Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie

România se află într-un moment de tensiune juridică și morală, în care invocarea memoriei istorice riscă să devină un instrument de constrângere a libertății. Actul normativ derivat din OUG nr. 31/2002, consolidat prin Legea nr. 241/2025, a depășit, în forma sa actuală, finalitatea legitimă de protecție democratică și tinde să funcționeze ca un mecanism de intimidare simbolică: un avertisment difuz adresat celor care cercetează, analizează, publică sau pur și simplu formulează păreri neconforme noii «ortodoxii». Am revenit la practica securist-comunistă de pedepsire a omisiuni de denunț? Această transformare nu este una formală, ci structurală. Când norma penală devine vehicul pedagogic, iar sancțiunea substituie argumentul, libertatea de exprimare încetează să mai fie un drept efectiv și devine o libertate condiționată. Or, într-un stat constituțional autentic, libertatea nu este concesie, ci fundament. Nu poate exista o democrație matură în care jurnalistul, istoricul, profesorul ca și cetățeanul obișnuit se întreabă dacă citarea unui document, analiza unei idei sau simpla expresie publică a unei opinii diferite de doxa impusă de stat, sub pretextul respectării unor opinii minoritare, pot genera consecințe penale. O cultură vie nu poate funcționa sub incertitudine normativă, iar agora, locul expresiei libere, publice, sau universitatea nu pot prospera sub presiunea înspăimântării juridice. În momentul în care legea devine ambiguă, aplicarea ei devine arbitrară — iar arbitrariul este forma modernă a cenzurii indirecte. Apărarea unei asemenea stări nu înseamnă protejarea memoriei victimelor, ci legitimarea unui mecanism de control. Libertatea de exprimare, consacrată constituțional, nu admite relativizări oportuniste: cenzura este interzisă în mod absolut, iar limitările sunt permise doar strict, clar și proporțional

Fundamentul constituțional al criticii Libertatea de exprimare este garantată de art. 30 din Constituție ca inviolabilă, iar interdicția cenzurii este formulată fără echivoc. În paralel, principiul legalității penale impune ca orice incriminare să fie clară, previzibilă și strict neechivocă. Orice abatere de la aceste exigențe transformă norma penală într-un instrument de presiune socială și ideologică, incompatibil cu statul de drept.

Analiza critică a dispozițiilor problematice

1. Ambiguitatea noțiunii de „simbol”

Incriminarea confecționării, deținerii sau răspândirii unor simboluri fără definirea clară a acestora creează o zonă de incertitudine juridică majoră. Lipsa delimitării între simbol istoric, obiect de cercetare sau instrument propagandistic face imposibilă anticiparea conduitei licite. În aceste condiții, legea nu mai sancționează fapte determinate, ci riscă să penalizeze interpretări. Mai grav, incriminarea „deținerii în vederea răspândirii” introduce o prezumție asupra intenției, incompatibilă cu prezumția de nevinovăție și apropiată de logica cenzurii preventive. O scriu din propria experiență și din cea a familiei mele, în anii 50 deținerea într-o bibliotecă privată a unei cărți editate de Fundațiile Regale, cu simbolul coroanei imprimat pe foia de titlu, a fost considerată probă pentru o inculpare ideologică, cu supoziția „deținerii în vederea răspândirii”. Excepțiile privind scopul educativ sau științific nu corectează problema, deoarece transferă sarcina probei asupra celui acuzat.

2. Penalizarea ideilor și a „promovării”

Termeni precum „promovare”, „cult” sau „idei” sunt insuficient determinați juridic. Dreptul penal clasic sancționează fapte, nu idei. În absența unei legături directe cu incitarea la violență sau ură, incriminarea discursului devine incompatibilă cu libertatea de exprimare. O asemenea formulare permite sancționarea opiniilor incomode și favorizează autocenzura.

3. Noțiunea vagă de „minimalizare”

Introducerea expresiei „minimalizare în mod evident” în materia negării unui episod tragic din istoria modernă, a Holocaustului ridică probleme serioase de previzibilitate. Lipsa criteriilor obiective face imposibilă delimitarea între negaționismul militant, discuția liberă și dezbaterea academică legitimă. Riscul este acela al penalizării cercetării istorice sau al impunerii unei versiuni oficiale a adevărului — ceea ce contravine libertății academice.

4. Istoria oficializată penal

Limitarea interpretării istorice prin referire la un cadru geografic rigid („pe teritoriul României”) introduce o formă de adevăr istoric sancționat penal. Statul nu poate deveni arbitru absolut al interpretării trecutului fără a afecta pluralismul intelectual.

5. Distincția necesară: spațiul public vs. libertatea individuală

Dispozițiile privind instalarea unor monumente, denumirile și simbolurile în spațiul public sunt, în principiu, compatibile cu Constituția. Dar definirea compatibilității cu spațiul public nu este apanajul unic al unor grupuri privilegiate, care tind să-și aroge privilegii fără nici un temei legal sau moral, care tind să-și impună perspectiva univocă. Dispozițiile țin de politica memoriei instituționale, dar, când sunt abuzive, afectează direct libertatea individuală de exprimare. Această distincție este esențială: statul poate reglementa spațiul public, dar nu poate controla gândirea și expresia în agora sau în spațiul intelectual

Incompatibilități cu standardele europene

Libertatea de exprimare, protejată la nivel european, permite restrângeri doar dacă acestea sunt: • justificate de un pericol real,

necesare într-o societate democratică,
proporționale.

Or, formulările analizate tind să sancționeze idei abstracte, nu riscuri concrete, ceea ce depășește limitele admisibile

Efectele sistemice ale legii

Consecințele nu se manifestă neapărat prin condamnări numeroase, ci prin efecte difuze:

autocenzură în presă și mediul academic;
insecuritate juridică generalizată;
posibilitatea utilizării selective a legii în scopuri politice;
vulnerabilizarea statului în fața condamnărilor internaționale.

Un stat care își disciplinează opinia publică sau elitele intelectuale prin incertitudine penală nu își întărește democrația, ci o slăbește.

Concluzie: între scop legitim și mijloace disproporționate

Scopul legii — combaterea extremismului și protejarea demnității umane — este legitim. Problema rezidă în mijloacele alese: vagi, excesive și parțial incompatibile cu exigențele constituționale. Legea, în forma actuală:

încalcă principiul clarității normei penale;
riscă să penalizeze idei și interpretări;
creează premisele cenzurii indirecte;
afectează libertatea presei și a cercetării.

Principiu final de apărare constituțională

A critica o lege nu înseamnă a relativiza trecutul, ci a proteja prezentul democratic. Fidelitatea autentică nu este față de o formulare legislativă imperfectă, ci față de Constituție. Apărarea libertății de exprimare nu este un gest polemic, ci o obligație civică într-un stat de drept.

4 mai 2026

Dan CULCER

Scris de asymetria on Friday, May 08 @ 11:49:42 CEST (235 citiri)
Citeste mai mult... | Legislatie | Scor: 0

LIT+POLITICA: Ioan-Aurel Pop. *Cazul* Mircea Vulcanescu

Ioan - Aurel Pop, „Cazul” Mircea Vulcănescu

De obicei, regimurile dictatoriale așază între primele lor gesturi de autoritate epurarea culturii de elementele neconforme, de personalitățile cu opinii diferite, iar pentru aceasta recurg la metode precum dărâmarea de statui, rebotezarea unor străzi, interzicerea cărților și arderea lor în public. Procedeul este ademenitor chiar și pentru anumiți intelectuali democrați care nu acceptă decât teoretic pluralismul opiniilor. Din păcate, aceste gesturi se referă nu doar la prezent, ci și la trecut. Se duc adevărate războaie cu istoria. Iar astăzi, odată cu afirmarea neomarxiștilor, a „progresiștilor”, a adepților „culturii anulate/ anihilate” („Cancel culture”), a „treziților” („Woke”), actul negării unor personalități din trecut care au avut alte atitudini decât cele actuale este tot mai des întâlnit în unele cercuri extremiste. Astfel, au fost condamnați Aristotel (care afirmase că sclavul este „o unealtă vorbitoare”), Shakespeare (pentru „cultivarea violenței”, pentru viziunea sa în „Neguțătorul din Veneția” etc.), Cervantes (pentru că și-a însușit bunuri publice sau pentru că a admis comerțul cu sclavi), Cristofor Columb (pentru că a omorât indigeni în Cuba), mulți președinți americani (proprietari de sclavi și ucigași de amerindieni), de curând răposatul papă Benedict al XVI-lea (pentru aderarea la organizația tineretului hitlerist și pentru înrolarea în armata germană în Al Doilea Război Mondial). Nici Nelson Mandela nu a scăpat fiindcă, într-un interviu, l-a făcut pe Fidel Castro model întru respectarea drepturilor omului și pentru că a opinat pentru returnarea de către statul Israel către arabi a teritoriilor „anexate” (Cisiordania, Fâșia Gaza, Înălțimile Golan). Unii dintre cei menționați și mulți alții vor fi greșit, evident, alții au greșit doar în mințile unora dintre noi, ei exprimând, de fapt, puncte de vedere proprii ori concepții morale ale epocilor în care au trăit. „A greși este omenesc, dar a persevera în greșeală este drăcesc”. Însă chiar și greșelile unor mari creatori, ale unor mari personalități nu sunt întotdeauna motive pentru ca aceștia să sufere „damnatio memoriae”.

Au fost multe personalități cu putere de decizie și cu manifestări reprobabile, personalități care s-au pus în serviciul unor forțe condamnate de istorie. Cei mai mulți au plătit pentru faptele lor, dar faptele trebuie cântărite în fiecare caz în parte cu mult discernământ. Alte personalități au participat la viața publică pentru că au trebuit să trăiască, să-și întrețină familiile sau să împiedice agravarea răului. Nu ne alegem noi, oamenii, epocile în care trăim. În anii Războiului al Doilea Mondial și în perioada premergătoare acestuia, era foarte dificil, inclusiv pentru mințile cele mai luminate, să aprecieze care pericol era mai mare, cel hitlerist sau cel stalinist (comunist). Mulți români au sperat că alianța cu Germania va cruța România de ororile „dictaturii proletariatului”, care ciuntise România, care ucisese pe teritoriul URSS milioane de oameni, inclusiv foarte mulți evrei. Istoria a voit ca regimurile fasciste de orice fel, generatoare ale Holocaustului și ale altor orori, să fie condamnate de justiția umană și de istorie. Noi, românii, am rămas în partea de lume dominată de regimurile comuniste. Mari scriitori, artiști plastici, compozitori, interpreți au trăit și au creat în timpul dictaturilor de extremă dreaptă. Nu au fost cu toții perfecți, nici luptători în rezistență și nici eroi, dar au lăsat în urmă creații valoroase, cu mesaje generoase pentru viitor. Cei care nu au devenit cu adevărat criminali de război merită soarta oricărui intelectual de marcă : recunoașterea, aprecierea și popularizarea operelor și personalităților lor. Mulți analiști spun că posteritatea îi prețuiește pe marii creatori pentru opera lor, nu pentru viața lor (care poate să fie plină de greșeli). Viața s-a dus, a fost perisabilă, pe când opera rămâne. Pe de altă parte, nu este etic ca cele două aspecte – viața și opera – să fie complet despărțite. Ele interferă prin multe fire, dar legătura dintre ele nu este decisivă. Există creatori cu viață personală condamnabilă, dar cu opere admirabile. Există și creatori care renunțat repede la ideile lor reprobabile și și-au continuat viața în cadre democratice. Prin urmare, situațiile concrete sunt foarte complexe și fiecare caz trebuie analizat separat.
Într-o astfel de postură se află Mircea Vulcănescu, funcționar de rangul al doilea în aparatul de stat al României interbelice și în acela din timpul guvernării lui Ion Antonescu. Victoria Națiunilor Unite – concret, în cazul României, a Uniunii Sovietice – l-a adus pe banca acuzaților, ca pe toți înalții funcționari și oameni politici ai epocii dintre cele două războaie mondiale și din anii 1940-1944. Și-a sfârșit viața tragic, în închisoare, la 48 de ani. Mai ales din cauza ignoranței, a tendinței de a judeca trecutul după anumite concepții de astăzi, a tratării în bloc a unor situații diferite și chiar a răutății, „cazul” Mircea Vulcănescu revine din când în când în atenția unei părți a opiniei publice.

„Deciziunile” din anii 1946 și 1948 ale Curții de Apel București și, respectiv, ale Înaltei Curți de Casație, prin care Mircea Vulcănescu a fost condamnat la opt ani de temniță grea, au fost luate în baza unei legi de pedepsire a criminalilor de război. Procesul a fost unul colectiv și s-a desfășurat în temeiul „justiției populare” de inspirație stalinistă. Totul a decurs în condițiile aservirii complete a aparatului de justiție față de ocupantul sovietic și în prezența trupelor sovietice. În acei ani, toți intelectualii români care avuseseră poziții în aparatul de stat din perioada interbelică și din anii războiului mondial erau declarați „burghezi”, „fasciști”, „hitleriști”, „dușmani ai poporului”, „dușmani ai URSS” etc. Protagonistul nostru a fost acuzat de „militare pentru hitlerism “, de permiterea intrării armatelor germane în țară, de declararea și continuarea războiului contra URSS. Or, în niciuna dintre aceste situații (devenite capete de acuzare), Mircea Vulcănescu nu a avut putere de decizie ori responsabilitate. Prin urmare, condamnările pronunțate atunci, sub un regim sovietic, de „dictatură a proletariatului”, ar trebui considerate de plano nule și neavenite (anulate) și procedat de la caz la caz, printr-o reanalizare a fiecărui dosar în parte. În 2016, Curtea de Apel București nu a confirmat sentința de condamnare a lui Mircea Vulcănescu din 1948, acuzând „încălcarea principiilor de drept” și „lipsa de echitate a procedurilor” justiției în acei ani de după război.

Dar să reluăm faptele din epocă. Despre funcționarul public Mircea Vulcănescu știm cu precizie că n-a fost membru al niciunui partid politic. Mai știm, de asemenea, că Vulcănescu, din postura de director general al Vămilor, îl refuza în 1936 pe Nae Ionescu, filosoful, care-i cerea scutiri de taxe vamale pentru un automobil. Motivul refuzului era etica profesională. Din poziția de director al Datoriei Publice, Vulcănescu refuza să voteze în 1938 Constituția lui Carol al II-lea. Aceasta reintroducea pedeapsa cu moartea, un principiu respins de teologul și filosoful Mircea Vulcănescu. Drept urmare, în ziua votării Constituției, acesta l-a anunțat pe superiorul său, Ministrul de Finanțe Mircea Cancicov, că refuză să voteze noua Constituție. Simultan, și-a înaintat demisia din funcția de director al Datoriei Publice. Pentru că demisia a fost respinsă de Carol al II-lea, Mircea Vulcănescu a rămas în funcție. El a fost acuzat de antisemitism, pentru acte comise ca subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe în timpul guvernării Antonescu, un post pe care l-a acceptat cu greu, pentru că ar fi dorit să lupte pe front împotriva Uniunii Sovietice. E limpede că etica istorismului resemnării (formulată de el) și comportamentul exemplar de funcționar public a lui Mircea Vulcănescu de dinainte de 1941 nu pot exclude practicile pentru care este acuzat de antisemitism. Cu toate acestea, tocmai etica istorismului resemnării și tocmai comportamentul exemplar de funcționar public ale lui Mircea Vulcănescu de dinainte de 1941 reclamă o cercetare atentă a practicilor pentru care acesta este acuzat de antisemitism. Acest lucru este necesar pentru a se stabili clar responsabilitatea politică a funcționarului Mircea Vulcănescu. Ca teolog și filosof de marcă, Mircea Vulcănescu nu a fost antisemit. După cum notează Gabriel Andreescu în articolul său („Câtă ideologie, câtă cunoaștere în cazul Mircea Vulcănescu “?, în „Observatorul Cultural”, 21.07.2017), instanțele care s-au succedat nu au reușit să-i găsească nici o responsabilitate personală. „Din fericire, dosarele de la CNSAS ne oferă astăzi accesul la avatarurile acestui proces și putem face, astfel, aprecieri în completă cunoștință de cauză. După circa o jumătate de an de la începerea anchetei, la 19 septembrie 1946, Procurorul delegat la Curtea de Apel București a stabilit că nu există nimic care să confirme acuzele la adresa învinuitului”. Participarea lui Mircea Vulcănescu la ședințele Consiliilor de Miniștri, în calitate de subsecretar de stat, nu constituie o vinovăție, căci : „Nici declararea, nici continuarea războiului, nici politica generală a Guvernului și nici deportările nu se dovedesc a fi fost hotărâte de vreun Consiliu de Miniștri din cele la care învinuitul a participat “. Cu atât mai puțin poate fi incriminată intervenția lui Mircea Vulcănescu „în favoarea populației evreiești, ca aceasta să-și recapete dreptul de a-și desfășura […] activitatea profesională ce îi fusese răpită de legile rasiale anterioare”. În ce privește acuzațiile în chestiunile economice, „dimpotrivă, toate faptele sale au fost exact potrivnice celor sancționate de aceste texte, învinuitul apărând cu competență și îndârjire interesele românești ce-i fuseseră încredințate, împotriva oricăror încercări de aservire față de străini (Arhiva CNSAS, Alexandru Marcu și alții, DP 000232, vol. 15, ff. 253-255)”. În ciuda acestei hotărâri de închidere a cazului, deși nu a fost depus vreun recurs în timpul legal, Curtea de Apel București a reluat procesul. Mărturii în favoarea lui Mircea Vulcănescu au depus atunci o serie de personalități precum Dimitrie Gusti, Eugen Bălan, Vasile Băncilă, Eugen Cristescu, Henry H. Stahl. Acuzațiile aduse lui Mircea Vulcănescu în chestiunea evreiască sunt, în special, indirecte, adică țin de faptul că a girat, prin prezența sa, dar și prin declarații, o serie de decizii politice împotriva populației evreiești. În martie 1941, se pronunță în problema exproprierii bunurilor evreiești : comentează criteriile de identificare ca „evreu” ; emite opinii în cazul măsurilor de „românizare a economiei” ; se implică prin declarații în privința taxelor pe care evreii trebuiau să le plătească în locul serviciului militar. Ceea ce trebui observat este că toate aceste chestiuni nu sunt decizii luate de către funcționarul public Mircea Vulcănescu, ci doar intervenții, mai degrabă tehnice, în chestiuni decise dincolo de competența sa explicită. Mircea Vulcănescu s-a pronunțat în urma unor decizii deja luate și pe care nu le putea bloca, sau a dus la îndeplinire aceste decizii. Rămâne chestiunea girării prin prezență, cu toate nuanțele care decurg de aici, și a îndeplinirii acestor măsuri, în calitatea pe care o avea în Ministerul Economiei.

Jean Ancel, unul dintre istoricii Holocaustului românesc, acuzator, de altfel, la adresa activității celui aflat în atenția în guvernul Antonescu, notează : „Trebuie spus că Vulcănescu nu a fost în niciun fel antisemit “.

