A.E. BACONSKY, LA CENTENAR 

Încă un mit de circulație în urbea clujeană, de „o obediență fără echivoc” în primele cărți (cum nota Petru Poantă), „reformistul” A.E. Baconsky a marcat o epocă, numele său fiind legat de destinul unei reviste: Steaua (inițial, Almanahul literar, unde va fi angajat în 1950). Explorând arhiva CNSAS, Ioana Diaconescu repunea în discuție „cazul” A.E. Baconsky, notând, cu temei, că poetul, văzut ca „element dușmănos”, a fost supus unei prigoane „în crescendo” (Diaconescu 2019 : 123). Doar că, incomod chiar și în „vremuri proletare”, cu „ifose moderniste” (sancționate, în 1947, de M.R. Paraschivescu și Ovid S. Crohmălniceanu), A.E. Baconsky oferă, cercetat integral, etapizat, un „contrast radical dintre extremele carierei sale poetice” (Pop 2018 : 71), clătinând legenda exemplarității morale (Grigurcu 1999 : 16). Și Constantin Cubleșan, ușor intrigat, vorbea despre un destin scriitoricesc ciudat, chiar straniu, pe ruta avangardă-proletcult-intimism-reflexivitate angoasată, de fior tragic (Cubleșan 2019 : 40). 

E drept, deschiderea Stelei, prin aerisirea limbajului poetic, i se datorează; dar el – sublinia Gh. Grigurcu – pare mai important prin „globalitatea” personalității (prozator, eseist, traducător, conducător de revistă), fără a uita penibilele versuri propagandistice, dar și gestul șocant de a-și repudia propria creație1*), ca „primă disidență publică” (Anghel 2014 : 162). Anecdotice, facile, maniheiste, de abundentă versificare pedestră, inteligibilă, rescriind textul ideologic (Perian 2017 : 131), acele producții vădeau „simplificare didactică” și „eficiență mnemonică”, încercând să împace, sub semnul urgenței, un regim prozodic cu noile sarcini propagandistice, depersonalizând discursul. Cum Partidul, ne asigură Gh. Perian, avea „un scenariu pentru Cluj”, orașul urmând a fi „curățat” de cerchiști (Perian 2017 : 140), cel cunoscut încă din studenție, citit „prin ziare ori prin cărți”, simpatizat de oamenii Puterii va fi instalat la cârma revistei, în pofida „atracțiilor neortodoxe”. 

Figură aristocrat-macedonskiană în decor comunist, poet cultivat, orgolios-teatral, solemn-prețios, translând estetismul, în anii ultimi, în zona fastuozității crepusculare, ca profet sumbru, A.E. Baconsky a trecut prin spectaculoase metamorfoze și a anticipat, „în unele privințe”, (constatase N. Manolescu) valul șaizecist. Într-adevăr, o distanță „cosmică” separă turbulența agitatorică și zelul proletcultist de gratuitatea estetă, filtrată livresc și atmosfera halucinant-terifiantă din Cadavre în vid (1969), de pildă; sau din romanul postum Biserica neagră, veritabilă contrautopie politică, tipărit abia în 1990, cunoscând, însă, o ediție germană (1976), după ce fusese cules în revista vest-berlineză Kontinent și difuzat la Europa liberă. În plus, șeful Stelei, prin năbădăioasa revistă clujeană, înviorase climatul literar. El a consacrat revista, scria ferm Adrian Popescu, „fixându-i specificul și traiectoria” (v. România literară, nr. 41/2014). Pusă la colț, deseori admonestată pentru evazionism, „detașare”, „slabele ecouri din freamătul vieții noastre literare”, mizând, însă, pe „surogate scoase din vânzare”, „potrivnica” grupare chiar înfăptuia, insidios, desigur, „o revoluție coperniciană”, cum suna reproșul lui M. Beniuc, un „general” al literaturii din epocă (gratulat ca atare, alături de Z. Stancu și Petru Dumitriu, de un Ion Istrati, în Gazeta literară, nr. 10/1958). Într-o vreme în care și P. Dumitriu anunța ferm că „trebuie isprăvit cu modernismul”. 

E cel puțin curioasă relația lui Baconsky cu Petru Dumitriu, despre care se știu puține lucruri „mai adânci” (Culcer 2015 : 294). Confruntat cu poezia occidentală, călătorind, traducând masiv, respingând rebuturile realismului socialist, Baconsky, trăind „nababic”, era un veritabil ambasador cultural. Celălalt nabab, Petru Dumitriu, publicase în Steaua fragmente din Biografiile contemporane, dar îl considera „mândru pe gratis”. Ipoteza lui Dan Culcer, semnalând similarități / complicități de destin, merită discutată. Foarte mobilul A.E. Baconsky, voiajând repetat, nu i-a urmat pilda, contemplând – probabil – „eșecul” autoexilării (Culcer 2015 : 295). Deși moartea (accidentală, la cutremurul din 1977) nu ne îngăduie să bănuim ce s-ar fi întâmplat în cariera lui (osbtrucționată). Totuși, în pofida prefacerilor pe care, în timp, le-a cunoscut scrisul lui A.E. Baconsky, poetul rămâne un nedreptățit. 

