Who's Online
Exista in mod curent, 47 gazda(e) si 0 membri online.
Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
Languages
Select Interface Language:
|
|  |
In epicentru: Magda URSACHE. Paul Goma, scriitorul de alaturi
Scris la Wednesday, October 06 @ 17:40:24 CEST de catre asymetria |
La cei 75 de ani împliniți la 2 octombrie 2010, Paul Goma e fundamental de neîmblînzit; incontrolabil,
așadar autonom.
Nu-i e frică să rămînă singur împotriva lor. seul
et envers tous. N-are spaima că
adevărurile lui îl fac antipatic ori agasant.
Magda
URSACHE
Scriitorul
de alături
Beleaua
asta numită Paul Goma mereu reîncepe lupta. Sub steagul romanului
sau al docu-romanului, sub oriflama publicisticii și – iată –
sub flamura jurnalului: trei feluri de scrísuri sau de scrisúri,
toate à bout de souffle.
Nu-i odihnitor Goma, nu ocolește subiectele dificile, sensibile,
dimpotrivă; pentru că lupta o duce nu cu îngerul, ci cu fiara. Și
cine altcineva i-ar fi propus lui Ceaușescu, forțînd limita, să
susțină Cartha cehă din '77? O probă de curaj mai exemplar, mai
desperant cunoașteți?
într-un
„Argeș” (de aprilie, 2010), Theodor Codreanu opina că jurnalul
e „ultima redută a d-lui Paul Goma în bătălia pentru adevărul
istoriei românești”. Așa este. Jurnalele lui Goma (optsprezece)
înseamnă război dus cu luciditate politică, război pentru un
proiect de renovare morală, război „frățesc” cu cobreslașii
nedemni. Goma e fundamental de neîmblînzit; incontrolabil,
așadar autonom.
Nu-i e frică să rămînă singur împotriva lor. seul
et envers tous. N-are spaima că
adevărurile lui îl fac antipatic ori agasant. Unii spun rigid
(în loc de ferm), chiar abuziv în atac, iar cei care l-ar castra
(măcar l-ar amorți nițel cu aconitină) nu-s puțini.
Goma
n-a fost și nu este adeptul narațiunii reci, detașate; nici al
dublei conștiințe, nici al disimulării, ca Pessoa. Jocul de-a
literatura înseamnă și joc al măștilor. Or, Goma
refuză travestiul, nu joacă în fals.
Mărturisesc:
nu l-am urmat de la început. Cum? Să nu-l mai intereseze viețile
imaginare, die Welt als ob?
Am înțeles, însă, că, pentru Goma, a scrie roman e ca un fel de
a folosi jumătate de cuvînt, poate și de adevăr.
în
roman, poți orice: să scrii cu rea credință, ca stalinistul Mihai
Beniuc, trecîndu-l pe Blaga pe muchie
de cuțit, ca să-l anihileze.
Pe-atunci, arta angajată era zdrobitoare la propriu, artiștii
angajați avînd condeiul focusat pe neangajați. Poți (model Saul
Bellow, Ravelstein)
să încurci voit ficția cu realitatea istorică, dînd nume reale
unor personaje de ficțiune sau invers. Poți să minți.
Raportul
corect ficțiune-istorie e bulversat, realul, autenticul fiind
amestecat nepermis cu imaginarul, în numele logicii ficțiunii,
foarte îngăduitoare cu rescrierile curriculare. Fictorii au
descoperit plăcerea de a dezinforma în proză, cînd la Secu nu se
mai poate.
Goma
n-are nevoie de altă viață (de personaj), sub protecția
imunității ficționale, de refugiu în
lumi închipuite. Oglinda literară purtată de-a lungul etc., etc.
poate deforma imaginea lumii în care trăim. Omul din Belleville nu
mai vrea o imagine aburită, pătată, crăpată, spartă chiar. Cît
privește imaginea din dosarele Secu, în Culoarea
curcubeului '77, ne-a atras atenția că
este „mutilantă, negatoare”.
A optat
pentru calea jurnalului publicat/ postat antum, pentru a intra în
priză directă cu cititorii. E o călimară spațiul social și Goma
îl folosește astfel. Cine mai crede că autorul sporește realul,
cînd ce trăim bate orice ficție, e de-a dreptul FABULO?
Destinul
său are, cu un cuvînt enorm, o trăsătură
hristică, dar nu în latură ascetică. E dureros, e tragic, fiind
vorba de ofensivă, cu uitare de sine responsabilă.
