Despre Nicolae Labiș (1935-1956) s-a scris enorm și poetul-adolescent, plecat din ținutul Fălticenilor, ivit într-o epocă de ferocitate dogmatică, sub presiunea interdicțiilor, impunând – printr-o critică „procuratorială” – realismul socialist ca metodă (unică!), atrage încă. Izbucnirile sale imagistice, de mare prospețime, sfidând carcasa dogmei, acel copleșitor ilustrativism tematic al versificatorilor vremii, aliniați, „capturați”, monitorizați etc. sub cupola ideologicului, n-au fost scutite de aspre mustrări, vădind însă insurgență structurală și o salvatoare încredere de sine. 

Paradoxal, Labiș era considerat – de către directorul Școlii de Literatură – „un rătăcit”, vehiculând idei dușmănoase, trecut pe „lista neagră” întocmită de Gogu Rădulescu, supravegheat, supus perchezițiilor, hărțuit, acuzat de snobism și evazionism prin gura unor confrați oportuniști și invidioși. Până la a deveni, în 1956, „aproape un scriitor interzis” (cf. Ion Băieșu), într-o perioadă neagră, bântuită de suspiciuni, pe care Labiș însuși o considera „treapta limpezirii”. Limpezirile i-au fost, însă, fatale. În același timp, prin circulația restrictivă a operei, deși de o „neverosimilă fecunditate”, constatase poetul-prieten Gh. Tomozei, a fost văzut și fixat în manuale drept „scriitor exemplar” al comunismului românesc. Deși ultimul Labiș, ca poet-proletar (cum se considera), trăind „din puterea gândului” a fost un om liber, talentat și instruit, declamându-și insurgența în poeme aspre, dilematice, transfigurând temele obligatorii, stereotipurile propagandistice și lozincile coclite ale zilei, sensibil la întrebările care, într-un „ev aprins”, „cad despletite”, vădind o angajare problematizantă. Și o precoce „luciditate ardentă” (Pop 2018 : 103). Antologat, recuperat sau desfigurat prin aranjamente editoriale (post-festum), în funcție de capriciile cenzoriale, Labiș, lungă vreme, n-a putut fi urmărit în precipitatul său proces evolutiv, devoalând o „conștiință fracturată” (Negrici 2019 : 171). 

Cercetând producția editorială a deceniului șase, vegheată, se știe, de „minus-estetica dogmatismului”, Laurențiu Ulici ajungea la concluzia că pomenitul interval, propunând câteva romane de vârf, „n-a fost chiar atât de potrivnic literaturii adevărate”. Dar acele, puține, titluri din bibliografia epică, salvând onoarea literară a perioadei, erau sufocate de abundenta maculatură propagandistică. Încercând să afle, deslușind paradoxul, „câteva motivații”, criticul ajungea la concluzia că, dacă până la volumul labișian Primele iubiri, promoția ’50 nu oferise nicio carte de poezie recuperabilă, explicația ar sta în diferența de atitudine a cenzurii. Poezia, scria ferm Ulici (și avea, negreșit, dreptate) căpătase, în ochii diriguitorilor, un rol propagandistic direct, dobândind, în beneficiul prozei, „o modificare de regn”. Reținând, selectiv, doar acele titluri rezistente axiologic, propunem, de fapt, o imagine neadevărată a literaturii epocii, uitând că malaxorul ideologic („cloșca dogmatică”) își cerea tributul sub o triplă etichetă: maniheism, schematism, idilism. În acel vitreg context, incomodul Labiș, în maturizare accelerată, făcea o figură aparte. 

