Who's Online
Exista in mod curent, 17 gazda(e) si 0 membri online.
Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
Languages
Select Interface Language:
|
|  |
In epicentru: Magda URSACHE. Capusile editoriale (II). Proprietari fara proprietate
Scris la Tuesday, January 18 @ 19:04:21 CET de catre asymetria |
Am
tot scris despre întâmplări cu editori, despre necazuri legate de
tipărirea în tranziție. Nu din răzbunare, nici măcar din silă,
ci pentru a semnala (poate și corija) acel „vițiu de conformație
în viața literară”, cum formula G. Călinescu.
Magda
URSACHE
Căpușile
editoriale (II). Proprietari
fără proprietate
Nu,
nu-mi este proprie „iubirea de stăpânie”, cum numea averea
Efrem Sirul. Urăsc, însă, cleptomania literară, dar și
încălcarea proprietății intelectuale. La pila și ploconul din
vremi ceaușiste, s-a adăugat furtul.
Cu
un rapt editorial ne-am confruntat și noi, eu și Petru Ursache, așa
că „Plagiatul
secolului”. Cazul Tolstoi
mi-a sunat foarte cunoscut. Rezum: schimbând titlul din Jurnal
în Memorii
(n-a avut editura Adevărul Holding S.C. – Adevărul Holding SRL
un
lector capabil să facă diferența elementară între un diarist și
un memorialist?), Gheorghe Stanca (numele nu literar, ci de plagiator
fiind Ghenadi Strungar) și-a însușit fără păs, în 2008, un
long
seller:
ediția din 2005 a Jurnalului
lui Tolstoi, în traducerea Janinei Ianoși, note, prefață, tabel
cronologic de Ion Ianoși, ediție apărută la Editura Ideea
Europeană. Hoția se constată cu ochiul liber: prin ce miracol, din
13 volume de jurnal, cei doi traducători, Janina Ianoși și Ghenadi
Strungar, ar fi decupat exact aceleași fragmente? Urmele sunt șterse
neglijent, ba chiar acel traduttore
își recunoaște trădarea. Numai că directorul general peste
Adevărul SRL (răspundere limitată), Răzvan Cornețeanu, preia
rolul de editor curat: i-a plătit lui Strungar prestația, doar n-o
să scoată bani din buzunar bis
in idem.
E ceva imoral în a trage foloase după o lucrare care nu-ți
aparține? Lucrare privată? S-au mai văzut cazuri. Așa că editura
Adevărul a cerut suspendarea speței, iar surda aia greoaie, cu
balanță și legată de ochi, Justiția, i-a acordat-o în 21
octombrie 2010. Doar autorii sunt proprietari
fără proprietate.
Despăgubirile pentru paguba produsă traducătoarei și editurii
Ideea Europeană pot aștepta. Și așteaptă! Numai între procesul
verbal de constatare din 26-04.2009 și rechizitoriul din 03-05.2010
s-a scurs un an. Fundația Culturală Ideea Europeană, care a trecut
prin 16 termene de judecată, a cerut, în 15 noiembrie 2010,
repunerea pe rol a cauzei: plagiat, preluarea abuzivă a ediției din
2005, proprietatea sa, dar și vandalizarea traducerii Ianoși.
înainte
mult mai este, ca-n poveste. Urâtă: unde drepții nu numai că
pierd, dar sunt amendați, intimidați, în timp ce mincinoșii (de
la Adevărul) acuză în felul replicii absurde din teatrul lui
Teodor Mazilu: „Auzi! Eu i-am dat o palmă și tot el spune că
i-am dat o palmă”.
Există
o lege, nr. 8 din 1996, privind drepturile de autor. Și ce dacă?
