De obicei, regimurile dictatoriale așază între primele lor gesturi de autoritate epurarea culturii de elementele neconforme, de personalitățile cu opinii diferite, iar pentru aceasta recurg la metode precum dărâmarea de statui, rebotezarea unor străzi, interzicerea cărților și arderea lor în public. Procedeul este ademenitor chiar și pentru anumiți intelectuali democrați care nu acceptă decât teoretic pluralismul opiniilor. Din păcate, aceste gesturi se referă nu doar la prezent, ci și la trecut. Se duc adevărate războaie cu istoria. Iar astăzi, odată cu afirmarea neomarxiștilor, a „progresiștilor”, a adepților „culturii anulate/ anihilate” („Cancel culture”), a „treziților” („Woke”), actul negării unor personalități din trecut care au avut alte atitudini decât cele actuale este tot mai des întâlnit în unele cercuri extremiste. Astfel, au fost condamnați Aristotel (care afirmase că sclavul este „o unealtă vorbitoare”), Shakespeare (pentru „cultivarea violenței”, pentru viziunea sa în „Neguțătorul din Veneția” etc.), Cervantes (pentru că și-a însușit bunuri publice sau pentru că a admis comerțul cu sclavi), Cristofor Columb (pentru că a omorât indigeni în Cuba), mulți președinți americani (proprietari de sclavi și ucigași de amerindieni), de curând răposatul papă Benedict al XVI-lea (pentru aderarea la organizația tineretului hitlerist și pentru înrolarea în armata germană în Al Doilea Război Mondial). Nici Nelson Mandela nu a scăpat fiindcă, într-un interviu, l-a făcut pe Fidel Castro model întru respectarea drepturilor omului și pentru că a opinat pentru returnarea de către statul Israel către arabi a teritoriilor „anexate” (Cisiordania, Fâșia Gaza, Înălțimile Golan). Unii dintre cei menționați și mulți alții vor fi greșit, evident, alții au greșit doar în mințile unora dintre noi, ei exprimând, de fapt, puncte de vedere proprii ori concepții morale ale epocilor în care au trăit. „A greși este omenesc, dar a persevera în greșeală este drăcesc”. Însă chiar și greșelile unor mari creatori, ale unor mari personalități nu sunt întotdeauna motive pentru ca aceștia să sufere „damnatio memoriae”.

„Deciziunile” din anii 1946 și 1948 ale Curții de Apel București și, respectiv, ale Înaltei Curți de Casație, prin care Mircea Vulcănescu a fost condamnat la opt ani de temniță grea, au fost luate în baza unei legi de pedepsire a criminalilor de război. Procesul a fost unul colectiv și s-a desfășurat în temeiul „justiției populare” de inspirație stalinistă. Totul a decurs în condițiile aservirii complete a aparatului de justiție față de ocupantul sovietic și în prezența trupelor sovietice. În acei ani, toți intelectualii români care avuseseră poziții în aparatul de stat din perioada interbelică și din anii războiului mondial erau declarați „burghezi”, „fasciști”, „hitleriști”, „dușmani ai poporului”, „dușmani ai URSS” etc. Protagonistul nostru a fost acuzat de „militare pentru hitlerism “, de permiterea intrării armatelor germane în țară, de declararea și continuarea războiului contra URSS. Or, în niciuna dintre aceste situații (devenite capete de acuzare), Mircea Vulcănescu nu a avut putere de decizie ori responsabilitate. Prin urmare, condamnările pronunțate atunci, sub un regim sovietic, de „dictatură a proletariatului”, ar trebui considerate de plano nule și neavenite (anulate) și procedat de la caz la caz, printr-o reanalizare a fiecărui dosar în parte. În 2016, Curtea de Apel București nu a confirmat sentința de condamnare a lui Mircea Vulcănescu din 1948, acuzând „încălcarea principiilor de drept” și „lipsa de echitate a procedurilor” justiției în acei ani de după război.

Dar să reluăm faptele din epocă. Despre funcționarul public Mircea Vulcănescu știm cu precizie că n-a fost membru al niciunui partid politic. Mai știm, de asemenea, că Vulcănescu, din postura de director general al Vămilor, îl refuza în 1936 pe Nae Ionescu, filosoful, care-i cerea scutiri de taxe vamale pentru un automobil. Motivul refuzului era etica profesională. Din poziția de director al Datoriei Publice, Vulcănescu refuza să voteze în 1938 Constituția lui Carol al II-lea. Aceasta reintroducea pedeapsa cu moartea, un principiu respins de teologul și filosoful Mircea Vulcănescu. Drept urmare, în ziua votării Constituției, acesta l-a anunțat pe superiorul său, Ministrul de Finanțe Mircea Cancicov, că refuză să voteze noua Constituție. Simultan, și-a înaintat demisia din funcția de director al Datoriei Publice. Pentru că demisia a fost respinsă de Carol al II-lea, Mircea Vulcănescu a rămas în funcție. El a fost acuzat de antisemitism, pentru acte comise ca subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe în timpul guvernării Antonescu, un post pe care l-a acceptat cu greu, pentru că ar fi dorit să lupte pe front împotriva Uniunii Sovietice. E limpede că etica istorismului resemnării (formulată de el) și comportamentul exemplar de funcționar public a lui Mircea Vulcănescu de dinainte de 1941 nu pot exclude practicile pentru care este acuzat de antisemitism. Cu toate acestea, tocmai etica istorismului resemnării și tocmai comportamentul exemplar de funcționar public ale lui Mircea Vulcănescu de dinainte de 1941 reclamă o cercetare atentă a practicilor pentru care acesta este acuzat de antisemitism. Acest lucru este necesar pentru a se stabili clar responsabilitatea politică a funcționarului Mircea Vulcănescu. Ca teolog și filosof de marcă, Mircea Vulcănescu nu a fost antisemit. După cum notează Gabriel Andreescu în articolul său („Câtă ideologie, câtă cunoaștere în cazul Mircea Vulcănescu “?, în „Observatorul Cultural”, 21.07.2017), instanțele care s-au succedat nu au reușit să-i găsească nici o responsabilitate personală. „Din fericire, dosarele de la CNSAS ne oferă astăzi accesul la avatarurile acestui proces și putem face, astfel, aprecieri în completă cunoștință de cauză. După circa o jumătate de an de la începerea anchetei, la 19 septembrie 1946, Procurorul delegat la Curtea de Apel București a stabilit că nu există nimic care să confirme acuzele la adresa învinuitului”. Participarea lui Mircea Vulcănescu la ședințele Consiliilor de Miniștri, în calitate de subsecretar de stat, nu constituie o vinovăție, căci : „Nici declararea, nici continuarea războiului, nici politica generală a Guvernului și nici deportările nu se dovedesc a fi fost hotărâte de vreun Consiliu de Miniștri din cele la care învinuitul a participat “. Cu atât mai puțin poate fi incriminată intervenția lui Mircea Vulcănescu „în favoarea populației evreiești, ca aceasta să-și recapete dreptul de a-și desfășura […] activitatea profesională ce îi fusese răpită de legile rasiale anterioare”. În ce privește acuzațiile în chestiunile economice, „dimpotrivă, toate faptele sale au fost exact potrivnice celor sancționate de aceste texte, învinuitul apărând cu competență și îndârjire interesele românești ce-i fuseseră încredințate, împotriva oricăror încercări de aservire față de străini (Arhiva CNSAS, Alexandru Marcu și alții, DP 000232, vol. 15, ff. 253-255)”. În ciuda acestei hotărâri de închidere a cazului, deși nu a fost depus vreun recurs în timpul legal, Curtea de Apel București a reluat procesul. Mărturii în favoarea lui Mircea Vulcănescu au depus atunci o serie de personalități precum Dimitrie Gusti, Eugen Bălan, Vasile Băncilă, Eugen Cristescu, Henry H. Stahl. Acuzațiile aduse lui Mircea Vulcănescu în chestiunea evreiască sunt, în special, indirecte, adică țin de faptul că a girat, prin prezența sa, dar și prin declarații, o serie de decizii politice împotriva populației evreiești. În martie 1941, se pronunță în problema exproprierii bunurilor evreiești : comentează criteriile de identificare ca „evreu” ; emite opinii în cazul măsurilor de „românizare a economiei” ; se implică prin declarații în privința taxelor pe care evreii trebuiau să le plătească în locul serviciului militar. Ceea ce trebui observat este că toate aceste chestiuni nu sunt decizii luate de către funcționarul public Mircea Vulcănescu, ci doar intervenții, mai degrabă tehnice, în chestiuni decise dincolo de competența sa explicită. Mircea Vulcănescu s-a pronunțat în urma unor decizii deja luate și pe care nu le putea bloca, sau a dus la îndeplinire aceste decizii. Rămâne chestiunea girării prin prezență, cu toate nuanțele care decurg de aici, și a îndeplinirii acestor măsuri, în calitatea pe care o avea în Ministerul Economiei. 

Jean Ancel, unul dintre istoricii Holocaustului românesc, acuzator, de altfel, la adresa activității celui aflat în atenția în guvernul Antonescu, notează : „Trebuie spus că Vulcănescu nu a fost în niciun fel antisemit “.

Mircea Vulcănescu este considerat filosoful și economistul Școlii Sociologice de la București, fiind ancorat profund în peisajul filosofic european. Are contribuții esențiale în „dimensiunea românească a existenței”, cu formule noi precum „personalismul teofanic”, „calapoadele de gând”, „ispitele active”, „reacțiunile tipice” ale comunității culturale românești. S-a raportat mereu la „metafizica creștină”, a studiat filosofia morală engleză din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, etica lui Kant, filosofia lui Freud. Ecourile creației sale s-au resimțit în cadrul filosofic european. Merită subliniată contribuția lui Mircea Vulcănescu la creionarea unui model etic pe care l-a denumit „istorismul resemnării”. În esență, era vorba despre un model valoric și comportamental adresat tinerilor, în special acelora din generația sa. Istorismul resemnării presupunea hotărârea tinerilor „de a asculta chemarea vremii, renunțând la ei înșiși și la autorealizarea lor, dacă trebuie, pentru a fi cu adevărat folositori altora”. În mare, aceasta a fost filosofia de viață a lui Vulcănescu. Adică un ascetism intramundan de respirație ortodoxă, care ar fi putut schimba din interior, grație exemplului personal și excepțional, practicile patrimoniale din statele periferiale întemeiate de politicieni și de rubedeniile acestora. Monahismul administrativ imaginat de Vulcănescu contrasta puternic cu ascetismul intramundan al lui Max Weber, eficient în statele metropolitane întemeiate de militari. Istorismul resemnării era complet diferit de „activismul disperării”, etica majorității tinerilor din perioada interbelică, după cum aprecia Vulcănescu. Aceștia căutau credințele la modă, spiritul de turmă și un șef căruia să i se supună orbește. Etica istorismului resemnării, căutarea originalității, respingerea ideologiilor timpului și, nu în ultimul rând, individualismul implicat de această etică sunt tot atâtea ingrediente care i-ar fi putut spori reziliența filosofului Mircea Vulcănescu față de antisemitismul vremii. 

În concluzie, Mircea Vulcănescu este o personalitate marcantă a culturii românești din secolul al XX-lea.

Mircea Vulcănescu a trăit și acționat într-o societate discriminatorie, în cadrul căreia s-a practicat în mod categoric antisemitismul. Filosoful s-a înscris în angrenajul acestei societăți și a participat indirect, a fost martor la luarea unor decizii odioase, condamnate de istorie. Dar nu ne alegem noi epocile în care trăim. Mircea Vulcănescu nu a luat în mod nemijlocit, din proprie inițiativă, decizii care să se poată înscrie în ceea ce justiția numește „infracțiuni de genocid contra umanității” și „crime de război”. Nu a fost condamnat vreodată de „Tribunalul Poporului” și nici nu a primit stigmatul de „criminal de război”. Personalitatea aflată în atenție nu a făcut parte din vreo organizație de tip fascist sau legionar. În consecință, Mircea Vulcănescu rămâne o figură luminoasă a patrimoniului culturii românești, iar numele său nu se cuvine să fie supus niciunei cenzuri. 

Notă : Pentru referințe, surse bibliografice și arhive, a se vedea „Fapte, mituri și controverse în cazul Mircea Vulcănescu”, în „Observator Cultural”, Nr. 1139, 14-20 decembrie 2022, pp. 18-19 (Interviu cu dl Ionuț Butoi, realizat de Valentin Ajder). Vezi și Ionuț Butoi, „Mircea Vulcănescu după 23 august 1944 : o dare de seamă”, publicat în volumul colectiv „Condamnare, marginalizare și supraviețuire în regimul comunist. Școala gustiană după 23 august 1944”, coordonat de Zoltán Rostás și apărut la Cartier (2021), precum și documentele procesului din 1948 de la CNSAS, editate de Dora Mezdrea și apărute la Eikon („Nae Ionescu și discipolii săi în Arhivele Securității”, volumul al V-lea : Mircea Vulcănescu, 2013). A se vedea și jurnalul Mărgăritei-Ioana Vulcănescu, „Pagini de jurnal. 1946-1948”, apărut recent tot la Editura Eikon (2022). 

Am primit recent un mesaj din care am înțeles că o autoritate a statului român este chemată imperios să pregătească o decizie administrativă prin care să încadreze activitatea a două personalități, Radu Gyr și Octavian Goga, la „infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război”, sau să sancționeze faptul că aceste persoane „au făcut parte din conducerea organizațiilor fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe” și să nu accepte ca ele să dea „nume de străzi, bulevarde, scuaruri, piețe, parcuri sau alte locuri publice”. Deocamdată, autoritatea somată ne cere „opinia” despre posibilitatea încadrării celor două „personalități” în prevederile unei legi adoptate recent de Parlamentul României, încadrare care să interzică folosirea numelor celor două „persoane” în spațiul public.