Cu puțin înainte de a ne părăsi, Marin Ioniță ne-a dăruit o a doua ediție, revăzută și adăugită, a cărții sale despre „fabrica de scriitori” (Kiseleff 10: fabrica de scriitori, 2018), acolo unde ucenicise în două reprize / înregimentări, stând aproape doi ani (1952-1954) în preajma lui Labiș; fără a-i fi fost prieten, preciza, și fără a absolvi de fapt faimoasa școală, „o scufie cu zorzoane”, ctitorită după model sovietic. Și din care „n-a mai rămas nici arhiva”. Încât, născută dintr-un stăruitor îndemn, cartea lui Marin Ioniță, cel fără diplomă și fără repartiție, eliminat ca „element necorespunzător”, narează – ca martor și protagonist – despre această „fermă de tip special”, încercând, ne asigură, să „se țină de adevăr”, reconstituind imaginea unei lumi care a fost, o epocă în care „stăpână pe țară era frica”. Marin Ioniță, cu har portretistic, își povestește amintirile, fiindcă „trebuia să spună cineva povestea asta”. Recunoscând că experimentul a eșuat, falimentul Școlii de Literatură și Critică literară „M. Eminescu” fiind „întâiul mare rateu de cadre” (Ioniță 2018 : 214). În pepiniera de scriitori de pe Kiseleff, într-un mediu sterilizat, îndopați cu ideologie, urmau a crește copiii partidului, ostași pe frontul luptei de clasă. Or, după cinci ani, Școala a fost desființată (implicit o recunoaștere a eșecului) și Marin Ioniță reușește, sublinia Alex Ștefănescu, prefațatorul opului, „o transmisie în direct din epoca stalinismului” (Ștefănescu 2018 : 6), creând „o puternică impresie de viață”. Avem astfel șansa de a ne întâlni cu figuri care, ulterior, au marcat cursul literaturii noastre. Sau au sigilat destine, precum „directorul cel mare”, Petre Iosif, „nume de două ori biblic”, în epocă un Dumnezeu al celor ce se școlau în arca de la Șosea, avizând sancțiuni sau eliminări. De numele lui se leagă – ca „operă importantă” – mesajul de abdicare al regelui Mihai I (sursa: Paul Georgescu) și, desigur, eliminarea lui Marin Ioniță însuși; „el (regele) a fost dat afară din țară” iar semnatarul acestor prețioase însemnări a zburat din Școala de Literatură, firește, tot pe baza înscrisurilor lui Petre Iosif, care ar fi fost „cele mai însemnate creații literare ale lui” (Ioniță 2018 : 359). 

Evident, Labiș, mereu anturat, beneficiind de un vag protecționism sadovenian, era disputat de toți colegii, încât Marin Ioniță nu ezită să vorbească despre „Labiș și ceilalți”*)*). Labiș instrase deja în legendă. Prins în turbionul unui timp convulsiv, dramatic și utopic, fracturând Istoria, el, copilul teribil al poeziei noastre, „a ars scurt și orbitor”, scria T. Vianu, la zece ani de la moartea poetului. Și tot el adăuga, cumva enigmatic: Labiș, eternul copilandru, „și-a priceput vremea”. În ce sens oare? Ca poet iluzionat, angajat, „lacom de idei”, luându-și în serios investitura, purtător de cuvânt al unui ev brutal, lozincard, incandescent? Sau, dimpotrivă, ca ins dezamăgit, incomod, de o lucidă candoare, riscând a deveni – în clocotul evenimentelor – celălalt Labiș? Evident, n-ar fi putut ocoli temele epocii, într-o vreme în care, plăsmuind o lume nouă, poetul, „cu ochii grei de vis”, ne asigura că „elanul nu poate fi ucis”; că, în clocotul „luptei mărețe”, asaltat de o furtună de patimi, înțelegea că țara „își căuta drumul” (v. Eu am intrat...) Dar față de corul osanaliștilor, față de verbiajul șablonard, îmbătat de festivism și agitatorism, Labiș pare distonant. Își dezvăluie febra lăuntrică („spiritul adâncurilor”), e cutreierat de pusee haiducești în „noaptea fierbinte a tinereților” sau contemplă, răscolit, peisajul calcinat, dezolant. El scrie „ca dintr-o răsuflare”, observa Lucian Raicu, mobilizând umanul, aducând o undă proaspătă, interogativă, într-un climat dogmatic, sufocant. Un suflu idealizant animă stihurile labișiene și, concomitent, sesizăm o „progresivă îndepărtare” (cf. Gheorghe Grigurcu) față de rețetarul epocii. „Întrebările chinuitoare se pârguiau pe rând” (v. Drumul meu), încât Labiș, indubitabil, urma a se despărți de „viziunea candid infantilă”, cum însuși mărturisea. În doar câțiva ani, Labiș se va maturiza brusc, denunțând prostia poleită sau „poruncile gângave”. Ineditele ne îngăduie să vizităm atelierul poetului, să descoperim chipurile lui succesive, cercetând „fondul secret” (deceptiv, defensiv) al poeziei labișiene, despărțindu-se de fariseism și demagogie. Nominalizat, ca exemplu negativ, în Raportul lui M. Beniuc la Congresul breslei (18-23 iulie 1956), poetul, însoțit de „amici”, supravegheat etc., ar fi avut, ușor de bănuit, o soartă grea. 

