Iată ceea ce, în principiu, ca si în imposibilitatea unei amalgamări cu acei cari ar fi să învie vechiul imperiu, mi se pare că ar constitui o garanție a viitorului statelor pe care un neîndreptățit sentiment de trufie le numește „statele mici" ale Europei.

După lovitura de stat de anul trecut, din în 6 decembrie, un procent semnificativ (deloc majoritar însă) din populația României a ajuns să înțeleagă că globalismul „dâmbovițean” a băgat România într-o fundătură din care ori iese, ori piere. 

Din păcate însă nici acest procent din populație nu înțelege de ce s-a ajuns aici și, în consecință, nu știe ce trebuie făcut. Cu atât mai puțin, politicienii nu înțeleg. Mai bine zis, se prefac că nu înțeleg. De fapt, NU vor să înțeleagă.

Sunt acuzat de «antisemitism» pentru că am afirmat într-un studiu din revista Vatra, că succesul, cât este, real sau construit propagandistic, al operei lui Norman Manea pe piața cărții, are la bază un troc intracomunitar, scrierea unui pamflet comandat, intitulat Felix Culpa. Cronologia simplă și declarațiile lui Norman Manea pot servi drept probe, alături de diverse articolele mai vechi din România literară, publicate de N.M., ca și de diverși alți autori, cu girul lui N. Manolescu. 

Am criticat, și prin acest exemplu, publicistica ideologică antiromânească a unor minoritari ostili, a slugilor acestora, a descendenților unor activiști comuniști, care denigrează de peste trei decenii memoria istorică, culturală și identitară a românilor, cu argumente specioase sau chiar fără argumente, în numele unor interese personale sau comunitare specifice. Care participă la o falsificare, cu deformare continuă a imaginii culturii române, prin încercarea de a impune pe plan internațional, ca aparținând culturii române, non valori sau pseudovalori, așa zisa avangardă literară, de pildă, în dauna valorilor sancționate de practică și timp, escamotate sau acuzate de păcatul «naționalismului».

Pe de altă parte, o administrație Trump ar putea opta pentru o abordare mai pragmatică, condiționând sprijinul financiar sau militar pentru Ucraina de progrese tangibile în reforma internă. Acest tip de condiționalitate ar putea accelera schimbările politice și economice în Ucraina, dar ar putea, de asemenea, să vulnerabilizeze poziția țtării în fața agresiunii ruse.

Dan CULCER (Continuare)

În concluzie, va provoc să ne gândim la natura călăuzirii și la responsabilitatea pe care o avem în a ne construi propriul destin. Într-o lume plină de incertitudini, să ne asumăm rolul de cârmaci ai propriilor noastre vieți, eliberându-ne de lanțurile care ne limitează și îmbrățișând libertatea de a fi noi înșine.

Dan CULCER

Suntem agresați intensiv de propaganda mercenarilor mediatici. Dar nici pe canalele pe care se mai pot exprima critici anti-sistem nu mai primim, de mult, decât lirică găunoasă, o dezlănțuire neputincioasă de revoltă, prin șarje inconsistente, care denunță pertinent dar sățios racilele constatabile… dar nu propun decât pseudo-soluții. Că am eșuat într-o înfundătură civilizațională o arată și tăcerea intelectualilor, cei care odinioară se simțeau mandatați să corecteze viciile istoriei, iar azi încep să evite, smeriți, sterila lătrătură. Constatându-mă și eu în această postură penibilă, ca agitator civic ce denunță ce nu-i convine dar nu poate arăta cu ce ar înlocui, am încercat în acești ani să organizez un repertoriu de măsuri pe care le-aș lua dacă aș ajunge la putere — supunându-mă la acest exercițiu numai ca să văd dacă chiar știu de ce mă aflu în treabă. 

"Asymetria" păstrează acest spirit al dialogului, dar se scrie diferit, cu un Y, litera fiind un omagiu adus Numărului de Aur și lui Matila Ghyka, cel care l-a introdus în gândirea estetică românească. Y-ul semnifică și un pod între simetrie și asimetrie, între armonia idealizată și imperfecțiunea vie a realității.