Aici este vorba despre doi mari scriitori români și nu de „persoane”. Radu Gyr a fost, într-adevăr și un propagandist legionar și un demnitar legionar, condamnat „sub trei dictaturi” (regală, antonesciană și comunistă) pentru faptele sale. Dar a fost, pentru posteritate, un mare poet, dramaturg, eseist și ziarist. El și-a ispășit pedepsele de fiecare dată, chiar dacă ultima doar parțial, fiindcă a acceptat colaborarea cu poliția secretă comunistă (Securitatea). În apărarea sa, acuzatul Radu (Demetrescu) Gyr nu a negat existența faptelor ce i se imputau, nici nu a arătat vreun element justificativ, dar a susținut, cerând indulgentă Tribunalului, că a fost un om cinstit în activitatea sa, care a fost rezultatul convingerilor sale. A recunoscut că aceste convingeri s-au dovedit până la urmă greșite. A invocat și dese atitudini personale pe linia democratică, evidențiind o manifestare a acestor atitudini prin crearea teatrului evreiesc „Barașeum” la București (Teatrul „Barașeum” a fost unul dintre puținele teatre evreiești care au reușit să funcționeze în perioada Holocaustului în Europa, păstrând viu spiritul culturii, al dramaturgiei evreiești pentru public și pentru artiștii înșiși). A mai invocat autoritatea lucrului judecat, ca fiind condamnat pentru activitatea sa legionară, ca și pentru cântecele sale, pentru care a suferit pedepse administrative prin internarea în lagăr. Radu Gyr a făcut pușcărie în vreo 4-5 etape. Prin anii 1955-1958 a avut o fereastră de libertate. Era perioada în care statul comunist se afirma puternic și mai avea un singur salt – colectivizarea țăranilor – pentru a integra deplin întreaga suflare românească în regimul de dictatură. Însă, în preajma colectivizării, trebuiau luate măsuri de intimidare și prevedere, iar Radu Gyr a fost o primă victimă. Și de data asta, crima lui erau tot versurile lui. Ele deveniseră o forță socială, și asta îi supăra pe stăpânii absoluți. Astfel că, pentru poezia sa „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”, socotită „manifest legionar anticomunist” (și pentru alte vini de opinie, reluate), a fost condamnat la moarte. Dar Radu Gyr a fost absolvit pentru sentința pronunțată de regimul comunist în 1959, cea prin care fusese condamnat la moarte pentru că promovase și trimisese scrieri legionare în țară și în străinătate. Pentru acea sentință nedreaptă, instanța a considerat, în 2011, că urmașii lui Radu Gyr pot primi 20 000 de euro drept despăgubiri. Poetul a făcut, fără doar și poate, propagandă legionară și a avut atitudini antisemite, dar nu a fost condamnat de „Tribunalul Poporului” drept criminal de război. Sigur, după 1945, toate tribunalele erau „ale poporului”, cu justiție dictată de călăii sovietici și oricine care fusese în vreo funcție înainte de 1944 putea să fie socotit „dușman al poporului”. Atunci au fost condamnați mulți dintre făuritorii României Întregite, fapt pentru care nicio minte normală nu va fi de acord că acele sentințe ar fi fost drepte. Poezia amintită („Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”) nu are în ea nimic xenofob și nimic șovin: „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!/ nu pentru-o lopată de rumenă pâine,/ nu pentru pătule, nu pentru pogoane,/ ci pentru văzduhul tău liber de mâine,/ ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Pentru sângele neamului tău curs prin șanțuri,/ pentru cântecul tău țintuit în piroane,/ pentru lacrima soarelui tău pus în lanțuri,/ ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Nu pentru mânia scrâșnită-n măsele,/ ci ca să aduni chiuind pe tăpșane/ o claie de zări și-o căciulă de stele,/ ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Așa, ca să bei libertatea din ciuturi/ și-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane/ și zarzării ei peste tine să-i scuturi,/ ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Și ca să pui tot sărutul fierbinte/ pe praguri, pe prispe, pe uși, pe icoane,/ pe toate ce slobode-ți ies înainte/, ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Ridică-te, Gheorghe, pe lanțuri, pe funii!/ Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!/ Și sus, spre lumina din urmă-a furtunii,/ ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”. Poezia este pur și simplu un îndemn contra tendinței de înrobire comunistă, stalinistă, bolșevică a poporului român. Să ne amintim că atunci când a scris Radu Gyr poezia, țara era înțesată de trupe trimise de la Moscova. Trupele au plecat în 1958, dar propagandiștii sovietici și ciracii lor au rămas și i-au despuiat pe români de bunurile lor, mai ales de pământul lor. Mii de țărani și de intelectuali români au fost bătuți, închiși și strămutați în Bărăgan ori la Canal, ca să simtă „binefacerile” regimului comunist. Oare cei care s-au opus comunismului, indiferent de păcatele lor din tinerețe, nu merită niciun fel de recunoaștere post mortem? Nu neapărat iertare, ci înțelegere și acceptare a sacrificiului lor. Octavian Goga (1881-1938) nu a trăit, din fericire, sub comunism, fiindcă altminteri ar fi murit pe la Sighet ori pe la Canal. El este considerat un poeta vates, un bard care a cântat toată pătimirea românilor din Transilvania, care a scris versuri patriotice de o simțire autentică românească și care a pregătit astfel Marea Unire. A suferit, ca român considerat minoritar, de pe urma regimului asupritor austro-ungar. După unirea din 1918, a ocupat diferite funcții de demnitate publică. A fost invitat ca profesor la Universitatea „Regele Ferdinand I” din Cluj și a devenit membru de onoare al Academiei Române. În anii 1920, Goga a fost partizanul democrației parlamentare, însă după 1930 vederile sale se schimbă radical, el simpatizând cu fascismul italian și cu nazismul german. Prim-ministrul Goga (a condus guvernul 44 de zile!) a dus o politică pronazistă intenționând să se alieze și să adopte politica Axei și a dus o politică antisemită, prin care a negat drepturile populației evreiești, inclusiv cetățenia română a unei părți a evreilor români. Octavian Goga nu a fost condamnat niciodată în timpul vieții, dar a fost aspru criticat și respins de regimul comunist, cu opera marginalizată și scoasă din manuale. Nu a suferit nicio condamnare juridică vreodată, spre deosebire de Radu Gyr. În luna și jumătate cât a guvernat, nu a apucat să ia măsuri radicale, de viață și de moarte și nici nu cred că le-ar fi luat. Eu nu am văzut condamnări la moarte semnate de Radu Gyr sau de Octavian Goga, dar aceasta se poate să fie o lipsă de documentare a mea. Nu sunt specialist în istorie contemporană. Firește, există și condamnări la moarte indirecte, spirituale și este păcat că s-a întâmplat așa. Dar omenirea este plină de astfel de rele, pe care le deplângem și le condamnăm, dar fără să distrugem memoria marilor creatori.

Socrate a fost condamnat în anul 399 î. Hr. la pedeapsa cu moartea prin otrăvire, fiind obligat să bea un amestec mortal de cucută (o plantă toxică). A fost acuzat, după cum scrie Platon, de necredință în zeii cetății (impietate) și de coruperea tinerilor prin învățăturile sale. Aceasta a fost o condamnare pentru idei, pentru convingeri, pentru opinii. Este primul delict de opinie celebru, pentru care, acum aproape două milenii și jumătate, s-a aplicat pedeapsa capitală. Toată omenirea democrată a veștejit această condamnare, iar Socrate este considerat azi unul dintre cei mai mari filosofi ai lumii. Regimurile care aplică legile retroactiv sau care conțin prevederi care sancționează vini din trecut sunt regimuri nedemocratice. Eu înțeleg foarte bine să se pedepsească încălcări de legi ale oamenilor care trăiesc în momentul emiterii acelor legi. Dacă, în statul român, Constituția condamnă propaganda de extremă dreaptă și pe cea de extremă stângă, dacă sunt interzise în România organizații care propagă idei de extremă dreaptă sau de extremă stângă este foarte bine, dar aceste interdicții trebuie să se răsfrângă asupra oamenilor care trăiesc acum. Cei care au trăit în trecut nu au avut, poate, astfel de interdicții, iar dacă le-au avut, au plătit atunci. De ce să plătească din nou acum? Între legea juridică și legea morală sunt mari deosebiri. Opinia publică nu judecă precum juriștii și nu dă sentințe ca ei, ci constată și acceptă binele și respinge răul. Iar istoricul nu condamnă, ci explică. Crimele reale – adică luările de vieți omenești – nu se pot prescrie, dar ideile? Cine suntem noi să judecăm ideile și să condamnăm oamenii pentru ideile lor? Dacă Paulescu a lăsat o descoperire medicală deosebită, dacă Radu Gyr a scris o poezie bună, dacă Octavian Goga a îndemnat la egalitatea românilor cu ungurii și sașii din Ardeal, cine suntem noi să repudiem în întregime aceste personalități? Oare să fi devenit noi, generația noastră, Parlamentul nostru, magistrații noștri, judecătorii oamenilor care au trăit în trecut? Să ne arogăm atribute de Dumnezei?

De ce să nu repudiem ceea ce a fost rău – și există rău în fiecare om – și să acceptăm ceea ce a fost bine? Firește că există oameni malefici și regimuri politice condamnabile (aproape) în întregimea lor, dar de cele mai multe ori oamenii, chiar și personalitățile au părți bune și părți rele. De ce să respingem oamenii în bloc? Lucrul acesta, al acceptării binelui și al iertării (atunci când nu s-au produs fapte capitale), l-am învățat în tinerețe de la academicianul român-evreu Nicolae Cajal. Acest om, de o generozitate rară și de o căldură sufletească ca un balsam, m-a învățat să caut în fiecare om și în fiecare realitate (entitate) de-acum sau de demult mai întâi partea bună, să nu obturez niciodată partea bună. Răul este, firește, de condamnat, dar, câteodată, de ignorat. Crede cineva că dacă elevii sau tinerii ascultă sau citesc poezii de Octavian Goga și de Radu Gyr devin ei rasiști sau antisemiți? Ar fi o copilărie și o utopie să credem așa ceva. Vă rog să recitiți „Casa noastră” sau „Dăscălița” de Octavian Goga și nu veți găsi decât bună cuviință, iubire, nostalgie, durere, înălțare, chemare spre bine. Oare este bine să aruncăm odată cu apa și pruncul din copaie, după vorba cea înțeleaptă a românului? De ce să nu veștejim răul și să păstrăm binele? Dacă ștergem total memoria oamenilor, rezultatul va fi tabula rasa și ne vom dezumaniza cu toții. Moștenirea culturală a omenirii, inclusiv a românilor, trebuie păstrată dincolo de greșelile creatorilor, de politica lor, de răul pe care – cu voie ori fără voie, cu pedepse ori fără pedepse – l-au făcut. Numai așa se tezaurizează un patrimoniu. Dar revin: greșelile nu trebuie ascunse, ci arătate și cunoscute, dar nu fetișizate, nu transformate în motive de interdicție a operelor valabile.

Ce să facem de-acum înainte? Cui ar folosi să căutăm de câte ori i-au jignit, de-a lungul istoriei, cu vorba și cu fapta, anumiți etnici evrei pe români sau pe anumiți români? Să căutăm în spațiul public și cultural din Israel, în universul cultural ebraic cine și de câte ori a folosit cuvântul „goim”/„goimi” cu sens peiorativ față de străini? Să ne uităm iarăși la Talmud și să scoatem din context citate cu mesaje aparent xenofobe, fiindcă nu este greu de făcut așa ceva și mulți o fac? Și cum mai nimeni nu verifică să pot prelua aceste mesaje mincinoase din mijloacele de difuzare în masă. Sau să cercetăm ce au zis, au scris sau au făcut Iorga, Vaida-Voevod, Gheorghe Brătianu, Noica, Cioran, Eliade și să pândim la ei idei neconforme? Am găsit astfel de exemple și nu m-am revoltat, nici nu am reclamat pe nimeni. A greși este omenesc. Personalitățile au un facies al lor, au o dominantă pozitivă care a fost preluată de opinia publică și pentru aceea au rămas în istorie, nu pentru greșelile lor. Am căutat în Pușkin, Petőfi, Sevcenko, Eminescu, Shakespeare și alții și am descoperit o grămadă de versuri xenofobe (pentru gustul nostru de azi). Ce facem cu ele și cu ei? Interzicem versurile și pe ei îi scoatem din epoca lor și îi judecăm ca odinioară – „cu mânie proletară” – după legile epocii noastre? Ce greșeală enormă am face! Impulsul există și a existat de-a lungul timpului. El aparține dictaturilor, regimurilor totalitare. Acestea fac indexuri ale cărților interzise și ale autorilor prohibiți, acestea pun autori și cărți la „secret”, acestea distrug statui, busturi, schimbă nume de străzi, purifică programe școlare. Ce câștigăm dacă interzicem nume de străzi, dacă ardem cărți și dacă dărâmăm statui, decât „sicrie” în plus în cadrul culturii românești? Nu demult, am revăzut fresca interbelică a lui Costin Petrescu, din cadrul Colegiului Academic „Florian Ștefănescu-Goangă” al Universității clujene, intitulată „Prin cultură la libertate”. Acolo, între multe figuri memorabile, precum Petru Maior, Andrei Șaguna sau George Coșbuc, se află și chipul lui Octavian Goga, „poetul pătimirii noastre”. Logica strâmbă de-acum a unora ne-ar îndemna să martelăm chipul poetului, să-l scoatem din spațiul academic și public, să-l blamăm cu mânie. Asta să urmeze? De asta are nevoie societatea noastră? Atrag atenția că, după ocuparea samavolnică a jumătății de nord a Transilvaniei, în 1940, de către fasciștii unguri ai lui Horthy Miklós, toată fresca lui Costin Petrescu, cu toate chipurile personalităților culturii românești ardelene, a fost bătută cu ciocanul și tencuită. Dar atunci era un regim de dictatură. Între timp, fresca a fost restaurată, cu greu. Oare să ne întoarcem de unde am plecat?

Mă întreb la acest stadiu a ajuns democrația noastră? Ca să facem o societate mai bună, permisivă, tolerantă și dreaptă nu trebuie să recurgem la metode inchizitoriale. Pe timpul Inchiziției, cu cât se condamnau mai multe „vrăjitoare” în piața publică, cu atât apăreau mai mulți delatori care demascau „vrăjitoare”. De ce să exhibăm mereu în societate relele de altădată? Sigur, istoricii spun că o facem ca să nu uităm și ca să nu repetăm răul. Este adevărat, dar în toate e nevoie de un echilibru. „De la sublim până la ridicol nu este decât un pas”. Tot repetând relele și tot condamnând răul, s-ar putea să trezim (să retrezim) gustul pentru rău, adică să dobândim un rezultat contrar nevoii de bine public.

Dar cine îi condamnă pe atacatorii românilor? Și românii, nu numai vecinii sau conlocuitorii lor au fost atacați de-a lungul timpului. Nu vă pot reproduce aici – și nici nu are rost să o fac – cum au fost jigniți românii de anumiți autori străini de-a lungul timpului, ce campanii de distrugere a lor s-au purtat sau cum au fost condamnați și chiar uciși numai pentru că erau români. Ce-ar fi să ne apucăm să-i luăm pe toți înjurătorii românilor și să le interzicem numele în spațiul public de azi din România și, mai ales, din Transilvania? Sunt scriitori, istorici, oameni politici marcanți ai maghiarilor și ai Ungariei care au dus propagandă contra românilor și care au luat măsuri contra românilor, uneori contra românilor și evreilor la un loc. Unii dintre ei fac parte din istoria literaturii maghiare. Cui ar mai folosi azi să cerem interzicerea numelor lor? În secolul al XIX-lea, când se construia statul național unitar român, unii români au avut atitudini pe care le numim azi xenofobe și antisemite, atitudini care, în unele cazuri, s-au radicalizat după 1918. De ce s-a întâmplat acest lucru? Pentru că majoritatea lor trăiseră, sub stăpâniri străine, o istorie întreagă de discriminări, de asupriri, de ură, de dispreț, de înjosiri. Ei fuseseră crescuți cu mentalitate de slugi, de servitori ai unor stăpâni nemiloși, sub imperii și regate străine. Ideologia revoluționară a secolului al XIX-lea, i-a învățat pe greci, pe polonezi, pe cehi, pe slovaci, pe croați, pe bulgari, pe sârbi, pe lituanieni, pe letoni, pe estonieni etc. că fiecare națiune merită să trăiască liberă în statul său propriu. Adică să fie pe lume un stat numit Grecia pentru greci, unul numit Polonia pentru polonezi, altul Cehia pentru cehi, altul Slovacia pentru slovaci și așa mai departe. De ce să fi făcut românii excepție de la această gândire și de la această evoluție. În mintea majorității oamenilor de atunci, România se construia ca să fie a românilor, fiindcă destul timp românii fuseseră nedoriții altora, ca supuși. Când cadrul generator al mentalității de servitori se transformă prea repede, se nasc și reacții dure: sclavul devenit brusc stăpân se răzbună, mai ales dacă legea, morala și opinia publică îl ajută. Atunci, majorității grecilor, polonezilor, lituanienilor, românilor etc. li se părea normal să se întâmple așa, ca o victorie a dreptății. Nu ar trebui să ne mirăm, din moment că astăzi liderii unor mișcări pretind răzbunare care să dureze tot atâta timp cât a durat asuprirea strămoșilor lor. Judecarea acelor oameni după legile de azi și după morala recentă, adică după realități apărute cu mult după moartea lor, este o greșeală. De câte ori s-a întâmplat acest lucru în istorie a fost o biruință a răului. Răzbunarea împinsă la extrem generează perpetuarea și chiar eternizarea răzbunării.

Interzicerea numelor unor oameni din trecut care au greșit, dar au lăsat și o moștenire culturală (în cazul de față, literară) valoroasă, apreciată ca atare de criticii și istoricii literari, este o eroare. Noi nu ne certăm cu trecutul, pe care, oricum nu-l putem schimba. Datoria noastră este să ferim omenirea de erori astăzi, să împiedicăm și chiar să pedepsim rasismul, xenofobia, șovinismul, antisemitismul, ura contra romilor etc. Asta da! Suntem obligați să facem acest lucru, dacă dorim să asigurăm un viitor copiilor și nepoților noștri. Suntem obligați să condamnăm și toate relele din trecut, suntem datori să-i menținem mereu condamnați pe criminali și pe instigatorii direcți la crime, dar nu pe oamenii care s-au căit (cum a făcut Radu Gyr) și nici pe cei care au construit România (cum a făcut Octavian Goga). Cui folosește epurarea literaturii române și universale de valori? De ce să-i pedepsim noi pe Radu Gyr și Octavian Goga din nou (după ce i-au pedepsit alții și mai ales comuniștii) când ei au trecut demult în altă lume? Cine suntem noi să fim judecători ai unor personalități care nu se mai pot apăra? Epurările acestea nu preamăresc spiritul de dreptate universală, ci incită la continuarea sau la trezirea urii. Nu cred că avem nevoie de așa ceva într-o societate pe care o vrem dreaptă, echitabilă, înțeleaptă. Vinile lui Radu Gyr și Octavian Goga sunt reale, le-au constatat și condamnat contemporanii și, mai ales, urmașii lor, dar, în esență, în cazul lor, creația literară a subsumat greșelile. Ei au rămas în memoria colectivă – cu precădere Octavian Goga – drept personalități, ei fac parte din istoria culturii românești și trebuie păstrați ca atare. Oricine dorește se poate informa ușor despre viața lor, despre atitudinile lor și despre creația lor. Dar noi nu suntem nici zbiri, nici cenzori și nici inchizitori. Consider că poezia lor a însuflețit viața românilor și nu a jignit sentimentele altora. În cazul lui Goga, faptul este sigur. Dacă creația lui Radu Gyr a avut și conotații antisemite, acea parte a poeziilor respective poate să fie ocolită azi. Dar nu interzisă. Nimic din ceea ce este omenesc nu poate să ne fie străin (Homo sum, nihil humani a me alienum puto), fiindcă avem discernământ și putem decide singuri ceea ce este bine și ceea ce este rău. Nu înțeleg de ce se consideră că oamenii care au greșit trebuie condamnați pe vecie, de ce se crede că oamenii nu se pot îndrepta, că nu-și pot schimba convingerile, că nu se pot căi pentru anumite fapte din viața lor. Nu înțeleg de ce urmașii trebuie să tragă ponoase de pe urma înaintașilor, de ce trebuie ei – a doua, a treia, a patra generație – să-și ceară scuze, să se plece, să se jeneze. Nu înțeleg de ce părțile bune din viața unor oameni care au greșit nu se cuvin recuperate, cunoscute, apreciate. De ce să se piardă anumite opere valoroase pentru că viețile autorilor lor (părți din acele vieți) au fost condamnabile, nu au fost imaculate? Nu demult, pomenitul savant Nicolae Cajal le-a spus unor critici ai săi că Nicolae Paulescu (cu articole antisemite foarte grave, de-a dreptul virulente) este prețuit la Academia Română pentru cercetarea sa medicală, pentru descoperirea pancreinei (numele dat de el insulinei), că viața sa împreună cu activitatea politică rămân să fie cercetate separat. Firește că activitatea sa politică, legată clar de fascism și antisemitism, trebuie condamnată, dar cercetările sale, chiar dacă unii le chestionează, merită cunoscute, analizate, comparate, criticate, discutate. Într-o societate democratică, cuvântul este liber, iar delictul de opinie nu există.