Dificil de spus, însă, cum ar fi evoluat acest „perfecționist ingenuu”, cum l-a văzut Mircea Coloșenco, încercând o evadare din „cercul ideologic”. Oricum, paradigma labișiană uimește prin cutezanțele precocității, anunțând „un caz dublu”. Labiș, cu elanu-i juvenil, un genialoid devenit, prin siguranța de sine, „mentor”, s-a manifestat decomplexat și, negreșit, a fost pizmuit, trezind îngrijorare. A fost el lichidat dintr-un ordin ocult (Cârlan 2016 : 12), alungând orice dubitație? Atitudinea posterității, livrând etichete în conflict, s-a manifestat contradictoriu, sub povara șocului emoțional al accidentului, lăsând chestiunea nedezlegată. Poetul însuși, privit cu circumspecție, „analizat” în ședințe inchizitoriale, hoinar pe la diverse gazde (G. Mărgărit, I. Băieșu, L. Raicu, Lucian Pintilie, Aurel Covaci) dorea o evadare în Covasna, la prietenul Imré Portik, anunțată într-o epistolă, convins că trebuia să dispară „din fața și ochii lor”. De aici s-a tras concluzia că „s-a hotărât suprimarea lui” (Ștefănescu 2016 : 4), criticul promițând și dovezile unei crime politice. Important e, însă, că proiectul lui Tomozei, prin râvna atâtor devoți, prinde chip editorial. Scotocind neobosit arhiva Labiș, Nicolae Cârlan, socotit „singurul specialist autentic în editologia labișiană” (Voncu 2009 : 24), tipărea, în 2013, Opera magna și mai apoi Poezii inedite (2015), ca „ultime recuperări”, oferindu-ne oglinda integrală; rămânând, totuși, în „zariștea aproximărilor”. Fiindcă oglinda e „fără margini precis trasate”, neputând ști cum ar fi configurat (editorial) poetul însuși acest patrimoniu. Prietenii de altădată (L. Raicu, Aurel Covaci, Eugen Mandric, Savin Bratu), cei care au „organizat” sumarul Luptei cu inerția (1958, primul volum postum) i-au urmat vag doleanțele, și ele vag formulate în Oferta de publicare, adresată de poet Editurii tineretului. Curios, întrebarea dacă meteoricul Labiș s-a împlinit bântuie încă. G. Călinescu l-a considerat „un poet pe deplin exprimat”, deși vârsta la care a dispărut îl fixa într-o tinerețe perpetuă. Să ne amintim că acele „certe făgăduinți” (dibuite în 1951) i-au îndemnat pe ieșeni, la sugestia lui Constantin Ciopraga, să-l aducă în „dulcele târg”; că teribilul adolescent a grăbit prin juvenila sa poezie reîntâlnirea cu tradiția, spărgând tiparele epocii și risipind molozul versificărilor teziste. „Eu sunt spiritul adâncurilor” – clama junele poet, plin de impetuozitate, revărsându-și energia polemică cu o invidiabilă prospețime, deopotrivă muzicală și discursivă. Poetul-adolescent asculta glasul epocii, dar nu respecta canoanele producției proletcultiste. Înscris, fatalmente, în „plasma stilistică” a acelei epoci, el deschidea o nouă perspectivă, contaminată de intertextualizare. Inocența vizionară, emblema neoromantică, saltul la metapoezie fac din Labiș un ferment, primenind lirica noastră. El a întinerit poezia și având „tristul noroc” de a muri tânăr, își frângea traiectoria printr-o moarte simbolică. Sincer, impetuos, împrăștiind poeme înflăcărate, era animat de o credință. Plecând copil de-acasă, a crezut în comunism (ca „lume nouă”), aducându-și obolul; dar salvarea sa, ca poet, „nu stă în sinceritate, ci în talent” (Anghel 2014 : 175). 