În Ucraina, obsesia pentru control și teritoriu alimentează un conflict de proporții tragice, unde disproporția de forțe și de suferință umană se face resimțită zilnic. De cealaltă parte, în Gaza, numerele devin abstracte: morții sunt numărați, dar viețile pierdute nu sunt niciodată egale, nici măcar în compasiunea lumii. Această asimetrie a compasiunii – o compasiune care uneori depinde de naționalitate, religie sau culoarea pielii – este una dintre cele mai teribile manifestări ale lumii noastre.

Astfel, războiul din Ucraina și genocidul din Gaza devin metafore ale unei lumi care respinge asimetria naturală și o înlocuiește cu o simetrie artificială a fricii, a represiunii și a opresiunii. În fața acestora, revista noastră refuză să se conformeze regulilor unui discurs uniformizator. Proclamăm, așadar, necesitatea de a da glas nu doar majorității, ci și marginalilor, de a crea spațiu pentru alteritate – chiar și atunci când aceasta ne incomodează sau ne provoacă.

În Gaza, o regiune asimetrică din toate punctele de vedere – militar, economic, umanitar –, disproporția resurselor și a suferinței devine terenul unui genocid acceptat tacit de marile puteri. În Ucraina, unde aparenta  simetria geostrategică a fost ruptă brutal de decizia Rusiei de a nu mai tolera agresiunea Statelor Unite pentru păstrarea monopolului puterii mondiale, ascunsă sub verbiajul propagandistic al exportului de democrație. Lumea întreagă privește o tragedie care se amplifică, ca o oglindă spartă ce reflectă haosul.

        Sperăm că veți înțelege că noi, cei cu experiența manipulărilor care ne-au adus în situația de azi,  sîntem vigilenți, neconsiderînd oportun să primiți un cec în alb pentru turul doi al alegerilor, ajungînd la putere cu mîinile libere de angajamente clare;  încît să puteți da ulterior orice interpretare sintagmelor simbolice/metaforice, punîndu-ne în fața unor eventuale surprize neplăcute. E cazul să vă echilibrați discursul defensiv, prin care răspundeți presiunilor globaliștilor și paraziților (asigurîndu-i că nu sînteți o amenințare pentru ei), luînd notă că și noi, suveraniștii/ justițiarii, avem de la dv. aștepări- contrare celor ale adversarilor noștri. Și pe noi vă bazați.

De citit serialul semnat de Ioan Roșca în numerele din 2023 și 2024 ale revistei Ceetitudinea.

Program de Reformă Politică și Economică Suveranistă Radicală pentru România - 2024

Acest program propune o reformă politică și economică profundă, bazată pe principiul suveranității naționale, pentru a crește independența României în plan politic, economic și social. Scopul este consolidarea capacității statului de a răspunde nevoilor cetățenilor, reducerea dependenței de structuri supranaționale și multinaționale și crearea unui model de dezvoltare sustenabil și centrat pe interesele naționale.

1. Suveranitatea Politică

1.1 Reforma Constituțională

sîngele amiezelor alb, soarele palid, strigătul calp al coloanelor mărșăluind,

forța exploziei, vom fi jupuiți, nimeni nu va rămîne, 

sticla ochilor verde, crăpătă, acest peisaj fumuriu privind aplecat eclipse solare.

de scris un poem ca și cum ar fi scris de-un poet din veacul trecut, 

de ascuns, de răscolit gunoaiele arse și cîte mai rămîn prin cenuși. de ascuns

Ar trebui un cântec încăpător precum piei jupuite, 

Strigăte mari în apărarea lumii prea calmă ca și cum anii ar trece fără urme pe pîsla închisorilor, 

printre celule, pe priciuri mirosind a urină, un cîntec fără cuvinte, 

cele de vază sună dogit, cele mieroase sufocă - pe cerul gurii lipite, 

cum am fost învățat să vorbesc, cum mi s-a spus : 

capul plecat, sabia care nu taie, sîngele care nu curge, masca – e nevoie s-o porți 

teme-te, nu lua în seamă, nu cîrti, taci și privește, uită, tîrăște-te, linge, 

cîntecul nostru – acum prea urît, nici strigăt, nici laudă, nici cîrtire, nici lins,

 sîngele-nchegat între ele ca pe o eczema disperat scărpintă.

