Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

  • Home
  • Arhive
  • AutoTheme
  • AvantGo
  • Avertizari
  • Conținuturi
  • Search
  • Submit_News
  • Surveys
  • Top
  • Topics

  • Who's Online

    Exista in mod curent, 33 gazda(e) si 0 membri online.

    Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

    Cautare în labirint




    Languages

    Select Interface Language:


    Eseuri: Constantin Hârlav. Despre Caragiale. O auto-parodie la O faclie de Paste
    Scris la Saturday, March 26 @ 19:34:13 CET de catre asymetria
    Lecturi critice
    PERENITATEA „CLIPEI CRITICE”

      «Cetățean demn de urbea demnă unde în anul de grație una-mie-nouă-sute-optzeci fix a găsit de cuviință a se ploiești, criticul și istoricul literar Constantin Hârlav, cercetător la Institutul academic „G. Călinescu” din Capitală, cabulipsește să ne onoreze cu cinstea de a depune la picioarele Státuăi Libertății un florilegiu din ofrandele aduse nemuritorului ei eternizator. Descălecătorul de atunci descindea din Bilborul harghitean al lui Octav Tăslăuanu și, culturalminte, din universitatea clujeană aflată la ora pleiadei sale de dascăli postbelici: Zaciu, Vlad, Petrescu (Ioana și Liviu), Pop, Papahagi, Vartic. S-ar zice că urbea adoptivă i-a insuflat morbul caragialitei, dar asta nu poate fi, de vreme ce, precum  ne-o arată hrisoavele, tânărul de atunci venea gata caragializat: contaminat iute și fără vindecare. în facultate inhalase aburii laboratorului în care Ion Vartic, V. Fanache, Maria Vodă Căpușan și alții își cloceau - de nu își chiar alambicau - viitoarele studii, într-un fel de ofensivă  transilvană de renovare-inovare exegetică. Dar el însuși, proaspăt absolvent și publicist, se punea-n poblic cu un studiu care, un pic agiornat, deschide, iată,  actuala carte. Patima a crescut în felul ardelenesc, adică tenace, cu temei și cu fidelitate, așa încât arbustul din 1975 s-a metamorfozat într-un copac în care fiecare studiu, eseu, notiță de „preciziune” sau de lectură a opurilor altora ori comentariu de escortă al vreunei inedite a mai înscris un cerc lateral. Felului ardelenesc de a fi în lume și în cultură i s-a adăugat, ca un altoi, lecția caragialiană  a rigorii, stringenței și acribiei, într-un cuvânt lecția exigenței pentru ceea ce iese de sub condei și se dăruie tiparului. Calfa marelui meșter știe bine că fără un asemenea rigorism al acurateții ideii, cadenței frazei, proprietății cuvântului și plasamentului... virgulei nu poți primi bilet de intrare (necum unul de favoare) în Clubul Caragiale-père.»
    Din prefața semnată de Nicolae Mecu la cartea lui Constantin Hârlav, Despre Caragiale. încercări de precizie... istorico-literară, Editura Karta-Graphic. Ploiești, 2010





    PERENITATEA „CLIPEI CRITICE”