Prins în vârtejul istoriei, lansând îndemnul luptei cu inerția, condamnând „îmburghezirea” („trântori prelinși în noua casă”) poetul dovedea, de fapt, un fond insurgent. Labiș n-a fost un versificator oportunist, ca atâția. El n-a acceptat rolul docil de executant, aliniindu-se la o ideologie. Caracterul afirmativ al liricii sale ține și de resortul polemic, dorind a rescrie repertoriul tematic, injectând prospețime și revitalizând, prin comuniune sufletească, locurile comune ale epocii. Asaltat de neliniști, era un dezamăgit. Amenințat cu închisoarea risca să devină întâiul disident dintre scriitori în „lumea nouă”. 

Moartea sa (care a fost văzută ca o jertfă) l-a salvat oare? Sau, dimpotrivă, nu i-a oferit răgazul de a se desprinde din „capcana comunismului”, zicea Aurel Covaci, fostul coleg de cameră. Este, probabil, exagerat a vedea în Labiș „întâiul condei disident”, cum afirmă Gh. Grigurcu. Dar, indiscutabil, poetul, dezamăgit, persecutat, pizmuit etc. devenise incomod, ieșind din hipnoza ideologică; de o gravitate prematură, lirica sa – în pofida tributului partinic – era, prin sinceritate și intensitate, convingătoare. Poet al „fervorilor inaugurale” (cf. Claudiu Komartin), de o precocitate uluitoare, el refuza, în poeme transparente, cu valențe contestatare, carcasa dogmatică. „Dubiosul accident” (cf. Mircea Coloșenco) a fost, potrivit unor voci, un asasinat comandat; sau, poate, „o moarte oportună”. Din păcate, ancheta n-a fost dusă până la capăt. Merită a fi consemnate însă depozițiile curajoase ale lui Jean Dumitrașcu, folosind relatările fostului său profesor Constantin Stroe, coleg de bancă cu Labiș la Văcarea (unde copilul Nicolae se refugiase cu mama) și apoi, la Școala de literatură, tovarăș de pahar. Acolo funcționa o rețea de informatori, exploatată de directorul școlii, Petre Iosif, ne asigura Stela Covaci (v. Nopțile de coșmar ale poetului Nicolae Labiș, editura Tracus Arte, 2023). Parantetic, să notăm că și Aurel Covaci, soțul, urmărind mișcările lui Labiș, era „o umbră malefică” (cf. Gheorghe Grigurcu). În noaptea tragică, Stroe îl însoțise pe Labiș la Capșa și apoi la restaurantul Victoria, observând că un poet veleitar, invidios, nepotul lui Emil Bodnăraș îi turnase în pahar „șoricioaică” (Dumitrașcu 2022 : 7). Și apoi, în vagon, l-ar fi îmbrâncit. Dacă așa s-au petrecut evenimentele, e limpede de ce ancheta a fost stopată. Indiscutabil poet revoluționar, Labiș a spart gheața proletcultismului. Trăind „în miezul unui ev aprins”, el s-a războit cu inerția și compromisul, căutând izvoarele purității și condamnând trădarea prin minciună, abandonul conștiinței morale. A fost el un poet comunist, cum susținea G. Ivașcu? Aderarea sa la idealul comunist, crede Alex. Ștefănescu, trebuie considerată ca „o inițiativă”. 