De-acest bine-aparent, de minciuni consolat, de rapoarte, de falsuri,

de grâul pe câmp, de fier ruginit pe șantiere… 

indiferentă șoseaua cu mîzgă leagă orașul de sat 

nimeni nu se leagă, cuvintele zac printre brazde ca știuleții uitați, 

ca boabele scurse pe marginea drumului. 

Am început, cu o secetă, vom sfîrși, 

îmbălăte principii vor atîrna de felinarele străzii și trupurile noastre vor arde'n efigii, 

am început săpînd tunele și bucuroși că-i pîinea neagră 

apoi, când au plecat soldați străini toți răsuflau nestingheriți, convinși c-a lor e vina și…

Vrem mașini, televizoare, căsuțe și ceaiuri la care să fim invitați, 

grangurii zilei trimit colorate fotografii de familie 

și-și schimbă nevestele după scaunul pe care-l ocupă 

cînd tribune roșii vorbesc principial despre morală și-asceză 

către proletari asexuați, zăpăciți de urale și fast.

Ce, cum, cîtă vreme, cine trădează, eu însumi caut refugii, 

un privilegiu de tinichea și tac cînd pier fără urme 

vorbe supuse sub dictare-anonimă.

Despre acest echilibru fragil, despre concedierea acarilor,

 Despre urcarea-n scaune-nalte a proștilor, nimic nu se pierde,

Omul – cel mai prețios capital, vom avea grijă. 

Păsări deasupra uzinei pier arse de gazele galbene, 

Legile apără, nimeni nu știe care sunt legile. 

Totul e bine, fără-accidente, cu morți cuminți, 

Cu oameni cuminți, uituci, zăbăuci, tăcuți, moderați și ștanțați.

Și temerea că aceste cuvinte, departe de ceea ce scribi oficiali numesc poezie, 

vor fi găsite, citite, citate-ntre foile unui dosar pregătit. 

Ceva despre libertatea de a gîndi și a spune, 

despre vot unanim prin ridicarea de mâini, să se vadă cine cu cine votează, 

Ceva despre drepturi, nimeni nu știe ce-i de făcut. 

«În țara noastră nu vor mai avea loc abuzuri», 

călăii au pensii, revoluția cere victime, 

slava bogu la noi pot fi numărate pe degete, cîte mîini? 

La marginea mării, dincolo de fluviu, se va ridica stela funebră și sîngele alb al amiezelor palid

« Vecinaia slava gheroiah pavșim za svabodu i nezavisimosti. « 

Naivi uiguri pe malul rîiului răsăritean așteptau, zice-se, ordin înalt 

Să aducă libertatea cu tancuri și gaze de eșapament, 

Nu cîrti, mi se spune, vor veni dinspre-apus, dinspre nord, dinspre sud 

Dintr-acolo străini ghilotinați de libertate. 

Fii bucuros că ai tăi sunt puternici și poporul unit în jurul aleșilor săi. 

Forța morală, lupta cu mîinile goale, război popular în opinci, 

care cu boi trăgînd tunuri pe drumuri de munte 

unde ne este cetate de seculi și-n care strămoșii au știu la nevoie muri. 

Nu mai vreau. Istoria cu chipul ei de piatră și ștergerea mea de pe liste, 

Căzut la datorie, nu mă ajuta să sper, nu mai vreau.

De ce atîta speranță, de ce mereu mâine, copiii, nepoții, viitorul 

Cînd va fi Azi, cînd Acum, cînd Aici, cînd se sinucide speranța? 

Gazele tancurilor ca și cele din fabrici omoară, încotro, ce vom ajunge din urmă? 

Cine așteaptă, arhive secrete, adevăr amînat, prezentul secret, 

Trecutul secret, nu e momentul, da, desigur viitorul. 

Aceiași speranță sluțită de farduri, bătrînă cît lumea, 

Curvă plătită scump, între pulpele tale zac obosit privind spre viitor.