        Cetățean demn de urbea demnă unde în anul de grație una-mie-nouă-sute-optzeci fix a găsit de cuviință a se ploiești, criticul și istoricul literar Constantin Hârlav, cercetător la Institutul academic „G. Călinescu” din Capitală, cabulipsește să ne onoreze cu cinstea de a depune la picioarele Státuăi Libertății un florilegiu din ofrandele aduse nemuritorului ei eternizator. Descălecătorul de atunci descindea din Bilborul harghitean al lui Octav Tăslăuanu și, culturalminte, din universitatea clujeană aflată la ora pleiadei sale de dascăli postbelici: Zaciu, Vlad, Petrescu (Ioana și Liviu), Pop, Papahagi, Vartic. S-ar zice că urbea adoptivă i-a insuflat morbul caragialitei, dar asta nu poate fi, de vreme ce, precum  ne-o arată hrisoavele, tânărul de atunci venea gata caragializat: contaminat iute și fără vindecare. în facultate inhalase aburii laboratorului în care Ion Vartic, V. Fanache, Maria Vodă Căpușan și alții își cloceau - de nu își chiar alambicau - viitoarele studii, într-un fel de ofensivă  transilvană de renovare-inovare exegetică. Dar el însuși, proaspăt absolvent și publicist, se punea-n poblic cu un studiu care, un pic agiornat, deschide, iată,  actuala carte. Patima a crescut în felul ardelenesc, adică tenace, cu temei și cu fidelitate, așa încât arbustul din 1975 s-a metamorfozat într-un copac în care fiecare studiu, eseu, notiță de „preciziune” sau de lectură a opurilor altora ori comentariu de escortă al vreunei inedite a mai înscris un cerc lateral. Felului ardelenesc de a fi în lume și în cultură i s-a adăugat, ca un altoi, lecția caragialiană  a rigorii, stringenței și acribiei, într-un cuvânt lecția exigenței pentru ceea ce iese de sub condei și se dăruie tiparului. Calfa marelui meșter știe bine că fără un asemenea rigorism al acurateții ideii, cadenței frazei, proprietății cuvântului și plasamentului... virgulei nu poți primi bilet de intrare (necum unul de favoare) în Clubul Caragiale-père. Și, chiar odată intrat, nu poți rămâne în selecta soțietate fără a respecta de-a fir a păr acest protocol al exigenței. E cam ca la Junimea, numai că acolo măcar accesul era mai simplu...
        Or: cartea de față acreditează și editorial un nou membru al elitei Clubului. Din mai multe motive. Mai întâi, deoarece Constantin Hârlav deține mirosul zonelor neexplorate sau nu îndeajuns cercetate. Dacă pe veleitar sau pe amator îi recunoști după graba și entuziasmul neofit cu care-ți desfășoară pe tarabă, cu pretenția de mari noutăți, „second-hand”-uri, vechituri recondiționate sau generalități, adevăratul cunoscător ți se separă de la început prin acest simț al filonului. în al doilea rând, fără a cădea în conformismul celor ce vânează ultimul răcnet al modei, cercetătorul nostru este sensibil la vântul veacului și i se pliază pentru a-și aduce contribuția, dar numai după ce își dă bine seama. Altfel spus, el nu se aventurează „cu capul înainte” pe un teritoriu pe care l-au mai călcat și alții, ci mai întâi măsoară bine până unde au ajuns aceia, pentru ca inițiativa lui să înceapă de acolo mai departe. Al treilea: nu caută cu orice preț să propună o nouă viziune asupra unui scriitor de talia lui Caragiale, despre care s-a scris o întreagă bibliotecă, iar pentru a număra schimbările copernicane de optică asupra lui nu-ți trebuie nici măcar degetele de la o mână. Știind aceste lucruri și dotat cum este cu bun-simț (etic) și bun simț (al minții, al judecății), Constantin Hârlav se fixează nu asupra unor dezvoltări pe orizontală, ci preferă „săpatul” intensiv, pe verticală, spre aprofundarea unor aspecte precis – și nefastidios – circumscrise, dar care îl pot duce la concluzii de anvergură asupra operei sau a unor secvențe mari ale ei. Pentru aceasta, investigatorul deține o calitate ce nu se găsește pe toate drumurile: priza la text și plăcerea analizei, precum și darul de a vedea legăturile subterane dintre texte diferite ca factură sau numai depărtate în timp, așadar și dintre vârste de creație diferite. Nu se poate sublinia îndeajuns această capacitate de a diseca textul pentru a găsi în el, după atâtea lecturi ale înaintașilor, dar și după atâtea ocultări, ceea ce îl face viabil și interesant, incitant uneori, pentru ochiul de azi. Rezultatele acestui „close-reading” ne întâmpină la tot pasul. în prima secțiune a cărții, unde „clipa critică” (prin care îmi place să înțeleg momentul intuiției fundamentale) se oprește asupra operei de ficțiune și se dilată pe suprafețe largi. în cea de-a doua acribia lecturii se aplică corespondenței lui Caragiale. în cea de-a treia avem o critică a criticii, făcută de un erudit în materie.
    înarmat cu aceste instrumente, autorul pune sub lupă, cu predilecție, aspecte/texte asupra cărora „caragialeologia” s-a oprit mai de curând, mai exact după 1970, când au fost scoase din regimul operelor minore: componenta parodică a operei, primele proze (din „Ghimpele”, „Claponul”, „Calendarul Claponului”...) și fructul lor de aur, „momentele”, în fine epistolarul. Criticul și istoricul literar e interesat cu deosebire de felul în care se constituie opera, de etapele și de punctele ei nodale. Totul pe baza unor ascuțite și fine observații pe text, de la care interpretarea se ridică la idei de amploare, vizând ansamblul operei. Voi da trei exemple de asemenea treceri. După comentariul strâns  la autoparodia nuvelei O făclie de Paște ni se spune: „Din compararea nuvelei-model cu varianta ei parodică putem deduce modul în care scriitorul nostru înțelege concret diferența între «stil» și «manieră». Dar nu numai atât: […] el nu și-a exercitat fantezia numai asupra literaturii mediocre a epocii, ci și asupra realității sociale și umane care i-a oferit materialul de observație. în parodii, pastișe, dar mai ales în opera lui gravă și serioasă, Caragiale e un critic al quijotismului, un critic al existenței în iluzie, al existenței satisfăcute de sine.” Sau iată la ce concluzii ajunge după ce investighează începuturile scriitorului, pe care le confruntă cu „momentele”: „Scriitorul își urmează sistematic, cu seriozitate, luciditate și inteligență drumul identificării și afirmării de sine. Căutarea resorturilor artei sale, a stilului, a ritmului, a conexiunilor, a unui mod de a concepe și a unei conduite scriitoricești urmează liniile unei strategii care face, ea însăși, parte din Opera în stare născândă. în nebuloasa originară se conturează traiectorii și forme, creatorul începe să despartă pământul de ape, face lumină. De pe acum, problema principală a scrisului caragialean este chiar problema scrisului.” în sfârșit, și o concluzie de parcurs, în cadrul comentariului la O noapte furtunoasă: “Formulele istoriei și ale «teoriei» produc similitudinea și diferențierea personajelor emblematice ale comediografiei caragialeene; de asemenea, ele explică natura utopică - e vorba de o utopie negativă - a relațiilor (de la solidaritate la adversitate) între personaje, evoluția lor ca o succesiune de imobilități, individualizate și izolate prin dezvoltarea excesivă a unei singure valențe.”
    Modest intitulata Despre Caragiale este o carte ce nu va putea fi ocolită nici de gravii specialiști de tip academic, nici de voluptuoșii, rafinații închinători ai meșterului, și nici de oricare cetățean onorabil care va ține să afle ceva mai mult și mai altfel decât știa: în legătură cu parodistul, cu Noaptea furtunoasă și „mitologia” caragialiană diseminată în celelalte piese de teatru (Năpasta  inclusiv), cu „momentele” sau cu inimitabilele scrisori sau cu „varietățile”, „prospăturile” și celalalte „gogoși” ale începătorului...  (Nicolae MECU)

