Ștergerea culturii, a memoriei, a
personalităților…
Din
varii motive, dar mai ales din acela că încalcă prevederile unei
legi date recent, o serie de personalități, la mult timp după
moartea lor, urmează să fie excluse din cultura românească, să
fie ostracizate, îndepărtate, ca și cum numele lor ar fi demne
numai de ură (nomina odiosa). Planul este bine pus la punct și menit a fi aplicat pe etape. Acum a
venit rândul lui Radu Gyr și Octavian Goga, dar vor urma, pe rând,
individual sau câte doi, Alexandru Vaida Voevod, Gheorghe I.
Brătianu, Dimitrie Gusti, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Emil
Cioran, Petre P. Panaitescu, Constantin Noica, Petre Țuțea, Sabin
Manuilă, Nicolae Iorga și alții. Unii au, categoric, scrieri
antisemite notorii, dar ele sunt elaborate în timpuri când nu
exista nicio interdicție în acest sens și cu atât mai puțin
legea în cauză. Până și ordinea atacului este destul de clar
stabilită. Ținta finală este Mihai Eminescu. Aud că s-ar putea să
fie luați în colimator și Vasile Alecsandri și Mihail
Kogălniceanu, fiindcă nici ei nu au fost „corecți politic”,
până se va ajunge la câteva zeci bune de savanți, oameni politici
și scriitori. Câteodată este invocat și numele lui Lucian Blaga
(vezi opinia, nesusținută cu argumente, a lui O. J. Schmitt),
ca și cum nu s-ar fi demonstrat că marele scriitor și filosof nu a
fost nici legionar și nici comunist, ca și cum nu s-ar ști că a
suferit de pe urma ambelor regimuri de dictatură. Indexul acesta al
„rușinii” ar trebui în final să scoată din cultura românească
pe cele mai mari valori și să „demonstreze” „ticăloșia
ancestrală a valahilor”, situați undeva la coada Europei. Cel mai
mare istoric român, cel mai mare filosof, cel mai mare poet –
însăși chintesența sufletului românesc, expresia cea mai
concentrată a specificului național – trebuie îndepărtați, ca
să înceteze românii să mai viseze, să mai îndrăznească să
ridice vreodată vocea și capul. Radu Gyr trebuie interzis tocmai
pentru că a avut curajul să le ceară lui Ion și Gheorghe să se
ridice. Cum adică să se ridice „slugile valahe” în fața
autoritarismului, a stăpânilor de pripas, a urmașilor semeți ai
asupritorilor lor ?
De
unde vine această înverșunare împotriva trecutului, a valorilor
tradiționale ? În niciun caz nu vine din dorința de dreptate
socială, de justiție absolută sau de aplicare a legii. Și chiar
dacă ar fi la mijloc setea de dreptate, aceasta nu se mai face după
legea talionului, adică „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”.
Faptele rele nu se mai pedepsesc demult prin fapte identice sau mai
rele. Cine are de câștigat din această răzbunare pe intelectualii
din trecut care nu au gândit ca noi ? Există un curent de
opinie în Occident numit Cancel culture
sau, în traducere, „cultura anulării” ori „cultura
anihilării”. Câteodată, mișcarea mai este numită în engleză
Call-out culture
sau „trimiterea afară a culturii” ori „denunțarea culturii”.
Este vorba de o formă modernă de ostracism, care presupune
expulzarea cuiva din cercurile sociale sau profesionale (online pe
media de socializare, în lumea reală, sau în ambele). Oamenii
supuși acestui ostracism se cheamă că sunt „anulați” sau
„șterși” (canceled).
Conform dicționarului de limbă engleză Merriam-Webster,
„a anula” (to cancel),
în contextul dat, înseamnă „a nu mai sprijini acea persoană”,
în timp ce Dictionary.com,
în secțiunea sa de cultură pop, definește cancel
culture ca „retragerea sprijinului
pentru (adică « anularea ») persoane publice și
companii, după ce acestea au făcut sau au spus ceva considerat
inacceptabil sau jignitor”. Expresia poartă în mare parte
conotații negative și este invocată frecvent în dezbaterile
privind libertatea de exprimare și cenzura. Expresia îndeamnă la o
formă de boicot față de o persoană (de obicei o celebritate)
despre care se consideră că a procedat sau a vorbit într-o manieră
discutabilă sau controversată. Consecințele acestei practici
pentru persoanele care se consideră victime ale ei pot implica
pierderea, uneori definitivă, a reputației și a surselor de venit.