Ești
ceea ce ți se întîmplă? Da. Și-i bine de rememorat: prima
dată, l-au arestat pe holurile Facultății de Filologie, în 22
noiembrie '56, după ce citise în „seminarul de creație”,
condus de Mihai Gafița, proza despre UTM-istul care, ca protest, a
vrut să-și predea carnetul. Civilul
Paul Goma a fost condamnat de Tribunalul Militar București la doi
ani de închisoare corecțională, pentru delict de agitație
publică. Martorul apărării, profesorul Gafița, a lipsit: își
făcuse rost de-o călătorie de plăcere în URSS. Așa că Goma n-a
fost „redat societății”, rămînînd „contrarevoluționar
agitator”. La 1 aprilie '77, cînd a fost, după 4 cincinale
re-arestat și dus la organul de anchetă din calea Rahovei, a lăsat
în spate „soția, copilul, casa, cărțile, cărțile mele scrise,
cele nescrise, semnatarii...”
încerca să
creeze o mișcare pentru respectarea Drepturilor Omului. L-au
vizitat/ căutat telefonic, atunci, 431 de persoane.
A fost
torturat și trimis acolo unde spune Pleșiță:
„– Șez’
ăn pezda mă-ti, nu mai face pă Cristuăs”.
L-au
acuzat că-i „corist” și „jădan”,
că-i trădător de patrie, că atentează la ordinea socială, că
nu-i lasă liniștiți pe români să construiască
multilateral-socialismul. Și l-au construit!
Ce-i
rămîne anchetatului? Scrisul. „Te țin eu minte, te scriu, te pun
într-o carte”; „cu ținutul-minte mă apăr – și atac... ”
Singura armă e memoria: „să-i neuit, să-i netac”.
Putea
să accepte prostituția ideologică și să se lase folosit de
Putere, cu cinism. N-a capitulat. Evadarea din lagăr ca singura
scăpare? Mai era una: tăcerea autoimpusă. Numai că greva tăcerii
este, pentru un scriitor, automutilare. Mai ales că a
tăcea poate însemna și a
fi de acord. A ales poziția
„reacționară”, cînd numai Ceaușescu nu striga „Trăiască
Nicolae Ceaușescu!” și a ajuns pe lista de lichidare a
Securității.
Goma e
mereu pe cîte o listă de lichidare. Scrisul îi e negat ciclic (ah,
știuta noastră incertitudine în aprecieri!), inspiră animozități.
îl aprobă mulți, dar mai mulți se ambalează contra lui și a
jurnalelor lui. Ei și? Nici Baudelaire, nici Céline, nici Sartre
n-au fost iubiți de contemporanii lor. Goma e și el taxat
nerezonabil, nedisciplinat, nedrept cu A-B (mai și este, în
tensiunea confruntărilor), nemilos cu C –D, „pișcăcios” cu
T-Ț, face dese trimiteri în M-P. într-un cuvînt, neduslabiserică.
„Scrisul ca sinucidere socială” e sintagma lui Emil Botta. O
preiau.
Invidioși
pe imaginea sa în vest, construită cu risc vital, au fost destui.
Legea H/C/M 957/1966 nu permitea să-ți publici cărțile în
străinătate. Goma nu s-a supus. Ostinato
a apărut (l-au ajutat Dieter Schlesak și D. Țepeneag) la Suhrkamp;
La cellule des liberables,
la Gallimard.
S-a
decretat că politica e asfixiantă în romanele sale. Ba îl
salvează curajul și stilul sau, cum ar
spune Caragiale, cinstea și gramatica. Stilul Goma e precis ca un
acord subiect-predicat.
îmi
aduc aminte că jurnalul lui Mihail Sebastian a apărut în același
timp cu jurnalul gomic (I, II, III – '97). Sebastian a fost
declarat pe dată model de moralitate intelectuală, în timp ce Goma
a avut parte de reacții repulsiv-violente. Nu diferite de cele din
1977, cînd, pentru Eugen Barbu, era „un zero”: „nu înseamnă
nimic pentru conștiința românească”. N-a pomenit mai nimeni că
Sebastian era și autor al broșurii clandestine Armata
roșie vine, circulînd în aprilie
'44. După Marian Popa, Vin rușii!,
broșură apărută după acel 23 august majusculizat, unde M.
Sebastian saluta comunismul exportat cu tancul de URSS.
Cu
exigență inflexibilă, în numele aceleiași opțiuni
politico-etice, Goma se manifestă dur contra celor care nu cuvîntă.