    ,,REȚETĂ PRACTICĂ...”

    D-lui Profesor EUGEN SIMION, adevărat vir bonus,
    pentru toate îndemnurile, încrederea și, mai ales,
    intervenția, benefică și salvatoare,
    într-un moment, din 2006, dramatic pentru mine


    1. în Noaptea învierii. Novelă (publicată în Schițe ușoare, 1896), Caragiale reia, în registru parodic, propria sa nuvelă O făclie de Paște (publicată pentru prima oară în ,,Convorbiri literare” din 1 august 1889).
    Procedeul ca atare nu e o noutate în sfera manifestărilor scriitorului: majoritatea scrierilor lui de început, de la ,,Ghimpele” (1874), sunt pastișe și parodii. Noutatea semnificativă pe care o produce scriitorul prin Noaptea învierii este aplicarea parodiei la un text propriu. Autoparodiindu-se, Caragiale își afirma, prin contrast, maturitatea artistică și, concomitent, adâncea un proces de delimitare a prozei sale de contextul prozei românești a sfârșitului de secol, tributară manierei sentimental-lacrimogene. în fond, scriitorul ilustrează un mod în care un subiect de ,,novelă" putea fi compromis prin ,,dezvoltări duioase și comentarii emoționate".
    ,,Evenimentele" nuvelei sunt reproduse ,,punct cu punct", însă tonalitatea diferită în care acestea sunt reluate dezvăluie o operă, practic, nouă. Distribuția accentelor este alta: autorul renunță, în primul rând, la construcția riguros geometrică, apăsând în schimb asupra detaliilor exterioare. De pildă, în O făclie de Paște mlaștina e un simbol, un semn cu dublă deschidere semnificativă: ,,Valea Podenilor este o văgăună închisă din patru părți de dealuri păduroase. în partea despre miazăzi, mai cufundată, se adună, din șipote ce izvorăsc de sub dealuri, niște perii stufișuri dese de rogoz. între partea băltoasă și partea mai ridicată despre miazănoapte, în mijlocul văii, stă hanul lui Leiba: e o clădire veche de piatră, sănătoasă ca o mică cetățuie; deși terenul e mlăștinos, hanul are zidurile și beciurile bine uscate." Aici, evocarea locurilor, ca situare în spațiu, se încarcă de rezonanțe în alt plan. Clădirea hanului, masivă ca o cetățuie, înconjurată de mlaștini, figurează spațiul închis, în care s-a retras și s-a izolat Leiba Zibal: comunicarea lui cu lumea e mereu supusă hazardului; ea poate fi oricând întreruptă. Spațiul acesta e și proiecția, obiectivarea stării sufletești a deprimatului. în nuvela-model, accentul cade pe psihologie: detaliile, decorul etc. sunt subordonate. Există o consonanță lăuntrică a elementelor; corespondența lor, alternanța real / imaginar, totul concură la instaurarea unei legi interioare, care funcționează ca substitut al destinului. Descripția mediului, a peisajului natural, e redusă la elementele strict necesare pentru a sugera deprimarea, veghea de febricitant, reveria neurastenică, așteptarea anxioasă. Parodia Noaptea învierii pare a fi copia în negativ a nuvelei-model. Ceea ce în aceasta din urmă este numai sugerat, în parodie e dezvoltat  voit excesiv.  "Descriind" peisajul natural, autorul recurge la clișee pe care le utilizează în serie aproape sinonimică:
    ,,Pretutindeni este o mișuială, o forfoteală, o fierbere, o pornire de trai proaspăt: muguri verzi, flori de toate firele de tort ale curcubeului, musculițe șagalnice, gândăcei nebunateci... Ce viață și ce veselie în totul și în toate!... Totul trăiește, toate se bucură!
    O! Primăvară, junețea anului! O! junețe, primăvara vieții! O! nouă și sublimă antiteză!"
    Scriitorul alcătuiește astfel un text care, cu toată aparența de intensitate a emoției, nu e altceva decât o reprezentare concretă a "beției de cuvinte". Caricaturizând tonul înalt-retoric, autorul îl golește de semnificație; el dă o pildă de discurs neartistic, alterat. în acest fals patos verbal e conținut principiul distrugător al emoției estetice. într-o formă negativă, Caragiale arată elementele pe care, cu simțul său artistic curat și ferm, le-a evitat în O făclie de Paște. Nuvela-model e construită pe o creștere continuă a tensiunii, de la neliniștea așteptării la instalarea obsesiei și la gestul crunt, ,,de frică", al hangiului. Replica parodică e predominant convențională, artificioasă; autorul mimează diletantismul: un soi de grabă neștiutoare, momentele principale ale narațiunii sunt explicit anticipate, naratorul ,,nu cunoaște" aventura în imprevizibil: ,,O zi frumoasă, măreață, sublimă va fi ziua de mâine pentru toți afară de Leiba Zibal, Hangiul de la Podeni". Timpul și locul evenimentelor nu mai sunt nici unul nici altul simbolice. 
    Mimând o retorică patetică, autorul optează pentru antiretorism. Ca întotdeauna, Caragiale recurge la pilde, în cazul de față una negativă: ,,De aci, îndată după plecarea diligenții rămânând singur pe înserate, fricosul jidan într-o grijă omorâtoare. Se puse să încuie hanul și să se  închidă înăuntru ca într-o cetate, de unde să reziste în ruptul capului la atacul lui Gheorghe.