Hoții îți devastează casa, dar și cartea! Geaba a dovedit
raportul ORDA (Oficiul Român pentru Drepturile de Autor) că Memorii
(în 2 volume) de Tolstoi e un plagiat, că Strungar și-a însușit
ne-legiuit munca Janinei Ianoși, ba chiar și-a recunoscut fapta
ilicită; geaba protestează APLER (Asociația Publicațiilor
Literare și Editurilor din România) și dezaprobă ARPE (Asociația
Revistelor și Publicațiilor din Europa) furtul netrebnic.
Altă
soluție? Să ne adunăm pe-o listă, cerând condamnarea
penală a plagiatorilor „recenți”,
dar și a
celor care încalcă dreptul de proprietate intelectuală.
(în timpul comunismului, Eugen Barbu nu și-a spălat rușinea unui
plagiat; 21
years after,
e altfel?) Statutul USR, abia amendat în februarie 2005, l-am
schimbat în primăvara anului 2006. Și atunci, dacă-i atât de
lesne de modificat, de ce n-am introduce pedeapsă aspră pentru
plagiatori, dar și pentru editori tipărind hors
la loi?
Adevărul Holding a preluat o afacere interbelică a editurii
Adeverul SA, str. Sărindar 9-11, care publica o colecție a
Bibliotecii Dimineața. Cea actuală, cu același nume, a dibuit
ieșirea prin Sărindar. Fără aplicarea promptă a sancțiunilor,
ne mulțumim să parafrazăm butada traduttore-traditore,
vârându-l în ecuație și pe editore
ca traditore.
Asta când nu-ți pierzi umorul și nu cedezi psihic, pur și simplu.
Am
tot scris despre întâmplări cu editori, despre necazuri legate de
tipărirea în tranziție. Nu din răzbunare, nici măcar din silă,
ci pentru a semnala (poate și corija) acel „vițiu de conformație
în viața literară”, cum formula G. Călinescu.
După
tipărirea accidentată a antologiei Mircea Eliade, Meșterul
Manole,
la Junimea, în '92, cu o întârziere de ani, am fost abordați de
un editor care căuta idei-capital sau credeam noi asta: în fapt,
tandemul Panaite-Ștefanachi de la Casa Editorială cu nume falnic
Moldova se ocupa de literatură din rațiuni de ordin financiar: cei
doi poeți visau la averea lui Cioflec, Sfetea și Ignatie Hertz la
un loc.
„Așa
să ne ajute... Dumnezil!”, i-am spus lui Petru U. (căruia îi
apăruse, în altă carte, o eroare de tipar: Dumnezil în loc de
Dumézil), când am purces la reeditarea tratatului de teologie
ortodoxă Nostalgia
paradisului
de Nichifor Crainic. Ne-am spus că prelucrarea FND (fără neam și
Dumnezeu), exercitată decenii, trebuia grabnic întreruptă. Numai
că Nostalgia
a fost carte fără noroc, deși cred că e măcar la fel de bună ca
tot ce s-a scris în domeniu de Vladimir Soloviev ori de Losky.
Crainic e comparabil cu Berdiaev. Textul a căzut „sub îngrijirea”
unei blonde absolvente de Filologie. La prima corectură, l-am găsit
pocit bine. îl „modernizase”! Toate conceptele teologice –
teandria
de pildă, marca lui Crainic – fuseseră ori eliminate ori
modificate. Ce-i aia teandria?
Nici a
îndumnezei
nu-i suna convingător duduii. Cel puțin duliștii foloseau croșete,
avertizând cititorii că au uzat de foarfecă. Duduia noastră se
implicase în text, implementând, cu un verb la modă, vocabule
străine autorului. Scrisese Crainic mă
bizui,
don’șoara schimbase în mă
sprijin
și pentru acest soi de amatorism editorial voia să fie felicitată:
doar nu mai folosea nimenica verbul a
se bizui.
Pe cine să te bizui? E nașpa! Cool e să te sprijini.