Prin intensitatea participării și prin inocența vârstei, tânărul poet (rămas un poet al tinereții) se aruncă în beția visării, animată de furtună și senin, risipind „o frumusețe disperată și cutremurătoare” (Perpessicius). Virginal în spirit (zicea Nichita), poetul din Mălini se vădește un recalcitrant, cu purtări puțin ortodoxe, anunțând, parcă, o reeditare a revoltelor istratiene. Ciclul Omului comun marchează o altă etapă în scrisul labișian și îngăduie, în subtext, și o descifrare a motivației schimbării. Aderând la un crez, descoperind poezia chiar și în „dura sforțare omenească” și, neapărat, în „frumusețea curată” a naturii, Labiș – ca poet angajat – nu acceptă macularea. Or, trezindu-se la realitate, el e cuprins de frământări și interogații, încât amintitul ciclu poate fi și un „proces verbal al unei confruntări lăuntrice” (cf. Laurențiu Ulici). Versul labișian, în care „citești ca într-un suflet” (cum s-a observat), flagelează pe cei care „în noua rânduială și-au căutat culcuș”, pe „trântorii ascunși după stindarde”. Adolescentul-poet glorifică puritatea, obligat să constate că „topindu-se, zăpezile murdare se vădesc”. Descoperind divorțul dintre realitate și utopie, trece la un ton sumbru. 

Lupta cu inerția, despărțindu-l de aerul jubilativ al „comunismului romantic” este un veritabil manifest, propunând un alt Labiș. Nu e vorba, evident, de o formulă coerentă, ci de o febrilă căutare, tot în numele demnității și purității, accentuând nota reflexivă. Poetul era în drum spre altceva și un caiet verde (aflat la Savin Bratu și pierdut la cutremur, în ’77) conținea, se pare, astfel de poeme dinamitarde, întorcând pe dos știutele clișee, congelate de manualele școlare. Ultimul Labiș, interesat de „omul comun”, se desparte de modelele poetice, dar, cu deosebire, se detașează de „pactul politic”, descoperind, cu suflet tânăr, „tragica beție a toamnei” și „brațele de aer ale clipei”; și, mai ales, presiunea prezentului lozincard, întinând frumoasele idealuri. Cu vocație de inaugurator, depășind elanul și naivitățile vârstei, constatând pervertirea idealurilor („Și-a căpătat albeață cristalul ce-a mai fost”), 

Labiș – „dezmeticindu-se” – devenea dubitativ; devenea, periculos, un alt poet, cultivând sarcasmul etic, altoit pe tulpina nonconformismului, al lecturilor „deviate”, alimentate de anticarul Sterescu, al dorinței sale aprige de învățătură, vădind nu doar o ardere clamată, ci și o maturizare accelerată. Rimbaud, citit de Labiș „cum trebuie”, la îndemnul lui G. Mărgărit („o prezență tutelară”, nota Lucian Raicu, „un soi de mentor”), poate fi socotit „responsabil” de viteza modernizării liricii labișiene în ultimii săi doi ani*)*). O „colaborare secretă”, ajutându-l să intre în starea de poezie (Manolescu 2008 : 945), cu o „iubire respectuoasă” pentru tradiție și poezia populară. Contaminat de „frenetica beție” a viului, pacifist, rob al unor ambiguități conjuncturale și al idealității vârstei, participant la înnoirea țării, asumându-și cu dârzenie și devotament cadența generației, el se desprinde de plutonul proletcultist (oferind, prin cântăreții fruntași ai noului ev, clonați, o poezie calpă, jenantă, uitată azi). Condamnă, desigur, „cuiburile tâlhărești”, „procesele chiaburești” și paing-ul morții în numele propagandei antirăzboinice, dar nu este opac la suferință: „Așa am crescut / Cântec omenesc din jale și lut”. Temele impuse de religia politică a acelor ani capătă, prin imaginile plăsmuite sub pana labișiană, alt tonus, nu tocmai pe placul frontului partinic; deși, să nu uităm, faima de poet comunist (sechestrat) l-a însoțit, falsificând adevăratul sens (testamentar) al luptei cu inerția. 