Are raporturi proaste cu amnezicii și cu oportuniștii. Călcîiul
lui Ahile al scriitorului român este pohta de celebritate cu prețul
compromisului. Nenorocitul calcul conjunctural e mereu refăcut. Le-a
intrat vechilor slujnicari în vene. Nu se mai vindecă de trișerie
ideologică, de duplicitate. Au dovedit-o și piticii de grădină,
din Grădina Puterii și-a Plăcerii președintelui Traian Băsescu.
Care
Putere are darul ei de a compromite marile
idei, marile teme: consensul, sub mandat Iliescu; existența normală,
sub mandat Băsescu. Și este o graniță morală (nu numai
geografică) între eternul Odisseu rămas fără Ithaca și
profitorii de partide, foști profitori de partid. Din care motiv
nu-l văd pe Goma nici medaliat, nici academizat, nici indemnizat,
nici repus în drepturile civice firești. A luptat pentru drepturile
omului, dar drepturi nu are; s-a privat de libertate, ca să nu mai
fim noi privați de libertate.
Personajul
principal al jurnalelor fiind România întreagă (nu Mare, cuvînt
demonetizat de politichie), Goma nu poate fi calm, egal, milostiv.
Sigur că are resentimente (Gide: „Literatura bună nu se face cu
bune sentimente”), sigur că e tensionat, pasional, pătimaș, că
nu-și temperează „moarea”. Nu este un diarist atemporal, cum
își dorește Andrei Pleșu (în Note,
stări, zile, Humanitas, 2010): „A
ieși din timp e a reuși să contempli lumea din punct de vedere al
lui Dumnezeu”. îl vedeți pe Goma fără dram de participare la
viața publică? Are alte urgențe decît Pleșu, alte stări și
nici n-ar face compromisuri – declarații din politețe ori în
oarece beneficiu. Exasperanțele lui Goma sînt foarte diferite de
exasperanțele lui Pleșu. Altceva îi disperă.
în
corespondența cu Bernard Henry-Lévy,
Michel Houellebecq spunea că preșul discuției e rotund, are cîte
colțuri vrei, îl ridici de oriunde. E și strategia lui Goma: nu
uită nimic vîrît sub preș. Nu scapă nici un 'veniment;
nici un gestem, nici un biografem ori lexem, de la protogînditorii
marxist-staliniști pînă la postgînditorii recenți; de la falsul
„Marii Rivuluții din Decembrie” la erorile iliescane, emiliene,
băsescane...; de la „ostașu’ Cosașu” la transcrierea
Baconsky în Baconschi și de acolo la soacra lui Geoană,
revoluționară rănită,
cu carnet.
întregul
proces al comunismului l-a luat pe cont propriu. Ce ne
cere repetat Goma e să nu uităm, să nu-i uităm. îndemn vital
cînd trăim o altfel de „piteștizare”, de „re-educare”, de
manevrare a gîndirii. Un Pitești II, fără Nürenberg II, dar cu
Rolleri mulți. Antidotul acestui nou control al minții e memoria
corectă și Goma știe bine ce nu trebuie uitat. E mai aproape de
noi decît dacă ar fi locuit la vechea adresă din București, de pe
strada Compozitorilor. Anulează, din Franța, distanța, înțelege
din interior,
din România, ce (ni) se întîmplă. E scriitorul
de alături.
Goma
nu face parte dintre cei care își pun sub lacăt jurnalele sau
memoriile, ca să fie publicate după 50 de ani sau după 5. N-a vrut
să le tipărească „de dincolo de mormînt”. Lașilor le cam
vine de hac. „Eu nu sunt disident. Sunt
scriitor. Punct”. Așa a ripostat Marianei Sipoș în
cartea-interviu intitulată chiar Destinul
unui disident: Paul Goma, Universal
Dalsi, 2005, interviu luat într-un fevruar 1998. Nu disident, ci
inamic public al comunismului. Nici eu nu cred că poți fi scriitor
pur și simplu, după cum nu cred că a
fi opozantul lui Ceaușescu face rău calității sale de prozator.
Cu spusa lui, „fiecare pasăre scriitoare pe hîrtia sa piere”.
Dacă sinceritatea e păguboasă, minciuna, pe termen lung, e și mai
păguboasă.
„îi
convine lui Goma să vorbească despre frica la scriitorul român!,
s-a rostit un iritat. Au fost mari presiuni morale”. Au fost, dar
unii au rezistat și alții nu. Să-i tratăm la hurtă? Ce-i drept,
altfel ar fi arătat procesul comunismului făcut de ne-cumintele
Goma decît de un expert în comunism, reciclat. Altfel ar fi stat
lucrurile cu Goma în fruntea comisiei prezidențiale, sprijinit de
părintele Iustin Pârvu, de Grigore Caraza, de Ion Gavrilă Ogoranu,
de Marcel Petrișor, de Vasile Paraschiv, de Dorin Tudoran, de dr.
