate de 4.000 de prizonieri, lagărul nr. 104, din Bender, cu o capacitate de 5.000 de prizonieri și lagărul nr. 198 din Chișinău, cu o capacitate de 10.000 de prizonieri. în trimestrul al IV-lea al anului 1945, lagărele de muncă pentru prizonierii de război nr.103 și nr.104 vor fi desființate, iar nr. 198 va fi reorganizat, având în subordine pe întreg teritoriul R.S.S. Moldovenești, mai mult de 11 sectoare. La 1 ianuarie 1946, în acest lagăr erau deținute 10.470 de persoane.
    în primăvara anului 1944 și-a reluat activitatea Serviciul de pompieri, prin formarea unităților respective în orașele Bălți, Soroca, Râbnița și Briceni. în localitățile sătești erau organizate echipe de pompieri voluntari. în trimestrul III al anului 1944, în republică au fost organizate deja 418 echipe de pompieri voluntari cu un număr de 7549 de persoane. în perioada august-septembrie 1944, au fost formate unități de pompieri încă în 11 orașe și orășele, printre care Cahul, Leova, Orhei, Comrat și Călărași. în luna octombrie 1944, de acum în 18 orașe și orășele, erau înființate unități ale serviciului de pompieri. Conform Hotărârii C.C. al P.C.M. din 15 decembrie 1944, Serviciul de pompieri din orașele Chișinău și Tiraspol, a fost militarizat.
    în baza Hotărârii C.C.P. al R.S.S.M. nr. 163 de la 1 august 1944, și-a reluat activitatea Secția pentru arhivele statului. Așadar, reinstalarea organelor afacerilor interne în R.S.S.M. s-a făcut în câteva etape: I. martie-aprilie 1944 – lansarea în Transnistria și în nordul Basarabiei a grupelor operative, pentru pregătirea terenului, în vederea reinstalării organelor afacerilor interne, precum și a organelor publice locale de stat (în baza dispozițiilor C.C. al P.C. (b) din Moldova); II. mai-octombrie 1944 – continuarea procesului de completare a structurilor N.K.V.D. al R.S.S. Moldovenești, cu cadre aduse din alte regiuni ale U.R.S.S.
    Deosebit de greu s-a reorganizat Procuratura R.S.S.M. Cauza principală consta în insuficiența cadrelor. Dacă completarea aparatului de partid și de stat al R.S.S.M. s-a făcut prin detașarea funcționarilor din alte regiuni ale U.R.S.S., atunci completarea Procuraturii nu a fost ușoară, căci insuficiența juriștilor era resimțită în toată Uniunea Sovietică. Viitorii colaboratori ai Procuraturii erau selectați din rândul celor demobilizați de pe front, urmând să treacă cursuri de scurtă durată de inițiere în știința juridică sau să urmeze studiile prin corespondență la filiala Institutului Juridic Unional. Din aceiași cauză, nu erau prea mulți candidați nici la postul de procuror al republicii, în care a fost numit Feodosii Doncenko (1944-1946).
    În Procuratură erau angajate persoane cu o vârstă de minim 24-25 de ani, absolvente a cel puțin 7 clase și care nu s-au aflat „în teritoriul vremelnic ocupat”. Era de dorit, dar nu obligatoriu, candidatul să cunoască limba moldovenească (română). în schimb, obligatoriu candidatul era trecut printr-o verificare specială privind loialitatea și moralitatea lui (aceste verificări se făceau și pe parcurs, pentru a-i identifica pe cei care „nu merită credibilitatea politică ce i s-a acordat”, pe cei ce „moral s-au dezagregat”, etc.). Organele securității statului, în dese rânduri au atacat Procuratura, pe motiv că „acolo s-au cuibărit” diverse elemente antisovietice și nu se iau măsuri pentru înlăturarea lor. Nu o dată, conducerea Procuraturii a intervenit la C.C. al P.C.M. (b), cerând să fie protejată de aceste suspiciuni nefondate. Procuraturile raionale și de județ erau instalate în edificii destul de vechi, iar aprovizionarea cu apă, electricitate și căldură se făcea cu întreruperi. Acută era și insuficiența hârtiei și cernelei. Documentele erau întocmite pe verso la documentele românești sau chiar la cele țariste, iar textele documentelor, pentru economie, erau extrem de laconice. Instalată în perioada anilor 1944-1952 în imobilele din strada Vlaicu Pârcălab (fosta 28 iunie 1940) nr. 36 și 38, instituția condusă de I. Mordoveț a reușit într-un timp foarte scurt să-și consolideze pozițiile, devenind atotputernică și extrem de temută, la fel cum era și în restul Uniunii Sovietice. Abuzurile funcționarilor securității erau rareori sancționate. Aceasta era și din cauza statutului special de care beneficiau organele de securitate, statut acordat în mod tacit de autoritățile centrale ale U.R.S.S. Organele de securitate serveau regimul și pentru aceasta beneficiau de tutela regimului. Acest lucru a creat un haos