Noi, românii, am avut merele talent de a ne condamna și ucide eroii făuritori ai României Întregite. Este chiar jenant să luăm lista marilor constructori ai edificiului național și să vedem că ea corespunde în mare măsură cu condamnații pedepsiți de regimul comunist de la Canal și cu morții din închisorile comuniste ale anilor 1950. Ce facem azi? Nu alta, decât că îi condamnăm din nou, ca într-o nouă eră comunistă, pe cei care au făcut bine țării și românilor. Răul lor – atât cât este – nu le poate fura binele. Greșelile nu pot anihila faptele bune. Doar regimurile totalitare au dus pedepsele până în pânzele albe.

Cred sincer că nu vrajba, condamnările și interdicțiile personalităților din trecut pot asigura armonia și pacea socială, ci înțelegerea, clemența și iertarea. Legile trebuie date pentru prezent și viitor și ele trebuie să aibă putere asupra faptelor petrecute din momentul adoptării lor înainte, spre viitor și nu efect retroactiv. Dacă se vor interzice nume de străzi, de scuaruri, de alei, dacă se vor sparge busturi și statui, lumea se va întreba de ce și se va îndrepta spre ideile pe care promotorii acestor fapte le incriminează. Tinerii vor începe să studieze biografiile celor interziși, dar și ideologiile la care ei au aderat la un moment dat, care erau în vogă în timpul vieții acestora. Și nu ar fi de mirare, ca unii, sub impulsul „corectitudinii politice”, al neomarxismului (promotor al dictaturii), „progresismului”, al anulării culturii și istoriei, al „trezirii”, să se lase ademeniți. Mai ales că discernământul și judecata limpede s-au redus foarte mult la tinerii care sunt robii digitalizării, care nu mai au cultura generală și istorică necesară comparației și dreptei concluzii, care nu mai au în memorie bagajul înțelepciunii și care aderă la ideea de tabula rasa. Ei, animați ca mai toți tinerii și de teribilism, devin victime sigure ale noii propagande. Oare de asta avem nevoie, de propagarea fascismului, nazismului și antisemitismului? Nu ar fi mai cuminte să condamnăm răul și să acceptăm binele? Până recent, susțineam și eu că omenirea contemporană este guvernată de rațiune și spirit de echilibru și că forța dreptului înlocuise dreptul forței. Anumite întâmplări din ultimul timp îmi arată că m-am înșelat, că cel mai tare decide în detrimentul celui mai slab, așa cum a fost aproape mereu în istorie. Dar se poate să mă înșel și să se petreacă minuni de bine și de dreptate, de adevăr și de iubire sub ochii noștri.

Dacă încalc vreo lege prin aceste opinii ale mele, atunci îmi aștept judecarea și condamnarea.

Traducere în limba română. Versiunea franceză a apărut în Asymetria  la 6 aprilir 2026.

Dan Culcer – Pentru o definiție a SOCIOGRAMEI 

Ea reprezintă structura invizibilă a unei comunități sau a unui câmp simbolic, și nu doar conținutul manifest al mesajelor. 

sociograma devine o arhitectură a puterii discursive și a legitimității simbolice. 

• explică modul în care circulă sensul, autoritatea, cenzura sau legitimitatea. 

• modul în care discursul devine ideologic.

 

• narativă (punerea în scenă a pozițiilor într-un text analitic). 

• explică reflexele de auto-legiferare și de autocenzură (Czesław Miłosz, Culcer). Astfel, sociograma este un detector de hegemonie. 

nu măsoară simpatii, ci accesul la sens și la putere. 

Sociograma transformă analiza discursului de la nivel semantic la nivel politic, revelând mecanismele de putere, de cenzură și de ideologie care determină ce poate fi spus și cine are dreptul să o spună. 

Teza de doctorat a lui Dan Culcer (2013), publicată sub titlul Cenzură și ideologie în comunismul real, Editura Argonaut, 2015, constituie o aplicare a conceptului de sociogramă la fenomenele culturale, literare, ideologice și politice din România în perioada 1945–1989. Alte aplicații sunt posibile și necesare. 

Conceptul de sociogramă este deosebit de fertil pentru analiza culturii române, deoarece aceasta a fost marcată de discontinuități istorice, regimuri de control ideologic și reconfigurări rapide ale elitelor simbolice. 

1. Sociograma literaturii române în perioada comunistă (1945–1989) 

În acest context, sociograma poate cartografia:

Exemplu: diferența dintre autorii canonizați oficial și cei marginalizați (precum Paul Goma) poate fi explicată sociogramatic, nu doar estetic.

2. Sociograma revistelor culturale post-1989 

După căderea regimului comunist, câteva revistele au devenit noduri centrale ale discursului:

Nu doar ce se spune contează, ci cine are dreptul să definească realitatea publică. 

De exemplu, prezența dominantă a lui Mihai Eminescu nu este doar estetică, ci și sociogramatică: el ocupă poziția centrală în câmpul simbolic. 

5. Sociograma diasporei intelectuale Intelectuali români din exil (precum Emil Cioran sau Mircea Eliade) pot fi integrați într-o sociogramă care arată:

Sociograma devine aici un instrument crucial pentru înțelegerea democratizării aparente vs. noilor forme de hegemonie algoritmică.

Concluzie extinsă Aplicată culturii române, sociograma permite trecerea:

Ea oferă un instrument riguros pentru a înțelege nu doar ce este cultura română, ci cum funcționează ea ca sistem de putere, legitimare și excludere. 

Urgența cere analize sociogramatice pentru a stabili argumentat natura abuzivă a unor legi, natura și sursele privilegiilor acordate slugarnic unor minorității excresiv (sic!) de active, descrierea naturii, modului de expresie publică și a eficienței pragmatice a reacțiilor de protest și de respingere socială a excesului de putere a unor grupuri etno-sociale minoritare care dirijează etc.

Dan CULCER Sociograme 

Mitologia unui vagabond. Între revoluție și dezvrăjire 

Textul lui Stelian Tănase despre viața lui Panait Istrati se citește ca o biografie care și-a depășit condiția documentară și a devenit, aproape pe nesimțite, un roman social de mare amplitudine. Istoria nu este aici un fundal inert, ci o substanță vie, infiltrată în fiecare gest, în fiecare reacție a personajului. Istrati nu este doar reconstituit, ci explicat ca produs al unei lumi tensionate, aflate într-o modernizare brutală, inegală, adesea violentă. Debutul cărții are forța unei fresce. Brăila sfârșitului de secol XIX nu apare ca un simplu decor biografic, ci ca un organism complex, contradictoriu, un adevărat „port Babilon”, unde se întâlnesc imperii, limbi, negustori, sărăcie și prosperitate. Orașul trăiește din comerț și din amestec, din circulație și din dezechilibru. Cosmopolitismul nu este o eleganță culturală, ci o realitate brută: greaca, turca, idișul, franceza coexistă în același spațiu, dar fără să se armonizeze. Sub această diversitate, Tănase surprinde o stratificare dură, aproape fără punți: o burghezie prosperă, sigură pe sine, și o lume de mahala, insalubră, instabilă, expusă epidemiilor și precarității. Din această tensiune socială se naște tipologia umană care îl va defini pe Istrati. Vagabondul, marginalul, rebelul nu sunt figuri pitorești sau exotice, ci expresii directe ale unei realități sociale constrângătoare. Personajele lui Istrati, atât de vii și de memorabile în proza sa, nu vin dintr-o imaginație exuberantă, ci dintr-un contact nemijlocit cu această lume fragmentată, unde supraviețuirea însăși este o formă de improvizație. Biografia lui Istrati, așa cum o citește Tănase, nu poate fi desprinsă de această matrice. Statutul de „copil din flori”, absența tatălui, ambiguitatea identitară nu sunt doar accidente intime, ci factori structurali. Ele produc o instabilitate profundă, o nevoie continuă de substitut — de autoritate, de apartenență, de sens. Căutarea figurii paterne se transformă, mai târziu, în adeziuni intense, aproape febrile, la oameni sau idei. Nimic nu este moderat la Istrati: nici atașamentul, nici ruptura. Această mobilitate interioară se traduce și în plan social printr-un refuz al fixării. Istrati nu reușește — sau nu acceptă — să se stabilizeze într-o meserie, într-un statut, într-un loc. El aparține acelei categorii emergente a modernității periferice: proletarul dezrădăcinat, suspendat între rural și urban, între tradiție și promisiunea unei lumi noi care întârzie să se împlinească. În acest context, întâlnirea cu socialismul capătă o semnificație care depășește politica. Pentru Istrati, socialismul nu este o doctrină, ci o revelație. El îi oferă exact ceea ce biografia i-a refuzat: sentimentul unei fraternități, promisiunea unei dreptăți universale, ideea că suferința celor umili poate avea un sens. 

Tănase surprinde foarte bine această dimensiune aproape religioasă a adeziunii: socialismul funcționează ca o „credință de substituție”, ca un Dumnezeu laic al celor abandonați. Participarea la greve, la mitinguri, apropierea de lideri socialiști nu sunt, în acest sens, simple episoade de militantism, ci etape ale unei convertiri. Momentul mitingului din 1905, pe care Istrati îl va rememora ca pe un „botez revoluționar”, marchează intrarea lui într-o comunitate simbolică mai largă, unde se simte, pentru prima dată, recunoscut. Dar tocmai aici intervine prima fisură. Privirea lui Tănase este lipsită de iluzii: mișcarea socialistă românească apare ca un spațiu fragmentat, penetrat de poliție, dominat de rivalități și compromisuri. Istrati, care intrase în această lume cu o așteptare aproape mistică, începe să perceapă disonanțele. Ipocrizia, oportunismul, jocurile de culise nu îi scapă. Dezamăgirea nu este încă totală, dar germenii ei sunt deja prezenți. În același timp, experiențele acestor ani îl proiectează dincolo de cadrul local. Ecourile revoluției ruse din 1905, solidaritatea cu marinarii de pe Potemkin, contactul cu lideri conectați la rețele internaționale deschid perspectiva unei lumi politice mult mai vaste. 

Tănase sugerează discret că aici se pregătește episodul decisiv al biografiei lui Istrati: intrarea în orbita comunismului internațional și, mai târziu, ruptura de acesta. Fascinația pentru revoluție este deja prezentă, chiar dacă forma ei definitivă va apărea abia în anii următori. Din punct de vedere literar, această perioadă explică și specificul operei lui Istrati. El nu este un scriitor al observației detașate, ci al experienței trăite până la capăt. Totul în scrisul lui poartă amprenta unei vieți în mișcare: autobiografismul, geografia existențială care gravitează în jurul Mediteranei, oralitatea vibrantă. Vagabondajul nu este doar o condiție socială, ci și o formă de expresie. Pe măsură ce înaintează în această lume a ideilor și a angajamentelor, Istrati dezvoltă însă o suspiciune care îl va însoți toată viața: neîncrederea în structurile organizate. Refuzul de a se supune disciplinei de partid, sensibilitatea la dogmatism, capacitatea de a detecta corupția și infiltrarea polițienească îl plasează într-o poziție ambiguă. Este prezent, implicat, dar nu complet integrat. Această distanță, aparent minoră, va deveni decisivă mai târziu, când va refuza să accepte logica infailibilității ideologice. În ansamblu, cartea lui Tănase nu propune doar portretul unui scriitor, ci radiografia unei societăți în criză de transformare. Panait Istrati apare ca expresia vie a acestei crize: un produs al marginalității, dar și un martor acut al promisiunilor și eșecurilor modernității. În el se întâlnesc, într-o formă tensionată, experiența directă a suferinței sociale și tentația marilor ideologii salvatoare. De aici și importanța lui: nu doar ca autor al Levantului, ci ca figură emblematică pentru înțelegerea relației dintre viață, idee și deziluzie în secolul XX.

Cartea lui Stelian Tănase își găsește adevărata cheie abia atunci când Panait Istrati iese din cadrul local și intră în circuitul ideologic internațional. Până la acest punct, avem povestea recognoscibilă a unui marginal genial, produs al unei lumi portuare violente și amestecate; din acest punct înainte însă, biografia se transformă într-un experiment politic trăit pe viu. Istrati nu ajunge la comunism pe cale livrescă, doctrinară, ci printr-o succesiune de fidelități afective. Socialismul fusese pentru el o „religie” a dreptății, un substitut al familiei și al autorității pierdute. În această logică trebuie înțeleasă și apropierea de Uniunea Sovietică: nu ca opțiune ideologică rece, ci ca promisiune de comunitate absolută. Este, în fond, aceeași nevoie care îl împinsese spre cercurile socialiste din București — doar că acum scena este mondială. 

Tănase reconstituie cu finețe acest moment de fascinație. Istrati intră în relație cu mediile comuniste occidentale, frecventează figuri importante ale stângii, iar consacrarea lui literară (cu sprijinul lui Romain Rolland) îi oferă acces la un statut nou: nu mai este vagabondul din port, ci martor acreditat al revoluției. Această mutație este esențială. Ea introduce o fisură: omul care trăise autentic marginalitatea ajunge să fie invitat să legitimeze o ideologie care pretinde că a abolit-o. Aici intervine Kominternul — nu ca instituție abstractă, ci ca rețea de influență, de control și de seducție. În logica Internaționalei Comuniste, Istrati era un instrument ideal: scriitor de origine proletară, cu experiență de viață dură, capabil să vorbească Occidentului într-un limbaj viu, credibil. Tănase sugerează, fără a forța demonstrația, că această captare simbolică este una dintre marile capcane ale epocii. Intelectualii occidentali erau seduși de idee; Istrati era sedus de experiență — ceea ce îl face, paradoxal, mai vulnerabil și, în cele din urmă, mai periculos pentru sistem. Călătoria în URSS devine momentul decisiv. Nu este o simplă vizită, ci o confruntare între două realități: utopia interiorizată și practica politică efectivă. Istrati vede direct ceea ce alții preferau să ignore sau să justifice: represiunea, sărăcia, minciuna instituționalizată, mecanismele de control. Spre deosebire de mulți contemporani, nu are filtrul ideologic care să-i amortizeze percepția. El vine dintr-o lume în care nedreptatea era brutală, dar transparentă; în URSS descoperă o nedreptate care se proclamă dreptate. Ruptura nu este instantanee, ci dureroasă, aproape organică. Tănase surprinde foarte bine această dezagregare a credinței. Istrati nu devine brusc anticomunist; el trece printr-o fază de nedumerire, apoi de revoltă morală. Ceea ce îl scandalizează nu este doar violența, ci mai ales ipocrizia — exact acea ipocrizie pe care o detectase deja în mediile socialiste românești, dar la o scară incomparabil mai mare. Momentul public al rupturii, odată cu textele critice despre URSS, îl transformă într-un paria. Reacția Kominternului și a intelectualilor de stânga este violentă: campanii de discreditare, acuzații de trădare, marginalizare. Tănase reconstruiește acest episod ca pe un proces simbolic, în care Istrati este judecat pentru delictul suprem: acela de a fi văzut și de a fi spus. 

În ansamblu, cartea lui Tănase nu propune doar portretul unui scriitor, ci radiografia unei societăți în criză de transformare. Panait Istrati apare ca expresia vie a acestei crize: un produs al marginalității, dar și un martor acut al promisiunilor și eșecurilor modernității. În el se întâlnesc, într-o formă tensionată, experiența directă a suferinței sociale și tentația marilor ideologii salvatoare. De aici și importanța lui: nu doar ca autor al Levantului, ci ca figură emblematică pentru înțelegerea relației dintre viață, idee și deziluzie în secolul XX.Aici cartea capătă o dimensiune politică majoră. Nu mai este vorba doar despre destinul unui scriitor, ci despre mecanismul prin care o ideologie totalizantă își elimină martorii incomozi. Istrati devine un caz exemplar: nu poate fi respins ca burghez reacționar, pentru că biografia lui contrazice această etichetă; tocmai de aceea trebuie discreditat moral, redus la statutul de „deviant”. Finalul biografiei are o tonalitate sumbră, dar nu lipsită de demnitate. Istrati rămâne fidel unui principiu simplu și radical: adevărul trăit prevalează asupra adevărului ideologic. Într-o epocă în care mulți intelectuali aleg să nu vadă, el refuză să nu spună. Această poziție îl izolează, dar îi conferă o statură aparte — nu doar literară, ci și morală. În lectura lui Tănase, Panait Istrati nu este nici erou, nici victimă în sens simplu. Este mai degrabă un organism sensibil la fals, incapabil să se adapteze la minciuna sistemică. De aici și tragismul său: nu poate trăi nici în lumea veche, care l-a marginalizat, nici în lumea nouă, care l-a instrumentalizat și apoi l-a respins. 

