În cadrul Salonului International «Art en Capital» la Grand Palais din Paris, artistul plastic VIRGIL (Măgherușan) de naționalitate franceză, originar din România, a luat Medalia de Onoare. La Salonul Artiștilor Francezi «Art en capital» din 2010, Virgil Magherusan a luat și GRAND PRIX INTERNATIONAL DE L'ART. Sculptorul VIRGIL are titlul de „Peintre Officiel de l'Armée” din 2007. Am avut privilegiul să îl întâlnesc și să îi solicit un interviu privind parcursul său artistic incredibil pornind din inima României spre universalitate.
Marina Nicolaev
Sculptorul VIRGIL – din Inima României spre Universalitate
Publicat de Marina Nicolaev [ marini] on
2011/1/10
VIRGIL MĂGHERUȘAN- „Peintre
Officiel de l'Armée”
VIRGIL - "Art en Capital", Paris, 2010
©Marina Nicolaev
Sculptorul
Virgil se afirmă în lumea artistică franceză în similaritate cu
Brâncuși, la epoca lui. El revigorează sculptura modernă, prin talentul
excepțional, forța sa creatoare, autentică, prin tehnica sa minuțioasă
dusă la perfecțiune, și nu în ultimul rând, prin gravitatea și
eleganța subiectelor abordate.
Marina Nicolaev – Bună
ziua, Maestre VIRGIL! VIRGIL – E o mare plăcere să vă
cunosc. MN – Maestre VIRGIL, mă bucură să vă găsesc aici
lângă lucrările dumneavoastră. Ați absolvit o facultate de arte
plastice din România și sunteți originar din județul Cluj.
VIRGIL – Deja cunoașteti toate acestea, ce doriți să mă întrebați?
MN– Nu cunosc toate detaliile dar ceea ce m-ar interesa, pentru
cititorii noștri, este cum ați început să desenați, cum a devenit
pasiunea dumneavoastră din copilărie, profesiune de onoare?
VIRGIL – Vă voi răspunde la prima întrebare: sunt născut la Cluj în
1950. Am crescut la Brașov, toată școala am fost la Brașov, am revenit
la Cluj pentru admiterea la facultatea de arte plastice. MN
– Facultatea „Ion Andreescu” din Cluj. VIRGIL – Sigur.
Prima dată, am căzut la examen, după care am intrat prin 1972-1973 la
Cluj și m-am transferat după 2 ani la București să învăț ce era de
învățat, atât la Cluj cât și la București. Nu înseamnă că am învățat
tot, dar aceasta îmi era intenția. Am terminat facultatea la București
după care am fost repartizat profesor de sculptură la Brăila. Imediat
însă, am câștigat un concurs pentru un post la Opera Română, apoi la
Intreprinderea „Crinul” și în final, la Muzeul Satului din București
unde am lucrat ca restaurator zece ani după ce am făcut toate cursurile
UNESCO de trei ani întrucât legea pentru a fi muzeograf cerea: o
facultate de profil (de exemplu, sculptura), plus trei ani de
specializare într-o școală de restaurare. Anca Vasiliu, colega mea, era
critic de artă, eu restauram sculpturile, alții erau pictori, totul era
organizat.
Revin la a
doua intrebare, cum am început să desenez. Simplu. Ne situăm în anii
1960-1962, în spațiul brașovean, eu eram în clasa a V-a, aveam în
vecinătate pe pictorul emerit Mironescu care avea titlul de „artist
al poporului” și care era în același timp președintele Uniunii
Artistilor Plastici din Brașov. A remarcat că aș avea talent și în
final i-a spus mamei: „Dă-mi-l încoace să îl fac pictor” și
așa am început să desenez sub controlul lui și asta a durat până la
facultate. În orice caz toată tinerețea, până la facultate, multe
sâmbete și duminici le petreceam în atelierul său dimineața de 8 la 12:
punea o natură moartă „desenează, desenează” îmi dădea cu
linia peste mână „măsoară, măsoară, de ce te uiți cu ochii, ochii te
înșeală, măsoară cu compasul, măsoară cu firul cu plumb”. Bun.