Despre echilibrul fragil, despre granițe mereu contestate, 

Despre învrăjbirea savantă, despre parafe și stilouri de aur, 

Tratate cu gînduri ascunse, otravă, azi – eu, mâine – tu, vine ea vremea. 

Despre evenimente istorice, cutremure, lepre verbal

e Cînd fruntea de leu încruntată, arsă de jarul trabucurilor, Insensibilă fumegă a crematoriu.

După cutremur, printre ruine oamenii mor felurit 

Sub ziduri, mușcați de animale turbate de sete, 

vărsînd dizenteric mîluri gălbui peste pulberi, fumegînd amoniac 

scurs din containere sparte, rîul își otrăvește peștii 

și oamenii urlă marșuri războinice, vitele rag, 

lăcuste peste nori de napalm – avioane sluțesc pămîntul cu jeturi de bombe precum dizentericii.

Despre acest amestec nobil de bălegar, idealuri, revoluții, slogane, urale și marșuri, 

despre maniaci ce salvează-omenirea apăsînd pe detonatoare istorice, 

pe trăgaciul frazelor mari despre măreție, destin, datorie, patrie, rasă și rol, 

despre ce-a fost ca să știm ce rahat va veni, Nu-i nimic. 

Bastoanele de cauciuc ale libertății cuvîntului La Gdansk, 

la Moscova, la Pekin, la Paris, la Sarajevo, Pe Dunăre sub dealul Gelért,

 în metroul din New York, ca niște phalusuri în trupul fecioarelor, 

în gurile cuvioaselor maici apostolice obișnuite cu jeturi de spermă, 

în anusul drepților, în urechile deputaților neguțători de arme 

votînd unanim dezarmarea și-n palmele umede ale martirilor.

De multiplicat, de urlat, de scrîșnit frînți pe roata speranțelor de toate culorile. 

Promisiuni, tratative, angajamente, rapoarte, dezbateri, consultări, 

dezarmări, despre stocuri de arme, despre câini gudurîndu-se și despre echilibrul terorii. 

În linșaj, peste ruguri, în carcere, în uzine, în piețe, în școli cărțile arse, suflete arse, pieile arse, stelele arse.

Dan Culcer 

An[us]ul soarelui calm România, 1972

Am mai scris despre felul mârșav în care a fost lichidat Lorca. Lorca nu era poet național – în Spania nu există așa ceva, ci e vorba de o tradiție seculară de mari poeți, pe care Lorca îi continua; dar el era unul dintre marii poeți ai lumii. Toate acestea nu l-au deranjat pe denunțător, un neom limitat și stăpânit de impulsuri. Și Lorca a fost asasinat.  

Dar Eminescu era poet național: într-o literatură inexistentă apare dintr-o dată perfecțiunea formală, pe care toți românii o citesc cu lacrimi în ochi! Numai că îi deranja pe mulți, așa că și el a fost lichidat. 

Oficial, Eminescu a murit de sifilis, la balamuc. Ce legătură are balamucul cu sifilisul vom vedea mai încolo; numai că admiratorii poetului spun, da’ de unde, sifilis n-avea, e o greșeală de diagnostic… Trebuie însă să avem în considerație cea mai grozavă combinație, și boală mintală, și boală infecțioasă, și felul mârșav în care s-a făcut uz de combinarea lor. În primul rând, boala mintală. Eminescu suferea de depresiune maniacală – crea mai ales în perioadele de depresiune – diagnoză făcută azi, după mărturii contemporane. În privința sifilisului – n-avem la dispoziție probele de sânge ale lui Eminescu, dar inflamația gleznelor, de care suferea poetul, îl poate indica. O altă indicație, n-aș spune bună dar puternică, este copilul născut mort, pe care poetul voise să-l aibă cu Veronica (Ana) Micle.  Patrimoniul genetic al acesteia era excelent: două fiice cu soțul, ambele de cea mai bună calitate, una profesoară de fizică și alta cântăreață de operă; așa o femeie nu naște copii morți, afară numai dacă-i la mijloc o boală infecțioasă! Și nu știm cine-a molipsit pe cine: nici ea, nici Eminescu nu erau prea cuminți… 