În plus, în epocă, orice debut era „costisitor”, îmbelșugând scena oportunismului politic; iar momeala autorităților – consistentă. Așadar, un Labiș în doi timpi tulbură clișeele sedimentate. Cine a parcurs corespondența (adică viața „secretă”) găsește un reazem decisiv în întregirea profilului acelui elev „recalcitrant”, un „derbedeu hoinar” (citim într-o epistolă), semnând, cu avânt revoluționar, NL Utemist și care ajunge la concluzia, într-o scrisoare nedatată, mărturisindu-și intenția de a se retrage în Moldova: „nu am ce căuta între voi”. Vizitat de îndoieli și întrebări, „zăludul” poet sentimental, ambițios, își developează „noaptea fluidă a tinereților”. Reconstituie, idilic-coșbucian, în decor silvan, „viața pătimașă” a unui sat de munte și invocă arhaicii ciobani, vădind erudiție folclorică; dar, în același timp, îmbrățișând lumea, depășește triunghiul inițiatic (natura / vatra folclorică / biblioteca) pentru a accede la marile ei interogații, trezind îngrijorarea organelor. Încât „obiectivul” Labiș, inițial devotat, recitând apoi, „cu glas mare”, Doina eminesciană, nu mai corespundea ideologic; iar moartea sa, mărturisea Margareta Labiș, sora poetului, nu a fost „întâmplătoare”. 

Acel alt Labiș, secerat la 21 de ani, ar trebui descoperit și în arhivele CNSAS, luminând o secvență tenebroasă. Și risipind, definitiv, prin accesul la adevăr, bogata folcloristică de cafenea, încropită pe scenariul morții „oportune”. Labiș s-a format pe ascuns, devenind lucid, matur, tăios, nota L. Raicu (un ghid avizat), dezmințind inerțiile de receptare care i-au falsificat portretul. Sau acuza de „idealism și nepăsare”, cum se putea citi în vigilenta Lupta Moldovei (12 august 1952). Venind dintr-o epocă brutală, dramatică, neguroasă, „meșterul Labiș” (așa răsfățat de Nichita Stănescu), vital, spontan, sincer, idealist și vulnerabil, cu o existență fulgurantă și o impresionantă siguranță de sine, crezând – nedesmințit – în poezie, a fost primul lider autentic al literaturii postbelice. Supraviețuind acum ca vedetă sau devalorizat, ca autor casabil, ieșind din legendă? – iată dilema anilor postdecembriști. Un mit sacrificial, pe altarul Poeziei sau un autor scos din manuale, înscenându-i-se, astfel, un „al doilea asasinat”? Evident, meteorica-i trecere, sfârșitul neelucidat au precipitat „cristalizarea în mit”, constata Gh. Grigurcu (Grigurcu 1989 : 462), îndulcind totodată (sau chiar blocând lungă vreme) „expertiza critică”. Cazul Labiș, în pofida hectarelor de exegeză, rămâne încă un dosar nerezolvat. Recitind Moartea căprioarei*)*), acea „răscolitoare capodoperă”, de o tristețe cosmică, ivită în plin „realism purpuriu”, Dumitru Radu Popescu observa că Labiș „a inaugurat prima cruce din șirul de cruci al generației ’60”. Și se întreba: n-a fost, oare, N. Labiș „o zeitate jertfită pentru renașterea literaturii române?” Într-o exegeză de referință, Răzvan Voncu analiza „posteritatea dificilă a unui poet afirmat într-o epocă barbară”, pledând pentru o „necesară recitire” (Voncu 2009 : 11), chiar dacă modelul Labiș nu mai e „funcțional”. 