    Așa, închis în cetățuia lui, ca un senior din evul mediu, care știe că are să fie atacat de un măreț suveran însoțit de o puternică oaste, el așteaptă prins de frigurile groazii... Noaptea a sosit.
    într-un târziu, iată sosește și momentul oribil".
    2. Parodia e un mod de manifestare al inteligenței critice, întrucâtva asemănător caricaturii, de care o apropie îngroșarea defectelor, sublinierea numai a anumitor caracteristici, exagerarea unor dimensiuni. Autoparodiindu-și, în Noaptea-nvierii, nuvela O făclie de Paște, Caragiale, în același timp, pastișează proza retoric-sentimentală a epocii. Prin deformarea tehnică, autorul își aplică fantezia caricaturală și spiritul critic la un text personal; calchiind stilul, atmosfera, procedeele literaturii sentimentale a momentului, scriitorul se distanțează de aceasta prin ironie. Ca și atunci când a vrut să dea o imagine a ,,mecanismului artistic” (și a descris școlarul ștrengar care reduce imaginea profesorului la nasul și la rigla lui), Caragiale utilizează pilda în manieră caricaturală, ridiculizând ceea ce este fals. Din compararea nuvelei-model cu varianta ei parodică putem deduce modul în care scriitorul nostru înțelege concret diferența dintre ,,stil" și ,,manieră". însă nu numai atât: privindu-i opera din această perspectivă, observăm că el nu și-a exercitat fantezia caricaturală numai asupra literaturii mediocre a epocii, ci și asupra realității sociale și umane care i-a oferit materialul de observație. în parodii, pastișe, dar mai ales în opera lui gravă și serioasă, Caragiale e un critic al quijotismului, un critic al existenței în iluzie, al existenței satisfăcute de sine.
    3. Autoparodia Noaptea-nvierii. Novelă vădește, după unghiul de considerație, o dublă funcționalitate.
    Văzută în contextul operei și strict ca autoparodie, Noaptea-nvierii indică, prin distanța temporală (nuvela model e din 1889), un progres în ordine literară. Caragiale depășise faza ,,înrâuririi romanelor rusești", relativ just remarcată de Duiliu Zamfirescu, într-o scrisoare către Titu Maiorescu, în legătură cu O făclie de Paște și Năpasta. Scepticul scriitor pare a lua măsuri de precauțiune față de posibilitatea de a fi parodiat de alții, dar și avertizează asupra invulnerabilității operei odată constituite ca structură, ca viziune. Autoparodiindu-și nuvela, scriitorul îi proba, cu sinceritate supremă și echilibru lucid, rezistența literară. Doar transpus într-un registru stilistic neadecvat, subiectul nu rezista; ,,tratat" în stilul ,,potrivit", își impunea autonomia, semnificația, în ultimă instanță valoarea.
    Considerată în contextul literar, deci în raport de conjunctură, de obiecte literare exterioare operei caragialeene, Noaptea-nvierii se înfățișează ca pastișă a unui ,,stil" literar: ,,stilul" patetic, sentimental-lacrimogen, cultivat nu numai de literați obscuri, ci și de contemporani notorii ca, de pildă, Delavrancea. Caragiale neagă, printr-o falsă afirmație, o direcție literară care tindea să se instituționalizeze. Că scriitorul proceda cu o superbă subtilitate ne-o dovedește ,,contextul" pe care-l creează autoparodiei. Să ne amintim: Noaptea-nvierii e subintitulată ,,novelă", ceea ce li se întîmpla foarte des (și ostentativ!) contemporanilor mediocri și amatorilor de rapidă glorie literară. ,,Novela" propriu-zisă e precedată de o Notiță explicativă și e succedată de o Notă. ,,Novela" plutește, deci, în acest mediu explicativ: apare în prelungirea unei ,,teorii"  (,,Trebuie, pe lângă teoria de mai sus, și un exemplu și mi-am ales novela, un gen la modă. Iată opera mea: ,,Novelă" - subtitlul e repetat!) și dispare într-o scuză ambiguă, sugerând vinovăția care se teoretizează ca nevinovăție (,,Nu voi putea fi acuzat de plagiat, căci mai la urmă subiectul nu e atâta de important în artă cât este de importantă tratarea").
    în ce constă, însă, ,,teoria", mai exact spus pseudo-teoria, minuțios mimată de Caragiale? Desigur, scriitorul procedează sofistic, imitând ,,buna-credință" ignorantă; va propune, deci, o falsă opoziție între literatură și celelalte arte: toate artele cer o strădanie îndelungată pentru a fi învățate, afară de literatură: ,,Literatura este o artă care nu trebuie învățată; cine știe cum din litere se fac silabe și din acestea cuvinte, este destul de preparat pentru a face literatură". Scriitorul experimentează metodic o reducere la absurd. De aici, ,,demonstrația" va continua în acest sens, cu o logică impecabilă, ca aparență: ,,Deosebirea acestei nobile arte de celelalte se poate compara cu privilegiul de odinioară al claselor aristocratice; când intra copilul nobil în armată, intra dintr-o dată cu un grad înalt; nu-i trebuia, pentru ca să ajungă polcovnic, nici vechime, nici practică, numele lui era de ajuns pentru înaintare". Cum în ,,novela" propriu-zisă, Caragiale a calchiat, de pildă, sinonimia aberantă, în Notița explicativă utilizează falsa analogie; impecabilă tehnic, ea marchează concluzia: ,,Așa e și-n literatură: ai învățat alfabetul, poți fi literat".