Am
refăcut ce stricase redactorița neștiutoare (alte munci și
zile!), ca forma aceea barbară, „îndreptată” să nu ajungă la
cititori. Am făcut tot ce înseamnă STABILIRE DE TEXT,
minunându-ne: cum e posibil ca un absolvent de filologie să n-aibă
cunoștințe elementare în a edita? Să-și închipuie că poți
schimba ce și cum pohtești dintr-un autor?
Nu
știu cum se-ntâmplă, dar te trage ața să faci ce nu știi să
faci. Incompetența e cât malul printre fondatorii de edituri. Dacă
mai ești și maestru al combinațiilor și ai sechela proletară că
proprietatea intelectuală nu există (pe autori nu-i plătește din
principiu), atunci obții sume frumoase. Rapid. Arta
de a muri
a cunoscut trei ediții (o știu după prețul schimbat de fiecare
dată, afișat pe coperte); beneficiul a fost pentru editori, cei
care au muncit la antologie au fost păgubiții.
Revenind
la Nostalgia
paradisului,
trebuie spus că am trecut peste disputa cu unul dintre proprietarii
Casei Moldova, privind care ediție trebuie reprodusă: „Cum, nu
ediția princeps trebuie tipărită?” Petru Ursache i-a explicat
răbduriu ABC-ul: că nu ediția întâi a cărții se reeditează.
Că forma ultimă, revizuită de autor, e textul de bază. Și de ce,
în paranteză fie spus, nu s-o fi înființat o secție, măcar un
curs de Tehnica ediției, la Universitatea „Cuza”? I-am învățat
pe mulți editori postsocialiști cum se face o corectură, cum se
colaționează un text, când se folosesc parantezele drepte ori cele
unghiulare, cum se transcriu consoanele (raportul lui z față de
b/d/g/v ori față de l/m/n), neologismele nefixate în limbă, cum
se notează un pasaj eliminat... Mai ales, le-am tot repetat când
nu au voie să intervină. Și asta pentru că există „lectori”
cu idei și personalitate, dispuși să se amestece „creator” în
litera și-n spiritul autorilor. Tot în paranteză fie spus,
ingeniosul nu bine ci rău temperat pare trăsătură comună
editorilor de școală nouă, deci fără. în defect de ignoranță
l-am surprins pe un computerist al Junimii: eliminase semnul
exclamării cu care își începe Cezar Ivănescu fiece strofă din
Rege-i
raiul cel fălos...,
Jeu
d’Amour (Amintirea paradisului),
Doina
etc. „Că ce cată semnul mirării la început?” Lucrând la
aceeași antologie de poezie creștină, Duh
și slovă,
Editura Junimea, 2002, am constatat că alcătuirea unui indice scapă
multora. Bazându-se pesemne pe „inteligența computerului”,
angajatul tiparniței a făcut varză din truditul nostru indice.
Lângă Mariana Marin se afla, în versiunea „coreasă”, Marin
Sorescu; Ion Mircea și Mircea Dinescu figurau amândoi la M de la
Mircea; nemaivorbind de toți Gheorghe din istoria poeziei, trecuți
la G: Gheorghe Istrate, Gheorghe Pituț, Gheorghe Lupu, ba chiar
Adrian Alui Gheorghe.
Nostalgia
paradisului
a apărut cu o prefață de părintele Dumitru Stăniloae. Ce dacă
se reproducea ediția a II-a, publicată de Cugetarea Georgescu
Delafras, din '42 (cum preciza nota), fără vreo prefață a marelui
teolog? Ce dacă studiul propus ca prefață de N. Panaite fusese
scris pentru „Gândirea”, când Crainic împlinea 50 de ani?
Dădusem un BT, dar nu ne-a folosit la nimic, exact ca omului din
Tecuci motorul. Proprietarilor nu le-a păsat că nota ediției
spunea una și sumarul Nostalgiei
altceva.