 A.E. BACONSKY, LA CENTENAR 

Încă un mit de circulație în urbea clujeană, de „o obediență fără echivoc” în primele cărți (cum nota Petru Poantă), „reformistul” A.E. Baconsky a marcat o epocă, numele său fiind legat de destinul unei reviste: Steaua (inițial, Almanahul literar, unde va fi angajat în 1950). Explorând arhiva CNSAS, Ioana Diaconescu repunea în discuție „cazul” A.E. Baconsky, notând, cu temei, că poetul, văzut ca „element dușmănos”, a fost supus unei prigoane „în crescendo” (Diaconescu 2019 : 123). Doar că, incomod chiar și în „vremuri proletare”, cu „ifose moderniste” (sancționate, în 1947, de M.R. Paraschivescu și Ovid S. Crohmălniceanu), A.E. Baconsky oferă, cercetat integral, etapizat, un „contrast radical dintre extremele carierei sale poetice” (Pop 2018 : 71), clătinând legenda exemplarității morale (Grigurcu 1999 : 16). Și Constantin Cubleșan, ușor intrigat, vorbea despre un destin scriitoricesc ciudat, chiar straniu, pe ruta avangardă-proletcult-intimism-reflexivitate angoasată, de fior tragic (Cubleșan 2019 : 40). E drept, deschiderea Stelei, prin aerisirea limbajului poetic, i se datorează; dar el – sublinia Gh. Grigurcu – pare mai important prin „globalitatea” personalității (prozator, eseist, traducător, conducător de revistă), fără a uita penibilele versuri propagandistice, dar și gestul șocant de a-și repudia propria creație1*), ca „primă disidență publică” (Anghel 2014 : 162). Anecdotice, facile, maniheiste, de abundentă versificare pedestră, inteligibilă, rescriind textul ideologic (Perian 2017 : 131), acele producții vădeau „simplificare didactică” și „eficiență mnemonică”, încercând să împace, sub semnul urgenței, un regim prozodic cu noile sarcini propagandistice, depersonalizând discursul. Cum Partidul, ne asigură Gh. Perian, avea „un scenariu pentru Cluj”, orașul urmând a fi „curățat” de cerchiști (Perian 2017 : 140), cel cunoscut încă din studenție, citit „prin ziare ori prin cărți”, simpatizat de oamenii Puterii va fi instalat la cârma revistei, în pofida „atracțiilor neortodoxe”. 

Figură aristocrat-macedonskiană în decor comunist, poet cultivat, orgolios-teatral, solemn-prețios, translând estetismul, în anii ultimi, în zona fastuozității crepusculare, ca profet sumbru, A.E. Baconsky a trecut prin spectaculoase metamorfoze și a anticipat, „în unele privințe”, (constatase N. Manolescu) valul șaizecist. Într-adevăr, o distanță „cosmică” separă turbulența agitatorică și zelul proletcultist de gratuitatea estetă, filtrată livresc și atmosfera halucinant-terifiantă din Cadavre în vid (1969), de pildă; sau din romanul postum Biserica neagră, veritabilă contrautopie politică, tipărit abia în 1990, cunoscând, însă, o ediție germană (1976), după ce fusese cules în revista vest-berlineză Kontinent și difuzat la Europa liberă. În plus, șeful Stelei, prin năbădăioasa revistă clujeană, înviorase climatul literar. El a consacrat revista, scria ferm Adrian Popescu, „fixându-i specificul și traiectoria” (v. România literară, nr. 41/2014). 

Pusă la colț, deseori admonestată pentru evazionism, „detașare”, „slabele ecouri din freamătul vieții noastre literare”, mizând, însă, pe „surogate scoase din vânzare”, „potrivnica” grupare chiar înfăptuia, insidios, desigur, „o revoluție coperniciană”, cum suna reproșul lui M. Beniuc, un „general” al literaturii din epocă (gratulat ca atare, alături de Z. Stancu și Petru Dumitriu, de un Ion Istrati, în Gazeta literară, nr. 10/1958). Într-o vreme în care și P. Dumitriu anunța ferm că „trebuie isprăvit cu modernismul”. 

E cel puțin curioasă relația lui Baconsky cu Petru Dumitriu, despre care se știu puține lucruri „mai adânci” (Culcer 2015 : 294). Confruntat cu poezia occidentală, călătorind, traducând masiv, respingând rebuturile realismului socialist, Baconsky, trăind „nababic”, era un veritabil ambasador cultural. Celălalt nabab, Petru Dumitriu, publicase în Steaua fragmente din Biografiile contemporane, dar îl considera „mândru pe gratis”. Ipoteza lui Dan Culcer, semnalând similarități / complicități de destin, merită discutată. Foarte mobilul A.E. Baconsky, voiajând repetat, nu i-a urmat pilda, contemplând – probabil – „eșecul” autoexilării (Culcer 2015 : 295). Deși moartea (accidentală, la cutremurul din 1977) nu ne îngăduie să bănuim ce s-ar fi întâmplat în cariera lui (osbtrucționată). 