Asta a fost cu desenul. După care am trecut la pictură, la culoare și
desen, desen, desen. Profesorul Mironescu era de școală veche,
foarte bună, care nu era decat emanația Academiei franceze, unde pe la
1840-50-60 veneau artiști din toată lumea să studieze. Rușii, la fel,
au fondat Academia din Petersburg prin artiști italieni și francezi,
românii nostri, știm foarte bine, creatorii școlii românești de
pictură, sculptură etc, toți aproape au făcut Academia din Paris, să nu
mai vorbim de Brâncuși. De ce? Pentru că este vorba de o știință
numită Academie: Academia Franceză, care practic s-a exportat peste tot
în lume. Prin faptul ca toți veneau să studieze aici, o parte rămâneau
aici, o parte se întorceau la ei unde contribuiau la opera țării lor
sau puneau bazele învățământului țării lor. în România, aceștia sunt
Tonitza, Grigorescu și toți ceilalți. MN – Ați creat în
România șapte monumente din câte am citit in CV-ul dumneavoastră. Care
sunt acelea? VIRGIL – Trebuie să îmi amintesc. Prima, pe
care am ratat-o, a fost din perioada când eram încă student în anul I
și, pe colina Universității din Brașov, am convenit cu directorul, ca
practică productivă de vară, să facem un monument de inox de 10 m. I-am
făcut o machetă, a cumpărat inoxul, și acolo m-am păcălit. Inox nu mai
lucrasem până la ora aceea și ca să fie mai ieftin m-am mulțumit cu
inox de 0, 75, trei pătrimi de milimetru, care e foarte subțire.
Trebuia să îmbrăcăm o formă din cornier. Nu știam atunci că nu se poate
suda așa subțire, că trebuie cel puțin 2 mm ca să nu se deformeze să
nu se strâmbe. Acest lucru pe care l-am constatat când am avut marea
șansă mai târziu să lucrez în atelierele maestrului Constantin Lucaci
cu care am muncit ani de zile și de la care am avut de învățat enorm.
La el am înțeles că inoxul dacă nu are minim 2,5 mm, nu trebuie să îl
atingi. în fine, aceasta a fost prima lucrare. îmi amintesc că
eram în anul III la București, încă nu mă căsătorisem cu Adriana
Păunescu, de care eram îndrăgostit. Mai târziu, a dorit să divorțeze și
ne-am separat. Ea făcea secția de textile și era foarte bună la
culoare. Eram student și nu aveam prea mulți bani. Atunci a venit a
doua comandă, din partea primarului localității Nicolae Bălcescu din
Dobrogea, din imensitatea spațiului dobrogean. Nu mai știu cum l-am
cunoscut, cred că eram la Casa de cultură a sectorului 4, unde dădeam
cursuri de sculptură, în zona unde locuia viitoarea mea soție. Primarul
m-a întrebat dacă pot să fac sculptura lui Bălcescu (bust monumental în
ciment). Bineînțeles, asta așteptam, visam când eram tânăr, să am
o comandă de monument. „Cum facem cu plata?” am întrebat. Cei
de la Sfatul Popular mi-au spus: „Nu prea avem bani pentru chestii
d-astea, dar vă dăm ulei, vă dăm zahăr, și un cal arab” (cu acest
cal, pe care l-am numit „Băiatul” am făcut ulterior, după ce l-am
dresat, cascadoriile pentru filme și spectacolele de voltijă la Circul
de la București)... Și așa am realizat monumentul lui Bălcescu. Dacă
îmi amintesc bine, un al doilea exemplar, în gips, a fost cumpărat de
Directoarea Casei de cultură „Bălcescu” a sectorului 4 din București.
MN – Al treilea monument? VIRGIL – Al treilea
monument...trebuie să ne situăm undeva la Intreprinderea „Crinul” unde
soția mea a fost repartizată și eu bineînțeles am urmat-o. Era un
director deosebit, care ne-a ajutat foarte mult, și care fusese
sportiv, ca mine, coleg la lotul național, care se antrena în Poiana
Brașov, făcuse polo pe când eu eram la lupte libere (a murit între
timp). Deci, directorul uzinei „Crinul”, fericit că ne-am regăsit după
ani de zile, m-a ajutat să-mi schimb repartiția în „creator de
imprimeuri textile” pentru a fi în același birou cu soția mea.