Cartea funcționează ca o meditație asupra relației dintre experiență și ideologie. Ea sugerează că marile sisteme politice ale secolului XX au fost, în esență, incapabile să integreze indivizi care nu renunță la propria lor experiență concretă. Istrati devine astfel nu doar un scriitor al Mediteranei, ci un martor incomod al secolului ideologiilor — unul dintre puținii care au trecut prin fascinație, adeziune și dezvrăjire fără să-și piardă complet luciditatea. Cazul lui Panait Istrati capătă adevărata lui reliefare abia în comparație cu ceilalți „dezertori” ai comunismului, pentru că el nu aparține aceleiași genealogii intelectuale. De fapt, aici stă și cheia reacției disproporționat de dure împotriva lui: Istrati nu putea fi încadrat. La o primă vedere, ar părea apropiat de un Arthur Koestler sau de André Gide: toți trei trec prin fascinația sovietică și ajung la o ruptură publică. Dar diferența este structurală. Koestler este un intelectual format în interiorul aparatului ideologic. Experiența lui este aceea a militantului disciplinat care descoperă, din interior, mecanismele terorii și ale minciunii. Ruptura lui produce o operă teoretică și ficțională (precum Darkness at Noon) care explică sistemul. El devine, în Războiul Rece, un actor al frontului cultural occidental, integrat într-o rețea de reviste și instituții (inclusiv cele precum Encounter), unde critica comunismului este deja parte a unui nou dispozitiv ideologic. Gide este altceva: un moralist al culturii franceze, un spirit deja consacrat, care vizitează URSS cu un capital simbolic imens. Deziluzia lui (Retour de l’URSS) este mai degrabă o dezamăgire a estetului și a moralistului, nu o tragedie existențială. El critică, dar nu se prăbușește. Poziția lui este protejată de prestigiu și de autonomia câmpului literar occidental. Istrati, în schimb, nu are nici aparatul conceptual al lui Koestler, nici armura culturală a lui Gide. El vine din experiență brută. Nu „analizează” comunismul, ci îl simte ca pe o trădare personală. De aceea, reacția lui este mai directă, mai violentă moral și mai greu de recuperat într-un discurs coerent ideologic. Tocmai această lipsă de „filtru” îl face periculos. După 1945, lucrurile se complică prin apariția unui nou câmp: cel al războiului cultural. Reviste precum Preuves sau Encounter — susținute discret de Central Intelligence Agency — creează un spațiu în care foștii comuniști devin instrumente ale contra-propagandei occidentale. Koestler se integrează relativ natural în acest mecanism. Critica lui este recuperată și reorientată. Istrati nu a avut această „a doua viață”. El moare prea devreme și, mai ales, nu este recuperabil. Nu poate fi transformat în ideolog anticomunist profesionist. Critica lui nu este sistematică, ci incandescentă, etică, aproape naivă în radicalitatea ei. În acest sens, el rămâne în afara ambelor blocuri: nu mai aparține nici stângii revoluționare, dar nu devine nici instrument al Occidentului. De aici și violența reacției împotriva lui. În anii ’30, Kominternul nu putea tolera o asemenea figură.

Spre deosebire de Gide, care putea fi tratat ca un „burghez rătăcit”, Istrati era proletarul autentic care denunță revoluția. Legitimitatea lui era incomodă. El nu putea fi redus la o etichetă simplă fără eforturi masive de discreditare. Dacă ne mutăm în zona opusă — a activismului total — apare figura lui Willi Münzenberg. 

Münzenberg este arhitectul propagandei comuniste internaționale, maestru al rețelelor culturale, al „fronturilor populare”, al manipulării simbolice. El reprezintă exact ceea ce Istrati nu poate fi: un strateg al ideologiei. În logica lui Münzenberg, intelectuali precum Gide sau mai târziu Sartre sunt resurse, nu conștiințe autonome. Interesant este că și Münzenberg sfârșește prin a se rupe de stalinism, dar ruptura lui are altă natură: este una de aparat, nu de sensibilitate. El înțelege mecanismul pentru că l-a construit. Istrati îl respinge pentru că îl resimte ca nedreptate. 

În ceea ce privește marile figuri ale colaboraționismului intelectual cu comunismul — Jean-Paul Sartre, Simone de Beauvoir, Louis Aragon, György Lukács, Roger Garaudy — situația este și mai revelatoare. Aceștia nu sunt seduși de comunism din lipsă de alternativă existențială, ci din opțiune teoretică și politică. Ei aleg, în mod conștient, să ignore sau să justifice crimele regimului în numele unei teleologii istorice. Sartre, de pildă, ajunge la celebra poziție conform căreia nu trebuie „descurajată speranța” proletariatului prin dezvăluirea adevărului despre URSS. Este exact opusul lui Istrati. Diferența este radicală:
– Istrati pleacă de la suferința concretă și judecă ideologia;
– acești intelectuali pleacă de la ideologie și judecă (sau suspendă) realitatea. Disidențele lor târzii — mai ales după 1956 (Budapesta) sau 1968 (Praga) — sunt reale, dar vin după decenii de complicitate. 

Lukács se repliază, Garaudy rupe târziu, Sartre oscilează. În toate aceste cazuri, ruptura este mediată teoretic, negociată, uneori ambiguă. Istrati nu negociază. El nu are răbdarea dialecticii și nici interesul pentru strategie. Tocmai de aceea este atât de izolat. 

Dacă ar fi să formulăm diferența în termeni mai duri:
Koestler este un dezertor care devine combatant în altă tabără;
Gide este un dezamăgit care rămâne în câmpul culturii;
Sartre și ceilalți sunt credincioși care își amână îndoiala;
Istrati este un credincios care nu suportă minciuna nici măcar o clipă. 

Această intoleranță la fals explică și violența reacției împotriva lui. El nu putea fi nici recuperat, nici neutralizat elegant. Trebuia compromis. În lectura lui Tănase, rezultă astfel o figură singulară: nu un teoretician, nu un strateg, nu un oportunist, ci un martor radical al experienței, imposibil de integrat în mașinăriile ideologice ale secolului XX. Tocmai această imposibilitate îl face atât de incomod — și, retrospectiv, atât de important. Ideea de „naivitate morală” devine, în cazul lui Panait Istrati, nu o limită, ci un instrument de cunoaștere — poate chiar unul superior sofisticării intelectuale. Tocmai această „naivitate” explică de ce el vede mai repede, mai direct și mai ireversibil decât spirite infinit mai cultivate. În mod obișnuit, naivitatea este asociată cu lipsa de experiență sau de rafinament. La Istrati, însă, paradoxul este că ea coexistă cu o experiență de viață extremă. Nu este naivitatea ignoranței, ci a refuzului de a complica moral ceea ce este evident. El nu are mecanismele de protecție ale intelectualului: nu știe — și nu vrea — să justifice răul prin concepte. Aici apare ruptura fundamentală față de un Jean-Paul Sartre sau de un György Lukács. Intelectualul rafinat operează cu medieri: istoria, dialectica, necesitatea, viitorul. Răul prezent poate fi suspendat în numele unui bine viitor. Această capacitate de suspendare este, în fond, o formă de inteligență — dar și de orbire voluntară. Istrati nu poate face acest pas. Pentru el, suferința nu este un moment într-o schemă, ci un fapt intolerabil. „Naivitatea” lui constă în refuzul de a accepta că un copil flămând, un muncitor umilit sau un deținut politic pot fi justificați printr-un viitor luminos. El nu gândește în termeni de totalitate, ci de întâlnire concretă cu nedreptatea. Această poziție produce o inversare interesantă: intelectualii sofisticați „înțeleg” mai mult, dar văd mai puțin; Istrati „înțelege” mai puțin teoretic, dar vede mai mult moral. De aici viteza reacției lui. În Uniunea Sovietică, unde alții au nevoie de ani pentru a formula dubii (sau nu le formulează niciodată), Istrati reacționează aproape imediat. Nu pentru că ar avea informații mai bune, ci pentru că nu are filtre justificative. 

Comparativ, André Gide vede și el, dar ezită, formulează, nuanțează, își temperează verdictul. Arthur Koestler ajunge la o critică profundă, dar după o perioadă de interiorizare ideologică. Istrati, în schimb, reacționează ca un organism viu la o toxină: imediat și fără compromis. Această „naivitate morală” are și o dimensiune biografică profundă. Venind dintr-o lume în care nedreptatea era directă — foamea, bătaia, exploatarea — el a învățat să recunoască răul fără ambiguitate. În Brăila, nu exista ideologia care să-l acopere. În URSS, descoperă ceva mai grav: răul care pretinde că este bine. Aceasta este, probabil, experiența care îl revoltă cel mai mult. În contrast, un Louis Aragon sau o Simone de Beauvoir pot accepta această disonanță pentru că au interiorizat ideea că adevărul este istoric, mediat, construit. Pentru ei, realitatea poate fi reinterpretată. Pentru Istrati, realitatea este imediată și definitivă. Dar această forță critică are un preț. Naivitatea morală nu construiește sisteme, nu oferă alternative politice coerente. Ea distruge iluzii, dar nu le poate înlocui. De aceea, Istrati rămâne izolat. Nu devine lider de școală, nu creează o doctrină. Este un martor, nu un teoretician. Și totuși, tocmai această limită îi conferă autenticitate. Într-un secol dominat de mari construcții ideologice, el reprezintă o formă rară de rezistență: reflexul etic elementar, care nu acceptă să fie sofisticat până la anulare. 

Se poate spune că Istrati aparține unei tradiții subterane, în care „naivitatea” este o virtute epistemică. Nu este departe, în acest sens, de anumite figuri literare sau morale care refuză complicația: cel care spune „nu” pentru că vede, nu pentru că a demonstrat. În ultimă instanță, această naivitate este inseparabilă de adevărul lui. Intelectualii rafinați pot avea dreptate în analiză; Istrati are dreptate în reacție. Iar în momentele de criză istorică, reacția poate fi mai decisivă decât analiza. De aceea, el vede mai repede. Nu pentru că știe mai mult, ci pentru că acceptă mai puțin. 

Dan CULCER 

Elancourt, France

13 aprilie 2026

DAN CULCER SOCIOGRAMA ASYMETRIEI

 

Nu reluăm un titlu. Nu continuăm o tradiție. Nu restaurăm o formă.
Dacă există o filiație, ea este una neliniștită, tensionată, contradictorie. Între simetrie și asimetrie nu există reconciliere, ci o fisură fertilă. În această fisură ne instalăm. Revista Asymetria nu este un spațiu al textelor, ci un câmp al relațiilor dintre ele. Nu ne interesează doar ceea ce se spune, ci cine poate spune, în ce condiții, cu ce consecințe și cu ce drept. Nu ne interesează doar discursul, ci arhitectura invizibilă care îl face posibil. 

Această arhitectură — pe care o numim sociogramă — nu este o schemă fixă, nici o hartă liniștită. Este o rețea tensionată de poziții, de alianțe instabile, de opoziții active și de legitimități contestate. În interiorul ei, fiecare text este mai mult decât el însuși: este un act de poziționare, o cerere de recunoaștere, o tentativă de a ocupa un loc în câmpul simbolic. Nu credem în neutralitatea discursului. Orice enunț este deja prins într-o rețea de putere, fie că o recunoaște sau nu. A spune înseamnă a intra într-o ordine — sau a o contesta. A publica înseamnă a legitima — sau a destabiliza. De aceea, Asymetria nu propune un canon, nici măcar unul negativ. 

Nu înlocuim o ierarhie cu alta. Nu substituim centrul, ci îl deplasăm continuu. Nu căutăm echilibrul, ci diferența. Nu urmărim armonia, ci tensiunea. Asymetria nu este o imperfecțiune. Este condiția vieții.
Simetria promite ordine și produce închidere. Asymetria introduce dezechilibrul necesar oricărei deveniri. În spațiile perfect proporționate se nasc utopiile reci și, adesea, închisorile lor. În spațiile disproporționate apare mișcarea. Revista noastră își asumă această disproporție. Vom publica texte care nu se confirmă reciproc, ci se contrazic. Vom aduce împreună voci care nu împart același limbaj, aceeași morală sau aceeași lume. Nu pentru a le împăca, ci pentru a le face vizibile în tensiunea lor. Nu ne temem de conflict. 

Conflictul este forma minimă a adevărului într-un câmp plural. Nu excludem nici discursurile pe care le detestăm. Le includem tocmai pentru că există și pentru că acționează. A ignora violența simbolică nu o anulează, ci o protejează. A ignora propaganda nu o slăbește, ci o lasă să lucreze nestingherită. În Asymetria, aceste discursuri nu sunt validate, ci expuse. Nu sunt acceptate, ci aduse în lumină, acolo unde își pot arăta mecanismele. Dar deschiderea nu este absența selecției.
Nu totul este egal. Nu orice intervenție produce același efect în câmp. Vom interveni selectiv, vom răspunde atunci când considerăm că o tensiune merită amplificată, că o linie de forță trebuie urmărită, că o ruptură trebuie făcută vizibilă. Această selecție nu este o cenzură, ci o formă de responsabilitate. Sociograma pe care o construim nu este o imagine a lumii, ci o practică.
Nu descriem doar relațiile dintre discursuri, ci le producem. 

Nu cartografiem doar puterea, ci o redistribuim. Fiecare text publicat modifică rețeaua. Fiecare voce introdusă schimbă echilibrul. Internetul nu este pentru noi doar un suport, ci o condiție.
El permite întâlnirea improbabilă, scurtcircuitul între spații care nu comunicau, apariția unor vecinătăți imposibile. În acest spațiu, centrul nu mai este stabil, iar periferia nu mai este fixă. Oricine poate deveni nod. 

Orice discurs poate deveni ax. Dar această libertate este înșelătoare dacă nu este înțeleasă.
 Rețelele nu sunt egalitare. Vizibilitatea nu este distribuită uniform. Puterea circulă, dar nu dispare. 

Tocmai de aceea, sociograma trebuie citită, nu doar traversată. Asymetria își asumă această lectură. Nu promitem claritate. Nu promitem liniște.
 Promitem doar că nu vom simplifica ceea ce este complex și nu vom armoniza ceea ce este ireconciliabil. Între ordine și haos există o zonă instabilă în care sensul se produce.
Acolo vrem să rămânem. Nu pentru a construi o nouă simetrie.
Ci pentru a învăța să locuim în asymetrie. 

25 martie 2026 

S’il existe une filiation, elle est inquiète, tendue, contradictoire. Entre symétrie et asymétrie, il n’y a pas de réconciliation, mais une fissure fertile. C’est dans cette fissure que nous nous installons. La revue Asymetria n’est pas un espace de textes, mais un champ de relations entre eux. Ce qui nous intéresse n’est pas seulement ce qui se dit, mais qui peut dire, dans quelles conditions, avec quelles conséquences et avec quel droit. Ce qui nous intéresse n’est pas uniquement le discours, mais l’architecture invisible qui le rend possible. Cette architecture — que nous appelons sociogramme — n’est ni un schéma fixe, ni une carte paisible. C’est un réseau tendu de positions, d’alliances instables, d’oppositions actives et de légitimités contestées. En son sein, chaque texte est plus que lui-même : il est un acte de positionnement, une demande de reconnaissance, une tentative d’occuper une place dans le champ symbolique. Nous ne croyons pas à la neutralité du discours. Tout énoncé est déjà pris dans un réseau de pouvoir, qu’il le reconnaisse ou non. Dire, c’est entrer dans un ordre — ou le contester. Publier, c’est légitimer — ou déstabiliser. C’est pourquoi Asymetria ne propose pas de canon, pas même un canon négatif. 

Nous ne remplaçons pas une hiérarchie par une autre. Nous ne substituons pas le centre : nous le déplaçons continuellement. Nous ne cherchons pas l’équilibre, mais la différence. Nous ne poursuivons pas l’harmonie, mais la tension. L’asymétrie n’est pas une imperfection. Elle est la condition de la vie.

La symétrie promet l’ordre et produit la clôture. L’asymétrie introduit le déséquilibre nécessaire à tout devenir. Dans les espaces parfaitement proportionnés naissent les utopies froides et, souvent, leurs prisons. Dans les espaces disproportionnés apparaît le mouvement. Notre revue assume cette disproportion. Nous publierons des textes qui ne se confirment pas mutuellement, mais se contredisent. Nous réunirons des voix qui ne partagent ni le même langage, ni la même morale, ni le même monde. Non pour les réconcilier, mais pour les rendre visibles dans leur tension. Nous ne craignons pas le conflit. 