Mircea Vulcănescu este considerat filosoful și economistul Școlii Sociologice de la București, fiind ancorat profund în peisajul filosofic european. Are contribuții esențiale în „dimensiunea românească a existenței”, cu formule noi precum „personalismul teofanic”, „calapoadele de gând”, „ispitele active”, „reacțiunile tipice” ale comunității culturale românești. S-a raportat mereu la „metafizica creștină”, a studiat filosofia morală engleză din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, etica lui Kant, filosofia lui Freud. Ecourile creației sale s-au resimțit în cadrul filosofic european. Merită subliniată contribuția lui Mircea Vulcănescu la creionarea unui model etic pe care l-a denumit „istorismul resemnării”. În esență, era vorba despre un model valoric și comportamental adresat tinerilor, în special acelora din generația sa. Istorismul resemnării presupunea hotărârea tinerilor „de a asculta chemarea vremii, renunțând la ei înșiși și la autorealizarea lor, dacă trebuie, pentru a fi cu adevărat folositori altora”. În mare, aceasta a fost filosofia de viață a lui Vulcănescu. Adică un ascetism intramundan de respirație ortodoxă, care ar fi putut schimba din interior, grație exemplului personal și excepțional, practicile patrimoniale din statele periferiale întemeiate de politicieni și de rubedeniile acestora. Monahismul administrativ imaginat de Vulcănescu contrasta puternic cu ascetismul intramundan al lui Max Weber, eficient în statele metropolitane întemeiate de militari. Istorismul resemnării era complet diferit de „activismul disperării”, etica majorității tinerilor din perioada interbelică, după cum aprecia Vulcănescu. Aceștia căutau credințele la modă, spiritul de turmă și un șef căruia să i se supună orbește. Etica istorismului resemnării, căutarea originalității, respingerea ideologiilor timpului și, nu în ultimul rând, individualismul implicat de această etică sunt tot atâtea ingrediente care i-ar fi putut spori reziliența filosofului Mircea Vulcănescu față de antisemitismul vremii.

În concluzie, Mircea Vulcănescu este o personalitate marcantă a culturii românești din secolul al XX-lea.

Mircea Vulcănescu a trăit și acționat într-o societate discriminatorie, în cadrul căreia s-a practicat în mod categoric antisemitismul. Filosoful s-a înscris în angrenajul acestei societăți și a participat indirect, a fost martor la luarea unor decizii odioase, condamnate de istorie. Dar nu ne alegem noi epocile în care trăim. Mircea Vulcănescu nu a luat în mod nemijlocit, din proprie inițiativă, decizii care să se poată înscrie în ceea ce justiția numește „infracțiuni de genocid contra umanității” și „crime de război”. Nu a fost condamnat vreodată de „Tribunalul Poporului” și nici nu a primit stigmatul de „criminal de război”. Personalitatea aflată în atenție nu a făcut parte din vreo organizație de tip fascist sau legionar. În consecință, Mircea Vulcănescu rămâne o figură luminoasă a patrimoniului culturii românești, iar numele său nu se cuvine să fie supus niciunei cenzuri.

Ioan-Aurel Pop

Notă : Pentru referințe, surse bibliografice și arhive, a se vedea „Fapte, mituri și controverse în cazul Mircea Vulcănescu”, în „Observator Cultural”, Nr. 1139, 14-20 decembrie 2022, pp. 18-19 (Interviu cu dl Ionuț Butoi, realizat de Valentin Ajder). Vezi și Ionuț Butoi, „Mircea Vulcănescu după 23 august 1944 : o dare de seamă”, publicat în volumul colectiv „Condamnare, marginalizare și supraviețuire în regimul comunist. Școala gustiană după 23 august 1944”, coordonat de Zoltán Rostás și apărut la Cartier (2021), precum și documentele procesului din 1948 de la CNSAS, editate de Dora Mezdrea și apărute la Eikon („Nae Ionescu și discipolii săi în Arhivele Securității”, volumul al V-lea : Mircea Vulcănescu, 2013). A se vedea și jurnalul Mărgăritei-Ioana Vulcănescu, „Pagini de jurnal. 1946-1948”, apărut recent tot la Editura Eikon (2022).

Pentru o biografie pe scurt a lui Mircea Vulcănescu, a se vedea :

https://www.cooperativag.ro/mircea-vulcanescu-biografie-de-lucru/.

Scris de asymetria on Thursday, May 07 @ 21:21:03 CEST (216 citiri)
Citeste mai mult... | 19839 bytes in plus | LIT+POLITICA | Scor: 0

Editoriale: Ioan-Aurel Pop. Stergerea culturii, a memoriei, a personalitatilor

Ștergerea culturii, a memoriei, a personalităților…

Din varii motive, dar mai ales din acela că încalcă prevederile unei legi date recent, o serie de personalități, la mult timp după moartea lor, urmează să fie excluse din cultura românească, să fie ostracizate, îndepărtate, ca și cum numele lor ar fi demne numai de ură (nomina odiosa). Planul este bine pus la punct și menit a fi aplicat pe etape. Acum a venit rândul lui Radu Gyr și Octavian Goga, dar vor urma, pe rând, individual sau câte doi, Alexandru Vaida Voevod, Gheorghe I. Brătianu, Dimitrie Gusti, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Petre P. Panaitescu, Constantin Noica, Petre Țuțea, Sabin Manuilă, Nicolae Iorga și alții. Unii au, categoric, scrieri antisemite notorii, dar ele sunt elaborate în timpuri când nu exista nicio interdicție în acest sens și cu atât mai puțin legea în cauză. Până și ordinea atacului este destul de clar stabilită. Ținta finală este Mihai Eminescu. Aud că s-ar putea să fie luați în colimator și Vasile Alecsandri și Mihail Kogălniceanu, fiindcă nici ei nu au fost „corecți politic”, până se va ajunge la câteva zeci bune de savanți, oameni politici și scriitori. Câteodată este invocat și numele lui Lucian Blaga (vezi opinia, nesusținută cu argumente, a lui O. J. Schmitt), ca și cum nu s-ar fi demonstrat că marele scriitor și filosof nu a fost nici legionar și nici comunist, ca și cum nu s-ar ști că a suferit de pe urma ambelor regimuri de dictatură. Indexul acesta al „rușinii” ar trebui în final să scoată din cultura românească pe cele mai mari valori și să „demonstreze” „ticăloșia ancestrală a valahilor”, situați undeva la coada Europei. Cel mai mare istoric român, cel mai mare filosof, cel mai mare poet – însăși chintesența sufletului românesc, expresia cea mai concentrată a specificului național – trebuie îndepărtați, ca să înceteze românii să mai viseze, să mai îndrăznească să ridice vreodată vocea și capul. Radu Gyr trebuie interzis tocmai pentru că a avut curajul să le ceară lui Ion și Gheorghe să se ridice. Cum adică să se ridice „slugile valahe” în fața autoritarismului, a stăpânilor de pripas, a urmașilor semeți ai asupritorilor lor ?

De unde vine această înverșunare împotriva trecutului, a valorilor tradiționale ? În niciun caz nu vine din dorința de dreptate socială, de justiție absolută sau de aplicare a legii. Și chiar dacă ar fi la mijloc setea de dreptate, aceasta nu se mai face după legea talionului, adică „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. Faptele rele nu se mai pedepsesc demult prin fapte identice sau mai rele. Cine are de câștigat din această răzbunare pe intelectualii din trecut care nu au gândit ca noi ? Există un curent de opinie în Occident numit Cancel culture sau, în traducere, „cultura anulării” ori „cultura anihilării”. Câteodată, mișcarea mai este numită în engleză Call-out culture sau „trimiterea afară a culturii” ori „denunțarea culturii”. Este vorba de o formă modernă de ostracism, care presupune expulzarea cuiva din cercurile sociale sau profesionale (online pe media de socializare, în lumea reală, sau în ambele). Oamenii supuși acestui ostracism se cheamă că sunt „anulați” sau „șterși” (canceled). Conform dicționarului de limbă engleză Merriam-Webster, „a anula” (to cancel), în contextul dat, înseamnă „a nu mai sprijini acea persoană”, în timp ce Dictionary.com, în secțiunea sa de cultură pop, definește cancel culture ca „retragerea sprijinului pentru (adică « anularea ») persoane publice și companii, după ce acestea au făcut sau au spus ceva considerat inacceptabil sau jignitor”. Expresia poartă în mare parte conotații negative și este invocată frecvent în dezbaterile privind libertatea de exprimare și cenzura. Expresia îndeamnă la o formă de boicot față de o persoană (de obicei o celebritate) despre care se consideră că a procedat sau a vorbit într-o manieră discutabilă sau controversată. Consecințele acestei practici pentru persoanele care se consideră victime ale ei pot implica pierderea, uneori definitivă, a reputației și a surselor de venit.
Cancel culture a fost, de asemenea, descrisă și ca „un cor de voci, de obicei marginalizate, care denunță în mod fastidios o personalitate”. „Anularea” cuiva este o formă de boicot cultural, iar „cultura anulării” este expresia influenței care se naște din dorința de a avea control, de a-i face pe oameni să gândească după un tipar anume. Expresia cancel culture poartă în sine idei de cenzură și de suprimare a libertății de exprimare. Fostul președinte american Barack Obama a avertizat despre impactul negativ al call-out culture pe rețelele de socializare, declarând : „Oamenii care fac fapte foarte bune au și ei defecte. Oamenii cu care lupți probabil își iubesc copiii și, știi, fac și alte lucruri la fel ca tine”. Și președintele american Donald Trump a criticat cancel culture într-un discurs din iulie 2020, comparând-o cu totalitarismul și declarând că aceasta este o armă politică folosită pentru a-i pedepsi și a-i face de rușine pe disidenți, concediindu-i și cerându-le supunere.

Anularea culturii a condus la tendința de a elimina din societate orice element cultural considerat ofensator pentru o etnie anume sau orientare sexuală. Astfel, în 2020, în SUA, mulți protestatari din cadrul mișcării Black Lives Matters („Viețile negre contează”) au distrus statui ale unor personalități istorice, unii fondatori ai Patriei, precum George Washington și Thomas Jefferson, alții generali în Războiul de Secesiune, precum Robert Lee. Tendința s-a transformat într-un adevărat război cu manualele de istorie și cu trecutul. Se încearcă tragerea la răspundere a morților, a celor care nu se mai pot apăra. Unele țări asistă neputincioase la distrugerea statuilor, la „corectarea” textelor unor scriitori, la condamnarea memoriei unor mari personalități. Alte țări încearcă să ia măsuri împotriva unor astfel de mișcări. Anularea culturii nu reprezintă deloc libertatea de exprimare, dimpotrivă ea restrânge drastic libertatea de exprimare și pedepsește delictul de opinie.
Eroarea curentă care se face ține de viziunea asupra trecutului, prezentului și viitorului. Oamenii unui prezent nu pot impune viziunea lor asupra oamenilor trecutului, nu-i pot condamna pentru că nu au gândit ca ei. Dacă o lege a intrat în vigoare la o anumită dată, nimeni nu poate pretinde ca aplicarea ei să se facă pentru fapte produse înainte de acea dată. Dacă în timpul lui George Washington era legal și moral să deții sclavi negri, nimeni nu are dreptul să-i ceară post factum președintelui american să nu fi avut sclavi negri. Dacă până în secolul al XX-lea bisericile creștine, pornind de la textul Bibliei considerate sacre, îi condamnau pe evrei ca prigonitori ai Mântuitorului Iisus Hristos, nu li se poate pretinde oamenilor care au trăit în acele timpuri să nu fi fost antisemiți. Și viceversa : nici scriitorilor evrei nu li se poate cere să nu-i fi înfierat pe creștini drept „goimi”, drept popoare străine și inferioare, situate în afara „poporului ales”. Legile și morala sunt produse umane și nu divine și se schimbă în funcție de evoluția societății. Ceea ce este legal și moral într-o lume devine ilegal și imoral în altă lume. Legea și morala contemporane se aplică în societatea contemporană și nu în trecut. Există, firește, anumite valori legale și morale aplicabile și valabile oriunde și oricând, dar acestea sunt puține. De exemplu, „să nu ucizi” este un precept general acceptat, dar în timp de război ucisul este la ordinea zilei. „Să nu furi” este aparent clar, dar depinde ce se înțelege prin furt. Dacă cineva mi-a răpit un bun al meu, să zicem, o moșie pe care eu o muncesc acum ca șerb, din punctul meu de vedere nu fur, ci îmi iau ceea ce este al meu ; dar stăpânul zice că fur. Când William Shakespeare a scris „Neguțătorul din Veneția” era foarte posibil să faci un aranjament ca acela impus de Shylock, adică să ceri „o livră1 din carnea” datornicului (creștin), dacă acesta nu întorcea la timp împrumutul. Azi aud că unele teatre și chiar unele țări au interzis piesa pe motiv că nu ar fi „corectă politic” și că ar arunca oprobriul asupra unei anumite națiuni sau religii. Este de neimaginat să fie interzis Shakespeare, indiferent de motiv. La fel, sunt orizonturi spațiale unde muzica unor compozitori este interzisă sau aproape interzisă. O reprezentantă a unui post de radio din Israel a precizat nu demult că difuzarea unui fragment din muzica lui Wagner a fost o greșeală, ea amintind că instrucțiunile din cadrul radioului israelian sunt aceleași de mulți ani : muzica lui Wagner nu trebuie să fie difuzată. Unii apreciază că anumite bucăți ale lui Wagner, adevărate compoziții grandioase, cu tentă de preamărire a trecutului german, cuprind elemente antisemite, misogine și idei privind puritatea rasială. El a fost compozitorul preferat al lui Adolf Hitler. În Israel nu se difuzează Wagner, nici măcar acele compoziții care nu au text și care nu au cum să exprime, fără cuvinte, nimic ofensator.

Cei mai mulți oameni de bun simț știu că nu există pe lumea aceasta om fără greșeală, nici măcar în rândul marilor talente, ale savanților, ale geniilor. Este clar că trebuie cunoscute de urmași deopotrivă erorile și realizările personalităților. Erorile trebuie respinse, iar operele durabile trebuie cunoscute, apreciate și duse mai departe. Cine ar avea de câștigat pe lumea asta dacă, odată cu greșelile, ar fi aruncate la gunoi și creațiile valoroase ? Oamenii trebuie prețuiți pentru opera lor perenă. Cui îi mai pasă dacă un scriitor a fost urât sau iubit de cineva (bun sau rău), din moment ce opera sa este valoroasă ? Oare cine ascultă o bucată muzicală de Giuseppe Verdi se gândește la faptul că marele compozitor a fost un naționalist italian, care voia să scape Italia de tiranie și s-o facă să fie a italienilor, nu a Papei sau a Habsburgilor ? Și dacă se gândește la asta, cu ce păcătuiește ascultătorul de astăzi ?
Oare „Marșul lui Radetzky”, compus în anul 1848 de Johann Strauss, în onoarea feldmareșalului austriac Josef Wenzel Radetzky von Radetz, cu ocazia victoriei pe care armata aflată sub comanda acestuia a repurtat-o la Custozza în contra revoluționarilor italieni, ar trebui interzis în Italia ? După logica unora, poate că da. Ce lucru stupid ar fi ! Oamenii sunt prețuiți de alți oameni nu pentru erorile lor (care trebuie veștejite), ci pentru faptele lor bune. Alegerea este simplă : dacă opera lăsată de anumiți oameni controversați este validă și azi, dacă place publicului, dacă este utilă sufletelor și societății, atunci latura întunecată pălește. Nu putem condamna oamenii pentru „delicte de opinie” sau pentru fapte inventate, imaginate de noi azi, din moment ce ei nici nu știau ce va urma. Dacă un domn român medieval de la 1400, în anumite formule de încheiere a documentelor de danie, îi blestema pe călcătorii deciziilor lor cu focurile iadului, iar în iad îi menționa pe Iuda, pe Arie și pe evrei (ca trădători ai Mântuitorului), era acest principe antisemit ? Să fim serioși ! Așa era lumea atunci și ca ea erau toți trăitorii din epocă.

Comuniștii i-au pedepsit pe toți cei care nu au gândit ca ei, deopotrivă contemporani și antecesori. Pe cei încă în viață i-au interzis, arestat și închis, i-au pus la munci grele, i-au ucis sau i-au obligat la exil, iar pe cei din alte epoci i-au scos din manuale, istorii, biblioteci și, mai ales, le-au distrus statuile, le-au șters străzile, adică au tentat să-i scoată din istorie. Românii nu au avut o tradiție comunistă, nu au avut un partid comunist înființat din imbold intern, nu și-au dorit niciodată un egalitarism nefiresc, utopic, vulgar. Regimul comunist de import din România – fortificat apoi de zeloșii noștri autohtoni – a făcut liste de cărți interzise, a scos mulți autori din cultură și din istorie, a adus false valori de pripas și scriitori care nici nu știau bine românește. Și care a fost rezultatul ? Un proletcultism dur, fără sorți de izbândă în spațiul românesc. După aceasta a venit reacția exagerată, adică un naționalism comunist sui generis, tot fără șansă de reușită. Românii au restaurat valorile cele autentice în 1989, reintroducând treptat normalitatea. Normalitatea noastră este asta, cu bunele și cu relele sale. Am fost atât de mult atacați, ofensați, înjosiți în istorie, încât am dobândit o serie de reacții de apărare a identității noastre. Câteodată aceste reacții au fost exagerate și i-au jignit pe unii conlocuitori. Acum nu mai dorim să facem asta, ci vrem să trăim în demnitate și pace. Cine sunt cei de azi care, după atâtea decenii de experimentare a normalității, vor să strice ordinea cea bună, să revină la falsuri și la măsuri forțate ? Cine va avea de câștigat dacă acceptăm să eliminăm din cultura română pe cel care a scris „Oltul”, pe cel care a scris „Originile și formarea unității românești”, pe cel care a dat „Romanul adolescentului miop”, pe autorul „Oamenilor cari au fost” sau chiar pe autorul „Luceafărului” ? În niciun caz nu vor avea de câștigat românii. Și atunci ce reacții vor stârni aceste interdicții decât dezgust, respingere și ură. De ură avem, nevoie acum în societatea românească ? Cum să credem că o lege care vrea să-i protejeze pe evrei prin condamnarea acum, în mileniul al treilea, a lui Octavian Goga va fi privită cu simpatie de români ? „Poetul pătimirii noastre” are zeci (poate sute) de statui, busturi, nume de străzi în România și mai ales în Transilvania. Cum credeți că îi vor iubi românii mai mult pe evrei dacă interziceți toate acestea ? Oare nu se va stârni o reacție inversă ? Încep să cred că asta se și dorește, ceea ce este îngrozitor. Oare să nu învățăm nimic din istorie sau măcar dintr-un singur caz, cel a pedepsirii, al ostracizării lui Socrate de-acum circa 2 500 de ani ? Cui prodest ? Cui folosesc aceste interdicții, aceste excluderi, aceste condamnări ? Oricum, românii nu vor permite așa ceva, fiindcă au simțul realității și al demnității. Aud că alogenii ne învață ce este onoarea și ne spun cât de înapoiați suntem prețuind țăranul român și denunțând discriminarea națională de odinioară. Ei se miră că nu lăudăm La Belle Époque, pe jandarmii cu pene de cocoș la pălărie și nici pe „civilizatorii” veniți cu biciul spre noi. Disprețul față de Octavian Goga înseamnă desconsiderarea sacrificiilor milioanelor de români care au luptat pentru emanciparea națională, care s-au răzvrătit contra asupririi străine și care au făcut România Întregită. Dacă Goga este asimilat cu eroarea, atunci și România ar putea părea în mintea unora o eroare a istoriei. Oare spre o astfel de stare de dispreț să fi ajuns Țara Românească, cu ajutorul unei legi nedrepte adoptate în Țara Românească ?