Bref,
Casa editorială Moldova ne ceruse o ediție cu studiu introductiv și
note. După luni și luni de lucru, constați că pe pagina de titlu
nici gând să apară text
stabilit de,
că prefața a fost împinsă la coadă, că indicele biografic l-a
făcut altcineva, din cine știe ce aranjamente. Când Petru Ursache
a protestat, editorul moldav, pe cât de ignorant pe atât de
arogant, a replicat style
bas:
„Că doar n-o să punem caru’ înaintea boilor, dom’ profesor!”
Boii vin înainte. „Clasicii se editează singuri, n-au nevoie de
noi”. Tiparniță să ai!
Și
pentru că exigențele noastre au fost considerate nerealiste, la
ediția a doua (cartea s-a vândut excelent), o linie groasă, de 12
puncte, ne tăia complet numele. Postfața lui P. Ursache și cele
peste 70 de note, făcute cu osteneală, ca să clarifice tot ce era
de clarificat, dispăruseră. Ca și-n cazul jurnalului Tolstoi,
urmele fuseseră șterse neglijent. în text, rămăseseră cifrele,
de-a-n boulea, care nu mai trimiteau nicăieri. Pe cine interesa cine
a fost Eusebiu din Cezareea ori Nicodim Aghiriotul ori Simion Noul
Teolog, ce-s erminiile, ce-i cu divinomodo,
cu povestirile pahlavi, cu cosmologia mazdeeană și câte altele? Să
nu faci o trimitere în... subsol, la adresa acestui tip de editor?
Lucrurile
nu s-au oprit aici. După ce Casa Editorială Moldova s-a scindat
(editurile astea se înmulțesc prin sciziparitate ca protozoarele),
aud că una dintre părți, a lui Aurel Ștefanachi, a tipărit din
nou, fără voia noastră, fără contract, ediția Crainic. Legea
dreptului de autor, a fost iarăși încălcată. „Curată
murdărie”, spre a folosi sintagma lui Milan Kundera.
Să
ne adresăm justiției? Dacă ai norocul ca acești malonești să nu
aibă judecători în familie, atunci poți încerca. Bilanțul meu
personal nu-i unul încurajator. Justiția te scoate din necaz d.m.t.
(dacă mai trăiești, cum nota Tolstoi), cum merg lucrurile. în
rechizitoriul din 2010, procurorul care a instrumentat cazul
Jurnalului
lui Tolstoi a menționat că-i vorba de plagiat și de furt
intelectual. Cu toate acestea, Adevărul a cerut suspendarea și a
obținut-o. Așadar avem, ca autori, statut de proprietari fără
proprietate și punctum.
Altă
soluție decât justiția? Să nu fie sprijinite financiar decât
editurile de prestigiu, după o analiză corectă a lor, în numele
unui cod deontologic al bunului editor, iar cei care încalcă
flagrant dreptul de proprietate intelectuală să fie trași la
răspundere și pedepsiți usturător. Fondurile culturale să nu
acorde nici o șansă editorilor hoțomani, ca matrapazlâcurile să
nu rămână neamendate.
La
polul opus, al querellei cu editorul de reacredință ori insolent
din ignoranță, care are pe lângă tiparniță și un hârdău de
zoaie în dotare, se află bunii editori, destui. Profesioniști au
fost Iordan Datcu și Ioan Șerb (cu care a lucrat Petru Ursache la
Minerva veche). Ca și Mircea Ciobanu ori Cornel Popescu, de la
Cartea Românească. Ultimul avea un fel anume de a mângâia cartea
nou tipărită. Cum ar fi mângâiat un obraz. în ce mă privește,
am colaborat excelent cu Cassian Maria Spiridon (editura Timpul), cu
Sorin Pârvu (editura Institutul European), cu Cezar Ivănescu
(Junimea), cu Vasilian Doboș (editura Opera Magna), cu Aura Christi
(Ideea Europeană), cu Constantin Manolache (editura Libertas,
Ploiești). Și, last,
but not least,
cu Valentin Ajder (Eikon). Cu ei, tipărirea unei cărți n-a fost o
cursă cu obstacole.