Oricum, între ei s-ar fi descurcat; dar aici s-au băgat politicienii, pe care Eminescu îi detesta.  În versuri (Voi sunteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni!…), dar mai ales în publicistică, unde dădea și nume; un asemenea obraznic trebuia lichidat! Cu atât mai mult, căși băga nasul și în politica mare (agitație iredentă împotriva Imperiului Habsburgic). I s-au făcut atunci provocații verbale care au dus la altercații – nu-i greu să faci un bolnv mintal să vorbească vrute și nevrute, tot felul de năzbâtii, că vrea să-l omoare pe Rege… Repede i-au pus cămașa de forță și l-au internat la balamuc.  Acolo a fost diagnostic ca suferind de neurosifilis – de ce tocmai? Pentru că acesta poate avea simptome asemănătoare cu depresiunea maniacală. Așa poate fi explicată și aruncarea la gunoi a creierului poetului, după autopsie, sub pretextul că s-ar fi stricat – n-avea când, în scurta perioadă dintre moarte și înhumare! Dar trebuia ascuns faptul că poetul nu suferea de neurosifilis, creierul lui nu fusese lezat.  Pe atunci, sifilisul era tratat cu clorură de mercur – medicament eficace, dar și foarte toxic. Atunci când un om liber își dă seama că tratamentul îi face rău, îl întrerupe, singur sau cu avizul medicului curant. Dar la balamuc, și încă la furioși, tratamentul poate fi făcut cu de-a sila… nu i-au dat dintr-o dată o doză letală, ci l-au otrăvit încet, ani, până ce-a murit de la sine.  Teoria „marelui întuneric” este valabilă numai parțial.  Vlahuță l-a vizitat pe poet, și l-a auzit declamând cu voce sonoră versuri lipsite de sens; dar după moarte, admiratorii au găsit un carnețel cu versuri care dovedeau integritate mintală (publicate mai apoi în revista literară Fântâna Blanduziei). Așa ceva este posibil, și menținerea poetului izolat, fără posibilitatea de a scrie și de a comunica, este și ea o crimă. Dac-ar fi fost lăsat în pace ar fi trăit mai mult, și ar mai fi creat.  *  Cu câteva zeci de ani înainte fusese ucis, în Rusia, poetul lor național, Pușkin – și el boier care-i deranja pe mulți (spre deosebire de Eminescu, Pușkin avea ceva bani).  Nobilimea nu lucra; pentru ei, ar fi fost o rușine. Singurele cariere posibile erau cea miltară și cea diplomatică; altfel, se țineau numai de adulter. Cu o condiție: să nu se vorbească. Că dacă se vorbea, onoarea era pătată, și trebuia spălată în sânge.  La fel și Pușkin; dar el, pe deasupra, scria versuri nemuritoare. Versuri care chemau la libertate, și care au fost găsite în posesia revoluționarilor, și ei boieri. Ce facem cu el? Nu luase armele, și să judeci un nobil era greu.  S-a făcut atunci uz de serviciile unui aventurier francez, d’Anthès, bun trăgător. Provocația a fost organizată imitând acțiunea romanului în versuri al lui Pușkin, Evgeni Onegin. D’Anthès s-a căsătorit cu sora soției lui Pușkin, și imediat a început s-o curteze pe soția lui Pușkin. Afacerea a fost larg difuzată, însuși țarul a menționat-o, și a fost răspândit un pamflet batjocoritor în franceeză, limba nobilimii, însă incorectă. Pușkin a fost nevoit să-l invite la duel pe d’Anthès, și atunci…  D’Anthès a fost arestat, însă repede țarul l-a grațiat, l-a degradat (era ofițer) și l-a expulzat, așa că fapta nu a fost anchetată. Cei implicați știau cine este Pușkin, dar aceasta nu i-a oprit. *  Cu câteva zeci de ani înainte fusese ghilotinat André Chénier, al cărui versuri l-au influențat mai apoi pe Pușkin. El era cel mai mare poet francez al vremii sale, dar nimeni nu știa, nici măcar el: publicase foarte puțin, și oricum, marea mea creație a fost scrisă în puținele zile în care-și aștepta execuția; atunci și-a exprimat mânia împotriva regimului de tiranie  Mai înainte fusese revoluționar legalist, și, ca publicist, protesta împotriva căii teroriste pe care o adopta revoluția. Când n-a mai putut-o face, s-a ascuns, și a fost arestat din întâmplare, când se dusese să facă o vizită, și a fost găsit de zbiri care căutau pe altcineva… E interesant amănuntul că era însoțit de o tânără, dra d’Estat, cu care avea pare-se doar legături politice; însă, gentleman, știind ce pericol o amenință, s-a pus în evidență, a fost arestat, și însoțitoarea lui a putut să se salveze. Situație paralelă (nu identică) cu o situație din opera de după un secol, Andrea Chénier.  La închisoare el și-a scris cele mai importante poezii – culese de fratele său, care-l vizita, și care mituia din gros temnicerul. (Regimul era condus de Incoruptibilul Robespierre; toți ceilalți luau șpagă.) Fratele a vrut să intervină pe lângă Robespierre, dar acesta nu-l uitase pe André, publicistul care-l atacase; e de presupus că nici nu cunoștea conținutul poeziilor, care denunțau regimul terorii. Ei, André Chénier a fost ghilotinat; după două zile. Adunarea  Națională l-a scurtat de-un cap pe Robespierre, și toată această nebunie a încetat. La închisoare, André Chénier a văzut-o pe muza lui, Aimée de Coigny, despre care a scris poezia Frumoasa captivă; atât și nimic mai mult. Ea, pare-se, habar n-avea de el, și în memoriile ei nu-l menționează.   Pe atunci, ea avea alte probleme. Acuzată de nuștiuce complot, moartea îi era sigură. Printrun intermediar a plătit șpagă zdravănă acuzării, așa că a fost scoasă de pe listă. Adevărat, era nobilă, ceea ce tot moartea însemna; dar între timp căpătase un respiro. Socoteala s-a dovedit a fi justă: Robespierre a fost scurtat de-un cap, și Aimée a scăpat.  În opera prezentată peste un secol, toate acestea se amestecă astfel. Maddalena di Coigny, iubita lui Andrea, după ce-a epuizat toate posibilitățile de a-l salva, vrea să moară împreună cu el. Mituindu-l pe temnicer, e lăsată s-o înlocuiască pe altă nobilă condamnată la moarte, și ambii, Andrea și ea, se duc fericiți la execuție, cântând: Trăiască moartea împreună. *  