Totuși, în pofida prefacerilor pe care, în timp, le-a cunoscut scrisul lui A.E. Baconsky, poetul rămâne un nedreptățit. De numele său se leagă jenanta producție proletcultistă, cu versuri celebre în epocă, îndemnând la stârpirea înveninaților chiaburi („elemente tot mai dușmănoase”) pe fundal beligerant („lupta se ascute între clase”), ulterior renegate; dar și gestul emancipator, ca lider al „grupulețului” (cf. Marian Popa) de la Steaua, anunțând, în 1956, un spirit „în avangardă”.  Generația ’60, sublinia Eugen Simion, a profitat enorm de această deschidere iar rolul lui în epocă, dincolo de versificările „penibile”, tributare canonului realist-socialist, ascunzând – după unii comentatori – o celebrare triumfalist-„perversă”, sub faldurile ironiei, s-a dovedit esențial în primenirea limbajului liric. Chiar dacă Baconsky a răspuns prompt marșului Revoluției, vestind „o primăvară nouă”, uitând de începuturile suprarealiste, cu un volum pregătit în 1948 (care n-a mai apărut), așezându-și placheta din 1950 (Poezii) sub „lumina vremii noi”, Ileana Vrancea nu ezita să-i incrimineze „tânjeala” după poezia apolitică, evazionismul, rezerva de a se amesteca „în vâltoare” etc.  

Șocantul său discurs la Primul Congres al Scriitorilor din RPR (18-23 iunie 1956) viza „penibilele eșecuri” ale începutului literaturii „întru realism”, denunțând dezolanta proză versificată. Încât, în 1956, papa Bac era deja „cineva”, suspectat fie de „devotament ostentativ”, fie de narcisism și falsă combativitate, deși poetul ne anunța solemn: „Cu tot ce am sînt al acestui timp, / Mă contopesc în imensa-i vâltoare”. Adaptabil, așadar, servind cauzei prin voioase poeme propagandistice, protagonist al vieții literare clujene, Anatol Emilian Baconsky (n. 16 iunie 1925, la Cofa, în Basarabia) părea sortit unei înalte cariere. El își anunțase intențiile lirice într-o broșură colectivă ivită la Carei (Antologia primăverii, 1947) și, din 1950, va fi secretar de redacție la Almanahul literar, devenit, în 1954, lunarul Steaua, revistă pe care o va conduce până în 1959, impunând un lirism de factură nouă. „Uluitoarea publicație clujeană”, cum s-a spus, împrospătase aerul epocii, sufocată de dogmatism, propunând alte modele. N-au lipsit admonestările (repetate) de la Centru și nici unele (mici sau mari) nedreptăți: cazul E. Lovinescu, execuția Moromeților, prin pana lui D. Isac. Nu era vorba, însă, de un program explicit, anunțat, ci de ofensiva modernizării, George Munteanu subliniind, în paginile revistei, că lupta pentru realismul socialist înseamnă lupta pentru modernitate. Așadar, „sub egida realismului riguros” urma a se afirma o nouă atitudine realistă, revalorizând economicos limbajul, cerând, prin vocea lui A.E. Baconsky, o eră a geometriei, declinul metaforei, nu „reliefuri voluptoase”. Altfel spus, o poetică nouă, exploatând firescul anonimat al cuvintelor comune, salvând tonul emoțional, individuația. Refuzând, deci, „uniforma”, metoda unică, versificarea pedestră prin care „plutoane compacte” urmau „a cuceri zările”, maniheismul, în ultimă instanță. Acest realism liric (sau poezia „de notație” cum i s-a spus, după un calc lovinescian) s-a impus greu, condamnând în paralel, din nevoi strategice, și „decadentismul occidental”.2*)  

După mutarea în Capitală, momit cu promisiuni rămase neonorate, urmând a prelua, îl asigura M. Beniuc, Secolul 20, A.E. Baconsky, afectat, se va retrage într-o lume ermetică, protejând, printr-o abstragere demnă, tainele laboratorului. Dacă la Cluj, flanând prin urbe, impresionase prin silueta sa elegantă, „descălecat” la București se va arăta „doar în chip de operă” (cf. Mircea Martin). Intră în defensivitate. Va afișa o eleganță ostentativă și un surâs distant; crispat, măcinat de adversități, neînțeles, însingurat, un incomod, de fapt, de fibră gravă, independent, se va refugia în tăcere, ocolind ședințele breslei. Dar nepărăsindu-și convingerile. Chiar claustrat (o vreme), se va interesa obsesiv, cu înverșunare fanatică, de fenomenul artistic modern și de scriitorii „progresiști”, cercetând avid noutățile (precum în rubrica Meridiane, la Contemporanul). Încât e de mirare că afișând, succesiv, atâtea chipuri lirice, el va fi considerat de către unii, cu invidie neagră, un scriitor de acvariu. 