Oricum, dispariția poetului a deschis calea „sanctificării” sub o dublă imagine, supusă, inevitabil, fluctuațiilor de context politic. Portretul-robot al scriitorului comunist, devotat cauzei, a fost conservat prudent de ideologii regimului, având nevoie de Labiș și ignorând textele ultimului Labiș (ca figură incomodă); pe de altă parte, mitul poetului tânăr, încarnat de Labiș, răpus de un destin nemilos, suportând traumele istoriei și realizând „prima breșă masivă în zidul cenușiu al versificației realist-socialiste”(Voncu 2009 : 26), reverberează emoțional. Curios, autor aproape interzis (spre sfârșitul vieții), cu o existență dificilă, scos din manuale și blamat pentru tributul ideologic „oneros” (Pop 2018 : 104), descins în lumea boemei bucureștene, având, orgolios, conștiința propriei valori, intrat în mit și supus furiilor demolatoare, trăind intens, responsabil, cu o „stranie maturitate” și elan juvenil, dezinteresat, justițiar, un model de poeticitate (o vreme!), devenind un simbol, grație și rolului avut într-o epocă tulbure, în plin stalinism literar, în „supraviețuirea poeziei românești”, Labiș rămâne un insurgent, dar – remarca îndreptățit Răzvan Voncu – „în interiorul comunismului” (Voncu 2009 : 31). Indiscutabil, un talent viguros, un nume emblematic, desfășurând în poezia sa o întreagă mitologie, trăită sincer-vibratil (copilăria, pădurea, cerbii etc.), nescutită de seismice confruntări lăuntrice și impunând în posteritate, prin graba păsării „cu clonț de rubin”, un mit atins de ofilire. În sibilinica Pasărea cu clonț de rubin*)*), poezie dictată pe patul morții, Nicolae Labiș spera că „va rămâne o amintire frumoasă”. 

O ursită tragică a făcut din eternul tânăr Labiș un simbol necesar. El rămâne „buzduganul unei generații” (cum inspirat scria Eugen Simion), desferecând energiile aurorale într-o vreme încercănată, cotropită de negurile dogmatice. Se cade, neapărat, a fi citit, alungând ispita valorizărilor exclusiv politice (încă la modă), chiar dacă nu putem face abstracție de circumstanțe, încurajând retorica lozincardă și ilustrativismul tematic. Tinerețea acestui poet stă pecetluită într-o operă însetată de real, sorbind, „prin pupile”, lumea, trăindu-și viața cu o imensă grabă, „vâslind spre adevăr”.

Semnalând accentele de răzvrătire – ca temă dominantă a discursului labișian (subversiv) –, Ioan Holban propunea o reevaluare a poetului din Mălini, demersul său contrazicând percepția „oficială”, convențională, fixată în / prin circuitul didactic (Holban 2015 : 26). Și „rezolvată”, regretabil, în anii postdecembriști, prin eliminarea lui Nicolae Labiș din manualele școlare. Recitindu-l cu grija inserției în context, descoperind congruența cu climatul și „canonul” poetic al epocii, să nu uităm „evadările” sale din estetica proletcultistă (sau „iluminările” sale, cum le numise Dan Mănucă), insistând pe dimensiunea simbolică și ambivalența poeziei labișiene, descifrând, surprinzător, un „al doilea strat”. Rebelul Labiș, deviind de la „făgașurile instituționalizate”, merită, indiscutabil, acest efort exegetic. El a marcat generația „luptei cu inerția”, sigilată de inocență și exuberanță, traversând „era entuziasmului”; cu toții doritori să se afirme, talentați și neștiutori (cf. Lucian Raicu). Poemele timpurii ale lui Labiș probează acest lucru. Mai târziu, vocea sa lirică, câștigând „dreptul de a gândi”, se schimbă, încărcată de reflexivitate; dar acest mai târziu (care se suprapune, aproape, cu începuturile) nu suprimă candorile virginale și prospețimea matinală ale acestei lirici, doritoare să dezvăluie „toate durerile lumii”. După cum nimeni nu poate contesta „zonele de retorică” în care se zbate ea. Poetul dispărut la 21 de ani, fără a fi avut, astfel, „șansa” disidenței și timpul cizelării, nu înseamnă doar „o trecere”. Legenda labișiană conservă această vibrație pură, temperamentul de luptător, sacrificiul și inocența și, în ultimă instanță, răspunde chiar nevoii noastre de mituri. Fiind vorba despre o operă „întreruptă” (cu brutalitate, de un destin nemilos), broderia speculativă exploatează tocmai legenda; nu pare posibilă o lectură desprinsă de tragismul sfârșitului, cu „iz mioritic” (observa Mircea Tomuș) și o aură mitic-tragică. Ce se salvează din acestă operă, fatal inegală, cu relief accidentat, va hotărî timpul, adică noile generații de cititori care se vor apropia de Labiș. Fiindcă poetul, iute clasat drept un „ideolog” obedient, are dreptul la o relectură, într-un context al recepției calme, reașezând valorile, descoperindu-i, poate, lirica erotică „prebărbătească” (cf. Valeriu Cristea) sau semnificația inversă a atâtor texte dinamitarde. Trebuie să observăm că N. Labiș, despicând cerul poeziei noastre ca „vestitor”, ispitește, în aceeași măsură, și prin biografism. 