Le conflit est la forme minimale de la vérité dans un champ pluriel. Nous n’excluons pas non plus les discours que nous détestons. Nous les incluons précisément parce qu’ils existent et agissent. Ignorer la violence symbolique ne l’annule pas, mais la protège. Ignorer la propagande ne l’affaiblit pas, mais la laisse opérer sans entrave. Dans Asymetria, ces discours ne sont pas validés, mais exposés. Ils ne sont pas acceptés, mais mis en lumière, là où ils peuvent révéler leurs mécanismes. Mais l’ouverture n’est pas l’absence de sélection.

Mais pour apprendre à habiter l’asymétrie. 

25 mars 2026

Dan CULCER. Pour une définition de la SOCIOGRAMME

SOCIOGRAMME — définition théorique 

Le sociogramme est un instrument analytique et un modèle conceptuel utilisé pour cartographier les relations, les positions, les flux d’influence et les mécanismes de légitimation au sein d’un système communicatif (institutionnel, discursif, culturel ou épistémique).

il ne mesure pas des sympathies, mais l’accès au sens et au pouvoir. 7. Forme finale — définition concise Le sociogramme est un instrument analytique interdisciplinaire qui cartographie la structure invisible d’une communauté discursive, en visualisant les acteurs, les relations, les hiérarchies et les flux de légitimité par lesquels un message se produit, circule et s’institue. Le sociogramme transforme l’analyse du discours du niveau sémantique au niveau politique, en révélant les mécanismes de pouvoir, de censure et d’idéologie qui déterminent ce qui peut être dit et qui a le droit de le dire. 

La thèse de doctorat de Dan Culcer (2013), publiée sous le titre Censure et idéologie dans le communisme réel, Éditions Argonaut, 2015, constitue une application du concept de SOCIOGRAMME aux phénomènes culturels, littéraires, idéologiques et politiques en Roumanie durant la période 1945–1989. D'autres applications sont possibles et nécessaires.

 A.E. BACONSKY, LA CENTENAR 

Încă un mit de circulație în urbea clujeană, de „o obediență fără echivoc” în primele cărți (cum nota Petru Poantă), „reformistul” A.E. Baconsky a marcat o epocă, numele său fiind legat de destinul unei reviste: Steaua (inițial, Almanahul literar, unde va fi angajat în 1950). Explorând arhiva CNSAS, Ioana Diaconescu repunea în discuție „cazul” A.E. Baconsky, notând, cu temei, că poetul, văzut ca „element dușmănos”, a fost supus unei prigoane „în crescendo” (Diaconescu 2019 : 123). Doar că, incomod chiar și în „vremuri proletare”, cu „ifose moderniste” (sancționate, în 1947, de M.R. Paraschivescu și Ovid S. Crohmălniceanu), A.E. Baconsky oferă, cercetat integral, etapizat, un „contrast radical dintre extremele carierei sale poetice” (Pop 2018 : 71), clătinând legenda exemplarității morale (Grigurcu 1999 : 16). Și Constantin Cubleșan, ușor intrigat, vorbea despre un destin scriitoricesc ciudat, chiar straniu, pe ruta avangardă-proletcult-intimism-reflexivitate angoasată, de fior tragic (Cubleșan 2019 : 40). 

E drept, deschiderea Stelei, prin aerisirea limbajului poetic, i se datorează; dar el – sublinia Gh. Grigurcu – pare mai important prin „globalitatea” personalității (prozator, eseist, traducător, conducător de revistă), fără a uita penibilele versuri propagandistice, dar și gestul șocant de a-și repudia propria creație1*), ca „primă disidență publică” (Anghel 2014 : 162). Anecdotice, facile, maniheiste, de abundentă versificare pedestră, inteligibilă, rescriind textul ideologic (Perian 2017 : 131), acele producții vădeau „simplificare didactică” și „eficiență mnemonică”, încercând să împace, sub semnul urgenței, un regim prozodic cu noile sarcini propagandistice, depersonalizând discursul. Cum Partidul, ne asigură Gh. Perian, avea „un scenariu pentru Cluj”, orașul urmând a fi „curățat” de cerchiști (Perian 2017 : 140), cel cunoscut încă din studenție, citit „prin ziare ori prin cărți”, simpatizat de oamenii Puterii va fi instalat la cârma revistei, în pofida „atracțiilor neortodoxe”. 

Figură aristocrat-macedonskiană în decor comunist, poet cultivat, orgolios-teatral, solemn-prețios, translând estetismul, în anii ultimi, în zona fastuozității crepusculare, ca profet sumbru, A.E. Baconsky a trecut prin spectaculoase metamorfoze și a anticipat, „în unele privințe”, (constatase N. Manolescu) valul șaizecist. Într-adevăr, o distanță „cosmică” separă turbulența agitatorică și zelul proletcultist de gratuitatea estetă, filtrată livresc și atmosfera halucinant-terifiantă din Cadavre în vid (1969), de pildă; sau din romanul postum Biserica neagră, veritabilă contrautopie politică, tipărit abia în 1990, cunoscând, însă, o ediție germană (1976), după ce fusese cules în revista vest-berlineză Kontinent și difuzat la Europa liberă. În plus, șeful Stelei, prin năbădăioasa revistă clujeană, înviorase climatul literar. El a consacrat revista, scria ferm Adrian Popescu, „fixându-i specificul și traiectoria” (v. România literară, nr. 41/2014). Pusă la colț, deseori admonestată pentru evazionism, „detașare”, „slabele ecouri din freamătul vieții noastre literare”, mizând, însă, pe „surogate scoase din vânzare”, „potrivnica” grupare chiar înfăptuia, insidios, desigur, „o revoluție coperniciană”, cum suna reproșul lui M. Beniuc, un „general” al literaturii din epocă (gratulat ca atare, alături de Z. Stancu și Petru Dumitriu, de un Ion Istrati, în Gazeta literară, nr. 10/1958). Într-o vreme în care și P. Dumitriu anunța ferm că „trebuie isprăvit cu modernismul”. 

E cel puțin curioasă relația lui Baconsky cu Petru Dumitriu, despre care se știu puține lucruri „mai adânci” (Culcer 2015 : 294). Confruntat cu poezia occidentală, călătorind, traducând masiv, respingând rebuturile realismului socialist, Baconsky, trăind „nababic”, era un veritabil ambasador cultural. Celălalt nabab, Petru Dumitriu, publicase în Steaua fragmente din Biografiile contemporane, dar îl considera „mândru pe gratis”. Ipoteza lui Dan Culcer, semnalând similarități / complicități de destin, merită discutată. Foarte mobilul A.E. Baconsky, voiajând repetat, nu i-a urmat pilda, contemplând – probabil – „eșecul” autoexilării (Culcer 2015 : 295). Deși moartea (accidentală, la cutremurul din 1977) nu ne îngăduie să bănuim ce s-ar fi întâmplat în cariera lui (osbtrucționată). Totuși, în pofida prefacerilor pe care, în timp, le-a cunoscut scrisul lui A.E. Baconsky, poetul rămâne un nedreptățit. 

Despre Nicolae Labiș (1935-1956) s-a scris enorm și poetul-adolescent, plecat din ținutul Fălticenilor, ivit într-o epocă de ferocitate dogmatică, sub presiunea interdicțiilor, impunând – printr-o critică „procuratorială” – realismul socialist ca metodă (unică!), atrage încă. Izbucnirile sale imagistice, de mare prospețime, sfidând carcasa dogmei, acel copleșitor ilustrativism tematic al versificatorilor vremii, aliniați, „capturați”, monitorizați etc. sub cupola ideologicului, n-au fost scutite de aspre mustrări, vădind însă insurgență structurală și o salvatoare încredere de sine. 

Paradoxal, Labiș era considerat – de către directorul Școlii de Literatură – „un rătăcit”, vehiculând idei dușmănoase, trecut pe „lista neagră” întocmită de Gogu Rădulescu, supravegheat, supus perchezițiilor, hărțuit, acuzat de snobism și evazionism prin gura unor confrați oportuniști și invidioși. Până la a deveni, în 1956, „aproape un scriitor interzis” (cf. Ion Băieșu), într-o perioadă neagră, bântuită de suspiciuni, pe care Labiș însuși o considera „treapta limpezirii”. Limpezirile i-au fost, însă, fatale. În același timp, prin circulația restrictivă a operei, deși de o „neverosimilă fecunditate”, constatase poetul-prieten Gh. Tomozei, a fost văzut și fixat în manuale drept „scriitor exemplar” al comunismului românesc. Deși ultimul Labiș, ca poet-proletar (cum se considera), trăind „din puterea gândului” a fost un om liber, talentat și instruit, declamându-și insurgența în poeme aspre, dilematice, transfigurând temele obligatorii, stereotipurile propagandistice și lozincile coclite ale zilei, sensibil la întrebările care, într-un „ev aprins”, „cad despletite”, vădind o angajare problematizantă. Și o precoce „luciditate ardentă” (Pop 2018 : 103). Antologat, recuperat sau desfigurat prin aranjamente editoriale (post-festum), în funcție de capriciile cenzoriale, Labiș, lungă vreme, n-a putut fi urmărit în precipitatul său proces evolutiv, devoalând o „conștiință fracturată” (Negrici 2019 : 171). 

Cercetând producția editorială a deceniului șase, vegheată, se știe, de „minus-estetica dogmatismului”, Laurențiu Ulici ajungea la concluzia că pomenitul interval, propunând câteva romane de vârf, „n-a fost chiar atât de potrivnic literaturii adevărate”. Dar acele, puține, titluri din bibliografia epică, salvând onoarea literară a perioadei, erau sufocate de abundenta maculatură propagandistică. Încercând să afle, deslușind paradoxul, „câteva motivații”, criticul ajungea la concluzia că, dacă până la volumul labișian Primele iubiri, promoția ’50 nu oferise nicio carte de poezie recuperabilă, explicația ar sta în diferența de atitudine a cenzurii. Poezia, scria ferm Ulici (și avea, negreșit, dreptate) căpătase, în ochii diriguitorilor, un rol propagandistic direct, dobândind, în beneficiul prozei, „o modificare de regn”. Reținând, selectiv, doar acele titluri rezistente axiologic, propunem, de fapt, o imagine neadevărată a literaturii epocii, uitând că malaxorul ideologic („cloșca dogmatică”) își cerea tributul sub o triplă etichetă: maniheism, schematism, idilism. În acel vitreg context, incomodul Labiș, în maturizare accelerată, făcea o figură aparte. 

Cu puțin înainte de a ne părăsi, Marin Ioniță ne-a dăruit o a doua ediție, revăzută și adăugită, a cărții sale despre „fabrica de scriitori” (Kiseleff 10: fabrica de scriitori, 2018), acolo unde ucenicise în două reprize / înregimentări, stând aproape doi ani (1952-1954) în preajma lui Labiș; fără a-i fi fost prieten, preciza, și fără a absolvi de fapt faimoasa școală, „o scufie cu zorzoane”, ctitorită după model sovietic. Și din care „n-a mai rămas nici arhiva”. Încât, născută dintr-un stăruitor îndemn, cartea lui Marin Ioniță, cel fără diplomă și fără repartiție, eliminat ca „element necorespunzător”, narează – ca martor și protagonist – despre această „fermă de tip special”, încercând, ne asigură, să „se țină de adevăr”, reconstituind imaginea unei lumi care a fost, o epocă în care „stăpână pe țară era frica”. Marin Ioniță, cu har portretistic, își povestește amintirile, fiindcă „trebuia să spună cineva povestea asta”. Recunoscând că experimentul a eșuat, falimentul Școlii de Literatură și Critică literară „M. Eminescu” fiind „întâiul mare rateu de cadre” (Ioniță 2018 : 214). În pepiniera de scriitori de pe Kiseleff, într-un mediu sterilizat, îndopați cu ideologie, urmau a crește copiii partidului, ostași pe frontul luptei de clasă. Or, după cinci ani, Școala a fost desființată (implicit o recunoaștere a eșecului) și Marin Ioniță reușește, sublinia Alex Ștefănescu, prefațatorul opului, „o transmisie în direct din epoca stalinismului” (Ștefănescu 2018 : 6), creând „o puternică impresie de viață”. Avem astfel șansa de a ne întâlni cu figuri care, ulterior, au marcat cursul literaturii noastre. Sau au sigilat destine, precum „directorul cel mare”, Petre Iosif, „nume de două ori biblic”, în epocă un Dumnezeu al celor ce se școlau în arca de la Șosea, avizând sancțiuni sau eliminări. De numele lui se leagă – ca „operă importantă” – mesajul de abdicare al regelui Mihai I (sursa: Paul Georgescu) și, desigur, eliminarea lui Marin Ioniță însuși; „el (regele) a fost dat afară din țară” iar semnatarul acestor prețioase însemnări a zburat din Școala de Literatură, firește, tot pe baza înscrisurilor lui Petre Iosif, care ar fi fost „cele mai însemnate creații literare ale lui” (Ioniță 2018 : 359). 

Evident, Labiș, mereu anturat, beneficiind de un vag protecționism sadovenian, era disputat de toți colegii, încât Marin Ioniță nu ezită să vorbească despre „Labiș și ceilalți”*)*). Labiș instrase deja în legendă. Prins în turbionul unui timp convulsiv, dramatic și utopic, fracturând Istoria, el, copilul teribil al poeziei noastre, „a ars scurt și orbitor”, scria T. Vianu, la zece ani de la moartea poetului. Și tot el adăuga, cumva enigmatic: Labiș, eternul copilandru, „și-a priceput vremea”. În ce sens oare? Ca poet iluzionat, angajat, „lacom de idei”, luându-și în serios investitura, purtător de cuvânt al unui ev brutal, lozincard, incandescent? Sau, dimpotrivă, ca ins dezamăgit, incomod, de o lucidă candoare, riscând a deveni – în clocotul evenimentelor – celălalt Labiș? Evident, n-ar fi putut ocoli temele epocii, într-o vreme în care, plăsmuind o lume nouă, poetul, „cu ochii grei de vis”, ne asigura că „elanul nu poate fi ucis”; că, în clocotul „luptei mărețe”, asaltat de o furtună de patimi, înțelegea că țara „își căuta drumul” (v. Eu am intrat...) Dar față de corul osanaliștilor, față de verbiajul șablonard, îmbătat de festivism și agitatorism, Labiș pare distonant. Își dezvăluie febra lăuntrică („spiritul adâncurilor”), e cutreierat de pusee haiducești în „noaptea fierbinte a tinereților” sau contemplă, răscolit, peisajul calcinat, dezolant. El scrie „ca dintr-o răsuflare”, observa Lucian Raicu, mobilizând umanul, aducând o undă proaspătă, interogativă, într-un climat dogmatic, sufocant. Un suflu idealizant animă stihurile labișiene și, concomitent, sesizăm o „progresivă îndepărtare” (cf. Gheorghe Grigurcu) față de rețetarul epocii. „Întrebările chinuitoare se pârguiau pe rând” (v. Drumul meu), încât Labiș, indubitabil, urma a se despărți de „viziunea candid infantilă”, cum însuși mărturisea. În doar câțiva ani, Labiș se va maturiza brusc, denunțând prostia poleită sau „poruncile gângave”. Ineditele ne îngăduie să vizităm atelierul poetului, să descoperim chipurile lui succesive, cercetând „fondul secret” (deceptiv, defensiv) al poeziei labișiene, despărțindu-se de fariseism și demagogie. Nominalizat, ca exemplu negativ, în Raportul lui M. Beniuc la Congresul breslei (18-23 iulie 1956), poetul, însoțit de „amici”, supravegheat etc., ar fi avut, ușor de bănuit, o soartă grea. 