Primul lucru pe care a dorit să-l facem a fost sculptura în inox de pe
fațada clădirii ( care nu știu dacă mai este acolo), o poveste care
avea, dacă îmi amintesc bine, 18 m înălțime, că sunt 6 etaje cu lățime 3
m, o formă abstractă care este totuși o sculptură. Altă lucrare
monumentală ratată în România, prin 1982 (pe care am realizat-o, mai
mică, în Franța) a fost o comandă de sculptură cu 2 cai – 6 m înălțime –
, prima variantă de „Jeu d'amour”, pentru Herghelia națională
de la Jegălia. Am făcut o machetă de vreo 70 cm. Directorul hergheliei
a prezentat-o prin ierarhia Președintelui Ceaușescu, care nu a aprobat
finanțarea măririi ei. Mi s-a plătit macheta – care a rămas la
herghelie – cu un porc. O alta: ne aflăm prin anii 82-83,
terminasem facultatea, eram în plină filmare, în calitate de cascador
și consilier de călărie, Szoby Cseh era șeful
tuturor cascadorilor. Se filma la Sibiu „Burebista”, acolo dublam pe
George Constantin și pe Ion Dichiseanu. Ei trebuiau să nu se
accidenteze. Un actor de talia aceasta cu spectacole de teatru în
fiecare seară, nu-și permitea să aibă vreun deget rupt. Seara, ajungând
la hotel, găsesc la recepție un număr de telefon din partea unei femei
care îmi cerea să o sun urgent la București. Erau multe tinere care
doreau să devină actrițe. Deci, am ignorat telefonul. După patru-cinci
zile dimineața la 5, sunt trezit de recepție urgent: Bucureștiul mă
cheamă. La telefon era Valentina Boștină ( regretata sculptoriță – MN);
„Sunt sculptoriță, am un monument, trebuie să îl livrez în vreo
3-4 luni, mi s-a spus că sunteți singurul care puteți să mi-l tăiați” -
pe vremea aceea tăiam piatra la mână. Bref, i-am spus că am un
contract încă 2 săptămâni. „Vă plătesc tot”. Ea nu realiza,
ce însemna un contract cu Studiourile cinematografice de la Buftea! Am
ajuns în fine la București. Dacă îmi amintesc bine erau vreo 48 tone
de piatră, l-am tras în vreo 3 luni, fără nicio sculă mecanică, numai
la mână. Am făcut monumentul, amplasat în unul din orașele
moldovenești. Aveam Intreprinderea „Crinul” pe care deși o părăsisem
între timp, aveam încă acces la atelierul mecanic. La fiecare două
zile veneam cu 300 șpițuri și dălți pe care le ascuțeam acolo. Asta
mi-a servit mult. Și nu știu, cred că în 3 luni și jumătate am realizat
monumentul, un relief pe două fețe, este un plan înclinat la 30° pe 6 m
lungime care este îmbrăcat de două volume de piatră pe dreapta și pe
stânga. Sculptorița Valentina Boștină era o gazdă superbă. O
chestiune interesantă s-a întâmplat acolo este că într-o bună zi exact
când nu eram prezent, vine arhitectul orașului beneficiar, care trebuia
să toarne în beton planul înclinat - soclul – pe care monumentul va fi
amplasat. Valentina Boștină a făcut repede o schiță cu planul
nostru înclinat făcut din lemn și pietrele care erau puse deasupra dar
care nu erau încă sculptate. La ora aia eram preocupat să plasez
pietrele simetric, deasupra soclului fixate cu scoabe între ele și pe
două rânduri suprapuse. Urma să sculptez în relief cele două fețe
exterioare și în final, după plasarea definitivă, spațiul liber rămas
în interior cca 70-80 cm, să îl umplu cu beton la cifă. Valentina
mi-a spus că i-a dat arhitectului desenul soclului cu care el s-a dus
la Piatra-Neamț. Vine momentul x, după ce am terminat monumentul, care a
fost aprobat de către Paul Vasilescu și ceilalți, deci Valentina
Boștină mi-a spus „gata Virgil, săptămâna viitoare trebuie
amplasat”. între timp, la Piatra-Neamț s-a turnat din beton
soclul, după dimensiunile pe care arhitectul le luase la atelier la
București. Pe urmă, încărcăm monumentul cu macaraua pe o platformă mare
de camion pentru transport. Ajungem la Piatra Neamț, încep să
descarc, erau 8-10 piese pe dreapta, 8-10 piese pe stânga, simetric
tăiate, dar erau cu unghiuri foarte rombice, nu erau paralelograme