Cancel
culture a fost, de asemenea, descrisă
și ca „un cor de voci, de obicei marginalizate, care denunță în
mod fastidios o personalitate”. „Anularea” cuiva este o formă
de boicot cultural, iar „cultura anulării” este expresia
influenței care se naște din dorința de a avea control, de a-i
face pe oameni să gândească după un tipar anume. Expresia cancel
culture poartă în sine idei de
cenzură și de suprimare a libertății de exprimare. Fostul
președinte american Barack Obama a avertizat despre impactul negativ
al call-out culture
pe rețelele de socializare, declarând : „Oamenii care fac
fapte foarte bune au și ei defecte. Oamenii cu care lupți probabil
își iubesc copiii și, știi, fac și alte lucruri la fel ca tine”.
Și președintele american Donald Trump a criticat cancel
culture într-un discurs din iulie
2020, comparând-o cu totalitarismul și declarând că aceasta este
o armă politică folosită pentru a-i pedepsi și a-i face de rușine
pe disidenți, concediindu-i și cerându-le supunere.
Anularea
culturii a condus la tendința de a elimina din societate orice
element cultural considerat ofensator pentru o etnie anume sau
orientare sexuală. Astfel, în 2020, în SUA, mulți protestatari
din cadrul mișcării Black Lives
Matters („Viețile negre contează”)
au distrus statui ale unor personalități istorice, unii fondatori
ai Patriei, precum George Washington și Thomas Jefferson, alții
generali în Războiul de Secesiune, precum Robert Lee. Tendința s-a
transformat într-un adevărat război cu manualele de istorie și cu
trecutul. Se încearcă tragerea la răspundere a morților, a celor
care nu se mai pot apăra. Unele țări asistă neputincioase la
distrugerea statuilor, la „corectarea” textelor unor scriitori,
la condamnarea memoriei unor mari personalități. Alte țări
încearcă să ia măsuri împotriva unor astfel de mișcări.
Anularea culturii nu reprezintă deloc libertatea de exprimare,
dimpotrivă ea restrânge drastic libertatea de exprimare și
pedepsește delictul de opinie.
Eroarea
curentă care se face ține de viziunea asupra trecutului,
prezentului și viitorului. Oamenii unui prezent nu pot impune
viziunea lor asupra oamenilor trecutului, nu-i pot condamna pentru că
nu au gândit ca ei. Dacă o lege a intrat în vigoare la o anumită
dată, nimeni nu poate pretinde ca aplicarea ei să se facă pentru
fapte produse înainte de acea dată. Dacă în timpul lui George
Washington era legal și moral să deții sclavi negri, nimeni nu are
dreptul să-i ceară post factum președintelui american să nu fi
avut sclavi negri. Dacă până în secolul al XX-lea bisericile
creștine, pornind de la textul Bibliei considerate sacre, îi
condamnau pe evrei ca prigonitori ai Mântuitorului Iisus Hristos, nu
li se poate pretinde oamenilor care au trăit în acele timpuri să
nu fi fost antisemiți. Și viceversa : nici scriitorilor evrei
nu li se poate cere să nu-i fi înfierat pe creștini drept „goimi”,
drept popoare străine și inferioare, situate în afara „poporului
ales”. Legile și morala sunt produse umane și nu divine și se
schimbă în funcție de evoluția societății. Ceea ce este legal
și moral într-o lume devine ilegal și imoral în altă lume. Legea
și morala contemporane se aplică în societatea contemporană și
nu în trecut. Există, firește, anumite valori legale și morale
aplicabile și valabile oriunde și oricând, dar acestea sunt
puține. De exemplu, „să nu ucizi” este un precept general
acceptat, dar în timp de război ucisul este la ordinea zilei. „Să
nu furi” este aparent clar, dar depinde ce se înțelege prin furt.