A.E. Baconsky își poartă, în posteritate, blazonul. Cazul său a agitat multe spirite cârcotașe; o ciudată polarizare mai stăruie, inerțial, și azi. Suspectat pentru tendințele evazioniste, plătind tribut euforiei lozincarde a unor ani, taxat chiar – cu o ușurință vecină cu iresponsabilitatea – „dușman al culturii noastre”, poetul, deși un preferat al criticii (notează, malițios, Gh. Grigurcu), este „neconvingător”; pentru Eugen Simion, dimpotrivă, Baconsky rămâne un nedreptățit. „Prințul exilat” își poartă trena melancoliei, impresionând, la relectură, prin bogăția referințelor șiv detenta culturală, de rafinament aristocratic. Incapabil, însă, de „angajare existențială” (cf. Alex Ștefănescu). Rostirea baconskyană nu a fost scutită de servituți conjuncturale. Dar și atunci, producând texte festiviste, un ton distinct-estetizant răzbate. Omagiindu-l pe Lenin (v. Gazeta literară, nr. 17/1960), el ne invita „pe malul Razlivului” și mărturisea că îl citea „cu înfrigurare” pe marele Învățător, admirându-i erudiția și profunzimea, temperându-și brusc entuziasmul prin invocarea „naivității confuze” a acelor ani de studenție. Criticat în diverse ocazii pentru nereușitele sale, poetul promite echivoc momente de adâncă „reflecțiune” și amintește soarta grupului Luca-Pauker (ca posibil memento pentru puternicii zilei), ca și imposibila detașare a eforturilor sale creatoare de context (triumfătorul realism socialist). De altfel, antologia din 1967, Fluxul memoriei, filtra cu severitate producția poetului, lăsând în cimitirele epocii ceea ce, la o privire retrospectivă, pare (și este) inacceptabil. Acest lirism autobiografic (Fiul risipitor, 1964), urmărind „extatica trecere” în ceilalți, pândită de „umbra timpului”, propunea, cu ecou târziu, noi modele poetice. Baconsky a fost un avangardist de o extracție specială, „promulgând” de-metaforizarea și literaturizarea; deci, estetizarea trăirilor. Vom reaminti că momentul Steaua (avându-l ca artizan) a pregătit resurecția lirică din anii ’60, vestind dezghețul cultural. Dacă orice generație este groparul celei anterioare, echipa Stelei, spărgând tiparele oficializate, nu s-a mulțumit cu atât; ea nu a pregătit doar timpul de zbor al altei generații, desprinzându-se din plasma epocii. Sub acuza intimismului, grupul de la Steaua (o publicație-fanion) sfida interdicțiile și, traversând deșertul proletcultist, șoca și modela. Eram în plină criză paternă (lipseau maeștrii, bibliotecile erau sigilate); „steliștii”, inspirând parfumul boemei, se încăpățânau să trăiască în poezie. Spirit tutelar, Papa Bac era profesor de gust estetic. Ca „boem înverșunat”, un Dimitrie Stelaru se deda la „năzbâtii”, împrăștiind bacilii artei „decadente”, cum glăsuiesc nostalgicele amintiri, colindate de „siluete eterice”, ale unui „fost corector”, poetul Petre Stoica. 

Bineînțeles, lăsând în urmă „dramaticele tribulații”, Baconsky își reformulează, și dintr-un impuls autocritic, programul. „Se schimbă”, am văzut, în câteva rânduri. El cutreieră alte spații poetice, vestejește „eroarea metaforizantă” (cum scria, într-un solid studiu introductiv, Mircea Martin), aspiră spre o nouă sinteză a simplității. O simplitate magică, în numele căreia își îngăduie excese demonstrative. Recuzita poetizantă, neferită de narcisism și solemnizare, crește dintr-un bine întreținut humus cultural, părând a juca în context, în pofida dandysmului și al orgoliului ostentativ, rolul unei subversiuni artistice. Cu prudența necesară, Mircea Martin invita la o reconsiderare a convenționalismului poetic, observând că marginalizarea, declinul, biologic în primul rând („umbra-mi palidă coboară”), obligă la astfel de reformulări. 

Poemele din Cadavre în vid dezvoltă o lirică apocaliptică, o viziune crepusculară impunând negația generalizată. Este un univers în disoluție, stăpânit de lingoare, cutreierat de un „spasm uriaș”. Din această viziune neagră, se hrănește și romanul din 1970, recuperat târziu, Biserica neagră. Să mai spunem că în 1972, când realiza o carte-monument (e vorba de Panorama poeziei Universale contemporane), Baconsky dovedea – încă odată – o concepție articulată despre poezie și o erudiție indiscutabilă, dezvăluindu-și preferințele și idiosincraziile. O antologie „de poet”, s-a spus strepezit, prin care publicul nostru „suporta”, în premieră aproape, impactul cu valorosul „pluton” al sud-americanilor, de pildă, începând cu Borges și terminând cu Murillo Mendes; și, alături, fără „jenă estetică”, în numele unui necesar act justițiar, marii noștri poeți necunoscuți dincolo de fruntarii. În paranteză fie spus, Baconsky a deplâns în repetate rânduri (v. Spiritul poeziei române) prezența „mesagerilor îndoielnici” ai poeziei noastre, propulsați în top prin abilul balet conjunctural. Dar omul incomoda nu doar prin idei. Hieratic și sumbru, enigmaticul și princiarul Baconsky trăia canonic într-o „claustrare îndârjită”; într-o „lume ermetică”, stăpânită, scria Petre Stoica, de „dulcea lui infatuare”. El avea nostalgia Nordului. Se închina „mărilor aspre”, învăluit în „aureola palidă a iernii” (Fiul risipitor). Nu se putea împotrivi „metronomului dement”, chemat îmbietor, irezistibil, de „labele păroase ale țărânii”. Trufiile acestui „estet al melancoliei” (cf. Eugen Simion) i-au creat multe și mari adversități. El a impus, însă, un stil, o poezie afectată, îmbrăcând armura și o proză stranie, sigilată de un intelectualism coșmaresc. 