Dificil de spus, însă, cum ar fi evoluat acest „perfecționist ingenuu”, cum l-a văzut Mircea Coloșenco, încercând o evadare din „cercul ideologic”. Oricum, paradigma labișiană uimește prin cutezanțele precocității, anunțând „un caz dublu”. Labiș, cu elanu-i juvenil, un genialoid devenit, prin siguranța de sine, „mentor”, s-a manifestat decomplexat și, negreșit, a fost pizmuit, trezind îngrijorare. A fost el lichidat dintr-un ordin ocult (Cârlan 2016 : 12), alungând orice dubitație? Atitudinea posterității, livrând etichete în conflict, s-a manifestat contradictoriu, sub povara șocului emoțional al accidentului, lăsând chestiunea nedezlegată. Poetul însuși, privit cu circumspecție, „analizat” în ședințe inchizitoriale, hoinar pe la diverse gazde (G. Mărgărit, I. Băieșu, L. Raicu, Lucian Pintilie, Aurel Covaci) dorea o evadare în Covasna, la prietenul Imré Portik, anunțată într-o epistolă, convins că trebuia să dispară „din fața și ochii lor”. De aici s-a tras concluzia că „s-a hotărât suprimarea lui” (Ștefănescu 2016 : 4), criticul promițând și dovezile unei crime politice. Important e, însă, că proiectul lui Tomozei, prin râvna atâtor devoți, prinde chip editorial. Scotocind neobosit arhiva Labiș, Nicolae Cârlan, socotit „singurul specialist autentic în editologia labișiană” (Voncu 2009 : 24), tipărea, în 2013, Opera magna și mai apoi Poezii inedite (2015), ca „ultime recuperări”, oferindu-ne oglinda integrală; rămânând, totuși, în „zariștea aproximărilor”. Fiindcă oglinda e „fără margini precis trasate”, neputând ști cum ar fi configurat (editorial) poetul însuși acest patrimoniu. Prietenii de altădată (L. Raicu, Aurel Covaci, Eugen Mandric, Savin Bratu), cei care au „organizat” sumarul Luptei cu inerția (1958, primul volum postum) i-au urmat vag doleanțele, și ele vag formulate în Oferta de publicare, adresată de poet Editurii tineretului. Curios, întrebarea dacă meteoricul Labiș s-a împlinit bântuie încă. G. Călinescu l-a considerat „un poet pe deplin exprimat”, deși vârsta la care a dispărut îl fixa într-o tinerețe perpetuă. Să ne amintim că acele „certe făgăduinți” (dibuite în 1951) i-au îndemnat pe ieșeni, la sugestia lui Constantin Ciopraga, să-l aducă în „dulcele târg”; că teribilul adolescent a grăbit prin juvenila sa poezie reîntâlnirea cu tradiția, spărgând tiparele epocii și risipind molozul versificărilor teziste. „Eu sunt spiritul adâncurilor” – clama junele poet, plin de impetuozitate, revărsându-și energia polemică cu o invidiabilă prospețime, deopotrivă muzicală și discursivă. Poetul-adolescent asculta glasul epocii, dar nu respecta canoanele producției proletcultiste. Înscris, fatalmente, în „plasma stilistică” a acelei epoci, el deschidea o nouă perspectivă, contaminată de intertextualizare. Inocența vizionară, emblema neoromantică, saltul la metapoezie fac din Labiș un ferment, primenind lirica noastră. El a întinerit poezia și având „tristul noroc” de a muri tânăr, își frângea traiectoria printr-o moarte simbolică. Sincer, impetuos, împrăștiind poeme înflăcărate, era animat de o credință. Plecând copil de-acasă, a crezut în comunism (ca „lume nouă”), aducându-și obolul; dar salvarea sa, ca poet, „nu stă în sinceritate, ci în talent” (Anghel 2014 : 175). 

Prins în vârtejul istoriei, lansând îndemnul luptei cu inerția, condamnând „îmburghezirea” („trântori prelinși în noua casă”) poetul dovedea, de fapt, un fond insurgent. Labiș n-a fost un versificator oportunist, ca atâția. El n-a acceptat rolul docil de executant, aliniindu-se la o ideologie. Caracterul afirmativ al liricii sale ține și de resortul polemic, dorind a rescrie repertoriul tematic, injectând prospețime și revitalizând, prin comuniune sufletească, locurile comune ale epocii. Asaltat de neliniști, era un dezamăgit. Amenințat cu închisoarea risca să devină întâiul disident dintre scriitori în „lumea nouă”. 

Moartea sa (care a fost văzută ca o jertfă) l-a salvat oare? Sau, dimpotrivă, nu i-a oferit răgazul de a se desprinde din „capcana comunismului”, zicea Aurel Covaci, fostul coleg de cameră. Este, probabil, exagerat a vedea în Labiș „întâiul condei disident”, cum afirmă Gh. Grigurcu. Dar, indiscutabil, poetul, dezamăgit, persecutat, pizmuit etc. devenise incomod, ieșind din hipnoza ideologică; de o gravitate prematură, lirica sa – în pofida tributului partinic – era, prin sinceritate și intensitate, convingătoare. Poet al „fervorilor inaugurale” (cf. Claudiu Komartin), de o precocitate uluitoare, el refuza, în poeme transparente, cu valențe contestatare, carcasa dogmatică. „Dubiosul accident” (cf. Mircea Coloșenco) a fost, potrivit unor voci, un asasinat comandat; sau, poate, „o moarte oportună”. Din păcate, ancheta n-a fost dusă până la capăt. Merită a fi consemnate însă depozițiile curajoase ale lui Jean Dumitrașcu, folosind relatările fostului său profesor Constantin Stroe, coleg de bancă cu Labiș la Văcarea (unde copilul Nicolae se refugiase cu mama) și apoi, la Școala de literatură, tovarăș de pahar. Acolo funcționa o rețea de informatori, exploatată de directorul școlii, Petre Iosif, ne asigura Stela Covaci (v. Nopțile de coșmar ale poetului Nicolae Labiș, editura Tracus Arte, 2023). Parantetic, să notăm că și Aurel Covaci, soțul, urmărind mișcările lui Labiș, era „o umbră malefică” (cf. Gheorghe Grigurcu). În noaptea tragică, Stroe îl însoțise pe Labiș la Capșa și apoi la restaurantul Victoria, observând că un poet veleitar, invidios, nepotul lui Emil Bodnăraș îi turnase în pahar „șoricioaică” (Dumitrașcu 2022 : 7). Și apoi, în vagon, l-ar fi îmbrâncit. Dacă așa s-au petrecut evenimentele, e limpede de ce ancheta a fost stopată. Indiscutabil poet revoluționar, Labiș a spart gheața proletcultismului. Trăind „în miezul unui ev aprins”, el s-a războit cu inerția și compromisul, căutând izvoarele purității și condamnând trădarea prin minciună, abandonul conștiinței morale. A fost el un poet comunist, cum susținea G. Ivașcu? Aderarea sa la idealul comunist, crede Alex. Ștefănescu, trebuie considerată ca „o inițiativă”. 

Prin intensitatea participării și prin inocența vârstei, tânărul poet (rămas un poet al tinereții) se aruncă în beția visării, animată de furtună și senin, risipind „o frumusețe disperată și cutremurătoare” (Perpessicius). Virginal în spirit (zicea Nichita), poetul din Mălini se vădește un recalcitrant, cu purtări puțin ortodoxe, anunțând, parcă, o reeditare a revoltelor istratiene. Ciclul Omului comun marchează o altă etapă în scrisul labișian și îngăduie, în subtext, și o descifrare a motivației schimbării. Aderând la un crez, descoperind poezia chiar și în „dura sforțare omenească” și, neapărat, în „frumusețea curată” a naturii, Labiș – ca poet angajat – nu acceptă macularea. Or, trezindu-se la realitate, el e cuprins de frământări și interogații, încât amintitul ciclu poate fi și un „proces verbal al unei confruntări lăuntrice” (cf. Laurențiu Ulici). Versul labișian, în care „citești ca într-un suflet” (cum s-a observat), flagelează pe cei care „în noua rânduială și-au căutat culcuș”, pe „trântorii ascunși după stindarde”. Adolescentul-poet glorifică puritatea, obligat să constate că „topindu-se, zăpezile murdare se vădesc”. Descoperind divorțul dintre realitate și utopie, trece la un ton sumbru. 

Lupta cu inerția, despărțindu-l de aerul jubilativ al „comunismului romantic” este un veritabil manifest, propunând un alt Labiș. Nu e vorba, evident, de o formulă coerentă, ci de o febrilă căutare, tot în numele demnității și purității, accentuând nota reflexivă. Poetul era în drum spre altceva și un caiet verde (aflat la Savin Bratu și pierdut la cutremur, în ’77) conținea, se pare, astfel de poeme dinamitarde, întorcând pe dos știutele clișee, congelate de manualele școlare. Ultimul Labiș, interesat de „omul comun”, se desparte de modelele poetice, dar, cu deosebire, se detașează de „pactul politic”, descoperind, cu suflet tânăr, „tragica beție a toamnei” și „brațele de aer ale clipei”; și, mai ales, presiunea prezentului lozincard, întinând frumoasele idealuri. Cu vocație de inaugurator, depășind elanul și naivitățile vârstei, constatând pervertirea idealurilor („Și-a căpătat albeață cristalul ce-a mai fost”), 

Labiș – „dezmeticindu-se” – devenea dubitativ; devenea, periculos, un alt poet, cultivând sarcasmul etic, altoit pe tulpina nonconformismului, al lecturilor „deviate”, alimentate de anticarul Sterescu, al dorinței sale aprige de învățătură, vădind nu doar o ardere clamată, ci și o maturizare accelerată. Rimbaud, citit de Labiș „cum trebuie”, la îndemnul lui G. Mărgărit („o prezență tutelară”, nota Lucian Raicu, „un soi de mentor”), poate fi socotit „responsabil” de viteza modernizării liricii labișiene în ultimii săi doi ani*)*). O „colaborare secretă”, ajutându-l să intre în starea de poezie (Manolescu 2008 : 945), cu o „iubire respectuoasă” pentru tradiție și poezia populară. Contaminat de „frenetica beție” a viului, pacifist, rob al unor ambiguități conjuncturale și al idealității vârstei, participant la înnoirea țării, asumându-și cu dârzenie și devotament cadența generației, el se desprinde de plutonul proletcultist (oferind, prin cântăreții fruntași ai noului ev, clonați, o poezie calpă, jenantă, uitată azi). Condamnă, desigur, „cuiburile tâlhărești”, „procesele chiaburești” și paing-ul morții în numele propagandei antirăzboinice, dar nu este opac la suferință: „Așa am crescut / Cântec omenesc din jale și lut”. Temele impuse de religia politică a acelor ani capătă, prin imaginile plăsmuite sub pana labișiană, alt tonus, nu tocmai pe placul frontului partinic; deși, să nu uităm, faima de poet comunist (sechestrat) l-a însoțit, falsificând adevăratul sens (testamentar) al luptei cu inerția. 

În plus, în epocă, orice debut era „costisitor”, îmbelșugând scena oportunismului politic; iar momeala autorităților – consistentă. Așadar, un Labiș în doi timpi tulbură clișeele sedimentate. Cine a parcurs corespondența (adică viața „secretă”) găsește un reazem decisiv în întregirea profilului acelui elev „recalcitrant”, un „derbedeu hoinar” (citim într-o epistolă), semnând, cu avânt revoluționar, NL Utemist și care ajunge la concluzia, într-o scrisoare nedatată, mărturisindu-și intenția de a se retrage în Moldova: „nu am ce căuta între voi”. Vizitat de îndoieli și întrebări, „zăludul” poet sentimental, ambițios, își developează „noaptea fluidă a tinereților”. Reconstituie, idilic-coșbucian, în decor silvan, „viața pătimașă” a unui sat de munte și invocă arhaicii ciobani, vădind erudiție folclorică; dar, în același timp, îmbrățișând lumea, depășește triunghiul inițiatic (natura / vatra folclorică / biblioteca) pentru a accede la marile ei interogații, trezind îngrijorarea organelor. Încât „obiectivul” Labiș, inițial devotat, recitând apoi, „cu glas mare”, Doina eminesciană, nu mai corespundea ideologic; iar moartea sa, mărturisea Margareta Labiș, sora poetului, nu a fost „întâmplătoare”. 

Acel alt Labiș, secerat la 21 de ani, ar trebui descoperit și în arhivele CNSAS, luminând o secvență tenebroasă. Și risipind, definitiv, prin accesul la adevăr, bogata folcloristică de cafenea, încropită pe scenariul morții „oportune”. Labiș s-a format pe ascuns, devenind lucid, matur, tăios, nota L. Raicu (un ghid avizat), dezmințind inerțiile de receptare care i-au falsificat portretul. Sau acuza de „idealism și nepăsare”, cum se putea citi în vigilenta Lupta Moldovei (12 august 1952). Venind dintr-o epocă brutală, dramatică, neguroasă, „meșterul Labiș” (așa răsfățat de Nichita Stănescu), vital, spontan, sincer, idealist și vulnerabil, cu o existență fulgurantă și o impresionantă siguranță de sine, crezând – nedesmințit – în poezie, a fost primul lider autentic al literaturii postbelice. Supraviețuind acum ca vedetă sau devalorizat, ca autor casabil, ieșind din legendă? – iată dilema anilor postdecembriști. Un mit sacrificial, pe altarul Poeziei sau un autor scos din manuale, înscenându-i-se, astfel, un „al doilea asasinat”? Evident, meteorica-i trecere, sfârșitul neelucidat au precipitat „cristalizarea în mit”, constata Gh. Grigurcu (Grigurcu 1989 : 462), îndulcind totodată (sau chiar blocând lungă vreme) „expertiza critică”. Cazul Labiș, în pofida hectarelor de exegeză, rămâne încă un dosar nerezolvat. Recitind Moartea căprioarei*)*), acea „răscolitoare capodoperă”, de o tristețe cosmică, ivită în plin „realism purpuriu”, Dumitru Radu Popescu observa că Labiș „a inaugurat prima cruce din șirul de cruci al generației ’60”. Și se întreba: n-a fost, oare, N. Labiș „o zeitate jertfită pentru renașterea literaturii române?” Într-o exegeză de referință, Răzvan Voncu analiza „posteritatea dificilă a unui poet afirmat într-o epocă barbară”, pledând pentru o „necesară recitire” (Voncu 2009 : 11), chiar dacă modelul Labiș nu mai e „funcțional”. 

Oricum, dispariția poetului a deschis calea „sanctificării” sub o dublă imagine, supusă, inevitabil, fluctuațiilor de context politic. Portretul-robot al scriitorului comunist, devotat cauzei, a fost conservat prudent de ideologii regimului, având nevoie de Labiș și ignorând textele ultimului Labiș (ca figură incomodă); pe de altă parte, mitul poetului tânăr, încarnat de Labiș, răpus de un destin nemilos, suportând traumele istoriei și realizând „prima breșă masivă în zidul cenușiu al versificației realist-socialiste”(Voncu 2009 : 26), reverberează emoțional. Curios, autor aproape interzis (spre sfârșitul vieții), cu o existență dificilă, scos din manuale și blamat pentru tributul ideologic „oneros” (Pop 2018 : 104), descins în lumea boemei bucureștene, având, orgolios, conștiința propriei valori, intrat în mit și supus furiilor demolatoare, trăind intens, responsabil, cu o „stranie maturitate” și elan juvenil, dezinteresat, justițiar, un model de poeticitate (o vreme!), devenind un simbol, grație și rolului avut într-o epocă tulbure, în plin stalinism literar, în „supraviețuirea poeziei românești”, Labiș rămâne un insurgent, dar – remarca îndreptățit Răzvan Voncu – „în interiorul comunismului” (Voncu 2009 : 31). Indiscutabil, un talent viguros, un nume emblematic, desfășurând în poezia sa o întreagă mitologie, trăită sincer-vibratil (copilăria, pădurea, cerbii etc.), nescutită de seismice confruntări lăuntrice și impunând în posteritate, prin graba păsării „cu clonț de rubin”, un mit atins de ofilire. În sibilinica Pasărea cu clonț de rubin*)*), poezie dictată pe patul morții, Nicolae Labiș spera că „va rămâne o amintire frumoasă”. 

O ursită tragică a făcut din eternul tânăr Labiș un simbol necesar. El rămâne „buzduganul unei generații” (cum inspirat scria Eugen Simion), desferecând energiile aurorale într-o vreme încercănată, cotropită de negurile dogmatice. Se cade, neapărat, a fi citit, alungând ispita valorizărilor exclusiv politice (încă la modă), chiar dacă nu putem face abstracție de circumstanțe, încurajând retorica lozincardă și ilustrativismul tematic. Tinerețea acestui poet stă pecetluită într-o operă însetată de real, sorbind, „prin pupile”, lumea, trăindu-și viața cu o imensă grabă, „vâslind spre adevăr”.

Semnalând accentele de răzvrătire – ca temă dominantă a discursului labișian (subversiv) –, Ioan Holban propunea o reevaluare a poetului din Mălini, demersul său contrazicând percepția „oficială”, convențională, fixată în / prin circuitul didactic (Holban 2015 : 26). Și „rezolvată”, regretabil, în anii postdecembriști, prin eliminarea lui Nicolae Labiș din manualele școlare. Recitindu-l cu grija inserției în context, descoperind congruența cu climatul și „canonul” poetic al epocii, să nu uităm „evadările” sale din estetica proletcultistă (sau „iluminările” sale, cum le numise Dan Mănucă), insistând pe dimensiunea simbolică și ambivalența poeziei labișiene, descifrând, surprinzător, un „al doilea strat”. Rebelul Labiș, deviind de la „făgașurile instituționalizate”, merită, indiscutabil, acest efort exegetic. El a marcat generația „luptei cu inerția”, sigilată de inocență și exuberanță, traversând „era entuziasmului”; cu toții doritori să se afirme, talentați și neștiutori (cf. Lucian Raicu). Poemele timpurii ale lui Labiș probează acest lucru. Mai târziu, vocea sa lirică, câștigând „dreptul de a gândi”, se schimbă, încărcată de reflexivitate; dar acest mai târziu (care se suprapune, aproape, cu începuturile) nu suprimă candorile virginale și prospețimea matinală ale acestei lirici, doritoare să dezvăluie „toate durerile lumii”. După cum nimeni nu poate contesta „zonele de retorică” în care se zbate ea. Poetul dispărut la 21 de ani, fără a fi avut, astfel, „șansa” disidenței și timpul cizelării, nu înseamnă doar „o trecere”. Legenda labișiană conservă această vibrație pură, temperamentul de luptător, sacrificiul și inocența și, în ultimă instanță, răspunde chiar nevoii noastre de mituri. Fiind vorba despre o operă „întreruptă” (cu brutalitate, de un destin nemilos), broderia speculativă exploatează tocmai legenda; nu pare posibilă o lectură desprinsă de tragismul sfârșitului, cu „iz mioritic” (observa Mircea Tomuș) și o aură mitic-tragică. Ce se salvează din acestă operă, fatal inegală, cu relief accidentat, va hotărî timpul, adică noile generații de cititori care se vor apropia de Labiș. Fiindcă poetul, iute clasat drept un „ideolog” obedient, are dreptul la o relectură, într-un context al recepției calme, reașezând valorile, descoperindu-i, poate, lirica erotică „prebărbătească” (cf. Valeriu Cristea) sau semnificația inversă a atâtor texte dinamitarde. Trebuie să observăm că N. Labiș, despicând cerul poeziei noastre ca „vestitor”, ispitește, în aceeași măsură, și prin biografism. 