Golirea culturii românești de valori numai pentru că „progresiștii”, „globaliștii”, „anulatorii culturii”, „corecții politic”, „treziții” și alte grupuri marginale s-au apucat iar de treabă este un act absurd. Scriitorii și savanții noștri au trăit în epocile lor și au avut viziunile lor și greșelile lor. Cei care au comis crime au fost condamnați prin lege și numele lor sunt oprite de la celebrări în spațiul public. Ceilalți, oameni fiind și, deci, fiind supuși greșelii, au și greșit, dar unii au lăsat opere nemuritoare, de mare valoare. Ce să facem cu ele ? Să le distrugem să le interzicem. Numai regimurile de dictatură fac așa ceva. „Somnul rațiunii naște monștri” și atunci când vigilența întrece măsura.

Ioan Aurel Pop

1 În engleză este un pound, adică aproape 500 de grame.

Scris de asymetria on Thursday, May 07 @ 19:19:07 CEST (234 citiri)
Citeste mai mult... | Editoriale | Scor: 0

LIT+POLITICA: Ion Aurel Pop. Rãzboiul cu istoria

Războiul cu istoria

Am primit recent un mesaj din care am înțeles că o autoritate a statului român este chemată imperios să pregătească o decizie administrativă prin care să încadreze activitatea a două personalități, Radu Gyr și Octavian Goga, la „infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război”, sau să sancționeze faptul că aceste persoane „au făcut parte din conducerea organizațiilor fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe” și să nu accepte ca ele să dea „nume de străzi, bulevarde, scuaruri, piețe, parcuri sau alte locuri publice”. Deocamdată, autoritatea somată ne cere „opinia” despre posibilitatea încadrării celor două „personalități” în prevederile unei legi adoptate recent de Parlamentul României, încadrare care să interzică folosirea numelor celor două „persoane” în spațiul public.

Aici este vorba despre doi mari scriitori români și nu de „persoane”. Radu Gyr a fost, într-adevăr și un propagandist legionar și un demnitar legionar, condamnat „sub trei dictaturi” (regală, antonesciană și comunistă) pentru faptele sale. Dar a fost, pentru posteritate, un mare poet, dramaturg, eseist și ziarist. El și-a ispășit pedepsele de fiecare dată, chiar dacă ultima doar parțial, fiindcă a acceptat colaborarea cu poliția secretă comunistă (Securitatea). În apărarea sa, acuzatul Radu (Demetrescu) Gyr nu a negat existența faptelor ce i se imputau, nici nu a arătat vreun element justificativ, dar a susținut, cerând indulgentă Tribunalului, că a fost un om cinstit în activitatea sa, care a fost rezultatul convingerilor sale. A recunoscut că aceste convingeri s-au dovedit până la urmă greșite. A invocat și dese atitudini personale pe linia democratică, evidențiind o manifestare a acestor atitudini prin crearea teatrului evreiesc „Barașeum” la București (Teatrul „Barașeum” a fost unul dintre puținele teatre evreiești care au reușit să funcționeze în perioada Holocaustului în Europa, păstrând viu spiritul culturii, al dramaturgiei evreiești pentru public și pentru artiștii înșiși). A mai invocat autoritatea lucrului judecat, ca fiind condamnat pentru activitatea sa legionară, ca și pentru cântecele sale, pentru care a suferit pedepse administrative prin internarea în lagăr. Radu Gyr a făcut pușcărie în vreo 4-5 etape. Prin anii 1955-1958 a avut o fereastră de libertate. Era perioada în care statul comunist se afirma puternic și mai avea un singur salt – colectivizarea țăranilor – pentru a integra deplin întreaga suflare românească în regimul de dictatură. Însă, în preajma colectivizării, trebuiau luate măsuri de intimidare și prevedere, iar Radu Gyr a fost o primă victimă. Și de data asta, crima lui erau tot versurile lui. Ele deveniseră o forță socială, și asta îi supăra pe stăpânii absoluți. Astfel că, pentru poezia sa „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”, socotită „manifest legionar anticomunist” (și pentru alte vini de opinie, reluate), a fost condamnat la moarte. Dar Radu Gyr a fost absolvit pentru sentința pronunțată de regimul comunist în 1959, cea prin care fusese condamnat la moarte pentru că promovase și trimisese scrieri legionare în țară și în străinătate. Pentru acea sentință nedreaptă, instanța a considerat, în 2011, că urmașii lui Radu Gyr pot primi 20 000 de euro drept despăgubiri. Poetul a făcut, fără doar și poate, propagandă legionară și a avut atitudini antisemite, dar nu a fost condamnat de „Tribunalul Poporului” drept criminal de război. Sigur, după 1945, toate tribunalele erau „ale poporului”, cu justiție dictată de călăii sovietici și oricine care fusese în vreo funcție înainte de 1944 putea să fie socotit „dușman al poporului”. Atunci au fost condamnați mulți dintre făuritorii României Întregite, fapt pentru care nicio minte normală nu va fi de acord că acele sentințe ar fi fost drepte. Poezia amintită („Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”) nu are în ea nimic xenofob și nimic șovin: „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!/ nu pentru-o lopată de rumenă pâine,/ nu pentru pătule, nu pentru pogoane,/ ci pentru văzduhul tău liber de mâine,/ ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Pentru sângele neamului tău curs prin șanțuri,/ pentru cântecul tău țintuit în piroane,/ pentru lacrima soarelui tău pus în lanțuri,/ ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Nu pentru mânia scrâșnită-n măsele,/ ci ca să aduni chiuind pe tăpșane/ o claie de zări și-o căciulă de stele,/ ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Așa, ca să bei libertatea din ciuturi/ și-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane/ și zarzării ei peste tine să-i scuturi,/ ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Și ca să pui tot sărutul fierbinte/ pe praguri, pe prispe, pe uși, pe icoane,/ pe toate ce slobode-ți ies înainte/, ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Ridică-te, Gheorghe, pe lanțuri, pe funii!/ Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!/ Și sus, spre lumina din urmă-a furtunii,/ ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”. Poezia este pur și simplu un îndemn contra tendinței de înrobire comunistă, stalinistă, bolșevică a poporului român. Să ne amintim că atunci când a scris Radu Gyr poezia, țara era înțesată de trupe trimise de la Moscova. Trupele au plecat în 1958, dar propagandiștii sovietici și ciracii lor au rămas și i-au despuiat pe români de bunurile lor, mai ales de pământul lor. Mii de țărani și de intelectuali români au fost bătuți, închiși și strămutați în Bărăgan ori la Canal, ca să simtă „binefacerile” regimului comunist. Oare cei care s-au opus comunismului, indiferent de păcatele lor din tinerețe, nu merită niciun fel de recunoaștere post mortem? Nu neapărat iertare, ci înțelegere și acceptare a sacrificiului lor. Octavian Goga (1881-1938) nu a trăit, din fericire, sub comunism, fiindcă altminteri ar fi murit pe la Sighet ori pe la Canal. El este considerat un poeta vates, un bard care a cântat toată pătimirea românilor din Transilvania, care a scris versuri patriotice de o simțire autentică românească și care a pregătit astfel Marea Unire. A suferit, ca român considerat minoritar, de pe urma regimului asupritor austro-ungar. După unirea din 1918, a ocupat diferite funcții de demnitate publică. A fost invitat ca profesor la Universitatea „Regele Ferdinand I” din Cluj și a devenit membru de onoare al Academiei Române. În anii 1920, Goga a fost partizanul democrației parlamentare, însă după 1930 vederile sale se schimbă radical, el simpatizând cu fascismul italian și cu nazismul german. Prim-ministrul Goga (a condus guvernul 44 de zile!) a dus o politică pronazistă intenționând să se alieze și să adopte politica Axei și a dus o politică antisemită, prin care a negat drepturile populației evreiești, inclusiv cetățenia română a unei părți a evreilor români. Octavian Goga nu a fost condamnat niciodată în timpul vieții, dar a fost aspru criticat și respins de regimul comunist, cu opera marginalizată și scoasă din manuale. Nu a suferit nicio condamnare juridică vreodată, spre deosebire de Radu Gyr. În luna și jumătate cât a guvernat, nu a apucat să ia măsuri radicale, de viață și de moarte și nici nu cred că le-ar fi luat. Eu nu am văzut condamnări la moarte semnate de Radu Gyr sau de Octavian Goga, dar aceasta se poate să fie o lipsă de documentare a mea. Nu sunt specialist în istorie contemporană. Firește, există și condamnări la moarte indirecte, spirituale și este păcat că s-a întâmplat așa. Dar omenirea este plină de astfel de rele, pe care le deplângem și le condamnăm, dar fără să distrugem memoria marilor creatori.

Cei care nu au luat vieți omenești în mod direct, cu mâna lor sau din ordinul lor, nu sunt criminali. Sunt absolut de acord că crimele, adică luarea vieții oamenilor, nu se pot prescrie, dar nici ideile, într-o societate democratică, nu pot să fie pedepsite. Sancționarea vorbelor sau a scrierilor cuiva se cheamă delict de opinie. Delictul de opinie reprezintă incriminarea și pedepsirea exprimării unor idei, convingeri sau atitudini considerate inacceptabile, subversive sau contrare ideologiei oficiale de către stat sau o autoritate. De obicei, statele care condamnă oamenii pentru opiniile lor sunt dictatoriale (totalitare). Într-o democrație, acest concept intră în conflict direct cu libertatea de exprimare și nu poate să fie acceptat. Libertatea exprimării prin cuvântul scris și vorbit este considerată un drept fundamental al omului, a fost o cerință a revoluțiilor democratice din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea și a fost trecută în toate constituțiile țărilor democratice de atunci încoace.

Socrate a fost condamnat în anul 399 î. Hr. la pedeapsa cu moartea prin otrăvire, fiind obligat să bea un amestec mortal de cucută (o plantă toxică). A fost acuzat, după cum scrie Platon, de necredință în zeii cetății (impietate) și de coruperea tinerilor prin învățăturile sale. Aceasta a fost o condamnare pentru idei, pentru convingeri, pentru opinii. Este primul delict de opinie celebru, pentru care, acum aproape două milenii și jumătate, s-a aplicat pedeapsa capitală. Toată omenirea democrată a veștejit această condamnare, iar Socrate este considerat azi unul dintre cei mai mari filosofi ai lumii. Regimurile care aplică legile retroactiv sau care conțin prevederi care sancționează vini din trecut sunt regimuri nedemocratice. Eu înțeleg foarte bine să se pedepsească încălcări de legi ale oamenilor care trăiesc în momentul emiterii acelor legi. Dacă, în statul român, Constituția condamnă propaganda de extremă dreaptă și pe cea de extremă stângă, dacă sunt interzise în România organizații care propagă idei de extremă dreaptă sau de extremă stângă este foarte bine, dar aceste interdicții trebuie să se răsfrângă asupra oamenilor care trăiesc acum. Cei care au trăit în trecut nu au avut, poate, astfel de interdicții, iar dacă le-au avut, au plătit atunci. De ce să plătească din nou acum? Între legea juridică și legea morală sunt mari deosebiri. Opinia publică nu judecă precum juriștii și nu dă sentințe ca ei, ci constată și acceptă binele și respinge răul. Iar istoricul nu condamnă, ci explică. Crimele reale – adică luările de vieți omenești – nu se pot prescrie, dar ideile? Cine suntem noi să judecăm ideile și să condamnăm oamenii pentru ideile lor? Dacă Paulescu a lăsat o descoperire medicală deosebită, dacă Radu Gyr a scris o poezie bună, dacă Octavian Goga a îndemnat la egalitatea românilor cu ungurii și sașii din Ardeal, cine suntem noi să repudiem în întregime aceste personalități? Oare să fi devenit noi, generația noastră, Parlamentul nostru, magistrații noștri, judecătorii oamenilor care au trăit în trecut? Să ne arogăm atribute de Dumnezei?

De ce să nu repudiem ceea ce a fost rău – și există rău în fiecare om – și să acceptăm ceea ce a fost bine? Firește că există oameni malefici și regimuri politice condamnabile (aproape) în întregimea lor, dar de cele mai multe ori oamenii, chiar și personalitățile au părți bune și părți rele. De ce să respingem oamenii în bloc? Lucrul acesta, al acceptării binelui și al iertării (atunci când nu s-au produs fapte capitale), l-am învățat în tinerețe de la academicianul român-evreu Nicolae Cajal. Acest om, de o generozitate rară și de o căldură sufletească ca un balsam, m-a învățat să caut în fiecare om și în fiecare realitate (entitate) de-acum sau de demult mai întâi partea bună, să nu obturez niciodată partea bună. Răul este, firește, de condamnat, dar, câteodată, de ignorat. Crede cineva că dacă elevii sau tinerii ascultă sau citesc poezii de Octavian Goga și de Radu Gyr devin ei rasiști sau antisemiți? Ar fi o copilărie și o utopie să credem așa ceva. Vă rog să recitiți „Casa noastră” sau „Dăscălița” de Octavian Goga și nu veți găsi decât bună cuviință, iubire, nostalgie, durere, înălțare, chemare spre bine. Oare este bine să aruncăm odată cu apa și pruncul din copaie, după vorba cea înțeleaptă a românului? De ce să nu veștejim răul și să păstrăm binele? Dacă ștergem total memoria oamenilor, rezultatul va fi tabula rasa și ne vom dezumaniza cu toții. Moștenirea culturală a omenirii, inclusiv a românilor, trebuie păstrată dincolo de greșelile creatorilor, de politica lor, de răul pe care – cu voie ori fără voie, cu pedepse ori fără pedepse – l-au făcut. Numai așa se tezaurizează un patrimoniu. Dar revin: greșelile nu trebuie ascunse, ci arătate și cunoscute, dar nu fetișizate, nu transformate în motive de interdicție a operelor valabile.

Ce să facem de-acum înainte? Cui ar folosi să căutăm de câte ori i-au jignit, de-a lungul istoriei, cu vorba și cu fapta, anumiți etnici evrei pe români sau pe anumiți români? Să căutăm în spațiul public și cultural din Israel, în universul cultural ebraic cine și de câte ori a folosit cuvântul „goim”/„goimi” cu sens peiorativ față de străini? Să ne uităm iarăși la Talmud și să scoatem din context citate cu mesaje aparent xenofobe, fiindcă nu este greu de făcut așa ceva și mulți o fac? Și cum mai nimeni nu verifică să pot prelua aceste mesaje mincinoase din mijloacele de difuzare în masă. Sau să cercetăm ce au zis, au scris sau au făcut Iorga, Vaida-Voevod, Gheorghe Brătianu, Noica, Cioran, Eliade și să pândim la ei idei neconforme? Am găsit astfel de exemple și nu m-am revoltat, nici nu am reclamat pe nimeni. A greși este omenesc. Personalitățile au un facies al lor, au o dominantă pozitivă care a fost preluată de opinia publică și pentru aceea au rămas în istorie, nu pentru greșelile lor. Am căutat în Pușkin, Petőfi, Sevcenko, Eminescu, Shakespeare și alții și am descoperit o grămadă de versuri xenofobe (pentru gustul nostru de azi). Ce facem cu ele și cu ei? Interzicem versurile și pe ei îi scoatem din epoca lor și îi judecăm ca odinioară – „cu mânie proletară” – după legile epocii noastre? Ce greșeală enormă am face! Impulsul există și a existat de-a lungul timpului. El aparține dictaturilor, regimurilor totalitare. Acestea fac indexuri ale cărților interzise și ale autorilor prohibiți, acestea pun autori și cărți la „secret”, acestea distrug statui, busturi, schimbă nume de străzi, purifică programe școlare. Ce câștigăm dacă interzicem nume de străzi, dacă ardem cărți și dacă dărâmăm statui, decât „sicrie” în plus în cadrul culturii românești? Nu demult, am revăzut fresca interbelică a lui Costin Petrescu, din cadrul Colegiului Academic „Florian Ștefănescu-Goangă” al Universității clujene, intitulată „Prin cultură la libertate”. Acolo, între multe figuri memorabile, precum Petru Maior, Andrei Șaguna sau George Coșbuc, se află și chipul lui Octavian Goga, „poetul pătimirii noastre”. Logica strâmbă de-acum a unora ne-ar îndemna să martelăm chipul poetului, să-l scoatem din spațiul academic și public, să-l blamăm cu mânie. Asta să urmeze? De asta are nevoie societatea noastră? Atrag atenția că, după ocuparea samavolnică a jumătății de nord a Transilvaniei, în 1940, de către fasciștii unguri ai lui Horthy Miklós, toată fresca lui Costin Petrescu, cu toate chipurile personalităților culturii românești ardelene, a fost bătută cu ciocanul și tencuită. Dar atunci era un regim de dictatură. Între timp, fresca a fost restaurată, cu greu. Oare să ne întoarcem de unde am plecat?

Mă întreb la acest stadiu a ajuns democrația noastră? Ca să facem o societate mai bună, permisivă, tolerantă și dreaptă nu trebuie să recurgem la metode inchizitoriale. Pe timpul Inchiziției, cu cât se condamnau mai multe „vrăjitoare” în piața publică, cu atât apăreau mai mulți delatori care demascau „vrăjitoare”. De ce să exhibăm mereu în societate relele de altădată? Sigur, istoricii spun că o facem ca să nu uităm și ca să nu repetăm răul. Este adevărat, dar în toate e nevoie de un echilibru. „De la sublim până la ridicol nu este decât un pas”. Tot repetând relele și tot condamnând răul, s-ar putea să trezim (să retrezim) gustul pentru rău, adică să dobândim un rezultat contrar nevoii de bine public.

Tribunalul de la Nürnberg, Tribunalul poporului din România și alte instanțe i-au pedepsit aspru pe cei vinovați. De ce să continuăm să pedepsim? Cui folosește vrajba aceasta? Ce mai speră legiuitorul, magistratul, ONG-urile dacă pedepsesc memoria unora dintre vinovații care au plătit deja? Oare prin aceasta se poate câștiga bunăvoința poporului român? Va urma doar îndârjire și se va naște ură.
Eu sunt convins că inițiatorii legii aflate aici în discuție s-au gândit la prezent și la viitor, nu la trecut. Este absolut firesc ca oricine manifestă de-acum încolo atitudini naziste, fasciste, legionare, rasiste, xenofobe, antisemite să fie tras la răspundere în justiție și pedepsit. Nu-i vorbă, și legislația anterioară pedepsea astfel de manifestări. Dar înverșunarea nu are rost și nici lupta cu istoria nu are rost. Cuiva i-ar putea trece prin cap să-l scoată pe Goga din istoria literaturii române, altuia să-l chestioneze pe Alecsandri pentru o scenă dintr-o piesă a sa, altul pe Kogălniceanu fiindcă a folosit cuvântul „țigan” sau altul pe Eminescu pentru că nu a respectat drepturile omului și ale minorităților (adoptate, de altfel, la jumătate de secol după moartea sa). Nu exagerez deloc, din moment ce în unele locuri „civilizate” și „democrate” de pe Terra sunt acuzați Shakespeare și Cervantes, Dante și Goethe, fiindcă nu au gândit ca noi, după legile noastre și după principiile noastre.