Un vechi reproș, adresat epicii noastre, privea tocmai carența de intelectualitate. Abundența povestitorilor bonomi, gravitând în universul „amintirilor din copilărie”, lansând în pagină jeturi metaforice, cheamă, corectiv, exemplul lui Baconsky. El punea, sub ochii cititorului român, abia ieșit din răsturnarea decembristă, debusolat, un roman necunoscut. E vorba, desigur, de Biserica neagră (manuscris încheiat la 16 octombrie 1970) și rămas lungă vreme nepublicat, în pofida „stăruințelor disperate” ale autorului.  Predat editurii Cartea Românească, manuscrisul a trezit imediat rezervele lui Marin Preda, considerându-l „un roman cu cheie”, plasat într-o „țară nedefinită”. Dacă prozele din Echinoxul nebunilor (1967) mizau pe stranietate și imprecizie, chiar gratuitate artistică, trezind entuziasmul unor comentatori, romanul, cu atmosfera sa grotescă, sordidă, stăpânită de frică și penurie sub teroarea Ligii cerșetorilor avea o adresă politică, direcționată, însă, ambiguu, vitriolând tehnicismul sufocant și alienarea. E drept, o versiune germană apărea în 1976 (Die schwarze kirche). Acest miniroman vorbea despre o zodie a falsității: supremația lui pseudo, destinul crepuscular, invazia morbidului, avalanșa insanităților, uzurparea și mistificarea. O soartă neagră, conducând la uitarea de sine. Un „aer de erou”, pronia elogiilor stupide, revărsate peste „un hoit virtual”, nepăsător și steril, într-un univers murdar, controlat de o putere nevăzută, stăpânit de o „greață enormă”.  Romanul confirma vocația premonitorie a lui Baconsky, conștiința sa tragică, prea convins că poeții „spun soarta”. Construit pe o „rețea de presimțiri” și simboluri, romanul invita la o lectură în paralel a „ororilor realității”, fără referințe explicite. Oboseala falsității coboară în acest „cerc apăsător”, cunoscând mizeria captivității în cetatea-cavou. Umbrită de crepuscul, degradarea dezvăluia un mecanism implacabil, proiectat de „voințe streine”, cu o ierarhie secretă. Și, desigur, infuzia de fals, cu o supraveghere permanentă și temenele grețoase, de inspirație asiată. Baconsky biciuia o realitate în embrion, populată de „cadavre animate”, învățând cu entuziasm slogane, într-un timp stagnant, în care se infiltrase suspiciunea. O utopie neagră, așadar. Or, Baconsky, cu vocația-i premonitorie, a indicat alte repere culturale, prefațând deșteptarea unor generații și „a văzut”, înaintea altora, devenirea, pe de-asupra capriciilor modei. Paginile sale poartă, indubitabil, amprenta unui aristocrat al spiritului. Ca „maestru al literaturii fantastice” (cf. Gheorghe Glodeanu), A.E. Baconsky cultivă fantasticul psihologic, pigmentând torturantele neliniști existențiale cu întâmplări insolite; dar imaginarul baconskyan, bântuit de presimțiri anxioase, nu se bazează pe un epic spectaculos. Totuși, forțând decontextualizarea în pofida transparenței subversive, romanul Biserica neagră, urmărit de un destin vitreg, părea menit unei cariere universale. 

* 

„Plombați” la Cluj, în 1949, pentru a insufla un revigorant militantism Almanahului literar, „veneticii” Miron Radu Paraschivescu și Geo Dumitrescu și-au luat misia în serios, reorientând publicația. Cum Geo Dumitrescu urma să-l dubleze pe incontrolabilul MRP (cu dese spitalizări), preluând șefia, a impus redactorilor să țină un Jurnal de redacție („Ziua facerii” fiind 21 iunie 1951) și să întocmească autobiografii severe, de mare concretețe. A.E. Baconsky terminase dreptul la Cluj, se afirmase ca poet nu doar pe plan local și va încerca, alături de almanahiști, șicanați de ironiile cerchiștilor, să respecte programul leninist. Va constata, într-un Cluj „palid”, că „nu există scriitori”, că „oamenii tineri lipseau”. Redactorii vor nota cu sârguință, zilnic, în acel „catastif ciudat”, succesele lor. Spicuim câteva: fac lectura materialelor, centralizează planuri, purced la stilizări și „curățiri”, aduc îmbunătățiri „reparând” poezii, angajează discuții pe teme partinice, se preocupă de „folosirea rațională a timpului de lucru în redacție”, își fac reciproc observații (critici tovărășești). George Munteanu, de pildă, notează că e un „frig polar în redacție” și „randamentul e mic”. În completare, A.E. Baconsky scrie ferm: „trebuie făcut focul chiar și în redacțiile de reviste literare” (Corbu 2018 : 190). Uneori, redacția „e goală”; alții abandonează Jurnalul, sunt „simptome de întârziere” (punctează Geo Dumitrescu); controlul resoartelor îl obligă pr Baconsky să constate că sunt întârzieri, „critica e în coadă” (Corbu 2018 : 208). Chiar Baconsky e deseori admonestat: ziarul de perete suferă, scrie A. Gurghianu (în 24 martie 1952), fiindcă tovarășul Baconsky n-a prezentat articolul. Nu e prea activ, nu dă un semn de viață, nu aduce la timp manuscrisele (consemnează Ion Brad, la 30 octombrie 1951). Din faimosul catastif aflăm, prin înscrisul lui George Munteanu, că poetul (șef al „resortului de poezie”) poartă conversații „străine de interesele redacționale”. Ulterior, renegându-și producția proletcultistă, aruncând „gipsurile mistificatoare”, el va impune un stil, „vag sfidător”, inclusiv vestimentar, își va aminti Matei Călinescu. Iar Dumitru Radu Popescu, un „produs al revistei Steaua”, îl va lăuda, recunoscând că Baconsky, învățându-i pe alții „alfabetul vieții”, „știa să facă școală”. Dar scriitorul-activist, un „clasic proletcultist” în ochii lui Jean Dumitrașcu, se lăuda că va construi comunismul (cu pana), câtă vreme în țară „munca svâcnește”. Grijuliu cu „igiena estetică”, exegetul piteștean va decupa, cu bogate exemplificări, doar „un an din viața unui tânăr stalinist”. Și Ion Brad va confirma că arogantul A.E.B. confecționa poeme lungi, bine plătite, de care „s-a spălat pe mâini mai târziu” (Corbu 2018 : 8). Așa fiind, nu înțelegem cazna unora (cazul lui Pavel Țugui, un aliat puternic, „oficial”, de la Centru și un devot în dublă ipostază, de biograf și editor) de a dovedi că avem de-a face cu o operă unitară, evitând publicistica „de circumstanță”. Să reamintim stihuri faimoase, tratând epopeic colectivizarea, precum în La frasinii de la răscruce? Sau balada închinată cizmarului Barta Iosif și ortacilor săi? Sau un alt decupaj, lămuritor, preluat din Convoiul amintirilor: „Agitatorii de partid colindă, / De-a lungul țării munca s-o cuprindă”. 