Și
cultura română a tot avut editori de excepție. Spui Eminescu, spui
Perpessicius, spui Aurelia Rusu, spui Petru Creția; spui Hasdeu,
spui Mircea Eliade și I. Oprișan; zici Rebreanu, zici Niculae
Gheran; zici Arghezi, zici G. Pienescu; zici Sadoveanu, trebuie numit
Simionescu. Au mai fost: Modest Morariu, Romul Munteanu, Marin Preda,
toți trei târnosiți postdecembrist, în atacul la valori literare.
Lui Preda mulți îi datorează cartea de debut, bine difuzată,
subliniez. Eu am câteva romane omorâte cu zile prin lipsa de
difuzare. Iar un tiraj confidențial presupune drepturi de autor pe
măsură.
Un
contraexemplu oferit editorilor precupeți? Iată-l: într-un
interviu din „Vremea” (1 decembrie, '35), Rebreanu mărturisea
că, fără entuziasmul
și înțelegerea
lui S. Benvenisti de la Alcalay, Ion
n-ar fi apărut. Editorul i-a oferit prozatorului aflat în jenă
financiară un aconto de 5000 de lei. Ion
a avut o istorie de... roman. Prima variantă a fost aruncată la
coș, la percheziția de la centrul de recrutare austriac.
Manuscrisul, recuperat cu mare dificultate, a fost pitit în casa de
bani a pictorului Jean Steriadi, apoi cusut într-o saltea de Fanny,
scos de sub ocupație și trecut în Regat. Când editura lui Leon
Alcalay a fost preluată de un alt director, s-a decis: băgăm
exemplarele în pivniță. Motivul? Cine o să cumpere un roman de
600 de pagini? Și totuși prima ediție s-a epuizat în patru luni,
din 20 noiembrie '20, până-n martie '21. Sfetea i-a cerut lui
Rebreanu a treia ediție și i-a acontat alte două, pentru 100.000
de lei. Fără „nasul” lui Benvenisti am fi fost mai săraci cu o
capodoperă. Fără Rosetti de la Fundații, fără N. Th. Ionnițiu
de la C.R., fără Rudinescu – Socec, C.Ș. Făgețel – Ramuri,
Clopoțel și Slavian – Cultura Națională, câte cărți bune nu
s-ar fi pierdut? Vă reamintesc: în '47, funcționau peste 20 de
edituri excelente: Cartea Românească, Forum, Naționala-Mecu,
Lumina Românească, Vatra, Casa Școalelor etc. Câteva, Cugetarea,
Socec, Cartea Românească, au fost „demascate” în „Scânteia”:
„unii dintre acești editori vor trebui arestați, alții vor
trebui să se retragă”. Trebuia făcut loc pentru sovetskie
pisateli; pentru editura Cartea Rusă și pentru lanțul de librării
cu același nume.
în
momentul de față, condițiile vitrege (un sclav era plătit cu 30
de arginți pe zi) atrag după ele renunțări, ale scriitorilor și
ale cititorilor goniți din librării nu numai de prețuri
augmentate, dar și de erori editoriale, deopotrivă. Am ajuns, după
o statistică recentă, la o singură carte cumpărată pe cap de
locuitor, față de 8, în Ungaria.
Acordă-i
o șansă scriitorului român, drag editor! Are nevoie acută de
performeri, de virtuozi, nu de căpușe editoriale.
Magda Ursache
|
|  |
Azi
Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Daca nu acum, atunci cînd?
Daca nu noi, atunci cine?
S'inscrire a Societatea de maine
Intrati in Societatea de maine
Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
|
|
|
|
|
Inscriere : fr.groups.yahoo.com
Se dedica profesorului Mircea Zaciu
|
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga
|
Identificare
Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |
|
|