Dar cine îi condamnă pe atacatorii românilor? Și românii, nu numai vecinii sau conlocuitorii lor au fost atacați de-a lungul timpului. Nu vă pot reproduce aici – și nici nu are rost să o fac – cum au fost jigniți românii de anumiți autori străini de-a lungul timpului, ce campanii de distrugere a lor s-au purtat sau cum au fost condamnați și chiar uciși numai pentru că erau români. Ce-ar fi să ne apucăm să-i luăm pe toți înjurătorii românilor și să le interzicem numele în spațiul public de azi din România și, mai ales, din Transilvania? Sunt scriitori, istorici, oameni politici marcanți ai maghiarilor și ai Ungariei care au dus propagandă contra românilor și care au luat măsuri contra românilor, uneori contra românilor și evreilor la un loc. Unii dintre ei fac parte din istoria literaturii maghiare. Cui ar mai folosi azi să cerem interzicerea numelor lor? În secolul al XIX-lea, când se construia statul național unitar român, unii români au avut atitudini pe care le numim azi xenofobe și antisemite, atitudini care, în unele cazuri, s-au radicalizat după 1918. De ce s-a întâmplat acest lucru? Pentru că majoritatea lor trăiseră, sub stăpâniri străine, o istorie întreagă de discriminări, de asupriri, de ură, de dispreț, de înjosiri. Ei fuseseră crescuți cu mentalitate de slugi, de servitori ai unor stăpâni nemiloși, sub imperii și regate străine. Ideologia revoluționară a secolului al XIX-lea, i-a învățat pe greci, pe polonezi, pe cehi, pe slovaci, pe croați, pe bulgari, pe sârbi, pe lituanieni, pe letoni, pe estonieni etc. că fiecare națiune merită să trăiască liberă în statul său propriu. Adică să fie pe lume un stat numit Grecia pentru greci, unul numit Polonia pentru polonezi, altul Cehia pentru cehi, altul Slovacia pentru slovaci și așa mai departe. De ce să fi făcut românii excepție de la această gândire și de la această evoluție. În mintea majorității oamenilor de atunci, România se construia ca să fie a românilor, fiindcă destul timp românii fuseseră nedoriții altora, ca supuși. Când cadrul generator al mentalității de servitori se transformă prea repede, se nasc și reacții dure: sclavul devenit brusc stăpân se răzbună, mai ales dacă legea, morala și opinia publică îl ajută. Atunci, majorității grecilor, polonezilor, lituanienilor, românilor etc. li se părea normal să se întâmple așa, ca o victorie a dreptății. Nu ar trebui să ne mirăm, din moment că astăzi liderii unor mișcări pretind răzbunare care să dureze tot atâta timp cât a durat asuprirea strămoșilor lor. Judecarea acelor oameni după legile de azi și după morala recentă, adică după realități apărute cu mult după moartea lor, este o greșeală. De câte ori s-a întâmplat acest lucru în istorie a fost o biruință a răului. Răzbunarea împinsă la extrem generează perpetuarea și chiar eternizarea răzbunării.

Interzicerea numelor unor oameni din trecut care au greșit, dar au lăsat și o moștenire culturală (în cazul de față, literară) valoroasă, apreciată ca atare de criticii și istoricii literari, este o eroare. Noi nu ne certăm cu trecutul, pe care, oricum nu-l putem schimba. Datoria noastră este să ferim omenirea de erori astăzi, să împiedicăm și chiar să pedepsim rasismul, xenofobia, șovinismul, antisemitismul, ura contra romilor etc. Asta da! Suntem obligați să facem acest lucru, dacă dorim să asigurăm un viitor copiilor și nepoților noștri. Suntem obligați să condamnăm și toate relele din trecut, suntem datori să-i menținem mereu condamnați pe criminali și pe instigatorii direcți la crime, dar nu pe oamenii care s-au căit (cum a făcut Radu Gyr) și nici pe cei care au construit România (cum a făcut Octavian Goga). Cui folosește epurarea literaturii române și universale de valori? De ce să-i pedepsim noi pe Radu Gyr și Octavian Goga din nou (după ce i-au pedepsit alții și mai ales comuniștii) când ei au trecut demult în altă lume? Cine suntem noi să fim judecători ai unor personalități care nu se mai pot apăra? Epurările acestea nu preamăresc spiritul de dreptate universală, ci incită la continuarea sau la trezirea urii. Nu cred că avem nevoie de așa ceva într-o societate pe care o vrem dreaptă, echitabilă, înțeleaptă. Vinile lui Radu Gyr și Octavian Goga sunt reale, le-au constatat și condamnat contemporanii și, mai ales, urmașii lor, dar, în esență, în cazul lor, creația literară a subsumat greșelile. Ei au rămas în memoria colectivă – cu precădere Octavian Goga – drept personalități, ei fac parte din istoria culturii românești și trebuie păstrați ca atare. Oricine dorește se poate informa ușor despre viața lor, despre atitudinile lor și despre creația lor. Dar noi nu suntem nici zbiri, nici cenzori și nici inchizitori. Consider că poezia lor a însuflețit viața românilor și nu a jignit sentimentele altora. În cazul lui Goga, faptul este sigur. Dacă creația lui Radu Gyr a avut și conotații antisemite, acea parte a poeziilor respective poate să fie ocolită azi. Dar nu interzisă. Nimic din ceea ce este omenesc nu poate să ne fie străin (Homo sum, nihil humani a me alienum puto), fiindcă avem discernământ și putem decide singuri ceea ce este bine și ceea ce este rău. Nu înțeleg de ce se consideră că oamenii care au greșit trebuie condamnați pe vecie, de ce se crede că oamenii nu se pot îndrepta, că nu-și pot schimba convingerile, că nu se pot căi pentru anumite fapte din viața lor. Nu înțeleg de ce urmașii trebuie să tragă ponoase de pe urma înaintașilor, de ce trebuie ei – a doua, a treia, a patra generație – să-și ceară scuze, să se plece, să se jeneze. Nu înțeleg de ce părțile bune din viața unor oameni care au greșit nu se cuvin recuperate, cunoscute, apreciate. De ce să se piardă anumite opere valoroase pentru că viețile autorilor lor (părți din acele vieți) au fost condamnabile, nu au fost imaculate? Nu demult, pomenitul savant Nicolae Cajal le-a spus unor critici ai săi că Nicolae Paulescu (cu articole antisemite foarte grave, de-a dreptul virulente) este prețuit la Academia Română pentru cercetarea sa medicală, pentru descoperirea pancreinei (numele dat de el insulinei), că viața sa împreună cu activitatea politică rămân să fie cercetate separat. Firește că activitatea sa politică, legată clar de fascism și antisemitism, trebuie condamnată, dar cercetările sale, chiar dacă unii le chestionează, merită cunoscute, analizate, comparate, criticate, discutate. Într-o societate democratică, cuvântul este liber, iar delictul de opinie nu există.

Noi, românii, am avut merele talent de a ne condamna și ucide eroii făuritori ai României Întregite. Este chiar jenant să luăm lista marilor constructori ai edificiului național și să vedem că ea corespunde în mare măsură cu condamnații pedepsiți de regimul comunist de la Canal și cu morții din închisorile comuniste ale anilor 1950. Ce facem azi? Nu alta, decât că îi condamnăm din nou, ca într-o nouă eră comunistă, pe cei care au făcut bine țării și românilor. Răul lor – atât cât este – nu le poate fura binele. Greșelile nu pot anihila faptele bune. Doar regimurile totalitare au dus pedepsele până în pânzele albe.

Cred sincer că nu vrajba, condamnările și interdicțiile personalităților din trecut pot asigura armonia și pacea socială, ci înțelegerea, clemența și iertarea. Legile trebuie date pentru prezent și viitor și ele trebuie să aibă putere asupra faptelor petrecute din momentul adoptării lor înainte, spre viitor și nu efect retroactiv. Dacă se vor interzice nume de străzi, de scuaruri, de alei, dacă se vor sparge busturi și statui, lumea se va întreba de ce și se va îndrepta spre ideile pe care promotorii acestor fapte le incriminează. Tinerii vor începe să studieze biografiile celor interziși, dar și ideologiile la care ei au aderat la un moment dat, care erau în vogă în timpul vieții acestora. Și nu ar fi de mirare, ca unii, sub impulsul „corectitudinii politice”, al neomarxismului (promotor al dictaturii), „progresismului”, al anulării culturii și istoriei, al „trezirii”, să se lase ademeniți. Mai ales că discernământul și judecata limpede s-au redus foarte mult la tinerii care sunt robii digitalizării, care nu mai au cultura generală și istorică necesară comparației și dreptei concluzii, care nu mai au în memorie bagajul înțelepciunii și care aderă la ideea de tabula rasa. Ei, animați ca mai toți tinerii și de teribilism, devin victime sigure ale noii propagande. Oare de asta avem nevoie, de propagarea fascismului, nazismului și antisemitismului? Nu ar fi mai cuminte să condamnăm răul și să acceptăm binele? Până recent, susțineam și eu că omenirea contemporană este guvernată de rațiune și spirit de echilibru și că forța dreptului înlocuise dreptul forței. Anumite întâmplări din ultimul timp îmi arată că m-am înșelat, că cel mai tare decide în detrimentul celui mai slab, așa cum a fost aproape mereu în istorie. Dar se poate să mă înșel și să se petreacă minuni de bine și de dreptate, de adevăr și de iubire sub ochii noștri.

Dacă încalc vreo lege prin aceste opinii ale mele, atunci îmi aștept judecarea și condamnarea.

Ion Aurel Pop

Scris de asymetria on Thursday, May 07 @ 16:18:49 CEST (271 citiri)
Citeste mai mult... | LIT+POLITICA | Scor: 0

LIT+POLITICA: Dan CULCER. Pentru o definitie a SOCIOGRAMEI

Traducere în limba română. Versiunea franceză a apărut în Asymetria la 6 aprilir 2026.

Dan Culcer – Pentru o definiție a SOCIOGRAMEI

SOCIOGRAMĂ — definiție teoretică

Sociograma este un instrument analitic și un model conceptual utilizat pentru a cartografia relațiile, pozițiile, fluxurile de influență și mecanismele de legitimare în interiorul unui sistem comunicativ (instituțional, discursiv, cultural sau epistemic).

Ea reprezintă structura invizibilă a unei comunități sau a unui câmp simbolic, și nu doar conținutul manifest al mesajelor.

1. Originea termenului

Termenul provine inițial din teoria moreniană (Jacob L. Moreno), unde desemna o hartă socială a relațiilor afective într-un grup restrâns.
În teoriile lui Dan Culcer, Pierre Bourdieu, Jürgen Habermas sau Michel Foucault, sensul se extinde:

sociograma devine o arhitectură a puterii discursive și a legitimității simbolice.

2. Definiție operațională

Sociograma este o reprezentare formală (grafică sau narativă) a unui sistem discursiv, care:
• identifică actorii (indivizi, instituții, enunțiatori colectivi),
• descrie raporturile lor de dependență, opoziție, validare sau excludere,
• pune în evidență regulile, ierarhiile, alianțele și mecanismele de control,

• explică modul în care circulă sensul, autoritatea, cenzura sau legitimitatea.

3. Funcție epistemologică

Sociograma nu analizează doar ceea ce se spune,
ci de ce anumite lucruri pot fi spuse, acceptate, recompensate, ignorate sau cenzurate.
Ea revelează:
• logica invizibilă a câmpului,
• dinamica puterii,

• modul în care discursul devine ideologic.

4. Ca metodologie în sociologia comunicării

În sociologia comunicării, sociograma este:
— o metodă de analiză structurală a relațiilor dintre agenți discursivi (politici, mediatici, culturali),
— un instrument de diagnostic al hegemoniei, conflictului sau cooptării,
— o tehnică de vizualizare a rețelelor semnificante și instituționale. Ea poate fi:
• formală (diagrame, grafuri, hărți conceptuale)
sau

• narativă (punerea în scenă a pozițiilor într-un text analitic).

5. Ca metodologie în analiza ideologică a discursului

În analiza ideologică, sociograma:
• detectează centrele de putere discursivă (cine definește norma),
• identifică mecanismele de includere/excludere (ce tipuri de discurs sunt permise),
• urmărește circulația valorii simbolice (prestigiu, autoritate, canon),

• explică reflexele de auto-legiferare și de autocenzură (Czesław Miłosz, Culcer). Astfel, sociograma este un detector de hegemonie.

6. Socio-simbolic vs. socio-organizațional

Sociograma poate fi aplicată:
• unui grup real (instituție, partid, redacție),
dar și
• unui sistem discursiv abstract (revistă, canon literar, instituție de control ideologic, tradiție intelectuală). Aceasta o diferențiază de sociometria clasică, deoarece:

nu măsoară simpatii, ci accesul la sens și la putere.

7. Formă finală — definiție concisă

Sociograma este un instrument analitic interdisciplinar care cartografiază structura invizibilă a unei comunități discursive, vizualizând actorii, relațiile, ierarhiile și fluxurile de legitimitate prin care un mesaj se produce, circulă și se instituie.

Sociograma transformă analiza discursului de la nivel semantic la nivel politic, revelând mecanismele de putere, de cenzură și de ideologie care determină ce poate fi spus și cine are dreptul să o spună.

Teza de doctorat a lui Dan Culcer (2013), publicată sub titlul Cenzură și ideologie în comunismul real, Editura Argonaut, 2015, constituie o aplicare a conceptului de sociogramă la fenomenele culturale, literare, ideologice și politice din România în perioada 1945–1989. Alte aplicații sunt posibile și necesare.

Dezvoltări și aplicații în cultura română

Conceptul de sociogramă este deosebit de fertil pentru analiza culturii române, deoarece aceasta a fost marcată de discontinuități istorice, regimuri de control ideologic și reconfigurări rapide ale elitelor simbolice.

1. Sociograma literaturii române în perioada comunistă (1945–1989)

În acest context, sociograma poate cartografia:

relațiile dintre Uniunea Scriitorilor din România, edituri și cenzură;
pozițiile scriitorilor (conformi, tolerați, marginalizați, interziși);
mecanismele de legitimare (premii, publicare, cronici favorabile).

Exemplu: diferența dintre autorii canonizați oficial și cei marginalizați (precum Paul Goma) poate fi explicată sociogramatic, nu doar estetic.

2. Sociograma revistelor culturale post-1989

După căderea regimului comunist, câteva revistele au devenit noduri centrale ale discursului:

Revista 22
România literară (avea acest rol și înainte de 1989_
Observatorul cultural
Vatra (după 1990 și-a menținut calitatea, originalitatea)

Sociograma poate arăta:

cine definește canonul contemporan,
ce grupuri intelectuale domină discursul,
cum se produc excluderile subtile (prin tăcere, ignorare, delegitimare).

3. Sociograma mediatică actuală În presa și televiziunea românească:

relațiile dintre trusturi media, politicieni și influenceri,
distribuția autorității simbolice,
mecanismele de polarizare.

Se pot analiza rețele precum:

Antena 3
Digi24

Nu doar ce se spune contează, ci cine are dreptul să definească realitatea publică.

4. Sociograma canonului școlar Manualele și programele școlare pot fi analizate sociogramatic:

ce autori sunt incluși sau excluși,
cum se construiește autoritatea culturală,
ce tip de discurs este legitimat.

De exemplu, prezența dominantă a lui Mihai Eminescu nu este doar estetică, ci și sociogramatică: el ocupă poziția centrală în câmpul simbolic.

5. Sociograma diasporei intelectuale Intelectuali români din exil (precum Emil Cioran sau Mircea Eliade) pot fi integrați într-o sociogramă care arată:

raporturile dintre centru și periferie,
recuperarea postumă în canon,
tensiunile dintre legitimitatea internă și cea internațională.

6. Sociograma rețelelor culturale contemporane (online) În epoca digitală:

bloguri, platforme, rețele sociale creează noi câmpuri discursive,
influența nu mai depinde exclusiv de instituții,
apar noi mecanisme de legitimare (vizibilitate, viralitate).

Sociograma devine aici un instrument crucial pentru înțelegerea democratizării aparente vs. noilor forme de hegemonie algoritmică.

Concluzie extinsă Aplicată culturii române, sociograma permite trecerea:

de la analiza textelor la analiza condițiilor de producere a textelor,
de la istoria literară la arheologia puterii simbolice,
de la estetica pură la politica discursului.

Ea oferă un instrument riguros pentru a înțelege nu doar ce este cultura română, ci cum funcționează ea ca sistem de putere, legitimare și excludere.

Urgența cere analize sociogramatice pentru a stabili argumentat natura abuzivă a unor legi, natura și sursele privilegiilor acordate slugarnic unor minorității excresiv (sic!) de active, descrierea naturii, modului de expresie publică și a eficienței pragmatice a reacțiilor de protest și de respingere socială a excesului de putere a unor grupuri etno-sociale minoritare care dirijează etc.