Poezia sa prelucrează un fond autobiografic: de la linia epică a marilor poeme, în filiație maiakovskiană, la contemplativismul rafinat, în lirica erotică. E vorba de o interioritate în clocot, de elanurile unei vârste care privea în juru-i cu nesaț („absorbind” lacom lumea), replicând unei linii epicizate, sufocată de clișee. Nu va lipsi poezia anecdotică („fapte petrecute strâng”, ne avertizase poetul), vom afla paradisul copilăriei, schema arhetipală a vânătorii ritualice (ca în capodopera sa, Moartea căprioarei, de succes popular), și chiar metafore textualiste (vezi „albatrosul ucis”). Dar sinceritatea poetului nu se desfășoară neîngrădit și, astfel, sufletul se încarcă de scârbă. Un alt Labiș își taie vad, fiind de o surprinzătoare modernitate. Cei care au scotocit prin manuscrisele labișiene, știu prea bine că poetul din Mălini nu trebuie anexat „esteticii hei-rup-ului”. E vorba, deopotrivă, de gestul iconoclast, vestejind rețetarul epocii, evadând din chingile normelor epicizante, de o fisură a îndoielii (constatând, prin omul comun, degradarea idealului, implicit coruperea lui), dar și de o frondă estetică, anticipând poetica antipoeticului, cum demonstra Paul Dugneanu. 

A vedea în poetul Primelor iubiri doar ecoul înfrigurărilor vârstei, doar o conștiință virginală, bântuită de „viscolele viselor” înseamnă a perpetua o imagine falsă, refuzându-i capacitatea problematizant-reflexivă. Neputința cuvântului (un „rău ascuns”) îl încearcă; vitalitatea tânără suportă, curios, infiltrațiile thanaticului iar pulsația erotică dezvăluie, de fapt, însingurarea. Adolescența frenetică, cu nucleu biografic, inocența și senzorialitatea conectate la un eden naturist, eposul popular etc. reverberează într-un lirism confesiv care, încercând a prinde – într-un „veac clocotitor” – a vremii înțelesuri, devine o gravă și precoce meditație epică, sfârșind în sarcasm și amărăciune. Labiș nu poate fi anexat înfloritoarei lirici publicistice (clișeizată, de platitudine tematică); dimpotrivă, sensibil la vibrația ideilor, pătruns de „suflul marilor probleme morale” (Raicu 1977), el dă tonul unei salvatoare intelectualizări, anunțând, cu un „spor de entuziasm”, responsabilizarea generației: „Clopote grave sunară trezirea / Generației noastre. / Tragem cugetarea afară din teacă” (v. Vârsta de bronz). Cel care „a licărit scurt între două nopți” (cf. Vl. Streinu), un esenian acceptând, prin angajare sinceră, grefa maiakovskiană, prins în mrejele utopiei știa că „elanul nu poate fi ucis”. Dar trăirile aurorale, „frenetica beție” a viului, incandescența creatoare suportă asaltul birocratizării, a inerției și prejudecăților. Spre deosebire de abundenta producție a liricaștrilor de partid, exterioară și ditirambică, poezia lui Labiș se verosimilizează (Popa 2009 : 818), proclamând necesitatea „luptei duble”. 

Expediția cinegetică din Moartea căprioarei, poezie rostită de Labiș în 29 octombrie 1955, la deschiderea Cenaclului Facultății de filologie, consfințea despărțirea de vârsta candorilor; astfel, lirica labișiană, însetată de puritate, se maturizeză brusc, obsedată de tema degradării idealului, anunțând, nota același Marian Popa, „dezvoltarea unui opozant” (Popa 2009 : 821). Iată de ce supoziția asasinatului (politic), bucurându-se doar de „certitudine foclorică” încă rezistă. În pofida numeroaselor cărți care au atacat subiectul, nebuloasa împrejurărilor nu s-a risipit. Dosarul Labiș e voluminos, anii petrecuți la „fabrica de scriitori” din Kiseleff 10 (preluând sintagma-titlu propusă de Marin Ioniță) întrețin frenezia detectivistică a foștilor colegi. Imré Portik cu Hora morții (2005) sau Irimie Străuț (O moarte care dovedește ceva, 2001), încercau așteptatele și amânatele clarificări. Iar inflația de prieteni post-mortem, livrând „ficțiuni memorialistice” (cum se rostea, „în numele prieteniei și al adevărului”, Imré Portik în volumul îngrijit de Florin Diac) sau tentativele exegetice amatoristice, pornite în numele „recursului la memorie” nu fac decât să întrețină confuzia, deplasând interesul spre senzaționalism, părăsind opera. Marin Ioniță respinge ipoteza asasinatului, notând că „sistemul avea nevoie de el” (Ioniță 2018 : 156). 

Spirit boem, vitalist, amator de farse, optimist incorigibil, Labiș alunecase pe „panta pierzaniei”, ispitit – cu băutură și bacante – „în lumea exceselor” (Ioniță 2018 : 147). Încât „copilul minune nu putea să dispară decât în mister”, intrând în legendă. Cât privește soarta autorului Labiș (autor casabil, chiar „expirat”, după unii), ea depinde, decisiv, de testul lecturii. Fenomenul Labiș legitima o generație, redescoperind lirismul și refăcând legăturile cu o tradiție boicotată. Iar C. Regman (Dan Costa) nu ezita să afirme, în 1956 (!), că „generația sa nu va întârzia să se recunoască pe sine” (v. Viața Românească, nr. 5/1956). Resurecția lirismului, ieșirea din somnul dogmatic, părăsind erotica de partid (cu inerentul triumfalism al epocii), transfigurarea unor teme bătătorite (de epic festivist, lozincard, șablonard) au căpătat, prin scrisul labișian, prospețime, branșate la „viața clocotind în vers”, angajând dezbaterea morală. Mai mult, Labiș s-a dovedit „fecundator prin absență”, recunoștea Mircea Cărtărescu (e drept, prin 1981). Această iradiere, estompată după seismul decembrist, ridică o serie de întrebări pe care n-ar trebui să le ocolim. 

E vorba, negreșit, de un poet angajat și de o poezie de mare sinceritate și intensitate, exprimând o epocă; fără a fi, însă, doar poezia unei epoci, oferindu-ne „expresia versificată a unei ideologii politice”. Mai mult, Labiș însuși recunoștea că adolescența e și „soră cu marile greșeli”. În scurtul răgaz ce i s-a dat, poetul, la cei abia „douăzeci de ani și încă unul”, impunea prin teribila forță de creație, uluitoare prin întindere și varietate, vestind noua poezie. Iar bogăția ineditelor nu face decât să confirme fabulosul său laborator, acolo unde, în masa manuscriselor, Lucian Raicu descoperea o „dezordine dureroasă”. Dar noutățile, câte se vor mai ivi, nu vor putea schimba imaginea poetului, prins într-o tranziție frântă, cu „destin poetic rezect” (cf. Vl. Streinu). Sinceritatea labișiană, mobilizatoare, slăvind retorica angajării („să împlinim cu suflet”) vira periculos spre o altă, mijindă, poetică (rimbaldiană, închinată „încâlcitului ștrengar, Arthur”). Încât, alături de Ion Simuț, putem conchide că „citit azi, Nicolae Labiș nu e un mare poet, dar, dacă îl raportăm la context, ne dăm seama că ar fi putut să fie” (Simuț 2015 : 14). Totuși, el vestea trecerea de la o sensibilitate (inocentă) la poeticitate, ca asumare lucidă a travaliului liric; „efectul Labiș” (cf. Marin Mincu) a reorientat receptivitatea, odată cu reîntoarcerea prigonitului eu poetic, deschizând pârtie postlabișienilor. Oricum, Labiș, o febrilă conștiință interogativă, brusc maturizată, vorbea în numele unei generații; poezia sa, sublinia Iulia Murariu, nu poate fi judecată din perspectiva unui accident existențial: „Ea există ca atare, nu ca promisiune și nu poate fi restrânsă la poezia aservită politicului” (Murariu 2010 : 6). Și M. Ungheanu era ferm: „Nicolae Labiș este un poet autentic, iar acest fapt rămâne hotărâtor” (Ungheanu 1996 : 21), dincolo de orice prezumții postume, iscate sau degrevate de „povara manualului”.

Bineînțeles, selecția operată prin manualele școlare, ideologizată, a rulat ani în șir o imagine oficializată. Or, incomodul Labiș, împrospătând lirismul, a anunțat „ca nimeni altul” poezia deceniului următor (Manolescu 2008 : 946), vestejind poncifele vremii. Prin ivirea meteoricului Labiș, G. Călinescu anula și „calomnia” că, sub noul regim, „cerul poeziei s-ar fi întunecat”! Din păcate, posteritatea târzie a mutat accentul de la operă spre legenda poetului, victimă a unui accident de tramvai (9/10 decembrie 1956), considerat, de unele voci tăioase, o indubitabilă crimă politică. Dosar rapid clasat, alimentând „ficționalismul popular și profesional” (Popa 2009 : 818), cazul Labiș incită, întreținând o scenarită înfloritoare. Ancheta asupra morții lui Labiș, concluziona M. Ungheanu, „conține informații datorită cărora nici o anchetă serioasă nu se închide, ci se continuă” (Ungheanu 1996 : 20). 

Firesc, așadar, ca cel „născut și pierdut în decembrie”, cum scria prietenul Gheorghe Tomozei, să trezească amintiri și să stârnească pofta exegetico-detectivistică. Alecu Ivan Ghilia relatează, bunăoară, cum a ascultat înfiorat de emoție, într-o uscătorie de bloc, alături de Ștefan Luca, Moartea căprioarei, recitată în premieră de Labiș (v. revista Polemici, nr. 7-8/2016), poem hărăzit unui uriaș succes. Ion Brad, aflat cu Labiș la berăria La Buturugă din Cișmigiu, reconstituie momentul când primise (15 octombrie 1956) placheta Primele iubiri, anunțând, prin pana celui care „se luase de piept cu timpul dogmatic”, un „cutremur de înnoire” în lirica noastră (v. Comorile unui prieten tânăr: George Corbu-junior, Editura MLR, 2016, p. 289), proiectându-și destinul în mit. Iar Florian Saioc, redactor la Viața Românească, relatează cum, la sugestia lui Eugen Jebeleanu, i-a scris la Mălini, invitându-l la redacție, colectivul redacțional, încântat de poezia trimisă (Gazeta de stradă), propunându-l pentru Școala de literatură. Și lista, evident, poate fi lungită. 

Stăruim, însă, în cele ce urmează, asupra unui volum aducând „deslușiri și precizări” privind viața și opera lui Nicolae Labiș, sub semnătura lui Nicolae Cârlan (2016). Acolo, împătimitul cercetător, adunând texte mai vechi și mai noi, cu inevitabile repetiții, întocmește o acribioasă Cronologie și pune în evidență truda sa de o viață, adeverind că osârdia în explorarea manuscriselor labișiene poartă amprenta unei veritabile campanii, urmând sfatul lui Gh. Tomozei, cel care, interesat de valorificarea „zestrei Labiș”, visa la o integrală Labiș. Pe care, iată, harnicul N. Cârlan ne-o pune, etapizat, la îndemână. Reamintim că sub egida Centrului Cultural Bucovina, prin strădania lui Nicolae Cârlan, a fost tipărit un volum de Poezii inedite labișiene (Editura Lidana, 2015), ca Addenda la impozantul tom Opera magna (Lidana, 1296 p.), dăruit de același devotat și acribios cercetător. 

Chițibușar de modă veche, venit, în aprilie 1975, la muzeul din Suceava, inimosul Nicolae Cârlan, „înfiat” de bucovineni, ne oferă, după atâtea isprăvi editoriale, un monumental gest recuperator, scotocind neobosit arhiva Labiș. Când tipărea Opera magna (2013), N. Cârlan scria (credea) că explorarea „se încheie”. Iată că s-a înșelat. Volumul de poezii inedite (ca „ultime recuperări”), și el consistent (ediție îngrijită, text stabilit și cuvânt înainte de Nicolae Cârlan) ne prilejuia alte incursiuni în labirintul manuscriselor lui N. Labiș, oferindu-ne oglinda integrală. E drept, rămânem, recunoaște exegetul, în „zariștea aproximărilor”; oglinda e „fără margini precis trasate”, neputând ști și nicicând afla cum ar fi configurat (editorial) poetul însuși acest patrimoniu, uluitor prin întindere și varietate. Dar oferindu-ne o temelie sigură pentru viitoarele abordări exegetice, monografice ori tematice. Să reamintim că muzeograful N. Cârlan, până la Opera magna, prezintă o impresionantă listă bibliografică, dedicându-se poetului de la Mălinii Sucevei, dar și altor personalități bucovinene. S-a îngrijit de Casa memorială, a pus la cale, împreună cu Gh. Tomozei, un Album memorial (1987, împotmolit, o vreme, la Consiliul Culturii), s-a avântat dincolo de fruntariile poeziei (proză, dramaturgie, traduceri, în 2007; corespondența, în 2009; texte critice, în 2011), a scos ediții bibliofile (1995, 2005) și, în fine, își anunța, complementar strădaniilor editoriale, intențiile exegetice (Virtuți și virtualități poetice în manuscrisele lui Nicolae Labiș, 1998), în pofida „obiecționiștilor de serviciu”, cum spune. Aspirația integralității, râvnită cu tenacitate, l-a împins în arhive, confruntând și corectând variante (voința auctorială / text tipărit, în atâtea volume ivite). 

Dincolo de bilanțul statistic (din Lupta cu inerția lipseau, aflăm, 255 de versuri!), adunând grijuliu puzderia de însemnări (acele „note pentru ceva”), Nicolae Cârlan ne încredințează că, în scurtul timp ce i s-a dat, poetul impune prin teribila forță de creație, vestind noua poezie. Iar bogăția ineditelor nu face decât să confirme fabulosul laborator labișian.

Volumul pomenit insista asupra triunghiului fălticenean (Vasile Gh. Popa, N. Labiș, Valeriu Bogdăneț) și ne reamintește că preotul-profesor Vasile Gh. Popa, un tecucean „transplantat de destin” (ca și N. Cârlan, dealtminteri), a fost îndrumătorul providențial, martor al frământărilor copilandrului Labiș, cel căruia, cuprins de febra eseniană, îi „cântau versurile în suflet”. Sunt informații prețioase privind debutul elevului Labiș E. Neculai („potențial genial”), a prezenței sale în Iașul nou (producții analizate meticulos de Marian Popa) și la Consfătuirea tinerilor scriitori din Moldova (Iași, noiembrie 1950), de unde se va întoarce „plin de cărți” (cum scria, la scurtă vreme, unui văr), a tatonărilor creatoare, vădind aria preocupărilor: ispita exegetică, preferând „atitudini hotărâte”, folclorist și traducător „în devenire”. Un interes special e rezervat corespondenței, acele „relicve epistolare” care întregesc dosarul biografic, inaugurat de Gh. Tomozei printr-o valorificare sporadică; paginile epistolare dezvăluie, desigur, chinurile creatoare, dar și grijile poetului, fie la modul jucăuș-ironic (când viza tensiunile din interiorul obștei juvenile scriitoricești), fie încărcate de dramatism (căutarea „odiseică” a unei camere de locuit, de pildă, cu toate consecințele pentru existența poetului, obligat la improvizații), reconstituind „o zodie luciferică” (anul 1956 marcând tragic „un vis întrerupt”, după vorbele lui Al. Piru) sau implicarea Margaretei Labiș, veghind posteritatea labișiană, și ea convulsionată*)*).