rectangulare curate. încep să le plasez de la baza spre sus, și după
aceea al doilea rând. în timpul amplasării constat un spațiu din
ce in ce mai mare între piese, cam de o jumătate de palmă și imi dau
seama ca era o eroare de unghi al planului inclinat. Pietrele fuseseră
tăiate riguros, funcție de înclinarea planului. Arhitectul nu măsurase
exact unghiul planului înclinat de la București și a executat la Piatra
Neamț soclul după o schiță „artistică” a Valentinei. în loc de 30° a
executat 35°. A trebuit să dau totul jos, să determin eroarea și să
încarc cu beton pentru corectare. Asta, bun, este o altă
sculptură. MN – Celelalte lucrări? VIRGIL –
Celelalte lucrări. Vă dau alta. Eram în 1985, Constantin Drăguț,
iubitul și scumpul nostru rector era încă în viață – a murit la câțiva
ani după aceea. Mi-am zis să depun și eu candidatura la București
pentru o tabără de creație care se organiza lângă Tg. Mureș, la Iernut.
Acolo, era un primar, îl cheamă Cornea, care mi-a devenit foarte bun
prieten după aceea (îi transmit salutări lui și nevestei lui cu această
ocazie). Cornea este un tip deosebit. Cornea era foarte atins afectiv
de fenomenul care s-a petrecut acolo în anii 1944 după 23 august
eliberarea țării: 11.000 de români morți pe Mureș în 20 de zile. S-a
organizat o tabără de sculptură cu 11 artiști ori 11 ani (total 121
sculpturi). S-a ales o colină care a împărțită în 11 secțiuni, urmând
ca în fiecare secțiune să fie plasate câte 11 sculpturi ale anului
respectiv. Primarul Cornea asigura mâncare, cazare etc. Exista și o
contribuție financiară a Uniunii Artiștilor Plastici. Concret,
situația strategică (așa cum am început să spun) era următoarea: pe
stânga Mureșului șoseaua națională este la un kilometru. Paralel, pe
malul drept, se află o colină pe 300 m înălțime, cu un unghi de 30°.
Tot dealul este de 1 km înălțime fără denivelări, complet descoperit și
fără tranșee. Pe coama asta, după 23 august 1944, 150 de nemți s-au
instalat în buncăre cu mitraliere. în același timp la Târnave la 20
km de acolo, era amplasată artileria românească. Ea trebuia să
acompanieze atacurile românești, prin radio, funcție de coordonatele pe
care le primeau. Sincronizările decurgeau extrem de prost că
săracii romani se trezeau cu tot bombardamentul în cap și nu puteau să
se întoarcă. O catastrofă. Cornea era bolnav de chestia asta.
Subiectul simpozionului era exact acest moment: August 1944. Nu știu cum
a evoluat simpozionul, sper că a continuat. MN – Și
lucrarea dumneavoastră? VIRGIL – Și eu atunci ce am
făcut? Am făcut o sculptură în piatră (cca 22 tone și 4,5 m înălțime)
și beton, cu o compoziție de trei cruci suprapuse. Baza este e o cruce
de 5 m x 5 m în beton, cu o groapă la mijloc, umplută cu apă, pe care
plutesc trandafiri roșii, simbolul sângelui vărsat. Deasupra se află o
figură umană monolitică, cu o cască militară pe cap, cu patru brațe în
cruce, asemănătoare cu crucea de Lorraine (a doua cruce). A treia cruce
am tăiat-o pe piept, aceasta fiind intersectată cu două cercuri
concentrice: imaginea care se vede în vizorul unui tir. MN
– La Iernut aveți încă două lucrări. VIRGIL – Văd că
știți. La Iernut, a fost un moment când, în timp ce eram acolo, Cornea
mi-a spus că trebuia să vină șeful statului (era Ceaușescu pe vremea
aceea) în zece zile și trebuia să facă imediat ceva urgent, ca să fie o
primire deosebită. Atunci i-am spus: „Uite, dragul meu, orașul
tău e frumos, tu ești fain, din punct de vedere strategic tu ai o
șosea care taie în două localitatea, deci sunt două accese din două
părți posibile, opuse, nu este ca Bucureștiul să nu știi prin ce parte
se intră, deci să nu știi unde poți să plasezi o sculptură. Trebuie un
monument cu care să marchezi ambele intrări. Hai să facem același
lucru în două exemplare și punem două sculpturi abstracte cu elementele
de bază economice pe care Iernutul le are: termocentrala și grâul”.