Dan CULCER

29 aprilie 2026

Scris de asymetria on Wednesday, April 29 @ 10:59:11 CEST (319 citiri)
Citeste mai mult... | 13346 bytes in plus | LIT+POLITICA | Scor: 0

Eseuri: Dan Culcer. L'érosion comme destin : sur l-esthetique autodestructiv

L’érosion comme destin : sur l’esthétique autodestructrice de la culture chez Ștefan Borbély

Dans le paysage essayistique roumain contemporain, souvent marqué par des formules répétitives ou par des reprises conceptuelles sans risque, la parution du volume L’érosion régressive. Études et essais de Ștefan Borbély constitue un événement intellectuel de premier plan. Le livre n’est pas une simple collection de textes, mais l’expression d’une vision unitaire de la culture, articulée autour d’une métaphore fertile et inquiétante : celle de l’érosion régressive, comprise comme un processus d’autodestruction créatrice.
Dès le texte programmatique qui tient lieu de préface, Borbély dévoile sa méthode : partant de détails apparemment marginaux – un bureau, une chaise, un objet de travail –, il construit de véritables micro-anthropologies culturelles. L’espace de travail devient symptôme, et le symptôme – clé d’interprétation. Cette technique d’irradiation du sens, du concret vers l’abstrait, définit l’ensemble du volume et l’inscrit dans la tradition du grand essai européen, des thématistes français à l’herméneutique centre-européenne.
Le concept d’« érosion régressive », emprunté à la géologie, acquiert chez Borbély une portée existentielle majeure. La cascade qui érode sa propre base devient l’image paradigmatique du créateur : un être qui se consume dans l’acte de création. La littérature n’est plus un espace de gratuité esthétique, mais celui d’un sacrifice lucide, d’une autolimitation et d’une forme de tragique intériorisé. À cet égard, les filiations sont évidentes : de Friedrich Nietzsche à Thomas Mann, toute une tradition qui associe création et souffrance est reprise et reconfigurée.Un autre noyau thématique essentiel du volume est la réflexion sur l’identité. Borbély assume explicitement un statut d’« intrus » ou de « transethnique », situé à l’intersection de plusieurs traditions culturelles. Loin d’être une faiblesse, cette position devient source de liberté et de lucidité critique. La marginalité permet la distance, et la distance – l’ironie. L’essai « Captatio benevolentiae : folly » constitue à cet égard une véritable profession de foi : l’auteur s’identifie symboliquement au folly anglais, cette construction ornementale, inutile sur le plan pratique, mais essentielle sur le plan esthétique. C’est l’image d’une œuvre qui ne recherche pas l’utilité immédiate, mais l’intensité du sens.
Sur le plan stylistique, Borbély reste fidèle à une écriture dense, élaborée, parfois baroque, mais jamais gratuite. La phrase ample est soutenue par une pensée rigoureusement structurée, et l’érudition ne devient jamais ostentatoire, mais un instrument de construction. Les références culturelles – de Jean-Paul Sartre à Sigmund Freud ou Mircea Eliade – sont intégrées de manière organique, dans un réseau de significations qui confère au texte profondeur et résonance.
La section consacrée aux « thèmes roumains » apporte une nécessaire dimension démystificatrice. Dans l’essai « Les pères sont absents », Borbély propose une lecture critique du roman roumain de la première moitié du XXᵉ siècle, en identifiant une crise symbolique de la paternité et, implicitement, de l’autorité. En contrepoint du discours traditionaliste, l’auteur dénonce les mythologies compensatoires du ruralisme et de l’autosuffisance culturelle, plaidant pour une intégration lucide dans le circuit des idées européennes.
Au-delà de la diversité thématique, ce qui frappe est l’unité profonde du volume. Les essais communiquent entre eux, formant un réseau de « microsynthèses » qui se complètent et s’amplifient mutuellement. Il ne s’agit pas d’un simple recueil, mais d’un organisme textuel vivant, en devenir permanent.
L’érosion régressive est, en fin de compte, un livre sur la condition du créateur dans un monde dominé par l’accélération, la dispersion et la superficialité. Il propose une éthique de l’écriture fondée sur la rigueur, le sacrifice et la liberté intérieure. À une époque où la culture risque de devenir un produit de consommation rapide, Borbély rappelle que la véritable création implique, inévitablement, une forme de perte.
Ce livre n’offre pas de consolations faciles. Il propose, en revanche, une forme de lucidité : celle de comprendre que la beauté de la culture est inséparable de sa fragilité. Comme une cascade qui s’effondre lentement sous sa propre force, l’œuvre authentique porte en elle sa propre limite – et c’est précisément ce qui la rend fascinante.
Dan Culcer

Scris de asymetria on Tuesday, April 28 @ 13:54:58 CEST (321 citiri)
Citeste mai mult... | 10536 bytes in plus | Eseuri | Scor: 0

LIT+POLITICA: Dan Culcer, Stelian Tanase, Viata lui Panait Istrati

Dan CULCER Sociograme

Mitologia unui vagabond. Între revoluție și dezvrăjire

Textul lui Stelian Tănase despre viața lui Panait Istrati se citește ca o biografie care și-a depășit condiția documentară și a devenit, aproape pe nesimțite, un roman social de mare amplitudine. Istoria nu este aici un fundal inert, ci o substanță vie, infiltrată în fiecare gest, în fiecare reacție a personajului. Istrati nu este doar reconstituit, ci explicat ca produs al unei lumi tensionate, aflate într-o modernizare brutală, inegală, adesea violentă. Debutul cărții are forța unei fresce. Brăila sfârșitului de secol XIX nu apare ca un simplu decor biografic, ci ca un organism complex, contradictoriu, un adevărat „port Babilon”, unde se întâlnesc imperii, limbi, negustori, sărăcie și prosperitate. Orașul trăiește din comerț și din amestec, din circulație și din dezechilibru. Cosmopolitismul nu este o eleganță culturală, ci o realitate brută: greaca, turca, idișul, franceza coexistă în același spațiu, dar fără să se armonizeze. Sub această diversitate, Tănase surprinde o stratificare dură, aproape fără punți: o burghezie prosperă, sigură pe sine, și o lume de mahala, insalubră, instabilă, expusă epidemiilor și precarității. Din această tensiune socială se naște tipologia umană care îl va defini pe Istrati. Vagabondul, marginalul, rebelul nu sunt figuri pitorești sau exotice, ci expresii directe ale unei realități sociale constrângătoare. Personajele lui Istrati, atât de vii și de memorabile în proza sa, nu vin dintr-o imaginație exuberantă, ci dintr-un contact nemijlocit cu această lume fragmentată, unde supraviețuirea însăși este o formă de improvizație. Biografia lui Istrati, așa cum o citește Tănase, nu poate fi desprinsă de această matrice. Statutul de „copil din flori”, absența tatălui, ambiguitatea identitară nu sunt doar accidente intime, ci factori structurali. Ele produc o instabilitate profundă, o nevoie continuă de substitut — de autoritate, de apartenență, de sens. Căutarea figurii paterne se transformă, mai târziu, în adeziuni intense, aproape febrile, la oameni sau idei. Nimic nu este moderat la Istrati: nici atașamentul, nici ruptura. Această mobilitate interioară se traduce și în plan social printr-un refuz al fixării. Istrati nu reușește — sau nu acceptă — să se stabilizeze într-o meserie, într-un statut, într-un loc. El aparține acelei categorii emergente a modernității periferice: proletarul dezrădăcinat, suspendat între rural și urban, între tradiție și promisiunea unei lumi noi care întârzie să se împlinească. În acest context, întâlnirea cu socialismul capătă o semnificație care depășește politica. Pentru Istrati, socialismul nu este o doctrină, ci o revelație. El îi oferă exact ceea ce biografia i-a refuzat: sentimentul unei fraternități, promisiunea unei dreptăți universale, ideea că suferința celor umili poate avea un sens.

Tănase surprinde foarte bine această dimensiune aproape religioasă a adeziunii: socialismul funcționează ca o „credință de substituție”, ca un Dumnezeu laic al celor abandonați. Participarea la greve, la mitinguri, apropierea de lideri socialiști nu sunt, în acest sens, simple episoade de militantism, ci etape ale unei convertiri. Momentul mitingului din 1905, pe care Istrati îl va rememora ca pe un „botez revoluționar”, marchează intrarea lui într-o comunitate simbolică mai largă, unde se simte, pentru prima dată, recunoscut. Dar tocmai aici intervine prima fisură. Privirea lui Tănase este lipsită de iluzii: mișcarea socialistă românească apare ca un spațiu fragmentat, penetrat de poliție, dominat de rivalități și compromisuri. Istrati, care intrase în această lume cu o așteptare aproape mistică, începe să perceapă disonanțele. Ipocrizia, oportunismul, jocurile de culise nu îi scapă. Dezamăgirea nu este încă totală, dar germenii ei sunt deja prezenți. În același timp, experiențele acestor ani îl proiectează dincolo de cadrul local. Ecourile revoluției ruse din 1905, solidaritatea cu marinarii de pe Potemkin, contactul cu lideri conectați la rețele internaționale deschid perspectiva unei lumi politice mult mai vaste.

Tănase sugerează discret că aici se pregătește episodul decisiv al biografiei lui Istrati: intrarea în orbita comunismului internațional și, mai târziu, ruptura de acesta. Fascinația pentru revoluție este deja prezentă, chiar dacă forma ei definitivă va apărea abia în anii următori. Din punct de vedere literar, această perioadă explică și specificul operei lui Istrati. El nu este un scriitor al observației detașate, ci al experienței trăite până la capăt. Totul în scrisul lui poartă amprenta unei vieți în mișcare: autobiografismul, geografia existențială care gravitează în jurul Mediteranei, oralitatea vibrantă. Vagabondajul nu este doar o condiție socială, ci și o formă de expresie. Pe măsură ce înaintează în această lume a ideilor și a angajamentelor, Istrati dezvoltă însă o suspiciune care îl va însoți toată viața: neîncrederea în structurile organizate. Refuzul de a se supune disciplinei de partid, sensibilitatea la dogmatism, capacitatea de a detecta corupția și infiltrarea polițienească îl plasează într-o poziție ambiguă. Este prezent, implicat, dar nu complet integrat. Această distanță, aparent minoră, va deveni decisivă mai târziu, când va refuza să accepte logica infailibilității ideologice. În ansamblu, cartea lui Tănase nu propune doar portretul unui scriitor, ci radiografia unei societăți în criză de transformare. Panait Istrati apare ca expresia vie a acestei crize: un produs al marginalității, dar și un martor acut al promisiunilor și eșecurilor modernității. În el se întâlnesc, într-o formă tensionată, experiența directă a suferinței sociale și tentația marilor ideologii salvatoare. De aici și importanța lui: nu doar ca autor al Levantului, ci ca figură emblematică pentru înțelegerea relației dintre viață, idee și deziluzie în secolul XX.

Cartea lui Stelian Tănase își găsește adevărata cheie abia atunci când Panait Istrati iese din cadrul local și intră în circuitul ideologic internațional. Până la acest punct, avem povestea recognoscibilă a unui marginal genial, produs al unei lumi portuare violente și amestecate; din acest punct înainte însă, biografia se transformă într-un experiment politic trăit pe viu. Istrati nu ajunge la comunism pe cale livrescă, doctrinară, ci printr-o succesiune de fidelități afective. Socialismul fusese pentru el o „religie” a dreptății, un substitut al familiei și al autorității pierdute. În această logică trebuie înțeleasă și apropierea de Uniunea Sovietică: nu ca opțiune ideologică rece, ci ca promisiune de comunitate absolută. Este, în fond, aceeași nevoie care îl împinsese spre cercurile socialiste din București — doar că acum scena este mondială.

Tănase reconstituie cu finețe acest moment de fascinație. Istrati intră în relație cu mediile comuniste occidentale, frecventează figuri importante ale stângii, iar consacrarea lui literară (cu sprijinul lui Romain Rolland) îi oferă acces la un statut nou: nu mai este vagabondul din port, ci martor acreditat al revoluției. Această mutație este esențială. Ea introduce o fisură: omul care trăise autentic marginalitatea ajunge să fie invitat să legitimeze o ideologie care pretinde că a abolit-o. Aici intervine Kominternul — nu ca instituție abstractă, ci ca rețea de influență, de control și de seducție. În logica Internaționalei Comuniste, Istrati era un instrument ideal: scriitor de origine proletară, cu experiență de viață dură, capabil să vorbească Occidentului într-un limbaj viu, credibil. Tănase sugerează, fără a forța demonstrația, că această captare simbolică este una dintre marile capcane ale epocii. Intelectualii occidentali erau seduși de idee; Istrati era sedus de experiență — ceea ce îl face, paradoxal, mai vulnerabil și, în cele din urmă, mai periculos pentru sistem. Călătoria în URSS devine momentul decisiv. Nu este o simplă vizită, ci o confruntare între două realități: utopia interiorizată și practica politică efectivă. Istrati vede direct ceea ce alții preferau să ignore sau să justifice: represiunea, sărăcia, minciuna instituționalizată, mecanismele de control. Spre deosebire de mulți contemporani, nu are filtrul ideologic care să-i amortizeze percepția. El vine dintr-o lume în care nedreptatea era brutală, dar transparentă; în URSS descoperă o nedreptate care se proclamă dreptate. Ruptura nu este instantanee, ci dureroasă, aproape organică. Tănase surprinde foarte bine această dezagregare a credinței. Istrati nu devine brusc anticomunist; el trece printr-o fază de nedumerire, apoi de revoltă morală. Ceea ce îl scandalizează nu este doar violența, ci mai ales ipocrizia — exact acea ipocrizie pe care o detectase deja în mediile socialiste românești, dar la o scară incomparabil mai mare. Momentul public al rupturii, odată cu textele critice despre URSS, îl transformă într-un paria. Reacția Kominternului și a intelectualilor de stânga este violentă: campanii de discreditare, acuzații de trădare, marginalizare. Tănase reconstruiește acest episod ca pe un proces simbolic, în care Istrati este judecat pentru delictul suprem: acela de a fi văzut și de a fi spus.

În ansamblu, cartea lui Tănase nu propune doar portretul unui scriitor, ci radiografia unei societăți în criză de transformare. Panait Istrati apare ca expresia vie a acestei crize: un produs al marginalității, dar și un martor acut al promisiunilor și eșecurilor modernității. În el se întâlnesc, într-o formă tensionată, experiența directă a suferinței sociale și tentația marilor ideologii salvatoare. De aici și importanța lui: nu doar ca autor al Levantului, ci ca figură emblematică pentru înțelegerea relației dintre viață, idee și deziluzie în secolul XX.Aici cartea capătă o dimensiune politică majoră. Nu mai este vorba doar despre destinul unui scriitor, ci despre mecanismul prin care o ideologie totalizantă își elimină martorii incomozi. Istrati devine un caz exemplar: nu poate fi respins ca burghez reacționar, pentru că biografia lui contrazice această etichetă; tocmai de aceea trebuie discreditat moral, redus la statutul de „deviant”. Finalul biografiei are o tonalitate sumbră, dar nu lipsită de demnitate. Istrati rămâne fidel unui principiu simplu și radical: adevărul trăit prevalează asupra adevărului ideologic. Într-o epocă în care mulți intelectuali aleg să nu vadă, el refuză să nu spună. Această poziție îl izolează, dar îi conferă o statură aparte — nu doar literară, ci și morală. În lectura lui Tănase, Panait Istrati nu este nici erou, nici victimă în sens simplu. Este mai degrabă un organism sensibil la fals, incapabil să se adapteze la minciuna sistemică. De aici și tragismul său: nu poate trăi nici în lumea veche, care l-a marginalizat, nici în lumea nouă, care l-a instrumentalizat și apoi l-a respins.

Cartea funcționează ca o meditație asupra relației dintre experiență și ideologie. Ea sugerează că marile sisteme politice ale secolului XX au fost, în esență, incapabile să integreze indivizi care nu renunță la propria lor experiență concretă. Istrati devine astfel nu doar un scriitor al Mediteranei, ci un martor incomod al secolului ideologiilor — unul dintre puținii care au trecut prin fascinație, adeziune și dezvrăjire fără să-și piardă complet luciditatea. Cazul lui Panait Istrati capătă adevărata lui reliefare abia în comparație cu ceilalți „dezertori” ai comunismului, pentru că el nu aparține aceleiași genealogii intelectuale. De fapt, aici stă și cheia reacției disproporționat de dure împotriva lui: Istrati nu putea fi încadrat. La o primă vedere, ar părea apropiat de un Arthur Koestler sau de André Gide: toți trei trec prin fascinația sovietică și ajung la o ruptură publică. Dar diferența este structurală. Koestler este un intelectual format în interiorul aparatului ideologic. Experiența lui este aceea a militantului disciplinat care descoperă, din interior, mecanismele terorii și ale minciunii. Ruptura lui produce o operă teoretică și ficțională (precum Darkness at Noon) care explică sistemul. El devine, în Războiul Rece, un actor al frontului cultural occidental, integrat într-o rețea de reviste și instituții (inclusiv cele precum Encounter), unde critica comunismului este deja parte a unui nou dispozitiv ideologic. Gide este altceva: un moralist al culturii franceze, un spirit deja consacrat, care vizitează URSS cu un capital simbolic imens. Deziluzia lui (Retour de l’URSS) este mai degrabă o dezamăgire a estetului și a moralistului, nu o tragedie existențială. El critică, dar nu se prăbușește. Poziția lui este protejată de prestigiu și de autonomia câmpului literar occidental. Istrati, în schimb, nu are nici aparatul conceptual al lui Koestler, nici armura culturală a lui Gide. El vine din experiență brută. Nu „analizează” comunismul, ci îl simte ca pe o trădare personală. De aceea, reacția lui este mai directă, mai violentă moral și mai greu de recuperat într-un discurs coerent ideologic. Tocmai această lipsă de „filtru” îl face periculos. După 1945, lucrurile se complică prin apariția unui nou câmp: cel al războiului cultural. Reviste precum Preuves sau Encounter — susținute discret de Central Intelligence Agency — creează un spațiu în care foștii comuniști devin instrumente ale contra-propagandei occidentale. Koestler se integrează relativ natural în acest mecanism. Critica lui este recuperată și reorientată. Istrati nu a avut această „a doua viață”. El moare prea devreme și, mai ales, nu este recuperabil. Nu poate fi transformat în ideolog anticomunist profesionist. Critica lui nu este sistematică, ci incandescentă, etică, aproape naivă în radicalitatea ei. În acest sens, el rămâne în afara ambelor blocuri: nu mai aparține nici stângii revoluționare, dar nu devine nici instrument al Occidentului. De aici și violența reacției împotriva lui. În anii ’30, Kominternul nu putea tolera o asemenea figură.

Spre deosebire de Gide, care putea fi tratat ca un „burghez rătăcit”, Istrati era proletarul autentic care denunță revoluția. Legitimitatea lui era incomodă. El nu putea fi redus la o etichetă simplă fără eforturi masive de discreditare. Dacă ne mutăm în zona opusă — a activismului total — apare figura lui Willi Münzenberg.

Münzenberg este arhitectul propagandei comuniste internaționale, maestru al rețelelor culturale, al „fronturilor populare”, al manipulării simbolice. El reprezintă exact ceea ce Istrati nu poate fi: un strateg al ideologiei. În logica lui Münzenberg, intelectuali precum Gide sau mai târziu Sartre sunt resurse, nu conștiințe autonome. Interesant este că și Münzenberg sfârșește prin a se rupe de stalinism, dar ruptura lui are altă natură: este una de aparat, nu de sensibilitate. El înțelege mecanismul pentru că l-a construit. Istrati îl respinge pentru că îl resimte ca nedreptate.

În ceea ce privește marile figuri ale colaboraționismului intelectual cu comunismul — Jean-Paul Sartre, Simone de Beauvoir, Louis Aragon, György Lukács, Roger Garaudy — situația este și mai revelatoare. Aceștia nu sunt seduși de comunism din lipsă de alternativă existențială, ci din opțiune teoretică și politică. Ei aleg, în mod conștient, să ignore sau să justifice crimele regimului în numele unei teleologii istorice. Sartre, de pildă, ajunge la celebra poziție conform căreia nu trebuie „descurajată speranța” proletariatului prin dezvăluirea adevărului despre URSS. Este exact opusul lui Istrati. Diferența este radicală: – Istrati pleacă de la suferința concretă și judecă ideologia; – acești intelectuali pleacă de la ideologie și judecă (sau suspendă) realitatea. Disidențele lor târzii — mai ales după 1956 (Budapesta) sau 1968 (Praga) — sunt reale, dar vin după decenii de complicitate.

Lukács se repliază, Garaudy rupe târziu, Sartre oscilează. În toate aceste cazuri, ruptura este mediată teoretic, negociată, uneori ambiguă. Istrati nu negociază. El nu are răbdarea dialecticii și nici interesul pentru strategie. Tocmai de aceea este atât de izolat.

Dacă ar fi să formulăm diferența în termeni mai duri: Koestler este un dezertor care devine combatant în altă tabără; Gide este un dezamăgit care rămâne în câmpul culturii; Sartre și ceilalți sunt credincioși care își amână îndoiala; Istrati este un credincios care nu suportă minciuna nici măcar o clipă.