În tinerețe, având o treabă la biblioteca Universității din Iași (Fundația, lângă statuia lu Eminescu), am intrat în sala de lectură și am găsit – colecția revistei Convorbiri Literare (prima serie), deschisă tocmai la pagina cu poezia lui Eminescu, Doină, interzisă sub comuniști, și am putut s-o citesc. Așa se difuza pe atunci cultura națională.

Valuri de dictaturi. Ele vin în istorie când te aștepți mai puțin. De ce? Este un răspuns complicat. Poate este în natura noastră ascunsă. Este o tendință naturală. Dictatorii apar în valuri în oceanul istoriei. Ei par să gândească pe neașteptate. Dintr-o dată, oamenii sunt sub presiunea unei dictaturi.

Cum apare ea? Cum se formează? Este ca și cum distopiile sunt întruchipate. De ce vin dictaturile în valuri? Undele sunt forme ciudate de materie, dar și de energie. Întregul univers pare să fie făcut din valuri. De ce ar vrea universul să aducă distopiile în realitate? Unde se nasc distopiile? Sunt născuți în tărâmul invizibil? Sunt născuți într-un domeniu virtual? De ce? Chiar trebuie să ne confruntăm cu distopiile? Este inevitabil? Este o lecție pentru noi? Dacă este inevitabil, este independent de ceea ce ne dorim? Dacă este o lecție, există cineva care ar dori să ne predea această lecție? Să ne gândim. Viața merge mai departe. Istoria are momente diferite. Totul este ca un ocean. Se pare că uneori, în istorie, este o stare de calm. Un echilibru ipotetic. 