    Urmează însă o supoziție care maschează o amară constatare: "aminteri, nici nu s-ar explica progresul și bogăția de producere a acestei nobile arte la noi". în corpul falsei demonstrații se structurează, tot atât de minuțios, atitudinea critică. Motivul ,,facilității" literaturii e recurent: ,,ia întreabă și pe un june literat, în cât timp și-a învățat arta; are să îți spună: >". O nouă explicație (,,Și astfel vedem […] că tinerimea toată dă năvală în ogorul literelor, pe atât de comod pe cât de nobil"), inversând termenii analogiei, inversează și accentele.
    Perspectiva ironică este, din acest moment, clară. Prin, evident, ,,analogie", într-un chip identic, ironistul transferă mecanica analogiei în sfera ,,judecării producerilor". Experiența suficientă constă, desigur, în a ști ,,să citești". Dacă pentru ca să o faci cu succes (literatura - n. ns.) nu-ți trebuie altă pregătire decât scrisul, de ce ți-ar trebui mai mult decât cititul ca să o judeci cu competență?" încheierea ,,demonstrației" presupune conjuncția celor două planuri (,,Știi să scrii? ești literat. / Știi să citești? ești critic"), pe un ton de iluzorie infailibilitate. Invulnerabila ,,demonstrație" e degradată, apoi, într-un pro-domo, care să dovedească brusca întoarcere spre seriozitate (în fond, un avertisment despre o ,,catastrofă").
    Ambiguitatea construită se păstrează în continuare: ,,Prin urmare, eu, care nu am învățat arta ce profesez, nu am deloc dreptul să mă supăr, nici un cuvânt să mă mir că d-ta, fără nici o preparare, îmi critici producerile; cum mie nu mi-a trebuit învățătură ca să le scriu, nici d-tale nu-ți trebuie, ca să pricepi producerea mea, decât să o citești. Și, iată, numaidecât am să dau aici o novelă. Eu n-am făcut până acuma literatură serioasă, și mă jur că n-am vreo prealabilă pregătire pentru așa ceva; de astă dată, însă, m-am hotărât". Ironia își asociază, ca un complement firesc, autoironia: ironistul joacă rolul celui ironizat, pretinde a fi neseriosul convertit la seriozitate, în fond, diletantul beat de falsa iluzie a creației (un tip nefixat încă literar, pe care-l vizează Caragiale), după cum dă drept serioasă literatura mediocră. Astfel, scriitorul nostru își asumă atitudinea critică implicată în Notița explicativă. Șarja e, în întregul ei, o pildă despre cum se scrie literatura slabă, nonliteratura, e, adică schița caricaturală a unei categorii de literați, a unui climat și a nivelului de cultură și gândire specific lui. Ca și cu alte prilejuri, Caragiale concretizează modelele negative pentru a le nega, vituperându-le, făcând, deci, operă de clinician al conștiinței literare.
    4. Noaptea-nvierii. Novelă e o ,,rețetă" completă, cum scriitorul mai oferise contemporanilor. Iată una din 1894, publicată în ,,Vatra” (an I, nr. 2, la Rubrica utilă): Rețetă practică pentru a face o lucrare literară, în genere:
    ,,Iai o testea de hârtie, un condei, o sticluță de cerneală. Dacă lucrezi numai ziua, nu-ți trebuie nici lampă, nici lumânare, și nici tutun, dacă nu fumezi.
    Pui hârtia și cerneala pe masă, iai condeiul în mână, îl moi în călimară potrivit, ca să nu pice și să-ți facă ursuzlâc (nenoroc, ghinion), te așezi frumos pe scaun și începi să scrii.
    După ce ai scris o foaie, o dai la o parte, și te apuci de alta - e bine să scrii foile numai pe o față, nu pe amândouă, fiindcă e mai practic pentru zețar – căci desigur lucrarea d-tale e menită să vază lumina.
    Scrii și scrii până ostenești, și pe urmă te oprești să te odihnești, și pe urmă iar scrii, și tot așa până isprăvești.
    Acum, ce scrii – asta e treaba d-tale. După părerea noastră însă, dacă scrii, fă încailea o lucrare mare și lungă – tot e mai lesne decât fleacurile mici și ușoare, când ai o dată rețeta sigură".
    Toate recomandările sunt ironice și sunt construite în așa chip încât să se păstreze cu strictețe în exterioritate. Desigur, toate se referă la realități ale contextului literar, fiind îndemnuri diabolice adresate celor slabi de înger. Implicit, Caragiale afirmă o atitudine independentă, clară, rațională, rece, mândră prin distanțare. ,,Ritualul", exterior și inutil, descris exact și concentrat, marchează, în viziunea lui, absența vocației, distincția între autentic și fals pe care scriitorul o operează.
    Rețetă practică... e o imagine caricatural-fericită a ,,camerei de tortură" (=atelierul, laboratorul), o descripție a nașterii Efemeridei, o caricatură a quijotismului literar, care este el însuși o caricatură.
    (Cluj-Napoca, 1975; Brașov, 1991)