Această intoleranță la fals explică și violența reacției împotriva lui. El nu putea fi nici recuperat, nici neutralizat elegant. Trebuia compromis. În lectura lui Tănase, rezultă astfel o figură singulară: nu un teoretician, nu un strateg, nu un oportunist, ci un martor radical al experienței, imposibil de integrat în mașinăriile ideologice ale secolului XX. Tocmai această imposibilitate îl face atât de incomod — și, retrospectiv, atât de important. Ideea de „naivitate morală” devine, în cazul lui Panait Istrati, nu o limită, ci un instrument de cunoaștere — poate chiar unul superior sofisticării intelectuale. Tocmai această „naivitate” explică de ce el vede mai repede, mai direct și mai ireversibil decât spirite infinit mai cultivate. În mod obișnuit, naivitatea este asociată cu lipsa de experiență sau de rafinament. La Istrati, însă, paradoxul este că ea coexistă cu o experiență de viață extremă. Nu este naivitatea ignoranței, ci a refuzului de a complica moral ceea ce este evident. El nu are mecanismele de protecție ale intelectualului: nu știe — și nu vrea — să justifice răul prin concepte. Aici apare ruptura fundamentală față de un Jean-Paul Sartre sau de un György Lukács. Intelectualul rafinat operează cu medieri: istoria, dialectica, necesitatea, viitorul. Răul prezent poate fi suspendat în numele unui bine viitor. Această capacitate de suspendare este, în fond, o formă de inteligență — dar și de orbire voluntară. Istrati nu poate face acest pas. Pentru el, suferința nu este un moment într-o schemă, ci un fapt intolerabil. „Naivitatea” lui constă în refuzul de a accepta că un copil flămând, un muncitor umilit sau un deținut politic pot fi justificați printr-un viitor luminos. El nu gândește în termeni de totalitate, ci de întâlnire concretă cu nedreptatea. Această poziție produce o inversare interesantă: intelectualii sofisticați „înțeleg” mai mult, dar văd mai puțin; Istrati „înțelege” mai puțin teoretic, dar vede mai mult moral. De aici viteza reacției lui. În Uniunea Sovietică, unde alții au nevoie de ani pentru a formula dubii (sau nu le formulează niciodată), Istrati reacționează aproape imediat. Nu pentru că ar avea informații mai bune, ci pentru că nu are filtre justificative.

Comparativ, André Gide vede și el, dar ezită, formulează, nuanțează, își temperează verdictul. Arthur Koestler ajunge la o critică profundă, dar după o perioadă de interiorizare ideologică. Istrati, în schimb, reacționează ca un organism viu la o toxină: imediat și fără compromis. Această „naivitate morală” are și o dimensiune biografică profundă. Venind dintr-o lume în care nedreptatea era directă — foamea, bătaia, exploatarea — el a învățat să recunoască răul fără ambiguitate. În Brăila, nu exista ideologia care să-l acopere. În URSS, descoperă ceva mai grav: răul care pretinde că este bine. Aceasta este, probabil, experiența care îl revoltă cel mai mult. În contrast, un Louis Aragon sau o Simone de Beauvoir pot accepta această disonanță pentru că au interiorizat ideea că adevărul este istoric, mediat, construit. Pentru ei, realitatea poate fi reinterpretată. Pentru Istrati, realitatea este imediată și definitivă. Dar această forță critică are un preț. Naivitatea morală nu construiește sisteme, nu oferă alternative politice coerente. Ea distruge iluzii, dar nu le poate înlocui. De aceea, Istrati rămâne izolat. Nu devine lider de școală, nu creează o doctrină. Este un martor, nu un teoretician. Și totuși, tocmai această limită îi conferă autenticitate. Într-un secol dominat de mari construcții ideologice, el reprezintă o formă rară de rezistență: reflexul etic elementar, care nu acceptă să fie sofisticat până la anulare.

Se poate spune că Istrati aparține unei tradiții subterane, în care „naivitatea” este o virtute epistemică. Nu este departe, în acest sens, de anumite figuri literare sau morale care refuză complicația: cel care spune „nu” pentru că vede, nu pentru că a demonstrat. În ultimă instanță, această naivitate este inseparabilă de adevărul lui. Intelectualii rafinați pot avea dreptate în analiză; Istrati are dreptate în reacție. Iar în momentele de criză istorică, reacția poate fi mai decisivă decât analiza. De aceea, el vede mai repede. Nu pentru că știe mai mult, ci pentru că acceptă mai puțin.

Dan CULCER

Elancourt, France

13 aprilie 2026

Scris de asymetria on Friday, April 17 @ 00:00:00 CEST (328 citiri)
Citeste mai mult... | LIT+POLITICA | Scor: 0

LIT+POLITICA: DAN CULCER. SOCIOGRAMA ASYMETRIEI

DAN CULCER SOCIOGRAMA ASYMETRIEI

Nu reluăm un titlu. Nu continuăm o tradiție. Nu restaurăm o formă. Dacă există o filiație, ea este una neliniștită, tensionată, contradictorie. Între simetrie și asimetrie nu există reconciliere, ci o fisură fertilă. În această fisură ne instalăm. Revista Asymetria nu este un spațiu al textelor, ci un câmp al relațiilor dintre ele. Nu ne interesează doar ceea ce se spune, ci cine poate spune, în ce condiții, cu ce consecințe și cu ce drept. Nu ne interesează doar discursul, ci arhitectura invizibilă care îl face posibil.

Această arhitectură — pe care o numim sociogramă — nu este o schemă fixă, nici o hartă liniștită. Este o rețea tensionată de poziții, de alianțe instabile, de opoziții active și de legitimități contestate. În interiorul ei, fiecare text este mai mult decât el însuși: este un act de poziționare, o cerere de recunoaștere, o tentativă de a ocupa un loc în câmpul simbolic. Nu credem în neutralitatea discursului. Orice enunț este deja prins într-o rețea de putere, fie că o recunoaște sau nu. A spune înseamnă a intra într-o ordine — sau a o contesta. A publica înseamnă a legitima — sau a destabiliza. De aceea, Asymetria nu propune un canon, nici măcar unul negativ.

Nu înlocuim o ierarhie cu alta. Nu substituim centrul, ci îl deplasăm continuu. Nu căutăm echilibrul, ci diferența. Nu urmărim armonia, ci tensiunea. Asymetria nu este o imperfecțiune. Este condiția vieții. Simetria promite ordine și produce închidere. Asymetria introduce dezechilibrul necesar oricărei deveniri. În spațiile perfect proporționate se nasc utopiile reci și, adesea, închisorile lor. În spațiile disproporționate apare mișcarea. Revista noastră își asumă această disproporție. Vom publica texte care nu se confirmă reciproc, ci se contrazic. Vom aduce împreună voci care nu împart același limbaj, aceeași morală sau aceeași lume. Nu pentru a le împăca, ci pentru a le face vizibile în tensiunea lor. Nu ne temem de conflict.

Conflictul este forma minimă a adevărului într-un câmp plural. Nu excludem nici discursurile pe care le detestăm. Le includem tocmai pentru că există și pentru că acționează. A ignora violența simbolică nu o anulează, ci o protejează. A ignora propaganda nu o slăbește, ci o lasă să lucreze nestingherită. În Asymetria, aceste discursuri nu sunt validate, ci expuse. Nu sunt acceptate, ci aduse în lumină, acolo unde își pot arăta mecanismele. Dar deschiderea nu este absența selecției. Nu totul este egal. Nu orice intervenție produce același efect în câmp. Vom interveni selectiv, vom răspunde atunci când considerăm că o tensiune merită amplificată, că o linie de forță trebuie urmărită, că o ruptură trebuie făcută vizibilă. Această selecție nu este o cenzură, ci o formă de responsabilitate. Sociograma pe care o construim nu este o imagine a lumii, ci o practică. Nu descriem doar relațiile dintre discursuri, ci le producem.

Nu cartografiem doar puterea, ci o redistribuim. Fiecare text publicat modifică rețeaua. Fiecare voce introdusă schimbă echilibrul. Internetul nu este pentru noi doar un suport, ci o condiție. El permite întâlnirea improbabilă, scurtcircuitul între spații care nu comunicau, apariția unor vecinătăți imposibile. În acest spațiu, centrul nu mai este stabil, iar periferia nu mai este fixă. Oricine poate deveni nod.

Orice discurs poate deveni ax. Dar această libertate este înșelătoare dacă nu este înțeleasă.  Rețelele nu sunt egalitare. Vizibilitatea nu este distribuită uniform. Puterea circulă, dar nu dispare.

Tocmai de aceea, sociograma trebuie citită, nu doar traversată. Asymetria își asumă această lectură. Nu promitem claritate. Nu promitem liniște.  Promitem doar că nu vom simplifica ceea ce este complex și nu vom armoniza ceea ce este ireconciliabil. Între ordine și haos există o zonă instabilă în care sensul se produce. Acolo vrem să rămânem. Nu pentru a construi o nouă simetrie. Ci pentru a învăța să locuim în asymetrie.

25 martie 2026

Dan Culcer

Scris de asymetria on Monday, April 06 @ 11:11:04 CEST (339 citiri)
Citeste mai mult... | 9132 bytes in plus | LIT+POLITICA | Scor: 0

LIT+POLITICA: DAN CULCER SOCIOGRAMME DE L'ASYMÉTRIE

DAN CULCER
SOCIOGRAMME DE L’ASYMÉTRIE Nous ne reprenons pas un titre. Nous ne poursuivons pas une tradition. Nous ne restaurons pas une forme.

S’il existe une filiation, elle est inquiète, tendue, contradictoire. Entre symétrie et asymétrie, il n’y a pas de réconciliation, mais une fissure fertile. C’est dans cette fissure que nous nous installons. La revue Asymetria n’est pas un espace de textes, mais un champ de relations entre eux. Ce qui nous intéresse n’est pas seulement ce qui se dit, mais qui peut dire, dans quelles conditions, avec quelles conséquences et avec quel droit. Ce qui nous intéresse n’est pas uniquement le discours, mais l’architecture invisible qui le rend possible. Cette architecture — que nous appelons sociogramme — n’est ni un schéma fixe, ni une carte paisible. C’est un réseau tendu de positions, d’alliances instables, d’oppositions actives et de légitimités contestées. En son sein, chaque texte est plus que lui-même : il est un acte de positionnement, une demande de reconnaissance, une tentative d’occuper une place dans le champ symbolique. Nous ne croyons pas à la neutralité du discours. Tout énoncé est déjà pris dans un réseau de pouvoir, qu’il le reconnaisse ou non. Dire, c’est entrer dans un ordre — ou le contester. Publier, c’est légitimer — ou déstabiliser. C’est pourquoi Asymetria ne propose pas de canon, pas même un canon négatif.

Nous ne remplaçons pas une hiérarchie par une autre. Nous ne substituons pas le centre : nous le déplaçons continuellement. Nous ne cherchons pas l’équilibre, mais la différence. Nous ne poursuivons pas l’harmonie, mais la tension. L’asymétrie n’est pas une imperfection. Elle est la condition de la vie.

La symétrie promet l’ordre et produit la clôture. L’asymétrie introduit le déséquilibre nécessaire à tout devenir. Dans les espaces parfaitement proportionnés naissent les utopies froides et, souvent, leurs prisons. Dans les espaces disproportionnés apparaît le mouvement. Notre revue assume cette disproportion. Nous publierons des textes qui ne se confirment pas mutuellement, mais se contredisent. Nous réunirons des voix qui ne partagent ni le même langage, ni la même morale, ni le même monde. Non pour les réconcilier, mais pour les rendre visibles dans leur tension. Nous ne craignons pas le conflit.

Le conflit est la forme minimale de la vérité dans un champ pluriel. Nous n’excluons pas non plus les discours que nous détestons. Nous les incluons précisément parce qu’ils existent et agissent. Ignorer la violence symbolique ne l’annule pas, mais la protège. Ignorer la propagande ne l’affaiblit pas, mais la laisse opérer sans entrave. Dans Asymetria, ces discours ne sont pas validés, mais exposés. Ils ne sont pas acceptés, mais mis en lumière, là où ils peuvent révéler leurs mécanismes. Mais l’ouverture n’est pas l’absence de sélection.

Tout n’est pas égal. Toute intervention ne produit pas le même effet dans le champ. Nous interviendrons de manière sélective, nous répondrons lorsque nous jugerons qu’une tension mérite d’être amplifiée, qu’une ligne de force doit être suivie, qu’une rupture doit être rendue visible. Cette sélection n’est pas une censure, mais une forme de responsabilité. Le sociogramme que nous construisons n’est pas une image du monde, mais une pratique.
Nous ne décrivons pas seulement les relations entre discours, nous les produisons. Nous ne cartographions pas uniquement le pouvoir, nous le redistribuons. Chaque texte publié modifie le réseau. Chaque voix introduite change l’équilibre. Internet n’est pas pour nous un simple support, mais une condition.
Il permet des rencontres improbables, des courts-circuits entre des espaces qui ne communiquaient pas, l’apparition de voisinages impossibles. Dans cet espace, le centre n’est plus stable et la périphérie n’est plus fixe. Chacun peut devenir nœud. Tout discours peut devenir axe. Mais cette liberté est trompeuse si elle n’est pas comprise.
Les réseaux ne sont pas égalitaires. La visibilité n’est pas distribuée uniformément. Le pouvoir circule, mais ne disparaît pas. C’est précisément pourquoi le sociogramme doit être lu, et pas seulement traversé. Asymetria assume cette lecture. Nous ne promettons pas la clarté. Nous ne promettons pas le calme.
Nous promettons néanmoins de ne pas simplifier ce qui est complexe et de ne pas harmoniser ce qui est irréconciliable. Entre ordre et chaos existe une zone instable où le sens se produit.
C’est là que nous voulons rester. Non pour construire une nouvelle symétrie.

Mais pour apprendre à habiter l’asymétrie.

25 mars 2026

Dan Culcer

Scris de asymetria on Monday, April 06 @ 11:01:50 CEST (335 citiri)
Citeste mai mult... | LIT+POLITICA | Scor: 0

LIT+POLITICA: Dan CULCER. Pour une définition de la SOCIOGRAMME

Dan CULCER. Pour une définition de la SOCIOGRAMME

SOCIOGRAMME — définition théorique

Le sociogramme est un instrument analytique et un modèle conceptuel utilisé pour cartographier les relations, les positions, les flux d’influence et les mécanismes de légitimation au sein d’un système communicatif (institutionnel, discursif, culturel ou épistémique).

Il représente la structure invisible d’une communauté ou d’un champ symbolique, et non seulement le contenu manifeste des messages. 1. Origine du terme Le terme provient initialement de la théorie morénienne (Jacob L. Moreno), où il désignait une carte sociale des relations affectives dans un petit groupe.
Dans les théories de Culcer, Bourdieu, Habermas ou Foucault, son sens s’élargit :
le sociogramme devient une architecture du pouvoir discursif et de la légitimité symbolique. 2. Définition opérationnelle Le sociogramme est une représentation formelle (graphique ou narrative) d’un système discursif, qui :
• identifie les acteurs (individus, institutions, énonciateurs collectifs),
• décrit leurs rapports de dépendance, d’opposition, de validation ou d’exclusion,
• met en évidence les règles, les hiérarchies, les alliances et les mécanismes de contrôle,
• explique comment circulent le sens, l’autorité, la censure ou la légitimité. 3. Fonction épistémologique Le sociogramme n’analyse pas seulement ce qui est dit,
mais pourquoi certaines choses peuvent être dites, acceptées, récompensées, ignorées ou censurées.
Il révèle :
• la logique invisible du champ,
• la dynamique du pouvoir,
• la manière dont le discours devient idéologique. 4. Comme méthodologie en sociologie de la communication En sociologie de la communication, le sociogramme est :
— une méthode d’analyse structurelle des relations entre agents discursifs (politiques, médiatiques, culturels),
— un instrument de diagnostic de l’hégémonie, du conflit ou de la cooptation,
— une technique de visualisation des réseaux signifiants et institutionnels.
Il peut être :
• formel (diagrammes, graphes, cartes conceptuelles)
ou
• narratif (mise en scène des positions dans un texte analytique). 5. Comme méthodologie dans l’analyse idéologique du discours Dans l’analyse idéologique, le sociogramme :
• détecte les centres de pouvoir discursif (qui définit la norme),
• identifie les mécanismes d’inclusion/exclusion (quels types de discours sont permis),
• suit la circulation de la valeur symbolique (prestige, autorité, canon),
• explique les réflexes d’auto-légifération et d’auto-censure (Miłosz, Culcer).
Ainsi, le sociogramme est un détecteur d’hégémonie. 6. Socio-symbolique vs. socio-organisationnel Le sociogramme peut être appliqué :
• à un groupe réel (institution, parti, rédaction)
mais aussi
• à un système discursif abstrait (revue, canon littéraire, institution de contrôle idéologique, tradition intellectuelle).
Cela le distingue de la sociométrie classique, car :

il ne mesure pas des sympathies, mais l’accès au sens et au pouvoir. 7. Forme finale — définition concise Le sociogramme est un instrument analytique interdisciplinaire qui cartographie la structure invisible d’une communauté discursive, en visualisant les acteurs, les relations, les hiérarchies et les flux de légitimité par lesquels un message se produit, circule et s’institue. Le sociogramme transforme l’analyse du discours du niveau sémantique au niveau politique, en révélant les mécanismes de pouvoir, de censure et d’idéologie qui déterminent ce qui peut être dit et qui a le droit de le dire.

La thèse de doctorat de Dan Culcer (2013), publiée sous le titre Censure et idéologie dans le communisme réel, Éditions Argonaut, 2015, constitue une application du concept de SOCIOGRAMME aux phénomènes culturels, littéraires, idéologiques et politiques en Roumanie durant la période 1945–1989. D'autres applications sont possibles et nécessaires.

Scris de asymetria on Monday, April 06 @ 10:49:09 CEST (357 citiri)
Citeste mai mult... | LIT+POLITICA | Scor: 0

Eseuri: DAN CULCER, Programme pour la libération cognitive du XXIE siecle

Une IA incapable de gérer la multipolarité civilisationnelle n’est pas une intelligence, mais un instrument de domination cognitive.

Manifeste épistémologique pour une intelligence artificielle multipolaire : Programme pour la libération cognitive du XXIᵉ siècleAuteur : Dan Culcer

Scris de asymetria on Thursday, December 04 @ 23:00:00 CET (683 citiri)
Citeste mai mult... | 15155 bytes in plus | Eseuri | Scor: 0

LIT+POLITICA: [Norman Manea] Le succes littéraire ou les trocs intracommunauta

La rédaction et la publication du pamphlet Félix Culpa par Norman Manea a été une intervention commandée dans un domaine où il n'avait et n'a aucune compétence. Mon analyse, de nature hypothétique diront certains, concernant la relation de troc dans laquelle Norman Manea serait entré en écrivant le pamphlet Félix Culpa, se fonde sur la lecture de la chronologie de la carrière internationale de Norman Manea, telle qu'elle est décrite dans la version française de l'article qui lui est consacré sur Wikiwand.
https://www.wikiwand.com/fr/Norman Manea

Scris de asymetria on Sunday, November 30 @ 23:00:00 CET (755 citiri)
Citeste mai mult... | 41268 bytes in plus | LIT+POLITICA | Scor: 0

Geopolitica: Prof. Ilie Badescu. La synchronisation avec Eminescu. Contre la fatigue

Prof. Ilie Bădescu à la Conférence Eminescu de l’Académie Roumaine : La synchronisation avec Eminescu. Contre la fatigue (I)

De la théorie du salaire naturel à la sociologie des seuils de pauvreté Par le Prof. Ilie Bădescu / Opinions / Publié : jeudi 16 octobre 2025, 17h01 / 0 commentaires ActiveNews se heurte à la censure sur les réseaux sociaux et sur Internet. Accédez directement au site pour nous lire et abonnez-vous à notre bulletin gratuit.