Este un volum de 12 tone, îmi amintesc. Tot monumentul l-am făcut
într-un atelier lucrând direct negativul din table de oțel și piese de
lemn, pentru că nu aveam timp s-o modelez. Am făcut totul după o
machetă mică. Sculptura se compune din două elemente: un picior
rectangular de 6-7 m înălțime, corp comun cu un soclu în pământ de cca
30 tone de beton. Deasupra este un volum ca o carte semideschisă de
4x2m, unde am făcut un simbol al energiei și jos un spic. La fața
locului am pus betonul pentru fundații. Am făcut în două etape: întâi
piesa de jos care trebuia să aibă multă armătură înăuntru din bare de
fier de 18-20 mm, pe care am terminat-o cu o placă de fier de 2 cm
grosime. Pe urmă, aceeași armătură în piesa de sus, pe care am ridicat-o
cu macaraua, am plasat-o pe un picior sudând cele două plăci între
ele. Muncitorii le-au vopsit imediat, eu am plecat, totul a ieșit bine,
primarul a avut o bună imagine, evident. Bizonul ©Marina Nicolaev
MN – Din 2007 sunteți artistul oficial al armatei franceze.
Cum s-a întâmplat acest lucru? VIRGIL – Afirmativ. Trebuie
să vă explic cadrul istoric al acestui corp de pictori ai armatei
franceze. Acum mai bine de 300 de ani, când palatul Versailles era
în plină construcție și Franța era în plină perioadă de războaie, Louis
XIV avea nevoie de artiști fideli și foarte competenți, pentru două
motive. Cum pe vremea aceea nu exista nici satelit, nici GPS, nici
dromi, aparat de fotografiat, sau hărți numerizate, ca în războaiele de
azi, singura soluție era să recurgă la o cartografie picturală
realistă executată de foarte buni desenatori, pictori, care să redea
exact lățimea fluviului, de unde începea muntele, pe unde treceau cu
trupele, unde sunt canalele etc. - ceea ce fac cercetașii astăzi.
Acesta era primul scop, care a generat în pictură genul numit „scenes
de batailles” considerat cea mai dificilă categorie, până la 1900.
Al doilea motiv, era ca regele să recruteze artiștii capabili să
picteze să sculpteze etc. pentru realizarea palatului Versailles. Louis
XIV a folosit o mare parte din armată la construcție, dar nu avea cu
cine să facă decorația. Handicapul mare era cum să se facă selecția
între artiștii existenți. Atunci, Colbert are o idee genială și
spune ceva de genul „Sire, vă propun să îi adunăm pe toți artiștii
si prin comparație – ceea ce nu se făcuse până atunci – să vedem care
sunt cei mai buni” „Unde să-i expunem?” „în salonul majestății voastre,
sire”. De acolo vine noțiunea de salon. Termenul în timp s-a
banalizat pentru că vorbim astăzi de salon de agricultură, gastronomie
etc. Primul salon se face însă la Versailles. Așa se organizează
un corp al armatei numit „POA” Pictori Oficiali ai Armatei (istoric se
cheamă pictori și nu sculptori, sculptorul nu putea să modeleze caii pe
câmp). Superior acestui titlu era Pictorul Oficial al Regelui (
Fragonard, de ex.) A treia categorie erau membrii Academiei care
jurizau și compuneau „Le Salon” (astăzi Salonul Artiștilor Francezi).