În puzderia liricaștrilor de partid, idealistul Labiș face o figură aparte. El „a trăit paroxistic comunismul” (Popa 2009 : 818) și soarbe entuziast-juvenil, deși trecut prin botezul „criticii tovărășești”, lumea: „Întreaga lume-a sufletului, vie / Palpită-ntr-o frenetică beție”. Acele „câteva poeme încântătoare” pe care le semnala G. Călinescu, acel „entuziasm estetic” mărturisit de Titus Popovici (după lectura unor fragmente din Omul comun, tipărite în Scânteia tineretului) sau interesul pentru poezia filosofică (recunoscut de Radu Cârneci) vin să confirme verdictul lui N. Cârlan: Labiș, afirmă corectiv exegetul, n-a fost un poet comunist, ci „un poet al idealurilor comuniste” (Cârlan 2016 : 215). Un entuziast, de un „idealism hipertensiv” (Negrici 2019 : 171). După „iluminare”, refuzând „zăbala partinică”, poetul ar fi devenit, în contextul luptei cu inerția, „primul disident pur sânge” (Cârlan 2016 : 26), sfârșind prin acel dubios accident de tramvai, „inexplicabil” și pentru M. Beniuc. Încât, blamând impostura politică, Labiș – din ipostaza unui poet interzis, aflat în nesiguranță – lasă senzația „dezvoltării” unui opozant. Cum „nu există o reconstituire viabilă a acelei nopți”, ne reamintea Marian Popa în Istoria sa (Popa 2009 : 821), enigma Labiș persistă, hrănind o scenarită rebusistică și controverse „irezolubile”. Prezumțiile potențează „restul postum”, acel cumul de texte-eboșă și, cu deosebire, alegorismul care învăluie Pasărea cu clonț de rubin, insinuând ipoteza unei „răzbunări”. Și iscodelnicul Ion Filipciuc, cu știuta-i râvnă detectivistică, s-a pricopsit cu „o grijă acaparantă”. Fără a întocmi, neapărat, o biografie a poetului, ne punea la îndemână câteva „frânturi” (zice cu modestie), rod trudnic al unei „ochiri documentare”. Fiindcă „Trudind penița” sub vraja păsării cu clonț de rubin se adaugă altor contribuții (Mircea Coloșenco, Stela Covaci, Florentin Popescu, Vasile Gh. Popa) menite a corecta numeroase inadvertențe și „neglijențe cronistice”. Interogând contextul, Ion Filipciuc citește gospodărește presa epocii, reconstituie evenimentele, cercetează „fojgăiala ideologică”. Oferă lămuriri, aduce la lumină texte necunoscute, discută în registru comparatist, „desfoliind” chestiuni aparent clasate: de la „neamul” poetului și botezul pruncului Neculai, la debutul „năclăit” și accidentul „dubios”, survolând și deslușind o viață tumultoasă, curgând între bornele norocului și ale nenorocului.

Pornind de la un articol semnat de Monica Joița (Ce mai face generația Labiș, în Noua Revistă Română, nr. 5/1996), Mihai Ungheanu propunea „câteva adnotări și precizări” despre această generație „dislocată și contestată”, notând că înaintea fenomenului generaționist, înrolat sub stindard labișian „a existat fenomenul Labiș” (Ungheanu 1996 : 15). Indiscutabil, Labiș, depășindu-și momentul, a exprimat o aspirație de generație, evoluând „pe deasupra recomandărilor oficiale”, într-o literatură mutilată, prigonindu-și clasicii. Dispariția liderului harismatic, ca gest sacrificial, a umflat legenda, cu faimă în diminuare, însă, odată cu ivirea unui nou reper (popularul Nichita Stănescu); însăși generația, privată de maeștri, orfelină, cu un „lot norocos” de semi-activiști (Grigurcu 1999 : 13, 79) etc. va cunoaște o eroziune lentă, dezicându-se de „patronul” ei și bucurându-se de „protecție oficială”. Curios, „acceleratorul Labiș” (cf. Radu Cosașu), înfruntând „opreliștile de epocă”, n-a ușurat misiunea congenerilor; fenomenul literar postbelic își va tăia cu dificultate vad, în conflict cu autoritățile politice. Iar „zestrea Labiș” se va bifurca (Ungheanu 1996 : 19): fie pe linia lecției stănesciene, fie pe traiectoria unor dezbateri etice, de asprime morală, precum în cazul „primitivului” Ion Gheorghe. Sau, adăugăm, a desolemnizării soresciene, părăsind limbajul înalt.

Generația orfelină include, așadar, o entuziastă serie creatoare, având drept numitor comun tocmai vitregia condiții formative; ea a fost modelată de interdicții (lecturi clandestine, maeștri „ascunși”, biblioteci epurate), provocând o reacție polemică (ruptura) și promovând, astfel, la start, un program negativ. Dar, în același timp, a fost o generație aurorală, cu rol de verigă, redescoperind – euforic – tradiția, definind o stare de spirit, angajându-se, prin combustie creatoare, la o lucrare comună, recuperatoare, fecundă, susținută, prin propulsie adjectivală, de o critică solidară, risipind și cronici „tactice”, cum recunoștea Matei Călinescu.

Admițând că peisajul literar, poluat propagandistic, se reconfigura sub presiunea sistemului, în noua conjunctură istorică, trecând prin desovietizare (1958, odată cu retragerea Armatei Roșii și Declarația CC al PMR, din aprilie 1964) la perioada „liberală” și naționalism doctrinar (instalarea lui N. Ceaușescu la cârma Partidului, în 1965, și uriașul capital politic acumulat, condamnând, în august 1968, invazia în Cehoslovacia) și, apoi, la izolaționismul din „deceniul satanic” (cf. M. Zaciu). Un socialism etapizat, așadar, faraonizat, „reînghețat” ideologic, rigidizat, cerând obediență, cu o viață literară care, în pofida vicisitudinilor, încerca să se „normalizeze”, refuzând ierarhiile trucate, figurile encomiate (acei „mici clasici”, pregnanți în proletcultism, violent declasați), ticurile și poncifele realismului socialist, cu supraviețuitori și victime, cu valori active într-o literatură subordonată.

Generația Labiș a izbucnit când scriitori importanți lipseau din atenția publică. Ea propunea un alt tip de literatură, fiind expresia unei vârste de mare tinerețe spirituală. Prin Labiș, ivit în condițiile manipulării propriei noastre istorii, talentul învingea încă odată tirania schemelor. O generație entuziastă, pompând „sânge nou” în artele literaturii, își croia drum, gardând măreția și ironia istoriei. Copilul Labiș a fost mentorul acestei generații orfeline. Prin frenezie vitalistă, ingenuitatea receptării, lăcomia concretului, patosul romantic (poetul va vorbi de „văpaie de cratere-n erupții” a sentimentelor), prin ardere purificatoare, Labiș a fost o conștiință angajată și interogativă. El țâșnește dintr-o joasă cotă lirică a deceniului și primenește atmosfera epocii, ventilând-o; la temperatura romantismului sufletesc, poetul „primelor iubiri” dezvoltă fiorul reflexiv și dispoziția etică. Labiș trăiește incandescent și pe cont propriu, dar climatul poetic – și pe baza unor coincidențe de biografie – va prelua motivele labișiene, bătătorite cu hărnicie ori refuzate, tot din exces polemic.

Trecând peste vitregia condițiilor formative, peste belșugul producțiilor, mulți comentatori reproșează generației ușurința afirmării. Întâmpinată cu ovații, această generație (înțeleasă limitativ, deci fals, doar ca o generație de poeți) a fost răsfățată, bucurându-se de o recepție sărbătorească. Ea a restituit scriitorii veritabilei vocații militante, desființând antinomia dintre real și poetic. Labiș, întemeietorul ei tragic, era cutreierat de „spiritul adâncurilor”; „cosmoidul” stănescian, preluând ștafeta, plutea în sferele eterice ale gândului, oferind deschideri novatoare de larg ecou, cu efect regenerator. La ora bilanțului, generația ilustra o strălucită epocă literară (care, nutrită de ciocnirea literaturii cu evenimentele politice, putea fi o renaștere), de mare densitate intelectuală, răsfrântă – parțial adecvat – în oglinzile criticii. Ea și-a decantat valorile, precizându-și aderențele culturale (trăgându-și sevele din specificul național).

Rolul lui Labiș, poetul-meteor, pare, încă, neverosimil. O operă, „până la un punct adolescentină” (cf. Daniel Dimitriu), „tensionată până la incandescență” (cf. L. Raicu), aderând sau refuzând cu fermitate, clarificatoare (pentru sine, în primul rând) devine o confesiune lirică energică, proaspătă, contagioasă. Ca poet angajat, respingând „cârja metaforelor fade”, Labiș a fost, negreșit, cântărețul Revoluției, și, în egală măsură, pe suportul analogiei revoluție / creație, prin tatonările sale, a revoluționat lirismul, dinamitând limbajul „omogenizat” (prin tematism dirijat și clișeistică inerțială).

Asupra razei de influență a poeziei labișiene în lirica urmașilor, opiniile, se știe, sunt împărțite. După cum și generația, răsfățată, supralicitată, mitificată, îndeosebi prin campaniile lui Eugen Barbu la Luceafărul (1962-1968), beneficiind și de o fidelă critică de susținere (prin voci autorizate), a iscat, inevitabil, controverse. Contemplând declinul șaizecismului (dispus a onora comanda oficială), Mircea Cărtărescu era convins că încercarea de a propune o nouă poezie a fost o tentativă eșuată, naufragiind în tardomodernism. Ion Pop intervine corectiv, notând că astfel de aprecieri, dincolo de un polemism generaționist, țin de „rațiuni limitat-militante” (Pop 2018 : 10). Chiar Labiș, „poetul-puiandru”, izbucnind din maculatura epocii, a fost taxat drept un nerealizat (cf. I. Negoițescu), încât influența lui e nulă de vreme ce „destinul l-a împiedicat să se realizeze”. Dar poetul, vădind o „inexplicabilă alchimie” (cf. M. Iorgulescu) și o gravitate prematură, enigmatică, vorbea în numele unei generații; moartea sa, responsabilizând congenerii, a grăbit intrarea în legendă și, negreșit, a influențat receptarea. Întrebarea ce ar fi putut să devină / să fie, deseori formulată, rămâne oțioasă.

Clujul în perioada interbelică 

Înfăptuirea Marii Uniri la 1 decembrie 1918 a inaugurat o nouă epocă de cultură în Transilvania. Dacă până atunci românii s-au luptat cu mari neajunsuri, fiind asupriți, controlați, cenzurați, batjocoriți, pentru întâia oară, ei au avut posibilitatea ca, împreună cu frații lor din celelalte provincii românești, să participe la o viață economică și culturală activă, să încerce a lichida decalajul care îi despărțea de țările civilizate din Vest. Clujul a avut șansa să fie ales drept centru al noii regiuni înfrățite, spre înaintarea și prosperarea lui făcându-se mari eforturi de a-l transforma într-un centru de primă mână al românimii transilvănene. Ca atare s-au depus toate eforturile pentru a se crea la Cluj o universitate românească, dorită de români încă de pe vremea lui Avram Iancu, o episcopie, prin strădaniile lui Nicolae Ivan, un teatru și o operă românească, institute de cercetare, muzee, asociații de cultură și medicale, clinici și școli românești, fabrici și ateliere de industrie și economie, preocupate de a asigura hrana și baza materială a locuitorilor. În consecință, orașul s-a extins tot mai mult, prin venirea și așezarea în cartierele lui, a unui număr tot mai mare de locuitori. Odată cu creșterea demografică a crescut și s-a extins și rețeaua de locuințe, creindu-se noi cartiere și extinzându-se rețelele de apă, canalizare, lumină electrică. Afluența spre Cluj a crescut de la an la an, astfel că în 1937, când jurnalistul Emil Boșca Mălin ia inițiativa să facă o catagrafiere a cartierelor Clujului, a constatat că numărul lor se ridica la 13 cartiere și două colonii, înșirate de-a lungul Someșului, pe dealurile și colinele care împresoară orașul. Prezentarea lor a fost făcută pentru ziarul „Națiunea română”, începând cu nr. 60, din 16 martie, și a continuat până la nr. 94. Fiecare foileton, ocupa o pagină de ziar, dacă nu mai mult, oferind în fiecare număr date și amănunte interesante despre viața locuitorilor acestor cartiere. El era interesat să surprindă și caracteristicile de bază ale cartierului, dar și dotarea acestora cu școli, apă, canalizare, lumină electrică, magazine, biserici, localuri de luat masa și de petrecere etc. La finalul fiecărui reportaj, afișa un tabel cu trebuințele de primă necesitate ale cartierului, așa cum i-au fost raportate lui de către locuitorii zonei. Nu lipsesc nici date de interes istoric, chiar dacă mai puține și mai superficiale. Unele dintre ele fac trimitere și la primarul Victor Deleu, sau la cel în funcție la 1934, universitarul Nicolae Drăganu, filolog, membru al Muzeului Limbii Române.

Mircea POPA

MIHAIL SADOVEANU, „RESCRIITORUL” 

Până ce Paul Cernat va da la iveală volumul Mihail Sadoveanu și luminile Răsăritului, insistând – bănuim – pe ipostaza de rescriitor (transformând propriile texte sau ale altora), cazul Sadoveanu, intrat într-o lungă eclipsă, cerând un cititor experimentat, pare a resuscita interesul. E drept, dincolo de respectul festiv, ocazional, Mihail Sadoveanu, inhibant prin întinderea Operei, vădește azi mai degrabă demodare, „lehamite”, inaderență și chiar refuz; poate și oboseala exegeților o fi de vină (câți s-ar mai încumeta la o lectură in integrum?), sadovenologii încercând (chestionând opera și biografia) lecturi înnoitoare. Să fie oare Sadoveanu „un continent scufundat”, se întreba I. Simuț, înconjurat de „o amintire pioasă și confuză”? (Simuț 2012 : 18). Pusă pe tapet, chestiunea actualității marelui prozator iscă binevenite dispute, trezind din hibernare un uriaș enigmatic. Încercând să afle „ce e viu și ce e mort” în opera sadoveniană, trecută prin „vămile posterității”, Ion Simuț inițiase o anchetă care, regretabil, n-a trezit mare interes printre tinerii critici (Simuț 2019 : 19). Pus la zid după 1989, autorul lui Mitrea Cocor, livrând acel prim manual (model) al realismului socialist (azi uitat sau trezind curioase reacții postmoderniste) trece printr-o lungă eclipsă, invocate fiind – pe fundalul febrei revizioniste – oportunismul politic, oficializarea clișeistică, uzura didactică.

Este îmbucurător că după o prelungită eclipsă exegetică, interesul pentru opera sadoveniană pare a se reactiva. În pofida unor bătătorite și respectabile clișee de receptare (transformându-l într-o valoare muzeală) sau, dimpotrivă, supus – sub flamura revizuirilor – valului contestatar, Sadoveanu riscă a deveni azi un scriitor necunoscut. Încât, cel decretat cândva „o glumă a literaturii noastre”, un „scriitor inutil” și, mai încoace, un „grafoman” (cf. Elena Vlădăreanu), merită a fi redescoperit, chiar dacă dimensiunile ciclopice ale operei, forța ei palingenetică descurajează. Și, nu în ultimul rând, „tonele” de exegeză. Cu atât mai mult cu cât, într-o epocă „fluidă”, alergică la arhischeme, în plină revoluție iconică și în deprimant decor postmodern (centrifugal), resurecția nucleelor arhetipale poate fi o cale de acces, relansând funcția mitului în context scientist. Fiindcă prozatorul moldav, închipuind un portret colectiv, desfășoară pe ecran cosmic o viziune cu inflexiuni biblice, vădind o înțelepciune calmă, un tropism răsăritean cu bază sapiențială, conjugând fericit poezia naturii cu lirismul gnomic. Intenția de a sonda substratul mitologic al acestei copleșitoare opere, este, certamente, binevenită. Dacă nu uităm că fecundul scriitor, contaminat de o imaginație de tip simbolic, infuzează textului, pe fond ezoteric, o gândire mitizantă depășind istoricismul apter, scoțând adevăruri metafizice, dacă, în fine, interesul pentru străvechime și cerința continuității (așezată sub deviza „morții poruncesc celor vii”) obligă la transmisibilitate, e limpede că mitocritica rămâne o generoasă pistă exegetică. Încât, recitit, Sadoveanu ni se înfățișează ca „cel mai mare scriitor antropologic al nostru” (Platon 2015 : 142). În fond, opera sadoveniană este o întinsă poveste; iar întâlnirea cu Creangă, intermediată de „Domnul Trandafir” / Mihai Busuioc, deslegând hieroglifele scrisului și „taina cetirii”, s-a dovedit „întemeietoare de destin” (Jurma 2002 : 6). Ca „voce colectivă” și „dascăl potențial” (Spiridon 1982 : 40), Sadoveanu rămâne un autor fundamental. Lumea sadoveniană nu se restrânge la câteva capodopere și din magna ei mitopoetică, tălmăcindu-i emblemele, viitorimea va afla mereu lucruri noi, în pofida uzurii didactice. Fiindcă „un mare scriitor e inepuizabil” (Simuț 2012 : 57). Supus rechizitoriului politic, implicit revizionismului canonic, marginalizat, nepublicat (!) în seria de Opere fundamentale, cu profesori revoltați (cazul Cristinei Tunegaru și scandalul Baltagul, în numele ideologiei political correctness) și elevi dezinteresați, Sadoveanu poate fi redescoperit, Paul Cernat anunțând „resurecția” (Cernat 2017 : 18) și acuzând astfel de „mostre inepte de revizionism canonic” (Cernat 2019 : 33). Gheorghe Jurma, ocolind producția propagandistică, era, la rându-i, ferm: „Mihail Sadoveanu este un scriitor prea mare pentru ca semănătorii de vânt să-i clintească opera” (Jurma 2002 : 6). (continuare)