Présentation à la Conférence Mihai Eminescu et la Modernité de la Tradition,

Aula de l’Académie Roumaine, 16.10.2025

Mihai Eminescu « est, après Zalmoxis, le plus grand homme qui soit né sur la terre de notre pays », nous dit avec tant de profondeur D. Murărașu.

La lumière de sa création couvre toutes les époques, ce qui le rend actuel en toute époque. Son apparition dans l’horizon existentiel du peuple roumain a élevé le seuil de l’élan créateur au niveau du modèle céleste de la spiritualité d’un peuple.
La variation du seuil de créativité d’une époque, remarque Eminescu, est déterminée par le rapport organique entre les élites et le génie latent des peuples.

« Quand la nation est dans les ténèbres, précise le poète, elle dort dans les profondeurs de son génie et de ses forces inconnues et se tait — et lorsque la Liberté, la Civilisation planent au-dessus d’elle, les hommes supérieurs se lèvent pour les refléter dans leurs fronts, et pour les renvoyer ensuite en longs rayons vers les profondeurs du peuple — si bien qu’au sein de la grande mer entière se fait un jour serein qui reflète au fond d’elle le ciel »
(Mihai Eminescu, “Geniu pustiu”, roman posthume, introduction de I. Scurtu, Minerva, 1907, p. 15).

Dans la culture roumaine, il y eut des époques où la créativité des élites fut interrompue par diverses pseudomorphoses, comme la période phanariote au XVIIIe siècle et la période communiste au XXe siècle.
Il n’est pas fortuit que ces époques aient le même caractère : elles interrompent la ligne organique de continuité identitaire d’une culture, abaissent le seuil de créativité à l’échelle des peuples entiers et provoquent la fatigue ethnique, nous dit N. Iorga. Eminescu le savait bien, comme il le dit dans les célèbres vers de sa Troisième Lettre :

« De tels temps furent célébrés par les chroniqueurs et les bardes // Notre siècle, eux, l’ont rempli de saltimbanques et d’Hérodes ».

Le communisme inaugura sa prise de pouvoir sur le peuple roumain par le maudit volume des PUBLICATIONS INTERDITES, édité par le Ministère des Arts et de l’Information, Bucarest, 1948 — le livre noir de l’indexation et de la prohibition des œuvres et des auteurs représentatifs du profil spirituel même de l’Europe : une véritable incarcération de la culture.
Environ 8 000 œuvres fondamentales furent retirées du circuit vivant de cette culture, rompant ainsi sa ligne évolutive.
Si la génération Labiș n’était pas apparue pour restaurer le lien avec la spiritualité de la période d’entre-deux-guerres, brisé par les hommes du régime bolchevique, alors on aurait signé l’acte de stérilité d’une époque entière, et l’esprit roumain aurait erré à travers le désert bolchevique comme l’Ahasvérus errant décrit par la plume d’Eminescu. Malheureusement, l’index et la prohibition sont revenus sous une forme particulièrement agressive de nos jours, accompagnés d’autres phénomènes tels que la fatigue sociale, l’abandon historique, voire l’exode. La reprise du fil d’un devenir organique d’un peuple actualise la question de la synchronisation avec le milieu axiologique de ce peuple, avec ses grandes œuvres.
Cette forme de rétro-synchronisation d’une génération est vitale pour sortir de la fatigue collective et donc pour affirmer l’identité d’un peuple dans son ensemble.

« Changez l’opinion publique, dit le poète à travers son célèbre personnage du Geniu pustiu, donnez-lui une autre direction, réveillez le génie national, l’esprit propre et caractéristique du peuple dans les profondeurs où il dort ; faites une immense réaction morale, une révolution d’idées… enfin, soyez Roumains, Roumains et encore Roumains », dit-il d’une voix basse et rauque.
— « Qui fera cela ? Tous ne sont pas ainsi… ? — Tous ne sont-ils que réceptifs ? Français, Italiens, Espagnols, tout — sauf Roumains ! »
(Mihai Eminescu, “Geniu pustiu”, roman posthume, introduction de I. Scurtu, Minerva, 1907, p. 12).

Eminescu a restauré le lien vivant avec la longue durée du peuple roumain, depuis l’âge mythologique jusqu’aux époques adoptives, et jusqu’à l’époque de Carol le Clément, illuminant l’avenir des lumières prophétiques de son œuvre.
D’autre part, la réception créatrice du génie éminescien a englobé dans son rayon toutes les grandes civilisations de l’humanité. Comme le disait Petre Țuțea :

« De la mer du Nord à Vladivostok, Eminescu répand des bénédictions ».
Rares sont les œuvres qui ont su accueillir aussi magnifiquement d’autres grandes cultures et civilisations que l’œuvre théorique et poétique d’Eminescu. Il est à la fois national et universel.
Et, par-dessus tout, Eminescu est — je le répète — une méthode de pensée, un mode ontologique, un modèle d’insertion dans l’existence.
On peut l’appeler, de manière synthétique, la paradigme Eminescu.
Pour nous, Roumains, la synchronisation avec Eminescu est une loi, un impératif catégorique.
L’une des faces de cette rétro-synchronisation avec Eminescu est la redécouverte de son œuvre théorique.

Pour illustrer l’idée qu’Eminescu est, à la fois, une méthode de pensée dotée d’une puissance paradigmatique durable, j’ai examiné le cours de sa réflexion dans sa recherche d’une réponse à un problème d’une actualité perpétuelle : la reproduction de la pauvreté dans l’évolution des peuples orientaux.
De la théorie du salaire naturel à la sociologie éminescienne de la pauvreté Sur cette question, l’Europe cherchait des explications dans l’œuvre des grands économistes, parmi lesquels la théorie du salaire naturel de D. Ricardo.
Pendant longtemps après sa parution (environ un demi-siècle), l’œuvre de D. Ricardo, Principles of Political Economy and Taxation, exerça une influence écrasante sur toute la pensée économique européenne.
L’Allemand Friedrich List brisa ensuite l’hégémonie du modèle ricardien, tant dans le monde des entrepreneurs américains que dans celui de la bourgeoisie allemande.
Mais les explications occidentales répondaient à une autre question : celle de trouver la voie du développement et donc du dépassement des écarts, et non celle de l’éradication de la pauvreté endémique.
Eminescu, lui, cherchait une autre voie.
Pour lancer une nouvelle direction dans le développement économique, suggère-t-il, il faut d’abord sortir du lit de la pauvreté.
Si l’on sait sortir de la pauvreté, on sait aussi quelle voie suivre pour le développement et, par conséquent, pour la réduction des écarts. Pour expliquer le phénomène endémique de la perpétuation de la pauvreté orientale, Eminescu, nous dit D. Vatamaniuc¹, interrogea d’abord les grandes théories de son époque, à commencer par la théorie du « salaire naturel » (qu’il traduit par « simbria naturală ») de Ricardo.
Vatamaniuc — ce véritable historien et martyr de l’éminescianisme théorique — nous montre quels textes Eminescu cite, de quelle œuvre de Ricardo, et ce qu’il ajoute textuellement. Il était naturel de se demander si les démonstrations d’Eminescu suivaient la ligne de Ricardo, en élargissant la « géométrie » économique ricardienne, ou si sa pensée s’en « écartait » pour instituer une ligne différente. Eminescu conserva de Ricardo deux éléments :

le caractère productif du travail ;
et la notion de prix du travail, ou ce que Ricardo considérait comme le « salaire naturel ».

En essence, Eminescu ajoute à la théorie de la valeur (fondée sur le travail) et à la théorie du salaire naturel.
Mais ces « ajouts » ne sont pas de simples notes marginales : ils proviennent d’une nouvelle manière de penser, d’un véritable changement de paradigme intellectuel.
Un tel phénomène de mutation paradigmatique est général dans l’histoire de la connaissance. S’écartant à la fois de Ricardo et de Marx (comme le montre sa polémique avec le marxisme des frères Nădejde), Eminescu propose une explication distincte, marquée par sa propre méthode de pensée.
Concernant la théorie ricardienne du « salaire naturel », Eminescu cite plus longuement Ricardo.
Il extrait du chapitre Des salaires l’idée suivante :

« Le salaire naturel est le prix dont tous les travailleurs ont besoin pour se maintenir en vie et perpétuer leur espèce, ni plus ni moins. »²

À cette idée, Eminescu ajoute :

« C’est-à-dire un prix qui met certains en position de s’enrichir et de perpétuer leur espèce, tandis que d’autres meurent de faim, de soif et de froid. »³

Comment est-il possible que ce qui est bon pour les uns soit funeste pour les autres ?
Voyons ce que signifie cet « éloignement » d’Eminescu par rapport à Ricardo, et ce qui l’a provoqué. Selon Ricardo, il existe un salaire naturel qui, par le jeu libre des forces économiques, prend la forme du salaire réel, observable sur le marché du travail.
De même qu’il existe une tendance à l’égalisation des profits (tous cherchant les rémunérations les plus élevées et fuyant les plus faibles), il existe aussi, dit Ricardo, une tendance à l’égalisation des salaires autour de leur niveau naturel (comme pour tout autre prix). Le salaire naturel est lié au prix des aliments et des autres moyens de subsistance nécessaires aux classes laborieuses pour se perpétuer.
Ainsi, chez Ricardo, « le prix naturel n’est pas égal à un minimum de salaire, mais à quelque chose de plus : un prix correspondant à la notion courante du standard de vie »⁴.
Le salaire réel, quant à lui, est « l’équivalent d’une subsistance absolument nécessaire pour vivre d’un jour à l’autre »⁵. Le salaire naturel est donc l’expression d’un certain degré de bien-être matériel atteint par la société.
Nous pouvons désormais remarquer la véritable « brèche éminescienne » par rapport au système ricardien.
Quand Eminescu ajoute :

« … un prix qui met certains en position de s’enrichir et de perpétuer leur espèce, tandis que d’autres meurent de faim, de soif et de froid… »,
il s’écarte en réalité de la loi stricte de variation du salaire réel autour du salaire naturel, et formule une autre proposition logique, que l’on peut résumer ainsi :

Il existe dans le monde des sociétés gouvernées par la loi du salaire naturel (c’est-à-dire par la loi du standard de vie), et des sociétés gouvernées par la loi du « salaire minimisé », abaissé en dessous du seuil du standard de vie par l’intervention d’un autre mécanisme que celui de l’offre et de la demande.

Les premières — les sociétés occidentales du bien-être et du progrès — peuvent « perpétuer leur espèce », tandis que les secondes — orientales — sont empêchées de le faire.
Cette division est valable à la fois entre nations et entre classes sociales.
Le phénomène qu’Eminescu observe ne concerne pas simplement la pauvreté en général, mais un fait plus grave : dans le cas des peuples orientaux (et en particulier de la Roumanie), l’écart entre le salaire réel et le salaire naturel est si grand qu’il menace directement l’existence même des peuples.
Les économies de type oriental, avertit Eminescu, mettent en danger la survie même des nations. Qu’est-ce qui provoque une telle division tragique des chances de survie dans le monde et au sein des sociétés ?
Chez Ricardo, les variations du salaire réel autour du salaire naturel sont déterminées par la loi de l’offre et de la demande et par la densité de la population.
Mais Eminescu aboutit à une théorie propre : selon lui, ce qui détermine le niveau du salaire réel n’est ni la dynamique démographique ni la loi du marché, mais le système qui détache l’économie de la société, autrement dit, qui fausse la loi de l’offre et de la demande. La théorie de la « couche superposée » et la sociologie éminescienne des seuils de pauvreté Dans une société qui porte le fardeau d’une pătură superpusă (couche parasitaire), souligne le poète, le prix du travail n’est pas fixé en fonction du niveau du salaire naturel, mais par rapport à un seuil bien inférieur au standard de vie.
Comment cela est-il possible ? Eminescu écrit :

« Les revenus de l’État, perçus sur les contribuables, sont le paiement que le citoyen donne pour recevoir en échange des services équivalents. (…)
La somme disproportionnée que l’on prélève chaque année sur la richesse commune, au lieu d’être utilisée pour le développement de la vie économique et culturelle des populations, est partagée en sinécures grandes et petites au profit d’une classe d’hommes sans savoir ni mérite, lesquels, précisément parce qu’ils n’en ont aucun, se sont constitués en une société d’exploitation pour laquelle tous les moyens d’accéder ou de se maintenir au pouvoir sont bons. (…)
C’est précisément dans les classes positives de la nation que l’on observe une diminution continue de la richesse : sous toutes sortes de formes ingénieuses, on leur soutire jusqu’au dernier sou pour entretenir le luxe de nullités ambitieuses, incapables de travail, tout comme elles sont incapables de justice et de vérité. »⁶

Cette diminution constante de la richesse des classes productives n’est donc pas, selon Eminescu, la conséquence d’une croissance démographique (comme le supposait Ricardo).
Dans le cas de la société roumaine, Eminescu observe une étrange déviation du mécanisme ricardien : chez Ricardo, salaire et population varient en sens inverse.
Mais chez Eminescu, on constate que la baisse du salaire réel se produit en même temps que la baisse de la population.
Ainsi, la densité démographique ne peut expliquer la variation du salaire réel autour du salaire naturel. Ce constat — cette terrible anomalie du cas roumain — exigeait non pas une simple correction de la théorie du salaire naturel, mais l’élaboration d’une théorie entièrement nouvelle, radicalement différente de celle de Ricardo : la théorie de la pătură superpusă et de la sous-vie, ce que nous appellerions aujourd’hui la sociologie des seuils de pauvreté. Sous le régime de domination de cette couche superposée, les grandes entreprises et propriétés ressemblent à des cathédrales dans le désert, tandis que le pays tout entier devient, pour cette caste parasitaire, un simple « hôtel des patriotes de profession »⁷. Eminescu écrit encore :

« Il est pour nous certain et indiscutable que le système actuel d’exploitation économique peut laisser place, sous le règne d’autres idées, à un système d’harmonie des intérêts ; qu’à la place de la spéculation peut venir l’industrie, et notamment celle qui complète l’activité agricole et s’y rattache.
Un tel système, comme celui existant au Danemark, occuperait utilement les bras jusqu’ici improductifs, et à la fois pour leur bien et celui des autres, en supprimant les graves inconvénients du déséquilibre actuel entre classes productrices et classes consommatrices. »

Ainsi, la théorie d’Eminescu inclut une explication complète, dont nous n’avons ici retenu qu’un aspect.
Et aujourd’hui encore, nous constatons que les problèmes de la Roumanie restent les mêmes :

le salaire réel demeure sous le standard de vie ;
l’économie marchande [étrangère] domine l’économie nationale ;
le « développement durable » laisse place à une sous-développement durable ;
la couche superposée reste déconnectée des souffrances du peuple appauvri ;
le pays réel est séparé du pays légal ;
la destruction de l’industrie a affaibli le fond des forces et des capacités du peuple.

Une seule différence :
Aujourd’hui, nous disposons de la paradigme Eminescu, cette clé capable de résoudre les problèmes et de tracer la voie de sortie hors de leur obscurité vers un développement national véritable. Il est donc légitime — et même impératif — de dire aujourd’hui :

« Avançons pour retrouver Eminescu ! » [Înapoi la Eminescu !]

Notes :

Cf. Eminescu, Éd. Minerva, coll. Universitas, Bucarest, 1988, pp. 163-165.
Cf. M. Eminescu, Œuvres, vol. XIV, Traductions, p. 941.
Cf. Fragmentarium, p. 150.
Cf. V. Madgearu, Cours d’économie politique, p. 359.
Ibid.
M. Eminescu, Œuvres, vol. XII, Éd. de l’Académie, Bucarest, 1985, pp. 19-20.
M. Eminescu, La vraie patrie, op. cit., p. 126.

Scris de asymetria on Saturday, October 18 @ 00:00:00 CEST (698 citiri)
Citeste mai mult... | Geopolitica | Scor: 0

Legislatie: Dan CULCER: Inventarea ghetourilor /deschise/ si despagubirile

Inventarea ghetourilor „deschise” și despăgubirile

25 iun. 2023 la 10:12 Dan Culcer Fără categorie 14

Din 2019 până acum, se pare că trecut neobservată o decizie a guvernului german, care poate fi cercetată pe linkurile de mai jos.

https://indrumari-juridice.eu/indrumarijuridice/decizie-istorica-statul-german-recunoaste-ghetourile-deschise-naziste-din-romania-despagubiri-holocaust/ Ce legătură are afacerea asta cu România? Are, fiindcă au fost declarate acum ghetouri deschise următoarele orașe din România : Alba Iulia, Buzău, Botoșani, Bacău, Bârlad, Craiova, Constanța, Focșani, Galați, Iași, Râmnicu-Sărat, Roman, Târgu-Neamț. Deliranta decizie nemțească a fost difuzată pe site-ului unui mare periodic evreiesc din Israel, The Jerusalem Post. Și preluată pe situl avocațial Cuculis și asociații, din București. Nu putem pune la îndoială informația, ea fiind și acum, în iunie 2023 accesibilă pe situl gazetei israelite. « Germany to compensate 8,000 Romanian Holocaust survivors. Initiated by Israel’s Minister for Social Equality Gila Gamliel, the decision by the German government means that those recognized as Holocaust survivors will receive retroactive compensation.» [Germania compensează 8.000 de supraviețuitori ai holocaustului român. Inițiată de ministrul Israelului pentru egalitatea socială, Gila Gamliel, decizia guvernului german înseamnă că cei recunoscuți ca supraviețuitori ai Holocaustului vor primi compensații retroactive.] Dincolo de faptul că un «holocaust» nu poate avea o adjectivare etnică, nu românii pot fi tratați de holocaustizatori ci, eventual, instituții ale statului România, uimirea începe când știrea precizează că ar fi vorba de 8 000 de beneficiari. Atâția supraviețuitori? S-ar părea că mulți locuiesc în România, devreme ce cabinetul avocațial Cuculis din România se zbate să le ofere un serviciu de intermediere? Este vorba și de descendenți. Ultimele recensăminte din România stabilesc cifra de

Evrei 5.785 în 2002 și, respectiv, 3.271 în 2011. După declarațiile actualului rabin șef, comunitatea s-a înzdrăvenit la 6 000 de evrei declarați. Notăm în treacăt că, din 2021, cabinetul Cuculis&Asociații și Zegrean Augustin, fostul președinte al Curții Constituționale și-au dat mâna și s-au asociat! https://www.jpost.com/Israel-News/Germany-recognizes-Romanian-Holocaust-survivors-to-receive-compensation-596166 Iată cum sunt descrise enunțurile legii germane și consecințele aplicării acestora în ambele surse. Reproducem textul integral cu introducerea semnelor diacritice ale limbii române și a literelor lipsă.

Decizie Istorică-
Statul German recunoaște Ghetourile Deschise Naziste Din România-Despăgubiri Holocaust. 