Dacă cineva mi-a răpit un bun al meu, să zicem, o moșie pe care
eu o muncesc acum ca șerb, din punctul meu de vedere nu fur, ci îmi
iau ceea ce este al meu ; dar stăpânul zice că fur. Când
William Shakespeare a scris „Neguțătorul din Veneția” era
foarte posibil să faci un aranjament ca acela impus de Shylock,
adică să ceri „o livră1
din carnea” datornicului (creștin), dacă acesta nu întorcea la
timp împrumutul. Azi aud că unele teatre și chiar unele țări au
interzis piesa pe motiv că nu ar fi „corectă politic” și că
ar arunca oprobriul asupra unei anumite națiuni sau religii. Este de
neimaginat să fie interzis Shakespeare, indiferent de motiv. La fel,
sunt orizonturi spațiale unde muzica unor compozitori este interzisă
sau aproape interzisă. O reprezentantă a unui post de radio din
Israel a precizat nu demult că difuzarea unui fragment din muzica
lui Wagner a fost o greșeală, ea amintind că instrucțiunile din
cadrul radioului israelian sunt aceleași de mulți ani : muzica
lui Wagner nu trebuie să fie difuzată. Unii apreciază că anumite
bucăți ale lui Wagner, adevărate compoziții grandioase, cu tentă
de preamărire a trecutului german, cuprind elemente antisemite,
misogine și idei privind puritatea rasială. El a fost compozitorul
preferat al lui Adolf Hitler. În Israel nu se difuzează Wagner,
nici măcar acele compoziții care nu au text și care nu au cum să
exprime, fără cuvinte, nimic ofensator.
Cei mai mulți oameni de bun simț știu că nu există pe lumea
aceasta om fără greșeală, nici măcar în rândul marilor
talente, ale savanților, ale geniilor. Este clar că trebuie
cunoscute de urmași deopotrivă erorile și realizările
personalităților. Erorile trebuie respinse, iar operele durabile
trebuie cunoscute, apreciate și duse mai departe. Cine ar avea de
câștigat pe lumea asta dacă, odată cu greșelile, ar fi aruncate
la gunoi și creațiile valoroase ? Oamenii trebuie prețuiți
pentru opera lor perenă. Cui îi mai pasă dacă un scriitor a fost
urât sau iubit de cineva (bun sau rău), din moment ce opera sa este
valoroasă ? Oare cine ascultă o bucată muzicală de Giuseppe
Verdi se gândește la faptul că marele compozitor a fost un
naționalist italian, care voia să scape Italia de tiranie și s-o
facă să fie a italienilor, nu a Papei sau a Habsburgilor ? Și
dacă se gândește la asta, cu ce păcătuiește ascultătorul de
astăzi ?
Oare „Marșul lui Radetzky”, compus în anul 1848 de Johann
Strauss, în onoarea feldmareșalului austriac Josef Wenzel Radetzky
von Radetz, cu ocazia victoriei pe care armata aflată sub comanda
acestuia a repurtat-o la Custozza în contra revoluționarilor
italieni, ar trebui interzis în Italia ? După logica unora,
poate că da. Ce lucru stupid ar fi ! Oamenii sunt prețuiți de
alți oameni nu pentru erorile lor (care trebuie veștejite), ci
pentru faptele lor bune. Alegerea este simplă : dacă opera
lăsată de anumiți oameni controversați este validă și azi, dacă
place publicului, dacă este utilă sufletelor și societății,
atunci latura întunecată pălește. Nu putem condamna oamenii
pentru „delicte de opinie” sau pentru fapte inventate, imaginate
de noi azi, din moment ce ei nici nu știau ce va urma. Dacă un domn
român medieval de la 1400, în anumite formule de încheiere a
documentelor de danie, îi blestema pe călcătorii deciziilor lor cu
focurile iadului, iar în iad îi menționa pe Iuda, pe Arie și pe
evrei (ca trădători ai Mântuitorului), era acest principe
antisemit ? Să fim serioși ! Așa era lumea atunci și ca
ea erau toți trăitorii din epocă.
Comuniștii
i-au pedepsit pe toți cei care nu au gândit ca ei, deopotrivă
contemporani și antecesori. Pe cei încă în viață i-au interzis,
arestat și închis, i-au pus la munci grele, i-au ucis sau i-au
obligat la exil, iar pe cei din alte epoci i-au scos din manuale,
istorii, biblioteci și, mai ales, le-au distrus statuile, le-au
șters străzile, adică au tentat să-i scoată din istorie. Românii
nu au avut o tradiție comunistă, nu au avut un partid comunist
înființat din imbold intern, nu și-au dorit niciodată un
egalitarism nefiresc, utopic, vulgar. Regimul comunist de import din
România – fortificat apoi de zeloșii noștri autohtoni – a
făcut liste de cărți interzise, a scos mulți autori din cultură
și din istorie, a adus false valori de pripas și scriitori care
nici nu știau bine românește. Și care a fost rezultatul ? Un
proletcultism dur, fără sorți de izbândă în spațiul românesc.
