Pogromul de la București. Ne aflăm în fața unei versiuni istorice oarecum diferite de cea care circula nestânjenită din 1945 încoace. Am solicitat în ultimul deceniu, în mod repetat, accesul la arhivele Institutului de medicină legală Mina Minovici din București, pentru a avea acces la documentele necesarmente singurele autentice, din a căror cercetare eram convins că se poate construi o versiune a faptelor mai aproape de realitate. Dar locuiesc în Franța. Era de datoria .unui român din țară să cerceteze dramaticele evenimente. 

Corneliu Munteanu, autorul cărții Pogromul de la București. Anatomia unei uriașe mistificări, a realizat și un studiu critic al versiunii oficioase a unui controversat eveniment tragic, prezentat ca un caz excepțional de memoria comunitară evreiască, sub titlul Masacrul de la Abator. 

Versiunea oficioasă îmi părea o construcție apropiată, ca fantasmagorie memorială i, de primele pagini din Cartea Neagră. Fapte și documente. Suferințele evreilor din România 1940-1944, editată de Societatea națională de editură și arte grafice «Dacia Traiană, București, Str. Constantin Mille, 5-7-9, 1948, redactată de un avocat bucureștean, Matatias Carp. 

Pogromul de la București. Anatomia unei uriașe mistificări, este un studiu polemic, prezentat drept «revizionist» pe Internet, care contestă interpretarea consacrată a evenimentelor din 21–23 ianuarie 1941. Autorul nu neagă existența victimelor evreiești, dar pune sub semnul întrebării atribuirea automată și exclusivă a tuturor crimelor Mișcării Legionare și încearcă să reconstruiască lanțul documentar care a generat versiunea oficială. 

Rezumatul demonstrației. Autorul pornește de la observația că istoriografia postbelică a preluat drept axiome câteva afirmații considerate de netăgăduit:

Am rugat diverse persoane să încerce, la rândul lor, să consulte arhivele IMLMM. Mai ales că unele dintre ele păreau interesate personal în restabilirea adevărului. Fără efect. 

Finalmente, istoricii profesioniști ai perioadei dintre 1940 și 1945 ar fi avut interesul, chiar datoria să lămurească episodul. Institutul de medicină legală, care are și avea înainte de 1989 o publicație profesională, deși cu circulație controlată, ar fi putut publica, din proprie inițiativă, documentele aflat în arhiva Institutului, care nu se poate să nu fi fost implicat în cele două situații, numite convențional «Pogromul de la București» și «Masacrul de la Abator» Cercetătorii afiliați Comunității au colportat o versiune insuficient dcoumentată, devenită clasică. De ce nu au căutat nici ei să publice documentele de bază? 

Prin urmare, putem formula o întrebare legitimă: de ce nu există o publicare integrală, critică, accesibilă a dosarelor medico-legale referitoare la asemenea evenimente cu implicații istorice majore ? Există mai multe explicații posibile: 

1. Motive arhivistice și administrative Multe fonduri medico-legale nu au fost editate critic și publicate nici pentru alte evenimente istorice majore. Nu este obligatoriu să existe o intenție de ascundere; uneori este pur și simplu rezultatul lipsei de finanțare, catalogare sau interes academic. 

2. Protecția datelor și regimul arhivelor medicale Documentele medico-legale sunt considerate documente sensibile. Chiar și după multe decenii, accesul poate fi limitat prin regulamente arhivistice și medicale. 

3. Sensibilitatea istorică a subiectului «Pogromul de la București » și «Holocaustul din România» reprezintă teme extrem de sensibile. Publicarea integrală a tuturor dosarelor ar putea genera reinterpretări, controverse și dispute metodologice pe care instituțiile sau comunitățile nu au fost dispuse să le gestioneze. 

4. Lipsa unui proiect documentar exhaustiv Cea mai probabilă explicație este că nu a existat încă un proiect academic comparabil cu publicarea integrală a arhivelor proceselor de la Nürnberg sau a unor fonduri similare din alte țări. 