La ora actuală, armata franceză dispune de un corp special numit „Pictorii
oficiali ai Armatei” care sunt recrutați pe criterii profesionale
în cadrul unor expoziții organizate de către Armată și pe baza unor
invitații și recomandări avizate. De exemplu, anul trecut au fost 98 de
candidați, din care au fost reținuți doar 2. Asta se întâmplă.
MN – Trebuie precizat că în Franța titlul istoric de „Peintre
Officiel de l'Armée” este acordat de Ministrul Apărării și artiștii
aparțin de „Service historique de la défense”. Ei poartă titulatura de
Pictori ai Armatei. Artiștii sunt stagiari timp de minimum șase ani
(voir nouă) și pe urmă sunt titularizați. Pictorii agreați (stagiari) nu
sunt mai mulți de douăzeci, pe când numărul Pictorilor titularizați
este nelimitat. Cu titlul de protocol, Pictorii agreați au gradul de
căpitan iar Pictorii titulari de comandant. Virgil Maghérusan este unul
din cei 46 artiști contemporani care au acest titlu excepțional, și al
doilea francez de origine română (celălalt
fiind pictorul Paul Anastasiu) prezent în acest corp de elită.
VIRGIL - Astăzi avem la fiecare doi ani un Salon la
Hôtel des Invalides, unde Pictorii armatei expun și în același timp
sunt invitați un număr de 150-200 de civili care sunt distinși la alte
saloane importante. Poate unul sau doi dintre ei vor fi după câțiva
ani, aleși, pe bază de un dosar prezentat la nivel înalt. Este
important de precizat că este nevoie nu numai de profesionalism ci și
de acuratețe morală. Numirea, așa cum spuneați, este decisă prin decret
de către Ministrul Apărării. Virgil
și Dr. Louis-Marc Servien, comte de Boisdauphin, ©Marina Nicolaev
MN – Se recunoaște din ce în ce mai mult
valoarea Școlii de arte plastice românești în lume, începând de la
Constantin Brâncuși, un artist universal de necontestat. La ora
actuală, sunt mulți sculptori români aflați pe treptele cele mai înalte
ale Artei: Ion Irimescu, Constantin Lucaci, Paul Vasilescu, Ion
Mândrescu, George Apostu, Iliescu Călinești, Mihai Buculei, Mircea
Spătaru, Nicăpetre, Nicolae Băndărău, Ovidiu Maitec, Pasima, Sava
Stoianov, Vlad Ciobanu, Aurel Ierulescu ș.a. Unii v-au fost profesori,
alții colegi. Ce părere aveți despre școala românească despre artă și
mai ales, ultima întrebare: când doriți să faceți o retrospectivă în
România? VIRGIL – Ce părere am despre școala românească?
Este o realitate, nu este numai părerea mea: este o părere obiectivă
este în fond o excelentă școală, și o afirm de multe ori la microfon
când mi se dă ocazia și este contextul: Școala românească este Academia
franceză creată între anii 1670-1830, pe care francezii au exportat-o
în toată lumea, inclusiv România. Așa cum vă spuneam la începutul
interviului. Artiștii români veneau în Franța între 1800-1940 să își
facă studiile aici, fie pe banii lor, fie pe bursa statutului român.
Unii rămâneau pe loc și deveneau francezi, alții se întorceau acasă. Pe
scurt, arta franceză a fost exportată peste tot din America latină
până în Rusia. Academia franceză a creat Școala românească și
instaurarea comunismului după 1945 a profitat de cunoașterea aceasta, a
știut să folosească bazele artelor franceze deja existente.