Florin Mătrescu (v. Holocaustul roșu,
ed. a III-a, 2008, București, ed. Recson) de Andrei Vartic...
Acțiunea „decomunizatoare” Băsescu n-ar fi rămas formală după
Raportul final.
Vedeți vreo coerență în decizii cînd președintele numește
regimul comunist „ilegitim și criminal”, fără a-i pedepsi pe
criminali?
De
descoperit, Goma se lasă descoperit din toate flancurile: și
dinspre excelențele intelectuale GDS, și dinspre mai puțin
excelențele intelectuale peceriste (nu că unii, ca Pavel Câmpeanu,
n-are figura în ambele tabere). Goma îi detestă și pe Roller și
pe Ilie Ceaușescu; pe Croh, în tustrele ipostaze: înainte de Ceau,
în timpul lui Ceau, după Ceau. Desantismul a fost „pistă
aplicativă”, cum ziceau propagandiștii, falsă. Cred, ca și Radu
Mareș, că sîntem condamnați la realism; așa
– căci – deci, cum spune ironic
Goma, paraliteratura să mai aștepte!
Goma a
trecut prin închisori, a șomat, a „trăit pe unghie”, cum nu se
sfiește s-o recunoască într-un Dialog
(ed. Vremea, 2008). Cu toate astea, Andrei Pleșu deplînge
puținătatea disidenței românești, numindu-i doar pe Doina
Cornea, protestatară din 1982 și pe Radu Filipescu. Pe Goma, nu.
Să-și fi dat foc, ca Jan Palach, în ianuarie '69, la Praga?
într-un fel și-a și dat: a fost interzis în Rumânia,
cum pronunța Ceaușescu, din '70 pînă-n '89, pus la popreală amar
de ani. în alt fel, a făcut mai mult decît să-și dea foc: Le
Mouvement Goma. Ne plîngem că n-avem
un Soljenițîn cînd avem un Goma, că n-avem un Havel cînd avem un
Goma, că n-avem un Michnik cînd avem un Goma. însuși Adrian
Marino, contestatarul tuturor, recunoaște în scandalizantele
memorii: „Meritele sale ideologico-politice sînt indiscutabile. De
valoare istorică. El este rezistentul comunist «arhetipic»”,
chiar dacă îl acuză de „enormități și extravaganțe”, „în
forme maladive”. Marino se consideră chiar „suporter secret”
Goma. De ce secret, poate știți domniile voastre, cititorii.
Postdecembrist,
vai, a intrat în inappropriate
relationship cu ebreii. A fost acuzat
pentru păcatul greu al antisemitismului, pe varii corzi: coarda
Ancel, coarda Radu Ioanid, coarda Shafir, coarda Andrei Oișteanu,
coarda Al. Florian (director executiv al INSHR „Elie Wiesel”),
coarda Boris Mehr, coarda Lavastine, coarda Carmen Mușat, M.D.
Gheorghiu, în care Goma vede sentinela
pariziană la antisemitism, s-a arătat
gata să sucească gîtul elocvenței și elocinței Săptămînii
roșii. Un argument pe... numărate:
Goma a folosit de 126 de ori cuvîntul evreu. Aha. Cum îl știu, va
scoate altă variantă a cărții-document, a eseului-memoranda, unde
va uza de vocabula incriminată și a 127-a oară. Pe Ovidiu Șimonca
îl deranjează „evreii cu 2 de i”, altfel spus, generalizările.
Dar generalizările cu 2 i (corect gramatical) à
propos de români nu-l deranjează? Un
anonimeni,
autor de sentințe neargumentate, care vede iudeofobi peste tot,
șuieră de indignare ca un ventil la afirmația că evreii (cu 2 i)
au fost în fruntea bucatelor. în fruntea bucatelor literare au prea
fost. Prima secție de critică a USR a fost formată din Vitner,
Vicu Mândra, Nistor Ignat, Mihail Cosma, Silvian Iosifescu,
Crohmălniceanu, plus 2 neevrei, Paul Georgescu și Geo Dumitrescu.