Ce ar putea clarifica definitiv dosarele IML? Dacă dosarele sunt complete, ele permit:

O cercetare poate fi critică, iconoclastă și chiar profund incomodă fără a fi negationistă. Autorul nu contestă existența victimelor și nici existența crimelor; el contestă mecanismul atribuirii responsabilităților și construcția versiunii oficiale. Aceasta trebuie descrisă, metodologic, ca o cercetare critică a surselor și a interpretărilor anterioare, nu ca un exercițiu „revizionist” în sens peiorativ. În fond, istoria nu este un corpus de dogme, ci o disciplină critică. Orice concluzie istorică, chiar și una foarte solidă, rămâne în principiu deschisă verificării prin documente noi sau printr-o analiză mai riguroasă a documentelor deja cunoscute. Cum putem evalua argumentația și documentația? Vom separa evaluarea în trei planuri distincte: metoda, documentația și concluziile. 

1. Metoda: punctul forte al lucrării. Primul merit al autorului este că pleacă de la documente primare și nu de la sinteze istorice ulterioare. El procedează corect atunci când:

Din acest punct de vedere, autorul procedează ca un anchetator al surselor. 

2. Documentația: impresionantă, dar inegal valorificată. Autorul pare să fi consultat:

Acesta este un volum de muncă imens și real. Mai ales verificarea dosarelor IML este importantă. Foarte puțini autori par să fi coborât până la nivelul fiecărui dosar individual. Totuși există și o slăbiciune: autorul tinde uneori să considere că identificarea unei contradicții într-un document compromite întreaga construcție istorică. Or, în practică, arhivele sunt pline de erori; cifre divergente; rapoarte contradictorii; mărturii imperfecte. Prezența unor contradicții nu demonstrează automat falsificarea intenționată. Ea demonstrează doar că problema trebuie reexaminată. 

3. Argumentația: foarte puternică în critică, mai slabă în reconstrucție. Aici apare principala mea rezervă. Autorul demonstrează convingător că există neconcordanțe numerice, că scenariul oficial s-a cristalizat progresiv, unele documente timpurii sunt mai ambigue decât prezentările ulterioare iar anchetele s-au desfășurat într-un climat politic foarte tensionat. Aceste observații sunt legitime. Problema apare când se trece de la: „versiunea oficială are puncte slabe” la : „deci versiunea oficială este falsă”. Între cele două afirmații există un pas logic foarte mare. Un istoric trebuie să demonstreze nu doar că explicația A este imperfectă, ci și că explicația B explică mai bine ansamblul faptelor. Autorul este foarte eficient în demolarea certitudinilor, dar mai puțin convingător în construirea unei explicații alternative complete. 4. Problema centrală: cine avea controlul asupra victimelor? Aici se află, cred, adevărata miză. Autorul pune în lumină o întrebare legitimă:

Aceste întrebări sunt esențiale. Dar pentru a răsturna concluzia consacrată ar fi nevoie de ordine scrise; rapoarte operaționale; documente de transport; declarații convergente; expertize balistice; autopsii complete. Din fragmentele disponibile nu rezultă încă existența unui asemenea corpus probatoriu. 

5. Un aspect care mi se pare foarte interesant Cel mai valoros aport al lucrării nu este, după părerea mea, disputa asupra cifrei 116, 118 sau 120. Aceasta schimbă foarte puțin interpretarea istorică. Mult mai importantă este observația privind geneza narațiunii oficiale. Autorul încearcă să răspundă la întrebarea: Cum s-a format versiunea care a devenit ulterior istorie oficială? Aceasta este o întrebare istoriografică de prim ordin. De fapt, studiul este aproape la fel de mult o analiză a producerii memoriei istorice cât este o analiză a evenimentelor din ianuarie 1941. 

Documentația este bogată și remarcabilă, mai ales prin utilizarea dosarelor medico-legale și a surselor administrative primare. Critica surselor este adesea pertinentă și ridică întrebări legitime. În schimb, forța demonstrației este mai mare în deconstrucția versiunilor existente decât în edificarea unei explicații alternative complet demonstrate. 