instituțional de proporții. Domnea abuzul și corupția. Și nu numai în cadrul organelor securității statului. Funcționarii noii autorități aveau un nivel scăzut de pregătire, fiind fără studii serioase: „doar 4 din cei 71 de secretari ai comitetelor raionale de partid aveau – potrivit istoricului Ion Șișcanu – studii superioare, 26 din ei având doar 1-4 clase. Un tablou cu adevărat uluitor. Dar asta era realitatea. Sistemul totalitar bolșevic nu miza pe intelectuali (inteligenți, independenți în gândire și acțiune, cu studii, calități, etc.). în condițiile negării și distrugerii «lumii vechi» erau avansați cei mai înrăiți, intoleranți, «pragmatici», hotărâți. Aceștia realizau «linia partidului», fără a pune la îndoială vreo hotărâre ori indicație scrisă sau verbală. Aceștia constituiau «osatura» dictaturii proletariatului ce se instaurase în Moldova Basarabeană”.
    Aveau un nivel scăzut de pregătire, dar și extrem de abuzivi cu populația pe care o subjugase. Primii care au avut un comportament nedemn, au fost ostașii Armatei sovietice. La 18 aprilie 1944, vice-comisarul poporului pentru afacerile interne al R.S.S. Moldovenești, M. Orlov, raporta la Moscova că, „în perioada martie-aprilie [1944], acțiuni dușmănoase deschise și grupări banditești în teritoriile ocupate ale R.S.S. Moldovenești n-au fost înregistrate. Dar, în același timp, au fost înregistrate nenumărate cazuri de jafuri și tâlhării din partea soldaților Armatei Roșii”.
    Primele proteste ale populației, s-au îndreptat anume împotriva abuzurilor militarilor din Armata sovietică. Deși, autoritățile militare erau de părere că, aceste acțiuni „discreditează ofițerii și soldații Armatei Roșii, aduc prejudicii economiei naționale și favorizează activitatea subversivă a elementelor antisovietice”, măsuri drastice pentru a le stopa, nu s-au luat. Măsuri nu s-au luat, deoarece era o lipsă totală de coordonare în activitatea organelor puterii și în primul rând, a comitetelor raionale de partid și a comisariatelor militare, ultimele încercând să domine.
    Multe abuzuri s-au comis chiar la mobilizarea basarabenilor în Armata sovietică: funcționarii comisariatelor militare luau mită în schimbul oferirii de scutiri sau amânări de mobilizare, intimidau recruții prin trimiterea pe front, pentru a estorca în acest fel, diverse bunuri; utilizau supușii militari în scopuri personale, etc. Toate aceste abuzuri, dar și nedorința de a lupta pentru o armată străină, împotriva fraților din Armata română, a dus la creșterea numărului dezertorilor și a celor ce se eschivau de la recrutare în Armata sovietică. în unele localități, autoritățile militare au luat în calitate de „ostatici” soțiile și părinții supușilor militari care nu au răspuns ordinelor de mobilizare, determinându-i pe cei din urmă să plece în păduri și să se organizeze în detașamente armate.
    Nerespectarea „legalității revoluționare” nu era proprie numai ostașilor „eliberatori”. încălcările devenise „o maladie incurabilă”, ce afectase toate structurile de partid și de stat sovietice, întregul sistem totalitar, dar mai cu seamă structurile care se pomeneau într-un teritoriu ocupat. Aceste încălcări, după cum se sublinia într-un document din epocă, „creează un teren favorabil pentru activitatea dușmănoasă a naționaliștilor moldo-români împotriva Puterii Sovietice”. Și cu toate că, veneau astfel de semnale, măsuri pentru combaterea abuzurilor nu se luau.
    Cazuri grave au fost înregistrate în timpul operațiunii de „curățire a teritoriului”, desfășurate de organele N.K.G.B. și N.K.V.D., împreună cu Brigada 25-a N.K.V.D., care au comis jafuri, violări, agresări, arestări și chiar execuții. Securiștii sovietici, văzând că nu sunt pedepsiți pentru actele lor, abuzau din ce în ce mai mult, iar șefii lor treceau cu vederea plângerile populației și chiar cele venite de la autoritățile locale.
    Actele de anarhie, abuzurile, jafurile și delapidările în proporții deosebit de mari, caracterizau în mare parte administrația sovietică revenită în teritoriul Basarabiei. Și cu toate că, se crede că pe timpul lui Stalin era o ordine desăvârșită și o disciplină de fier în cadrul administrației și în societatea sovietică în general, starea lucrurilor nu era tocmai asta.

    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Regionalizarea sau dezmembrarea. Este acceptabilã pentru români aceastã prop




    Rezultate | Chestionar

    Voturi 0

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 1.11 Seconds