Venind și trăind în Occident îmi dau seama că
democrația și libertatea de liber acces la a învăța ce vrei, a dus la
faptul că suntem prea mulți artiști și nu totdeauna la același nivel,
bineînțeles. Sunt tipi formidabili foarte buni, dar și aici, raportat
la numărul total, profesionismul este redus. Vorbind despre școala
românească, probabil că știți că am mediat, în noiembrie 2006, o
invitație (gratuită) pentru o delegație de artiști români, cu ocazia
intrării României în U.E., la primul salon „Art en capital” la Grand
Palais. L-ați evocat pe Constantin Lucaci, un maestru în oțel
inoxidabil! Lucrând pentru el am avut ocazia să-mi perfecționez
cunoștințele în tehnica bătutului în inox și am învățat utilizarea
corectă a mașinii de mărit. Inoxurile lui! Nu am văzut pe nimeni
de 20 de ani de când sunt aici să facă inoxuri ca el bătute la ciocan,
concave, convexe și apoi sudate. Acum 100 de ani, francezii erau
cei mai buni în bătut, tehnica se numește „cuivre repoussé”:
Bartholdi a făcut statuia Libertății numai cu ciocanul (Frederic
Auguste Bartholdi a proiectat și realizat învelișul de cupru al statuii
Libertății- MN) . Este o știință franceză! Lucaci și-a permis
luxul să atace inoxul, care este mult dur decât cuprul. El a reușit
acolo în Bucureștiul lui, în Reșița lui, cu mintea lui tehnică. Am avut
șansa să învăț acolo, lângă el, ceea ce mi-a servit enorm. Niciunul nu
știa să lustruiască piesele de inox ca el. De multe ori, râdea de noi,
ne spunea că trebuie vin alb, puneam pe pâslă de lână și vin alb, dar
degeaba, nimeni nu reușea ca el. MN - Și când veți dori să
organizați o expoziție retrospectivă în România? V-ați gândit?
VIRGIL – Nu m-am gândit, am atâta de lucru! Nu mi-am pus problema
asta. Dar de ce nu? în orice caz, se va face, chiar dacă vreau sau dacă
nu vreau. Dacă n-aș vrea, se va face după moartea mea, în mod sigur.
Nu s-a ivit ocazia. De ce nu? Nu m-am gândit încă la asta pentru că am
multă muncă, nu sunt milionar, îmi place să lucrez, asta e tot.
MN – Maestre Virgil, vă mulțumesc.
VIRGIL PICTOR OFICIAL AL ARMATEI FRANCEZE
studii: Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu București
România 1979. Membru titular al Société des Artistes Français si al
Fondation Taylor, Paris. DISTINCȚII
2010 – MEDAILLE VERMEIL de la Ville PARIS. 2009 – MEDAILLE
D'HONNEUR Salonul Artistilor Francezi , ART EN CAPITAL, Grand Palais,
Paris. MEDAILLE D'OR a Primăriei arondismentului 4 Paris.
MEDAILLE de la Ville BONDY, Seine St Denis. 2008 – MEDAILLE de la
Ville LIVRY-GARGAN, Seine St Denis. 2007 – GRAND PRIX E.M. SANDOZ
Fondation Taylor, la Salon ART EN CAPITAL, Grand Palais Paris 2006
– PREMIER PRIX SCULPTURĂ, XVe SALON NATIONAL des PEINTRES de
TARMéE, Hôtel des Invalides, Paris 2006 – PRIX STANISLAS decernat
de Orașul NANCY, la XXI Salon International SODAL. – MEDAILLE D'OR
Association Artistique de la Préfecture de Police, Hôtel de Ville de
Paris. 2005 – MEDAILLE D'OR Salon des Artistes Français, Paris.
– PREMIER PRIX DE SCULPTURE, XlVe SALON NATIONAL des PEINTRES de
VARMéE, Hôtel des Invalides, Paris. PREMIER PRIX CONSEIL GéNéRAL
dTNDRE et LOIRE, Salon de Peinture et Sculpture de Ste Maure en
Touraine. 2004 - PRIX l'UNIVERS des ARTS, par l'Association
Artistique de la Préfecture de Police, Paris. 2003 – PRIX E.M
SANDOZ, par la Fondation Taylor, au Salon des Artistes Français, Paris.