Studiul nu este o simplă polemică ideologică. El ridică probleme documentare reale. Dar nici nu aș considera că, numai prin contradicțiile identificate, a demonstrat definitiv invaliditatea afirmațiilor acceptate de majoritatea istoricilor. Diferența dintre „a pune sub semnul întrebării” și „a dovedi contrariul” rămâne, metodologic, esențială. 

i «Prigoana și teroarea fascistă exercitată asupra populației evreești dintre granițele României, au fost tot atât de violente și distrugătoare, ca în toate celelalte țări de influență sau dominație nazistă. Deosebirea între cele petrecute în România și ceeace s’a desfășurat în țările în cari prigoana nazistă a avut manifestările cele mai oribile (Ucraina, Bielorusia, Polonia, Ungaria și Germania), constă numai în unele detalii de metodă și în diferențe în cifrele absolute și procentuale, ale evreilor uciși. România nu a avut o organizare tehnică și științifică a masacrului. Nu au fost aici camere de gaze, nici crematorii de cadavre. Nu s’a industrializat părul, dinții sau grăsimile victimelor. Dar în afară de metodele clasice de ucidere, cunoscute de când s’a inventat ștreangul și praful de pușcă, fascismul român a avut metodele sale originale de exterminare a evreilor. Aici au fost oameni bătuți până la istovire și expiere, sufocați în vagoane cu răsuflătorile astupate, vânduți din mijlocul convoaielor pentru a fi apoi omorîți și a li se comercializa îmbrăcămintea, tăiați în bucăți pentru ca, cu sângele lor, să se ungă osiile căruțelor ș. a. m. d.» Pasajul cu care începe carte de memorialistică documentară are elemente fantasmagorice evidente, pe care le subliniez. Problema existenței lor poate fi explicată psihologic. Inexplicabilă este persistența acestui pasaj în toate edițiile, inclusiv în traduceri, fără ca o cât de mică notă să atragă atenția asupra unei aberații : sângele ar fi fost folosit ca unguent de osii. În cele trei volume ale cărțiii se pa re că nu se mai revine și nici nu se evocă împrejurările unei astfel de utilizări. În schimb efectul asupra lectorului este indubitabil negativ, pune sub semnul întrebării autenticitatea altor mărturii.

MIRCEA ELIADE ȘI PRIZONIERII POLITICII 
ÎNCEPUTURILE CAZULUI FELIX CULPA (I) 
de LIVIU BORDAȘ

; 

E un lucru relativ bine cunoscut că, începând din anul 1945, când sosește la Paris, Mircea Eliade (1907-1986) a încercat să fie tot mai puțin „politic”, în sensul propriu al acestui termen.1 Vedea angajarea politică în primul rând pe plan cultural (și spiritual, cum îi plăcea să spună pe vremuri). După anul 1956, la Chicago, și această poziționare politică prin cultură a evoluat tot mai mult către un echilibru neutral între diversele tabere politice pe care le formau românii: anticomuniștii de diferite nuanțe din exil (de la liberali la legionari), grupurile antagonice de comuniști (și colaboraționiști) din țară, sioniștii emigrați în Israel sau în alte părți ale lumii ș.a.m.d. Această poziție de principiu i-a influențat, fără voia lui, o bună parte dintre atitudinile secundare. în special după „liberalizarea” din România socialistă care a făcut ca, în septembrie 1967, numele lui să fie șters de pe lista persoanelor indezirabile, iar scrierile sale să fie din nou tipărite în mod selectiv. Un studiu complet și detaliat asupra felului în care Eliade a intenționat sau interferat cu alți actori ai scenei politice și intelectuale românești, atât din România socialistă, cât și din emigrație, va putea fi scris abia atunci când toate sursele primare, în special cele documentare, vor fi publicate. Cum acest moment e încă ireperabil într-un viitor prea apropiat, nu e lipsit de interes să încercăm o anticipare în temeiul a ceea ce putem cunoaște deocamdată. Cei care se impun cu precădere atenției noastre sunt primii „agenți” ai celui mai persistent filon din întreaga receptare politică postbelică a lui Eliade, față de care cercetarea academică a acesteia a manifestat - oare de ce? - puțin interes.

Un eșec provocat. Societatea Scriitorilor Români la Paris. 1989. Orbirea oamenilor inteligenți

«Nu e nevoie să speri ca să acționezi, nici să reușești pentru a persevera.» — Wilhelm cel Tăcut 

Un eveniment a marcat începutul existenței mele în Franța, inițiativa colectivă de fundare a unei Societăți a Scriitorilor Români la Paris. Sabordarea acestei inițiativei, venită din interiorul comunității scriitoricești, s-a realizat pe bază de presupuneri și rumori dirijate. Dar nu de către Securitate, dimpotrivă dinspre acei care ar fi avut tot interesul ca să se realizeze acest proiect. Faptul a fost de notorietate publică în mica dar neomogenă societate a scriitorilor exilați sau auto-exilați, originari din România, fiind și subiectul unei lungi polemici în presa din România după 1990, în care au fost angrenați câțiva dintre protagoniști : Dumitru Țepeneag, Bujor Nedelcovici, Nicolae Breban, Paul Goma, Sorin Alexandrescu și poate și alții, despre care nu am luat cunoștință. 