A uita de primul Baconsky, prolific, ascultând Sirenele politicii, manevrând doar extrase selective, favorizante și comentarii amnezice sau a ignora rolul său în emanciparea lirică a anilor ’60 este, deopotrivă, păgubos și incorect. Foștii coechipieri de la Steaua ocolesc, de regulă, în lungile retrospecții, prima etapă. Ion Oarcăsu, de pildă, vorbea despre un estetism naturist, asigurând – prin himericul ethos romantic – „organizarea muzicală a trecerii”, însoțită de „zonele umbrite” ale sufletului; totuși, fără nerv dramatic și, desigur, „carența de istoricitate”. Abia în a doua etapă, colindată de sumbre premoniții, ne întâlnim cu o istorie degradată („paraistorie”), conștientizând teroarea lumii, golul amenințător, mortificarea; în care „nimicul sigilează cuvintele”, A.E. Baconsky, ca vechi pelerin, concluzionând că e „prea mult vid în Istorie”. O antologie, întocmită de Diana Câmpan (O sută și una de poezii, 2016), evită textele pur propagandistice, „amortizând” criteriul valoric (cf. Daniel Cristea-Enache), uitând de „lozinca primăverii” și insistând pe disidența lirică, dereglând poemul prin cultivarea unui estetism funebru într-un decor stilizat; sau, cum scria Ion Pop, descriind un spațiu coșmaresc sub „masca nobilă a poetului estetizant”, calofil (Pop 2018 : 76). Comentând în Iașul literar (nr. 3/1958) volumul Fluxul memoriei (ESPLA, 1957), George Mărgărit observa, pătrunzător, că reciclatul A.E. Baconsky se înfățișează ca „un vizionar modern”, de largă receptivitate, „istoricizând timpul”, neîndatorat unor mode sau patroni literari; că are „vocația viziunii, organizată din reflexie” și că victoria socialismului ar fi cerut „amplificarea unghiului de vedere”, poetul vădindu-se, astfel, „mai profet”3*). În 1963, publicând Poeți și poezie, A.E. Baconsky avea deja „cutezanța” de a propune o discuție despre poezia universală contemporană, angajând o dezbatere de principii și idei (în Colocviu) și oferind o suită de profiluri, ca „imagini concrete”, descifrând tendințele care animau „poezia occidentală de azi”. E drept, el respingea delirul imagistic al suprarealiștilor, lirismul „automatic”, matematica ermetismului, jocurile ezoterice, primitivismul liric (propagandistic, înțelegem), dar și „poezia deschisă” a unui Jean-Claude Lambert (de „o flagrantă absurditate”) ori „penibila simetrie” dintre antipoezie și anticomunism. Pleda (încă) pentru „legătura cu viața” și condamna obsesia apolitismului, găsind că neangajarea asigură temelii șubrede, „infertile”, demersului liric, deturnându-l spre o digitație gratuită. 

Voiajor frenetic, atras de un Nord enigmatic, compensând, astfel, o capricioasă izolare în proiecții fastuoase, căutând un „ciudat strămoș”, Baconsky a circulat dezinvolt în varii spații culturale; jurnalele de călătorie respiră erudiție și impun prin densitatea informației, cu aprecieri tranșante, probând educația estetică a poetului, beneficiar al unor relații solide în străinătate, inclusiv burse DAAD. Detestând boema, încercuit de dezamăgiri, răbufnind orgolios-capricios, cosmopolitul Baconsky a fost, de fapt, un nonconformist, nu un opozant fățiș. La curent cu vectorii sensibilității contemporane, adecvându-se spiritului vremurilor, el cerea, cumva justificativ, o poezie „despuiată de metafore”. Adică o nouă sinteză a simplității, mizând pe de-metaforizare; un fals prozaism, fluxul emotiv fiind potențat de ritmul interior. Ca dovadă, Panorama poeziei universale contemporane (1972) reține o sută de nume, printre care, cu instinct sigur, selectează și patru poeți români (Arghezi, Bacovia, Barbu, Blaga). Acoperind intervalul 1900-1950, antologia a avut, neîndoielnic, o influență benefică în viața literară de la noi. Prin traduceri și comentarii (profiluri critice), prin exegezele din arta plastică sau Schița de fenomenologie poetică (propunând interpretări proprii), Baconsky a jucat un important rol de pedagog liric, cu deschidere cosmopolită. Prin Fiul risipitor (1964), poetul intra, s-a observat, în faza elegiacă, inventariind rătăciri, evadări, cruda risipire, inclusiv a cuvintelor pierite „în tăcutul azur”. Dar, ca visător de miazănoapte, acest „mandarin al tristeții” încă avea încredere, întâmpinând demn trecere: „Fiece oră mă schimbă și fiece pas / mă apropie-n taină de cel ce voi fi totdeauna”. Cadavre în vid accentuează această voluptate a distilării, filtrând melancolia și culegând tonuri stinse în încercarea de a desluși „cărări”; ideea trecerii consună, pe alocuri, cu lumina blândă și „sunetul stins al câmpiei”, poetul, ca „elegiac estetizant” (cf. Mircea Iorgulescu), fiind obligat să recunoască: „văd tinerețea plecând de la mine încet”. Deja intrăm în faza apocaliptică, volumul postum, adunând poezii și antipoezii (Corabia lui Sebastian, 1978), conferindu-i, fără echivoc, statutul de „profet sumbru”, blamând tehnicismul, alienarea, consumismul. Indeterminismul, imprecizia căutată, stranietatea asigurau atmosfera prozei sale, incorect numită fantastă (v. Echinoxul nebunilor), cu sigiliu post-simbolist. 