Oferta de serviciu apare la data de 1 September, 2019/ Posted by Avocat Cuculis Adrian

Familiile Victimelor Și Supraviețuitorii Obțin Despăgubiri Pentru Holocaust-Orașe Din România Decretate Ghetouri Deschise. Dacă sunteți un supraviețuitor al Holocaustului sau dacă sunteți o rudă a unui supraviețuitor al Holocaustului puteți beneficia de despagubiri din partea Guvernului German și aplicația se trimite de aici din România. Despăgubiri Holocaust în România. Astăzi la data prezentului se împlinesc 80 de ani de le declanșarea celui de-al doilea război Mondial. Prin atât de puțin și noi SCA CUCULIS&Asociații încercăm să ajutăm la înțelegerea drepturilor victimelor Holocaustului dar și a drepturilor supraviețuitorilor și familiilor acestora, interpretând legea și găsind o formulă simplă de a o traduce. Ce s-a schimbat în 2019 cu privire la despăgubirile pe care supraviețuitorii Holocaustului sau rudele acestora ?Germania recunoaște o serie largă de regiuni din România ca având caracter de Ghetou deschis. În România au fost recunoscute de către Guvernul German următoarele locuri ca făcând parte din Ghetourile naziste și unde, dacă dvs. sau o rudă a fost mutată forțat sau a avut de suferit chiar și pentru o perioadă foarte scurtă de pe urma acestei mutări sau persecutări, puteți obliga statul German să vă plătească despăgubirile aferente. Ghetourile naziste aflate în orașele românești de mai sus erau ghetouri deschise.

Ghetourile deschise nu aveau ziduri sau garduri și au existat mai ales în etapele inițiale ale celui de-al Doilea Război Mondial pe teritoriul ocupat al Poloniei și al Uniunii Sovietice, dar și în provincia Transnistria a Ucrainei ocupată și administrată de autoritățile române. Existau restricții severe cu privire la intrarea și ieșirea de acolo. Astăzi se împlinesc 80 de ani de la declanșarea celui de-al doilea Război Mondial, iar acest eveniment marcant și extrem de tragic continuă să producă suferință, în principal comunității evreiești, iar compensațiile oferite, indiferent de numărul și măsura lor, pălesc în față tragediilor petrecute începând cu 80 de ani în urmă. Compensația în sine nu pune problema reparării fiindcă niciodată suferințele victimelor dar și a familiilor și în general a celor ce au avut de suferit de pe urma regimului nazist, nu pot fi compensate cu BANI.

Ce înseamnă ca Germania a recunoscut regiuni și orașe din România ca fiind ghetouri germane deschise? In principal înseamnă că veți putea solicita plata unei compensații lunare și o compensație unică dintr-o singura tranșă. Dacă sunteți un supraviețuitor sau o rudă a acestuia chiar și soț supraviețuitor care a lucrat în locurile din România aflate și descrise mai sus, puteți fi eligibil pentru a primi o compensație din partea guvernului German. Prestațiile sociale din Germania se vor ocupa de plata aceasta fie o suma unică fie plata/lunar a compensației.
Cine poate să beneficieze de această despăgubire? Orice persoană care a fost mutată intr-un Ghetou Nazist, sau orice persoană care a locuit într-un asemenea ghetou chiar și pentru o perioadă scurtă de timp. [s.n.] Un soț supraviețuitor sau soție supraviețuitoare poate de asemenea să solicite această compensație chiar dacă celălalt soț este decedat de mai mulți ani de zile.
Solicitarea de plată a despăgubirilor poate fi solicitată chiar dacă soțul supraviețuitor deja primește o despăgubire lunară de la Ministerul de Finanțe din Israel sau chiar de la Guvernul German BEG/ Wiedergutmachung – Despăgubiri Holocaust. Daca sunteți un moștenitor al unui supraviețuitor al ghetourilor naziste și dacă supraviețuitorul sau soțul acestuia trăia în 27 Iunie 2002, de asemenea puteți primi o despăgubire sub forma unică a unei plăți.

Procedura cu Germania.
Vom face toate demersurile pentru a traduce solicitarea dvs. către casa natională de pensii din Germania care se ocupa de plata acestor despăgubiri. De asemenea procedura în sine se va face de către noi direct în limba statului german. De asemenea, după ce aplicația este aprobată despăgubirea aferentă va fi plătita direct in contul dvs. de către statul German. Dacă nu sunt sigur că pot beneficia de această compensație, ce pot să fac? Spre finalul acestui articol, există un formular de contact. După ce veți completa datele cerute și veti trimite solicitarea către noi, ne vom ocupa de verificarea condițiilor de eligibilitate și vor reveni la dvs. cu toate datele.

Ce înseamnă de fapt Ghetourile Deschise din România și de ce statul German TREBUIE să plăteasca aceste despăgubiri Holocaust? În ianuarie, anul acesta, o nouă rezoluție a Parlamentului European1, atrăgea atenția asupra necesității contracarării unui val de creștere a tendințelor antisemite sau xenofobe, fiind necesară o atitudine verticală din partea autoritățile ce pot interveni în fiecare stat membru. 1[1] http://www.europarl.europa.eu/doceo/document/TA-8-2019-0032_EN.html?redirect

Statul german și-a asumat constant poziția de vinovat pentru ororile petrecute și propune mereu programe de reparații pentru persoanele ce au trăit represiuni nedrepte, datorate simplei apartenențe la o religie sau rasă, iar de curând a deschis un nou program de compensare, de data aceasta inclusiv pentru soții supraviețuitori ai deținuților sistemului nazist (și a statelor ce au coalizat cu acesta) și chiar pentru erezii (implicit nenăscuți) părinților ce au fost deținuți în lagăre de concentrare, ghetto-uri (sau locuri de acest tip pentru încarcerare în cadrul Programului German de Muncă în Sclavie) sau chiar au trăit clandestin, sub identitate falsă (ilegal), pentru o perioadă de cel puțin 4 luni, în țări ocupate de naziști sau de AXĂ.
Una dintre variante propune compensații unice și pentru non-evreii care au ajutat la salvarea unor evrei în timpul Holocaustului. Despăgubiri Holocaust. În mod evident, pentru obținerea unor reparații, vor fi necesare demersuri din partea beneficiarului, în față autorităților germane, prin comisia de revendicări, ce presupun menționarea mai multor elemente de identificare, respectiv documentele aferente, informații cu privire la istoricul familiei din care provine, dar și povestirea detaliată a trăirilor din timpul războiului, respectiv declararea pe proprie răspundere a veridicității [s.n.] informațiilor oferite și acordarea consimțământului pentru prelucrarea datelor de către instituțiile abilitate.

Nota: By ALEX WINSTONJULY 21, 2019 04:55

In a historic decision, the German government approved on Thursday the recognition of around 8,000 Romanian citizens living in Israel as Holocaust survivors, a decision that allows them to receive a monthly stipend and retroactive compensation, an amount that could reach into billions of shekels.Initiated by Israel's Social Equality Minister Gila Gamliel, the decision means that those recognized as Holocaust survivors will receive retroactive compensation going back twenty years and a monthly pension.

In addition, they will also receive monthly payments from the Holocaust Survivors Rights Authority (HSRA), under the auspices of the Israeli Finance Ministry. According to existing regulations, each survivor will receive approximately NIS 2,000 per month.Legal heirs of Romanian immigrants born after 1910 and who died after June 1, 2002, will also be able to claim some form of compensation from the German government.

Advertisement

Recognition will be granted to those who come from twenty specific cities, including Botosani, Galati and Iasi. Also included are those who were incarcerated in ghettos, those born up to 1928, those who immigrated to Israel after October 1, 1953, and those who were not entitled to a monthly survivors stipend previously.

Sursa https://www.jpost.com/israel-news/germany-recognizes-romanian-holocaust-survivors-to-receive-compensation-596166

Scris de asymetria on Sunday, October 05 @ 17:37:13 CEST (813 citiri)
Citeste mai mult... | 21951 bytes in plus | Legislatie | Scor: 0

Geopolitica: Valérie Bugault & Jean Rémy, A ucide Plutocratia. Ghid practic

Am parcurs integral documentul trimis (Valérie Bugault & Jean Rémy, A ucide Plutocrația. Ghid practic pentru demontarea Sistemului) și am combinat analiza internă a textului cu verificări externe pentru a evalua fezabilitatea şi aplicabilitatea propunerilor autorilor. Mai jos găsiți: 1) rezumatul ideilor principale; 2) analiza profesională (din punct de vedere juridic, economic, politic, tehnic şi etic); 3) o clasificare a măsurilor propuse în funcţie de fezabilitate şi riscuri; 4) paşi practici recomandaţi. Citez fragmente din lucrare şi surse externe relevante pe măsura afirmaţiilor importante. Rezumat executiv
(ce propun autorii — punctele cheie)

Plutocraţia controlează politicile statelor prin două instrumente-cheie: anonimatul capitalurilor (paradisuri fiscale, trusturi) şi controlul masei monetare (băncile private / băncile centrale private).

Moneda nu e un „bun”, ci o instituţie publică creată prin act de autoritate; emisiunea monetară trebuie restituită sub controlul legitim al politicii (statului), eliminând creaţia monetară privată ex nihilo. Propunere instituţională vastă: dispariţia posibilităţii de anonimat a deţinătorilor de capital, recodificare a dreptului (reintegrarea dreptului comercial în dreptul comun), dispariţia conceptului de „proprietate economică”, separarea/redefinirea funcţiilor bancare, chiar eliminarea rolului băncilor centrale aşa cum funcţionează acum.

Propunere politică: reîntoarcerea la primatul „faptului politic” — mecanisme de democraţie directă/mandate imperative şi corpuri intermediare pentru a legitima emisiunea monetară şi marile decizii.

Analiză detaliată — «din toate punctele de vedere» 1. Analiză juridică

Ce spune textul: Bugault & Rémy susţin o recodificare profundă a dreptului (restaurarea preeminenţei dreptului civil), eliminarea anonimatului capitalurilor şi reglementarea proprietăţii economice.

Realitate legală actuală (context EU / internaţional): UE a introdus registre ale beneficiarilor efectivi şi directive AML care reduc, teoretic, anonimatul (4AMLD/5AMLD şi continuările lor). Există însă limite practice și juridice privind accesul public la aceste registre (CJEU/implementare naţională). EUR-Lex+1
Consecinţă: multe din reformele propuse sunt juridic posibile la nivel naţional (legislaţie anti-SPF, obligaţii de raportare, restricţii privind trusturi), dar la nivel european/regulator membrii UE trebuie să se coordoneze — iar în anumite domenii (monedă în zona euro, statutul BNR/ECB etc.) există constrângeri tratat-bazate care complică schimbările radicale. European Central Bank

2. Analiză economică (monedă, băncile şi creditul)

Teza autorilor: moneda trebuie să redevină instituţie publică; actualul sistem bancar „creează bani din nimic” iar acest lucru a permis capturarea politicului.
Contra-argumente tehnico-economice: control total al ofertei de monedă de către stat (sau transformarea băncii centrale în singurul emitent, „sovereign money”) reduce flexibilitatea sistemului de creditare (bănci nu vor mai crea credit „on demand”), implică riscuri de alocare politică a creditului, şi poate genera şocuri de lichiditate/transmisie. Experienţa politică directă: iniţiativa „Vollgeld” (Elveția, 2018) — propunere de «money-issuance by central bank only» — a fost respinsă masiv la referendum (≈76% contra). Aceasta arată dificultatea politică a reformei radicale a sistemului monetar. Wikipédia+1
Instrumente moderne alternative: proiectele de CBDC (digital euro) şi iniţiative private reglementate (stablecoins bancare) arată că transformarea infrastructurii plăţilor e în curs — dar ele nu înlocuiesc automat problema „controlului” emisiunii/creditului; pot, totuşi, să fie folosite ca trepte intermediare. ECB studiază un euro digital; decizia legislativă/implementare sunt în curs. European Central Bank+1

3. Analiză politică / geopolitică

Ce cer autorii: o „revoluţie” instituţională: întoarcerea suveranităţii politice, eliminarea influenţei instituţiilor financiare internaţionale şi recodificare juridică.
Fezabilitate politică: la nivel naţional unele măsuri (transparenţă, reguli fiscale, reîntoarcerea unor atribuţii prin parlament) sunt posibile, dar măsuri care intră în conflict cu tratatele internaţionale sau cu statutele băncilor centrale (zonă euro) sunt extrem de dificile — ar necesita renegocieri de tratate, ieşire din zone monetare sau mari coaliţii politice regionale. Statutul de independenţă al băncilor centrale (ex. ECB) e protejat în tratate; orice încercare de a anula independenţa se loveste de constrângeri juridice şi riscă reacţii ale pieţelor. European Central Bank+1

4. Analiză tehnică / operaţională

Implementarea reformelor monetare propuse presupune: instrumente contabile naţionale noi, sisteme de compensare şi lichidare redesenate, mecanisme de distribuire a creditului coordonate de stat, sisteme electronice (CBDC) şi garanţii de stabilitate financiară în tranziţie. Aceste transformări sunt costisitoare şi riscante dacă sunt făcute brusc (riscuri de retragere masivă de depozite, panici bancare). Documentul recunoaşte nevoia de reconstrucţie juridică şi de acţiune diplomatică la scară internaţională.

5. Analiză etică și socială

Propunerile urmăresc reducerea inegalităţii şi restabilirea legăturii dintre politică şi binele comun (argument social-etic puternic). Riscul etic apare însă la implementare: transformarea controlului monetar în monopol politic poate fi folosită abuziv (inflaţie politică, favoritism în alocarea creditului) dacă nu există contragreutăţi instituţionale solide şi transparenţă.

Fezabilitate şi aplicabilitate (clasificare practică) Grup A — Măsuri cu fezabilitate ridicată (implementabile relativ rapid la nivel naţional / european, cost-beneficiu favorabil):

Consolidarea registrelor de proprietate efectivă (beneficial ownership), cooperare fiscală, intensificarea implementării AML/CFT. (UE are deja directive şi mecanisme; completări și armonizări sunt posibile). EUR-Lex

Reîntărirea separării activelor de retail/fonduri deponenţi (ring-fencing) şi alte măsuri macro-prudenţiale (restricţii pe levier etc.). (Reglementări existente pot fi extinse; cost politic și tehnic moderat).

Grup B — Măsuri cu fezabilitate medie (posibile dar necesită reforme serioase/compromisuri politice):

Limitarea anonimatului la instrumente financiar-juridice internaţionale (trusturi, structuri off-shore) prin tratate bilaterale şi presiune diplomatică; extinderea schimbului automat de informaţii; creşterea sancţiunilor. Necesită coordonare internaţională.

EUR-Lex

Recalibrarea cadrului juridic al întreprinderii (introducerea conceptului de utilitate socială în dreptul societar). Posibil prin legislaţie naţională, dar impactul asupra investiţiilor şi lobby-ului privat este real.

Grup C — Măsuri cu fezabilitate scăzută (dificile politic, juridic, economic):

Abolirea imediată a băncilor centrale sau readucerea integrală a emisiunii monetare la stat într-un sistem monedă-suverană (model „Vollgeld”/sovereign money). Istoria recentă arată respingerea publică a unor astfel de reforme (Elveția 2018). În zona euro, schimbarea statutului ECB/tratatului este aproape imposibilă pe termen scurt. Wikipédia+1

Eliminarea completă a „proprietăţii economice” printr-o recodificare globală fără rezistenţă semnificativă din partea marilor corporaţii/bănci — realist doar pe termen lung şi cu presiune internaţională masivă.

Exemple istorice / dovezi practice

Bail-in în UE: cadrul european BRRD (Bank Recovery and Resolution Directive) introduce mecanismul bail-in — unde creditori (inclusiv, în anumite condiţii, deponenţi neasiguraţi) pot fi loviţi pentru recapitalizare; mecanismul a fost aplicat în criza cipriotă din 2013 şi rămâne parte a arhitecturii europene de rezoluţie. Aceasta confirmă că legi noi pot reconfigura redistribuirea riscurilor, dar şi că aplicarea lor are costuri sociale şi politice. Finance+1

Votul Swiss Vollgeld (2018): iniţiativa care cerea ca doar Banca Naţională să emită „bani” (să suprime creaţia monetară bancară) a fost respinsă (≈76% contra) — semn că transformările monetare radicale întâlnesc opoziţie publică chiar şi în state cu tradiţie direct-democratică. Wikipédia+1

Recomandări practice — paşi operaţionali, prioritizaţi

Audit juridic naţional: inventar complet al mecanismelor de anonimizare a capitalului (trusturi, companii offshore, regimuri fiscale). (Scop: identificarea lacunelor legislative imediate.)

Întărirea transparenţei: implementare coerentă a registrelor beneficiarilor efectivi, legi care să simplifice accesul autorităţilor şi, acolo unde e posibil, societăţii civile. (UE are deja instrumentele de bază; aplicarea e cheia). EUR-Lex

Reglementări bancare incrementaliste: ring-fencing, cerinţe de capital mai stricte pentru activităţi speculative, clarificarea statutului conturilor (protecţia depozitelor). Aceste măsuri reduc vulnerabilitatea populaţiei şi riscul de capturare.

Dialog instituţional european/internaţional: pentru schimbări mari (monedă, BIS, FMI), iniţierea unor coalitions-of-the-willing (grup de state) care să piloteze proiecte-pilot (ex. CBDC, sandbox pentru modele alternative de emisiune). ECB şi alte bănci centrale explorează CBDC; acest lucru poate fi o treaptă tehnică de experimentare. European Central Bank+1

Comunicare publică: explicare clară a diferenţei între „monedă ca instituţie” şi „suport material” (autori) pentru a evita reacţii de panică sau manipulare a opiniei publice.

Concluzie evaluativă (sintetizată)

Lucrarea este coerentă teoretic şi aduce filosofia/argumentele juridice şi istorice necesare unei critici radicale a dominaţiei financiare; autorii formulează soluţii ambiţioase, unele operaţionalizabile, altele utopice într-un termen scurt.
Măsurile care vizează transparenţa, reglementarea activităţilor bancare riscante şi întărirea guvernanţei publice sunt fezabile şi recomandabile imediat.
Măsurile care vizează revizuirea completă a regimului monetar (eliminarea creaţiei monetare bancare, dispariţia băncilor centrale ca instituţii) sunt teoretic posibile, dar politic şi juridic foarte greu de realizat în statele membre UE / zona euro fără transformări profunde (chestiuni tratat-bazate, opoziţie publică — vezi Elveţia). Wikipédia+1

Scris de asymetria on Sunday, September 28 @ 00:00:00 CEST (823 citiri)
Citeste mai mult... | Geopolitica | Scor: 0

Asymetria si Dan Culcer va recomanda

Enciclopedia României

Blogul ideologic. Titus Filipaș

Ioan Roșca
Contrarevoluția din România. O cercetare

Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

Revista Verso

Geovisite

Revista NordLitera

Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
Etimologii. Resurse lingvistice

Azi

Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

Societatea de maine

Daca nu acum, atunci cînd? Daca nu noi, atunci cine? S'inscrire a Societatea de maine Intrati in Societatea de maine Exercitiu colectiv de imaginatie sociala


Inscriere : fr.groups.yahoo.com Se dedica profesorului Mircea Zaciu

Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul priveşte pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga

Sondaje

Identificare

Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com

«Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
Page Generation: 1.84 Seconds