Dar nu doar ei au fost implicați, ci însăși Monica Lovinescu, al cărui rol deloc pozitiv, merită să fie evocat. Prin colportarea de zvonuri și consilierea ocultă, intervenția Monicăi Lovinescu a condus la retragerea unor personalități cum ar fi Paul Goma, Ion Negoițescu sau Bujor Nedelcovici, dintre cei care ar fi putut sau chiar au sprjinit inițial proiectul. Deci la o blocare a proiectului. 

În acest moment în care un centenar se transformă într-o laudatio fără spirit critic, îmi asum această dezagreabilă obligație, de a pune câteva tușe de contrast pe un portret prea idilic pentru istoria literaturii est-etice.

Demersurile pentru reînființarea în exil a SSR au deci o istorie. Pot contribui la scrierea ei prin publicarea câtorva documente păstrate în arhiva mea, chemarea către scriitori, discursul pe care îl pregătisem și pe care nu l-am prezentat decât parțial, fiindcă au intervenit evenimentele din decembrie 1989, și proiectul a fost definitiv abandonat, înregistrarea luărilor de cuvânt ale unor participanți la adunarea convocată de grupul de inițiativă, pentru discutarea oportunității acestui proiect și pregătirea reuniunii de constituire, propunerile pentru comitetul de organizare. Toate aceste documente se află depuse în fondul donației mele la Biblioteca Centrală Universitară Lucian Blaga din Cluj.

O altă călătorie la capătul nopții -Raport pentru lucrarea "Vertebre românești" -

1. Istoric sintetic al zbaterii mele justițiare 1.1 Introducere: contrarevoluția din 1990. Ca supus al satrapiei comuniste, refugiat în profesionalism, natură și filozofie, am acumulat frustrare și rușine [1]. Pentru a mă curăța de umilințe și lașități, după 22 decembrie 1989, m-am aruncat în farsa "eliberării" [2], m-am implicat (vezi episoadele relatate la [3] ) în încercarea de răsturnare a puterii securi-comuniste, adică de continuare a revoltei începute la 16.12.89, întru împlinirea revoluției anticomuniste, prin înfruntarea Contrarevoluției feseniste. Prin tot ce am intreprins (încercarea de a fonda "Partidul renașterii spirituale" și de a lansa "Alianța 90"; constituirea Asociației "Dialog Piatra Neamț"- implicată în acțiuni de protest locale și naționale, participantă în mitingul din Piața Universității, membră în Alianța Națională pentru Proclamația de la Timișoara; constituirea Alianței Opoziției din Neamț- implicată în încercarea de unificare a forțelor anticomuniste; constituirea Alianței Civice etc.) am încercat să combat farsa "tranziției" criminale:  conservarea puterii și acapararea avuției acumulate în lagărul comunist de către foștii gardieni (moștenitorii lor)- camuflate prin năpîrlire organizațională și ideologică. Eforturile noastre au fost patetice, dar complet sterile, dintr-o sumedenie de motive, începînd cu slăbiciunea rezistenței interne și terminînd cu complicitatea externă (cîștigată prin vînzarea pe nimic a unei părți din pradă și aservirea neocolonială a țării la noii stăpîni, în urma trocurilor la masa verde "geostrastegică"). Bătălia anului 1990 a fost redusă la lovitura "mineriadei" de către cei interesați în ascunderea dezertării lor de pe frontul unei revoluții agonizante, ce nu și-a putut atinge masa critică din cauza rezistenței aparatului securicomunist regrupat (vizibil și subteran) în spatele FSN, confiscării "opoziției" prin agenți infiltrați și diabolizării ei prin media de serviciu ajutată de rețeaua informatorilor conspirați, docilității colaboraționiste a majorității populației- domesticite comunist, etc. Am sintetizat observațiile mele privind "feseniada" contraevoluționară (în care trebuie încadrat episodul "mineriadei") într-un Raport-Rechizitoriu depus la 22.12.2007 [4], cu care am încheiat participarea mea la cercetarea efectuată de procurorii militari din echipa Voinea (vezi și [5c]) declanșată de depunerea unei plîngeri penale [5a] pentru reprimarea noastră la Piatra Neamț, acțiune explicată într-o declarație de presă [5b].  Hotărîrea cu care oamenii Sistemului au dus lupta (care ar fi putut fi tratată ca "restaurație", dacă regimul ar fi scăpat vreo clipă puterea din mîini) s-a bazat și pe teama vinovaților de a nu fi pedepsiți pentru crimele care compun "genocidul comunist". Toate episoadele bătăliei s-au învîrtit în jurul "joscomunismului"- care nu avea sensul ideologic pretins de actorii agitați pe scenă de servicii secrete, ci un înțeles acut justițiar. La deschiderea porții lagărului de exterminare, exploatare si alienare- care distrusese cîteva generații, cerința stringentă- pentru deținuți- era răsturnarea criminalilor și pedepsirea lor- nu schimbarea formelor organizaționale și acoperirilor ideologice- cu rămînerea lor la putere. 