Moralist sever, obosit, sastisit livresc, Baconsky devine vituperant. Denunță această „nebunie în cerc”, universul nostru artificial, asfixiat de obiecte, „epiderma de hârtie a veacului”; pensează semnele agoniei: criza, disoluția, golul, duhul fetid, conștiința vidului, dar și neîncrederea în cuvintele putride, „gunoiul verbal”, măcelul demagogic. Constată că „bătrânele literaturi europene / sunt pline de apă...” Încât, vidat de iluzii, în Corabia lui Sebastian nu va economisi rafalele de sarcasm, propunând, de pildă, „un poem Siemens”. Iar romanul Biserica neagră, în pofida procedeelor mito-poetice, a umbrelor-prototip, definite profesional, cu gânduri „zăbrelite”, mișunând într-o lume enigmatică (un Paradis bolnav, de fapt) s-a vrut o contrautopie politică, o parabolă despre dictatură, plonjând într-o atmosferă grotescă. Întrebarea care a preocupat stăruitor pe mulți analiști privea sinceritatea autorului. Să fi fost un tip macedonskian, un poseur, vânând „efecte artistice” într-o emisie lirică „exterioară”, confecționată, absentă, impersonală, fără angajament? Suspectat de artificialitate, Baconsky suferea de „refrigerație estetică” (cf. D. Micu). Dar de aici până la a susține că îi lipsea „înzestrarea pentru poezie”, cum face, nedrept, Alex Ștefănescu, e cale lungă. 

Reacțiile s-au polarizat, fie admițând tonul fals, inaderența, indiferența suverană, fie respingând blazarea, rutina, umoarea placidă, chiar dacă, recunoștea Mircea Iorgulescu, textele lui Baconsky ar fi „doar expresia unei drame”. În plus, schimbările care l-au făcut „de nerecunoscut” (cf. N. Manolescu) întrețin echivocul: de la motivele recurente ale realismului socialist la tragicul fastuos, decadent, funerar, aruncându-ne, prin rețeaua de „presimțiri”, într-un timp anistoric. Suflul elegiac, purificat estetic, descoperind „umbra tragică a timpului”, face loc scrisului „oblic”, pe suportul spectacolului apocaliptic, închipuind un bestiar în descompunere, cu „zeul hienelor” și „piramida de cranii” lângă „indescifrabile rune”, amintind de o civilizație-surogat. Recitit, așa cum ne invita Adrian Popescu, „reacționarul” A. E. Baconsky ne dezvăluie trăsăturile unui antimodern (în accepția lui Antoine Compagnon). Iar monografiile care i s-au dedicat (Crina Bud, Magda Wächter, Diana Câmpan) insistă tocmai asupra rolurilor (măștilor) și rolului unui „solitar de catifea”, iubind, ca pedagog cosmopolit, decadența vieneză și aerul elitist, uitând de „versurile de porunceală” livrate prompt cândva. Poet bolnav de estetism, nescutit de prețiozități, Baconsky a mixat, cu efecte picturale, reveria, fabulosul, vagul, obținând un timbru inconfundabil, „evadând din șabloane” (cf. Diana Câmpan). Adică un stil distinct, chiar cu aură aristocratică; fiindcă „nici alcoolul, nici stelele / nu mai înșeală”, scria autorul Cadavrelor în vid. 