    O NOTĂ, DUPĂ DOUĂ DECENII
                
                 Reproduc aici articolul  lui Caragiale Literatură, în întregime, cum a fost publicat în prima lui formă.
    L-am citit în această versiune, abia în anul 2001, când am consultat colecția ziarului „Adevărul”. Precizez, de asemenea, că, deși articolul funcționează  ca piesă de sine stătătoare în scrisul caragialean, nu l-am găsit menționat în alte comentarii și interpretări.  Ceea ce ar sugera că este puțin cunoscut. Adevărat este și că un studiu aplicat publicisticii caragialeene în complexitatea ei rămâne de făcut.
        Articolul Literatură a apărut, prima dată, în ,,Adevărul” (IX, nr. 2489, joi, 21 martie 1896, p. 2-3, la rubrica ,,Cronica de joi”, cu acest titlu și cu semnătura: Luca), apoi în volumul Schițe ușoare (1896), fragmentar, ca Notiță explicativă la nuvela autoparodică Noaptea-nvierii, p. 62-67. Neretipărit, în presă, în timpul vieții autorului. Inclus, ca Notiță explicativă, deci tot fragmentar, în ediția: Nuvele, povestiri. Opere complete, Minerva, 1908, p. 244-253. Articolul este publicat, întreg și independent, pentru prima dată, în Opere, III, Publicistică, Ediție îngrijită de Stancu Ilin și Constantin Hârlav, Editura Univers Enciclopedic, București, 2001 (colecția ,,Opere fundamentale”, coordonată de Acad. Eugen Simion), p. 546-550.
                Ca apariție, Literatură precede cu o săptămână autoparodia (pe care o și anunță, ca material demonstrativ) Noaptea-nvierii. Principala, și foarte grăitoarea, deosebire față de Notița explicativă cunoscută este reprezentată de acel pasaj median, în care scriitorul prezintă ,,argumentul novelei” ce urmează a fi scrisă. La publicarea în volumul Schițe ușoare, din același an, ,,argumentul” va fi înlocuit de chiar ,,novela” promisă.
        Așadar, scriitorul ne oferă O făclie de Paște în trei variante: nuvela ,,cam așa ceva” (după aluzia ironică din articol), ,,argumentul” (schiță, proiect, rezumat) și ,,novela” parodică. Tot ansamblul acesta este o strălucită demonstrație de virtuozitate scriitoricească, îmbinând modular confesiunea (ironică) de atelier, opinia critică, viziunea creatoare, meditația la sensul creației și limitele/posibilitățile literaturii. într-un cuvânt, Caragiale pune în chestiune în felul său original și profund scrisul, literatura.
        Editorii anteriori nu au semnalat acest articol. Publicând Noaptea-nvierii, Paul Zarifopol mărturisea explicit: ,,Nu cunosc alt text decât acel din Schițe ușoare”. Rosetti–Cioculescu–Călin  indică aceeași sursă.
                Apariția articolului Literatură și a ,,novelei” Noaptea-nvierii în ziarul ,,Adevărul” este, desigur, menționată, la poziția 2045, în Bibliografia I.L. Caragiale. 1852–1912. în periodice, I (1997), însă fără specificarea, necesară, că este vorba de un text mai amplu decât Notița explicativă.
        Colaționarea cu sursa mi-a oferit posibilitatea acestor, cum ar fi spus un personaj caragialean, deslușiri, la care am ajuns în anul 2001, un deceniu după a doua redactare a  încercării intitulate „Rețetă practică...”
    Pregăteam, atunci, alături de domnul dr. Stancu Ilin, volumul III, Publicistică, al ediției Opere-lor lui I.L. Caragiale, pentru colecția ,,Opere fundamentale”, coordonată de Acad. Eugen Simion. Continuam lucrarea începută în ianuarie 2000, când academicianul Eugen Simion a încredințat o echipă de cercetători de la Institutul de Istorie și Teorie Literară ,,G. Călinescu” să alcătuiască o nouă ediție a operelor marelui scriitor. Am avut bucuria (aproape) inhibantă să mă aflu în echipă alături de domnii dr. Stancu Ilin și dr. Nicolae Bârna și am trăit cea mai frumoasă experiență intelectuală.