Discuți despre vremea aceea,
apare suspiciunea că îi vizezi pe evrei și ești clasat drept ce
nu ești: antisemit. Există mulți arbitri specializați în
„antisemitizare”. Chiar cînd afirmi că românii n-au fost mai
puțin fanatici în aplicarea metodei realist-socialiste, tot te
citesc ca neonazi, cu derivatul legionaroid. Și cine a diriguit manu
forte cultura decît Iosif Chișinevschi
cu liceu neterminat, Leonte Răutu Oigenstein, Iulea Șafran (nume
literar N. Moraru)? Etnicizăm ororile dacă dăm numele real al
torționarilor? Și încă: au fost românii menajați în
totalitarism față de evrei? Măcar puteau pleca (pe taxă), după
cum pot să revină, conform noului diasporism:
repatrierea în țările Europei de Est.
Lui Goma nu
i s-a restituit nici azi cetățenia, răpită (ca Basarabia) în
1977, nici carnetul de scriitor.
Dacă
dispare Goma, „România va deveni liberă, democrată și la cur
curată?”. Numai că Paul Goma, prezent în toate zonele de impact
cu o realitate cum n-ar trebui să fie, nu moare. Nu cred că a
intrat în Zodia Bolii,
a Morții,
cum notează în 26 ianuarie 2010. Nu-i vreme de murit cînd procesul
de ștergerea memoriei continuă. Categoric, temelia e șubrezită
rău dacă ne propunem să construim în disprețul valorilor care nu
pot fi disprețuite, iar Goma are parte, cu calamburul lui Corneliu
Regman, de „un pios ciomagiu”.
îmi
place să-mi închipui – ipoteză de
lucru – cum ar fi fost dacă ar fi ocupat locul prim în stat. Ce
reacție îngrozită ar fi avut alde Pleșiță și alte stele mari;
prosovieticii (deși nu mai există, de facto, URSS, prosovieticii au
rămas prosovietici), dar și ștefangheorghiștii ceaușiști,
deveniți analiști politici; politicienii plini de semenitate,
adică de dragoste pentru aproapele din partid, să trăiască bine.
Nu
știu dacă Paul Goma o să revină la roman; eu mi-o doresc, dar
asta s-ar întîmpla doar în cazul normalizării, ceea ce-i destul
de improbabil. Ce trebuie spus limpede e că nu se va scrie acest
segment de istorie, dar și de istorie literară, fără jurnalul lui
Paul Goma, deopotrivă document și reprezentare artistică de
clasă. Iar de documentat, privind universul concentraționar, s-a
„documentat” chiar la gherlă. Cînd a aflat întîia oară, de
la Ștefan Davidescu despre „fenomenul Pitești”, era la Jilava,
în celula 36. S-a „documentat” apoi în Lătești – DO. Deține
cu prisosință experiența închisorilor, cu tot ce implică ea. Al.
Paleologu vorbea despre pușcărie ca despre o aventură
biografică. Haida de, în care pușcărie?
„Am
integrat (citez o însemnare din 25 ian. 2000) în jurnal texte
impure, străine: eseuri, scrisori,
articole, invenții tehnice (nu chiar tehnice...);
Prin asta am
făcut din Jurnal(ul meu – precizez) genul total, romanul integral.
La urma urmei eu, autor (m-)am retrogradat în poziția
povestitorului care povestește povestea poveștii (vieții) sale”.
Iată
o reușită venită de unde nu te aștepți: „jurnal-roman-total”,
dar și roman-fluviu, un haos... controlat, un hibrid roditor.
N-am
evitat să eșuez în laudatio,
așa cum nu dorea Flori Bălănescu să se întîmple. N-o fac des,
detest critica piaristică a gășcarilor puși pe encomii nesăbuite.
Dar prea sînt mi(s)tificați tot felul de „tenori ai opiniei
publice”, de „elitarzi intelectualicești”, așa cum le zice
Goma, în timp ce primus inter pares,
model formativ prin excelență, e taxat de ponegritor
și cusurgiu,
contaminant
și otrăvicios.
Și-mi aduc aminte că Nietzsche cerea stabilirea scării valorilor
în funcție de capacitatea de a suferi. Reformulat – în funcție
de capacitatea de a te sacrifica. Goma are vocația rară a jertfei
de sine, principiu de moralia
nu minima,
ci maxima.
Atitudinea
sa nedilematică, tranșantă, care e a(l)titudine, complexează,
ce-i drept, dar Goma e un reper moral care (ne) salvează obrazul.
Magda
URSACHE
|
|  |
Azi
Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Daca nu acum, atunci cînd? Daca nu noi, atunci cine?
S'inscrire a Societatea de maine
Intrati in Societatea de maine
Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
|
|
|
Inscriere : fr.groups.yahoo.com
Se dedica profesorului Mircea Zaciu
|
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga
|
Identificare
Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |
| 
|