Trăgând linie, vom spune că „tardivul” A.E. Baconsky (cum crede N. Manolescu) are merite istorice. De numele său se leagă resurecția lirismului în sufocantul deceniu șase, o epocă aridă, irigată de „filiera subiacentă” a Stelei, cu scandaluri de pomină, retractări, replieri, repoziționări, cu mulți dintre dogmaticii de odinioară, răspopiți, arogându-și peste ani merite greu de probat. Sfârșind tragic la cutremur, incomodul A.E. Baconsky (1925-1977) a însemnat, însă, enorm în epocă, pregătind terenul. Tăios în afirmații, cu extravaganțele unui dandy, el rămâne, într-adevăr, un nedreptățit. Fantastul, aventurosul Baconsky, urmărit – paradoxal – de o necruțătoare luciditate, va mărturisi, în ultimii ani, că și-a pierdut seninătatea. Falsul jurnal de călătorie, infuzat de lirism era, pe alocuri, o blândă retrospectivă, dezvăluind o bogată experiență de viață și cultură; poetul peregrin, radicalizat, locuit de euri multiple, devenise „un Sisif melancolic”, închipuind, observa Victor Felea, „un poem despre destin”. Deși pudic în privința biografiei, își va transparentiza propria traiectorie, deloc lineară, dobândind în etapa estetizantă, inconformistă, sub pecetea demnității regăsite, o altă identitate. Categoric, A.E. Baconsky exemplifică un caz dramatic. Vasile Spiridon, vorbind didactic-profesoral despre „cogniții în conflict”, încearcă o explicație prin prisma disonanței cognitive, invocându-l pe Leon Festinger. Fiindcă disconfortul, provocat de simultaneismul stărilor contradictorii, împiedică o reconciliere cu sine și prelungește, în pofida gesturilor exorcizante, autoamăgirea („zadarnică”, va conchide criticul). 

Însuși poetul recunoștea că, „hrănindu-se cu cerneală”, este în permanentă antiteză (v. interviul provocat de Maria Luiza Cristescu în Vatra, nr. 7/1979), mărturisind că se zbate într-un cerc vicios: corolarul conformismului este oficializarea; iar oficializarea „funcționează” ca stimulent al conformismului. Dar hiperestetizantul dandy, un însingurat de fapt, știa că fiecare epocă crează și oferă „opacități monstruoase”. Iubind libertatea de mișcare, A.E. Baconsky își dorea un destin perpendicular. 

ADRIAN DINU RACHIERU 

NOTE 

Anghel (2014) : Petre Anghel, O istorie politică a literaturii române postbelice, Editura RAO, București. 
Câmpan (2013) : Diana Câmpan, A.E. Baconsky, solitarul de catifea, Editura Academiei Române, București. 
Corbu (2018) : George Corbu Junior, Un catastif ciudat și personajele sale. Cuvânt înainte de Ion Brad, Editura ANAMAROL, București.
Cubleșan (2019) : Constantin Cubleșan, Poeții Stelei – 70, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca. 
Culcer (2015) : Dan Culcer, Cenzură și ideologie în comunismul real, volumul I, Editura Argonaut, Cluj-Napoca. 
Diaconescu (2019): Ioana Diaconescu, A.E. Baconsky inedit. Poezii arestate (vol. 1, Modernistul, Arhiva CNSAS), în Convorbiri literare, nr. 10(286)/2019. 
Grigurcu (1999): Gheorghe Grigurcu, Amurgul idolilor, Editura Nemira, București. 
Perian (2017): Gheorghe Perian, Ce și cum scria A.E. Baconsky în anii realismului socialist, în vol. Studii de literatură română (vol. II), Contribuții la istoria realismului socialist, Editura Limes, Cluj-Napoca. 
Poantă (1998) : Petru Poantă, Dicționarul de poeți (Clujul contemporan), Fundația Culturală Forum, Cluj-Napoca. 
Pop (2018) : Ion Pop, Poezia românească neomodernistă, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca. 
Spiridon (2025) : Vasile Spiridon, Autoamăgiri zadarnice, în România literară, nr. 30-31/18 iulie 2025.  

*) Reamintim că la Congresul Uniunii Scriitorilor, numit „Primul”, în fapt și ultimul sub această denumire (intervențiile fiind publicate în Gazeta literară și apoi în volum), Congres la care Zahariu Stancu anunța că „avem de îngropat multe mortăciuni”, A.E. Baconsky s-a dezis de versurile comise, „cu totul regretabile”, gata de a i le ceda lui Deșliu. Dar anul respectiv a fost unul „crucial pentru lagărul socialist”, după Congresul al XX-lea al PCUS și Raportul secret hrușciovist, constata Ion Ianoși, cu știutele „înmuieri tactice” în stilul alternanței de la noi; Congresul Uniunii Scriitorilor, sub sacrosancta formulă a realismului socialist, a fost precedat de Consfătuirea tinerilor scriitori (20-22 martie) și, cu rol preventiv, cazul Al. Jar, exclus din Partid (ca „țap ispășitor” al sugestiilor liberaliste), urmat de evenimentele din Polonia și Ungaria, având ca vârf al reculului (redogmatizare) anul 1958. Iar defăimarea lui Dan Deșliu echivala „cu un gest de apostazie” (Poantă 1998 : 19), nu fără consecințe pentru liderul Stelei. 
 *) Magda Wächter (v. Scriitorul și măștile, 2007) e convinsă că Steaua a fost „singura școală literară a deceniului șase”. Dacă avem în vedere programul estetic, lepădarea de dogmă, afirmația e neîndoielnică. Ca dovadă, campaniile purtate împotriva revistei clujene, suspectată de evazionism și „tendințe burghez-estetizante”; S. Damian, în Gazeta literară, ca să pensăm doar un exemplu, denunța pericolul, numind „costelivă” poezia publicată acolo.  
*) Iulian Marcel Ciubotaru retipărește in extenso această „recenzie buclucașă” (v. Scriptor, nr. 11-12/2017, pp. 115-118), aspru criticată în Scânteia, în două numere (18, 19 iulie 1958), pentru care însuși G. Mărgărit, autocritic, în pragul morții, se învinovățea de a o fi scris „apologetic și neorientat”.