        (Ploiești, 2010)

    Cronica de joi 
    LITERATURĂ
        Dacă literatura este, în adevăr, o artă, atunci se întâmplă cu dânsa, în deosebire de toate celelalte arte, un lucru foarte ciudat. Să vedem.
        Toate artele cer de la om o strădanie mai mult sau mai puțin îndelungă. Muzica, pictura, sculptura, architectura, teatrul, până și călăria, trebuiesc învățate încet-încet, ani întregi. Cu cât le învață omul și le pătrunde, cu atât descoperă câ-i mai rămâne încă mult de știut; așa, s-a zis cu drept cuvânt, că viața este prea scurtă și arta prea lungă.
        Toate – afară de literatură.
        Literatura este o artă care nu trebuie învățată; cine știe cum din litere se fac silabe și din acestea cuvinte, este destul de preparat pentru a face literatură.
        Deosebirea acestei nobile arte de celelalte se poate compara cu privilegiul de odinioară al claselor aristocratice: când intra copilul nobil în armată, intra dintr-o dată cu un grad înalt; nu-i trebuia, pentru ca să ajungă polcovnic, nici vechime, nici practică, numele lui era de ajuns pentru înaintare.
        Așa e și-n literatură: ai învățat alfabetul, poți fi literat. Aminteri nici nu s-ar explica progresul și bogăția de producere a acestei nobile arte la noi.
        întrebați pe un muzicant, pe un pictor, pe orice alt artist, om matur: în câtă vreme ai învățat d-ta arta dumitale? Are să-ți răspunză, dacă e adevărat artist, aproape invariabil: ,,în foarte mult timp, vreo douăzeci de ani, și tot nu o știu bine”. Dar ia întreabă și pe un june literat, în cât timp și-a învățat arta sa; are să-ți spună: ,,Domnule, literatura nu se învață; talentul este suficient; am talent, prin urmare, am tot ce-mi trebuie ca să fiu un literat desăvârșit”.
        Și astfel vedem că zi cu zi lumea părăsește artele ingrate, cari reclamă atâta bătaie de cap până să le înveți, și tinerimea toată dă năvală în ogorul literelor, pe atât de comod pe cât de nobil.
        Dar nu numai pe calea producerii literatura este așa de puțin exigentă, ci și pe calea judecării procedurilor.
        Un exemplu. Ca să judeci o operă de artă, un tablou, o statuă, o sinfonie, mai știu eu ce, îți trebuie, pe lângă gustul înnăscut, și o deprindere îndelungată, o anume pregătire, care nu se pot căpăta decât cu vremea.
        Un muzicant bătrân, om care și-a petrecut o viață cu cercetarea secretelor artei sale, nu îndrăznește a se pronunța așa dintr-o dată asupra valorii unei produceri de școală nouă.
        Un pictor, vechi meșter, nu poate judeca lucrarea altuia, trecând numai pe dinaintea ei, dintr-o singură aruncătură de ochi.
        Așa cu toate artele, cu toate – afară de literatură. Și e drept să fie așa: dacă pentru ca să o faci cu succes nu-ți trebuie altă pregătire decât scrisul, de ce ți-ar trebui mai mult decât cititul ca să o judeci cu competență ?
        Știi să scrii? ești literat. Știi să citești? ești critic.
        Prin urmare, eu, care nu am învățat arta ce profesez, nu am deloc dreptul să mă supăr, nici cuvânt să mă mir că d-ta, fără nici o preparare, îmi critici producerile; cum mie nu mi-a trebuit învățătură ca să le scriu, nici d-tale nu-ți trebuie ca să pricepi producerea mea decât să o citești.
        Și iată, nu mai departe decât joia viitoare, în loc de cronică am să dau aici o nuvelă. Eu n-am făcut până acuma literatură serioasă, și mă jur că n-am vreo prealabilă pregătire pentru așa ceva; de astă dată însă, m-am hotărât. Trebuie, pe lângă teoria de mai sus, să dau și un exemplu și mi-am ales novela, un gen la modă.
        Iată argumentul novelei:
        Un jidan, foarte fricos de fel, ține un han la marginea unui sat din Moldova. Hanul de la o vreme merge cam prost, pentru că, paralel cu drumul în care e pus, s-a construit o cale ferată. Totuși diligența mai trece pe acolo, legând pe o linie mai scurtă două orășele de provincie.
        Jidanul are friguri. Nevasta și copilul, de asemenea.
        Hangiul ia odată în serviciu pe un drumeț care căuta de lucru. Această slugă se vede numaidecât că nu este om de treabă, fură și are toane de violență față de stăpâni. Hangiul, căruia nu-i plac deloc apucăturile slugii, îi face socoteala și-l gonește. Sluga nu vrea să meargă și începe să rânjească. Atunci, stăpânul îi spune că se duce să aducă oameni de la sub-prefectură ca să-l dea afară cu d-a sila, dacă nu pleacă de bunăvoie. Slugoiul atunci îndârjit se repede cu un cuțit la stăpân; acesta se dă înapoi speriat. Noroc că sosește atunci la han un chervan cu lume. Sluga își ia banii și pleacă amenințând pe stăpân că are să vie în noaptea Paștilor să-l calce și să-i facă seama.
        Cine era acest slugoi? Un tâlhar.