Și apoi, dintr-o dată, distopiile vin peste noi ca valurile. Este vorba doar despre mintea umană? Sau este o stare ascunsă a universului? Cum devine un model virtual o realitate? Distopia pare o lume perfectă. O lume în care totul devine automat. Dar este real? Perfecțiunea pare mai mult o ipoteză decât o realitate. Nu suntem ființe perfecte. Atunci de ce căutăm perfecțiunea? Are domeniul virtual al universului intenționalitate? Dacă a făcut-o, atunci lucrurile par să se complice. Poate că universul se îndreaptă spre perfecțiune. O atinge, dar apoi renunță. Sau entropia domină fiecare eveniment distopic. În sfârșit, sunt multe întrebări. Sunt multe răspunsuri de care avem nevoie. Sunt multe idei. Poate ar trebui să le sistematizăm. Dar dinamica intimă a universului ne transcende, ne surprinde. Pe măsură ce încercăm să facem ordine, universul produce dezordine. Totul este ca valurile. Universul pare a fi un ocean de idei, de încercări, de evenimente surprinzătoare. Distopiile nu par a fi construcții umane. De ce? Ordinea conține dezordine. Distopiile sunt o zonă a răului. Pentru ordinea excesivă, dictatura, totalitarismul sunt zone ale răului. De ce le produce universul în tărâmul său virtual în tărâmul său invizibil? Are nevoie de așa ceva. Vrea universul să echilibreze, să contrabalanseze istoria umană? 

Ar fi interesant să fie așa. Ar fi incitant. Distopiile nu au o viață lungă. Se termină în revolte, în revoluții. Libertatea se revoltă, libertatea cere distrugerea distopiei. Libertatea pare a fi ruperea legăturilor dăunătoare. Aceste conexiuni sunt limitative. Ele duc orice sistem la moarte. Sistemele sunt supuse diferitelor presiuni. Distopia pare a fi un obiect cosmic imposibil. De scurtă durată. Poate fi o fundătură istorică. Dar vorbim de distopii cu frenezie. Mi le imaginez. Le dăm viață. Sunt groaznice. Sunt periculoase. Nu ne sunt de nici un folos. Oamenii le uită. Oamenii uită foarte repede. Pentru că viața continuă. Universul merge înainte. Planeta merge înainte. Ce trebuie să înțelegem din valurile de distopie care invadează uneori istoria?

Dacă da, atunci valurile de distopie s-ar retrage. Ce a mai rămas dintr-o distopie? Poate avem un gust amar. Sau poate a mai rămas o frică. O frică. Oroarea de a nu se întâmpla cu adevărat. Dar valurile distopiilor apar și dispar tot timpul. Sunt fie evenimente locale, regionale sau globale. Distopiile vin ca valurile când oamenii, sau mai degrabă unii oameni, sunt îngroziți de ideea de libertate. De ce ar trebui să ne fie frică de libertate? Distopia este, desigur, frica de libertate. Poate că infinitul universului distruge libertatea. Ce idee ciudată! Oceanul care este universul ne sperie. Și de aceea suntem păcăliți de ideea unei distopie. Dar natura umană este definită de libertate. Nu poate fi altfel, ființa umană este libertate pură. Asta ar trebui să înțelegem. Distopiile sunt ca valurile. Aceste valuri vin să acopere libertatea. Dar libertatea este un joc dinamic. Este o provocare pentru oameni. Este un test. 

Navigând în marele ocean al universului, oamenii sunt tentați de distopie. Și se degradează în distopie. Dar dorința de libertate distruge distopia. Libertatea este semnul nostru ca navigatori prin marele ocean al universului. Suntem adevărați navigatori. Trebuie să mergem înainte în experiența noastră de viață. Distopia nu este un obiect al nostru. Este o provocare groaznică. Poate că trebuie să facem față. Valurile de distopie sunt ca furtunile pe ocean. Distopia este o furtună de suflete. Unii vor naufragia. Alți oameni vor fi salvați. Ideea de libertate strălucește prin încercările noastre. De aceea trebuie să fim curajoși. Ori de câte ori vin valuri de distopie, trebuie să ne manifestăm libertatea. Libertatea este cel mai frumos moment istoric al nostru. Și pentru că sensul vieții este bucurie, atunci bucuria libertății trebuie să fie ca un far pe țărmul oceanului pentru noi.