După aceasta a venit reacția exagerată, adică un naționalism
comunist sui generis, tot fără șansă de reușită. Românii au
restaurat valorile cele autentice în 1989, reintroducând treptat
normalitatea. Normalitatea noastră este asta, cu bunele și cu
relele sale. Am fost atât de mult atacați, ofensați, înjosiți în
istorie, încât am dobândit o serie de reacții de apărare a
identității noastre. Câteodată aceste reacții au fost exagerate
și i-au jignit pe unii conlocuitori. Acum nu mai dorim să facem
asta, ci vrem să trăim în demnitate și pace. Cine sunt cei de azi
care, după atâtea decenii de experimentare a normalității, vor să
strice ordinea cea bună, să revină la falsuri și la măsuri
forțate ? Cine va avea de câștigat dacă acceptăm să
eliminăm din cultura română pe cel care a scris „Oltul”, pe
cel care a scris „Originile și formarea unității românești”,
pe cel care a dat „Romanul adolescentului miop”, pe autorul
„Oamenilor cari au fost” sau chiar pe autorul „Luceafărului” ?
În niciun caz nu vor avea de câștigat românii. Și atunci ce
reacții vor stârni aceste interdicții decât dezgust, respingere
și ură. De ură avem, nevoie acum în societatea românească ?
Cum să credem că o lege care vrea să-i protejeze pe evrei prin
condamnarea acum, în mileniul al treilea, a lui Octavian Goga va fi
privită cu simpatie de români ? „Poetul pătimirii noastre”
are zeci (poate sute) de statui, busturi, nume de străzi în România
și mai ales în Transilvania. Cum credeți că îi vor iubi românii
mai mult pe evrei dacă interziceți toate acestea ? Oare nu se
va stârni o reacție inversă ? Încep să cred că asta se și
dorește, ceea ce este îngrozitor. Oare să nu învățăm nimic din
istorie sau măcar dintr-un singur caz, cel a pedepsirii, al
ostracizării lui Socrate de-acum circa 2 500 de ani ? Cui
prodest ? Cui folosesc aceste interdicții, aceste excluderi,
aceste condamnări ? Oricum, românii nu vor permite așa ceva,
fiindcă au simțul realității și al demnității. Aud că
alogenii ne învață ce este onoarea și ne spun cât de înapoiați
suntem prețuind țăranul român și denunțând discriminarea
națională de odinioară. Ei se miră că nu lăudăm La Belle
Époque, pe jandarmii cu pene de cocoș la pălărie și nici pe
„civilizatorii” veniți cu biciul spre noi. Disprețul față de
Octavian Goga înseamnă desconsiderarea sacrificiilor milioanelor de
români care au luptat pentru emanciparea națională, care s-au
răzvrătit contra asupririi străine și care au făcut România
Întregită. Dacă Goga este asimilat cu eroarea, atunci și România
ar putea părea în mintea unora o eroare a istoriei. Oare spre o
astfel de stare de dispreț să fi ajuns Țara Românească, cu
ajutorul unei legi nedrepte adoptate în Țara Românească ?
Golirea
culturii românești de valori numai pentru că „progresiștii”,
„globaliștii”, „anulatorii culturii”, „corecții politic”,
„treziții” și alte grupuri marginale s-au apucat iar de treabă
este un act absurd. Scriitorii și savanții noștri au trăit în
epocile lor și au avut viziunile lor și greșelile lor. Cei care au
comis crime au fost condamnați prin lege și numele lor sunt oprite
de la celebrări în spațiul public. Ceilalți, oameni fiind și,
deci, fiind supuși greșelii, au și greșit, dar unii au lăsat
opere nemuritoare, de mare valoare. Ce să facem cu ele ? Să le
distrugem să le interzicem. Numai regimurile de dictatură fac așa
ceva. „Somnul rațiunii naște monștri” și atunci când
vigilența întrece măsura.
Ioan Aurel Pop 1 În
engleză este un pound, adică aproape 500 de grame.
|