        Jidanului îi intră spaimă în oase. Visează, mai ales cum e bolnav de friguri, tot scene de cruzimi și de tâlhării. Ca să fie și mai chinuit, ce se întâmplă? Tocmai în ajunul învierii sosește diligența foarte întârziat, pentru că la stația unde se schimbaseră caii se făcuse o grozavă tâlhărie – patru jidani fuseseră omorâți peste noapte de niște bandiți.
        Jidanul începu să tremure de frică. își aduce aminte de amenințarea tâlharului de slugă; și se pregătește să reziste la atac.
        în adevăr, cam pe la miezul nopții aude cum tâlharii lucrează să spargă poarta hanului și recunoaște din vorbirea lor glasul slugii.
        Prin urmare, s-a apropiat moartea prin chinuri îngrozitoare pentru el, pentru balabusta și pentru copil.
        Jidanul este apucat de cea mai cumplită groază.
        Ce să facă?... Nu mai e nimic de făcut. E prins în laț! însă, printr-o fericită asociație de idei, el are o inspirație minunată: să prinză el în laț pe tâlhar!
        Tâlharii vor să facă o bortă în blana de stejar a porții; unul să introducă pe acolo mâna, să tragă într-o parte bârna cu care este înțepenită poarta, și să intre comod cu toții.
        Ce-i plesnește-n cap jidanului, aiurit de groază? Ia o frânghie, face un laț și, când tâlharul vâră mâna, jidanul i-o prinde de la încheietură și trage brațul întreg înăuntru, fixând capătul frânghiei de butucul de la gârliciul beciului.
        L-a prins în laț el pe tâlhar! Complicii acestuia fug înspăimântați, lăsând pe cel prins la discreția hangiului.
        Dar hangiul nu se mulțumește cu atât. în culmea triumfului atât de întâmplător imaginat, el vrea să pedepsească pe acela ce desigur nu l-ar fi cruțat pe el. Atunci ce face? Aprinde o făclie mare și o pune să arză sub mâna fixă a tâlharului… și stă așa multă vreme să se bucure de acest grozav spectacol, până ce mâna este friptă cu desăvârșire.
        Când vine nevastă-sa în gangul hanului, îl găsește cu ochii țintă la făclie și la mâna arsă. Tot atunci vin de la înviere la cârciumă țăranii cu făcliuțele aprinse.
        îl întreabă toți ce este. Aș! jidanul, pe deo parte de spaima prin care trecuse, pe de alta de emoția triumfului, înnebunise…
        Așa, nebun, i se pare că e creștin, pentru că a aprins o făclie de Paști, și pleacă la Iași să spună rabinului despre convertirea sa.
    *
    *    *
        În momentul când cronica mea este deja culeasă la tipografie, un amic îmi spune că i se cam pare a fi citit odată o nuvelă ceva cam așa.
        Acum e prea târziu ca să mai schimb subiectul.
        Nu voi putea fi acuzat de plagiat, căci mai la urmă subiectul nu e atât de important în artă cât este de importantă tratarea.
        Vedeți, de exemplu, în pictură sau în sculptură, de câte ori nu s-a tratat același subiect, fie profan, fie sacru, de diferiți artiști, și n-a mai făcut nimeni gură.
        Voi încerca dar și eu să tratez în modul meu original un subiect pe care poate l-a tratat și un altul. De unde știi? Poate să am norocul să fac mai bine. Novela mea o voi intitula Noaptea-nvierii.
    I. L. Caragiale

    Asymetria si Dan Culcer va recomanda





    Enciclopedia României

    Blogul ideologic. Titus Filipaș

    Ioan Roșca
    Contrarevoluția din România. O cercetare

    Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

    Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

    Revista Verso



    Geovisite

    Revista NordLitera

    Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

    Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
    Etimologii. Resurse lingvistice

    Azi

    Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

    Societatea de maine

    Daca nu acum, atunci cînd?
    Daca nu noi, atunci cine?

    S'inscrire a Societatea de maine
    Intrati in Societatea de maine
    Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
    Inscriere : fr.groups.yahoo.com
    Se dedica profesorului Mircea Zaciu

    Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
    Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
    Nicolae Iorga

    Sondaje

    Descrierea situatiei din România

    este exactã
    nu este exactã
    este exageratã
    este falsã
    este exactã dar nu propune soluții
    este exactã dar nu existã solu&#



    Rezultate | Chestionar

    Voturi 14

    Identificare

    Nickname

    Parola

    Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs.




    copyright Dan Culcer 2008
    Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com
    «Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
    Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
    PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
    Page Generation: 0.44 Seconds