2002 – PRIX BAUMEL-SCHWENCK, de la Société Nationale des Beaux-Arts,
Carrousel du Louvre, Paris. – GRANDE MEDAILLE D'HONNEUR a Orașului
Cannes, France. 2001 – GRAND PRIX DE SCULPTURE, cu Plaquette d'Or
MCA, Cannes, France. – MEDAILLE D'OR la Salon Officiel de la Ville
de Vincennes. 2000 – BRITISH SPORTING ART TRUST AWARD, Society of
Equestrian Artists, CHRISTIE'S, Londres. – MEDAILLE D'HONNEUR de
la Ville de Marseille. PREMIER GRAND PRIX de SCULPTURE, avec
Plaquette d'Or MCA, Marseille. 1999 - PREMIER PRIX de Sculpture
Plastica Latina, France. 1997 – MéDAILLE D'OR du Mérite Artistique
Européen - France. PREMIER PRIX, Symposium Européen de Sculpture sur
Pierre, Château de Serrans, France. 1995 – PREMIER PRIX de
Sculpture au Salon Art Cheval, Saumur, France. EXPOZIȚII
DE ARTĂ PLASTICĂ FRANȚA : Salon des Artistes
Français; Société Nationale des Beaux-Arts ; Salon d'Automne ; Salon
Violet; Biennale Internationale de Rambouillet; Salon de la Préfecture
de Police de Paris; Art-Auction Deauville; «Le Cheval en Bronze» au
Château de Maisons-Maisons-Laffitte; Grand Marché d'Art Contemporain de
Paris; Invité d'Honneur d'innombrables Salons d'Art etc.
Convenții (du 25/11/1999 et 12/05/2005) cu l'école Nationale
d'équitation - CADRE NOIR de SAUMUR – pentru ilustrarea în sculptură a
tehnicității în istoria echitației franceze de înaltă școală. MAREA
BRITANIE: CHRISTIE'S, St James's, Londres avec la Society of Equestrian
Artists; Royal Society of British Artists et Royal Marine Society of
Artists aux MALL GALLERIES, Londres; Royal Glasgow Institute of Fine
Arts aux McLLELAN GALLERIES; Royal Birmingham Society of Artists; Royal
West of England Academy of Arts à Bristol; Norwood Ravenswood Art §
Sale Exhibition; Portrait Exhibition à Fedden Gallery RWA Bristol; etc.
ITALIA: Biennale Internationale Dantesca de Ravenne en 1990, 1998,
2003. SPANIA : Euro Art'98 à Barcelone. BELGIA: Salon d'Europe
'96 - Bruxelles ; Art Nocturne Knokke 2003 ; LINEART Gand 2003.
ELVEȚIA: Grand Marché d'Art Contemporain -Lausanne 2001 ; EUROP'ART
2002- Genève. ARTĂ MONUMENTALĂ
ROMâNIA – 7 sculpturi monumentale până la 18 m înălțime îm piatră,
marmură, inox, bronz etc. FRANȚA – «Astrale Symphonie en V»,
Château de Serrans, 4,50m hauteur, august 1997. «Portrait de T.
Paqué», St Avoid, Lorraine, h1,20m hauteur, bronze, septembrie 2006.
«Sanglier le Brave», comandă particulară, 3m înălțime, bronz «
Amour de Licornes», comandă publică, St Avoid, Lorraine, 1,40m
înălțime septembrie 2007. MAREA BRITANIE - «Le Bison, Force et
Vitesse », - Burton on Trent, 3m înălțime noiembrie 2001. SALOANE
ECVESTRE FRANTA - Saloanele Cheval-Paris, Nancy,
Colmar, Equita'Lyon, Avignon; Horse Expo Deauville; Jumpings
Internationaux - Caen, Alençon, Deauville, Bordeaux, Chantilly; Masters
de Jardy-Paris; Expos sur Hippodromes à Clairefontaine Chantilly
pentru Prix du Jockey Club et Diane-Hermès, Longtemps pentru Prix de
l'Arc de Triomphe, St Cloud aux Ventes Goffs, Vincennes pentru Prix
d'Amérique; Fontainebleau, Open de Polo d'Aprémont, etc. GERMANIA-
Equitana Essen; Jumping Munich Indoors; Jeux équestres Mondiaux d'Achen.
ELVEȚIA - Championnats d'Europe de Jumping -St Gall; CSIW- Championnats
du Monde -Genève. SPANIA - Féria de Jerez, Andalousie. OLANDA -
Jumping de Maastricht. PORTUGALIA - Festival International des
Chevaux Lusitaniens, Lisabona
©Marina Nicolaev
|