Dans la prison de Pitesti s’est déroulée entre 1949 et 1952 une expérience de rééducation par la torture physique et morale des détenus anti-communistes. Sa particularité est que les tortionnaires étaient recrutés parmi des détenus qui, par opportunisme ou par pure cruauté, torturaient les autres en les obligeant de renier leurs convictions religieuses, morales et politiques et se convertir à la doctrine communiste. A part les tortures physiques, les humiliations allaient jusqu’à les forcer à boire leur urine et manger leurs excréments, les faire participer à des « messes » pornographiques pendant lesquelles les plus religieux devaient renier leur croyance.

Boulogne, aprilie 2018„

După ce am auzit această relatare cutremurătoare, am rămas în contact cu Szigmond Kalocsai. 

Deși pentru unii (creștin-ortodocși, mai ales) poate părea greu de crezut, chiar și în acest domeniu s-a resimțit din plin malefica influență a marxism-leninismului și a stalinismului, îndeosebi în contextul impunerii de către comuniștii români și sovietici, încă din anii 1947-1948/1949, a unei noi legislații în domeniul ecleziastic prin care statul-partid își subordona și controla extrem de strict toate cultele religioase și, în primul rând, cel ortodox, majoritar, limitându-i atribuțiile aproape exclusiv la nivelul ritualului și doar în cadrul edificiilor de cult, înlocuindu-i parțial ierarhia prin pensionări și retrageri forțate, numiri și epurări pe motive politice, impunându-i ca membri majoritari ai adunărilor bisericești elective din toată țara și de la toate nivelurile pe activiștii și demnitarii comuniști și pe politicienii aliați lor, scăzându-i drastic numărul de prelați, profesori, publicații, seminarii și facultăți/institute teologice, reciclându-i constant din punct de vedere ideologic clerul de toate categoriile și chiar forțându-l prin teroare și demagogie să devină parte a aparatului de propagandă comunistă (individual ori colectiv, în cadrul institutelor și seminariilor teologice ori a unor organizații și asociații pro-comuniste precum Uniunea Preoților Democrați, Asociația Română pentru strângerea legăturilor cu Uniunea Sovietică – ARLUS, Partidul Național Popular, Frontul Plugarilor, comitetele de luptă pentru pace – CLP etc), confiscându-i o parte dintre proprietăți și bunuri (întreprinderile productive, acțiunile, școlile, grădinițele, spitalele, azilele, orfelinatele, unele cămine, case, terenuri, biblioteci și arhive), supraveghind permanent loialitatea clericilor ortodocși și, nu în ultimul rând, bineînțeles, răsplătind-o cu avantaje, favoruri, privilegii, bunuri și foloase materiale substanțiale, proporționale cu rangul bisericesc și serviciile aduse „cauzei” comuniste (de exemplu, contribuția la desființarea și persecuția contra Bisericii Unite cu Roma a adus mari oportunități majorității clericilor ortodocși, mai ales arhiereilor, care au preluat în mod abuziv, în cârdășie cu autoritățile comuniste, cea mai mare parte din proprietățile greco-catolice, inclusiv toate lăcașurile de cult; în mod similar, dar la proporții mai reduse, s-a petrecut persecuția împotriva stiliștilor și a „sectanților” neo-protestanți).