Poezia sa prelucrează un fond autobiografic: de la linia epică a marilor poeme, în filiație maiakovskiană, la contemplativismul rafinat, în lirica erotică. E vorba de o interioritate în clocot, de elanurile unei vârste care privea în juru-i cu nesaț („absorbind” lacom lumea), replicând unei linii epicizate, sufocată de clișee. Nu va lipsi poezia anecdotică („fapte petrecute strâng”, ne avertizase poetul), vom afla paradisul copilăriei, schema arhetipală a vânătorii ritualice (ca în capodopera sa, Moartea căprioarei, de succes popular), și chiar metafore textualiste (vezi „albatrosul ucis”). Dar sinceritatea poetului nu se desfășoară neîngrădit și, astfel, sufletul se încarcă de scârbă. Un alt Labiș își taie vad, fiind de o surprinzătoare modernitate. Cei care au scotocit prin manuscrisele labișiene, știu prea bine că poetul din Mălini nu trebuie anexat „esteticii hei-rup-ului”. E vorba, deopotrivă, de gestul iconoclast, vestejind rețetarul epocii, evadând din chingile normelor epicizante, de o fisură a îndoielii (constatând, prin omul comun, degradarea idealului, implicit coruperea lui), dar și de o frondă estetică, anticipând poetica antipoeticului, cum demonstra Paul Dugneanu. 

A vedea în poetul Primelor iubiri doar ecoul înfrigurărilor vârstei, doar o conștiință virginală, bântuită de „viscolele viselor” înseamnă a perpetua o imagine falsă, refuzându-i capacitatea problematizant-reflexivă. Neputința cuvântului (un „rău ascuns”) îl încearcă; vitalitatea tânără suportă, curios, infiltrațiile thanaticului iar pulsația erotică dezvăluie, de fapt, însingurarea. Adolescența frenetică, cu nucleu biografic, inocența și senzorialitatea conectate la un eden naturist, eposul popular etc. reverberează într-un lirism confesiv care, încercând a prinde – într-un „veac clocotitor” – a vremii înțelesuri, devine o gravă și precoce meditație epică, sfârșind în sarcasm și amărăciune. Labiș nu poate fi anexat înfloritoarei lirici publicistice (clișeizată, de platitudine tematică); dimpotrivă, sensibil la vibrația ideilor, pătruns de „suflul marilor probleme morale” (Raicu 1977), el dă tonul unei salvatoare intelectualizări, anunțând, cu un „spor de entuziasm”, responsabilizarea generației: „Clopote grave sunară trezirea / Generației noastre. / Tragem cugetarea afară din teacă” (v. Vârsta de bronz). Cel care „a licărit scurt între două nopți” (cf. Vl. Streinu), un esenian acceptând, prin angajare sinceră, grefa maiakovskiană, prins în mrejele utopiei știa că „elanul nu poate fi ucis”. Dar trăirile aurorale, „frenetica beție” a viului, incandescența creatoare suportă asaltul birocratizării, a inerției și prejudecăților. Spre deosebire de abundenta producție a liricaștrilor de partid, exterioară și ditirambică, poezia lui Labiș se verosimilizează (Popa 2009 : 818), proclamând necesitatea „luptei duble”. 

Expediția cinegetică din Moartea căprioarei, poezie rostită de Labiș în 29 octombrie 1955, la deschiderea Cenaclului Facultății de filologie, consfințea despărțirea de vârsta candorilor; astfel, lirica labișiană, însetată de puritate, se maturizeză brusc, obsedată de tema degradării idealului, anunțând, nota același Marian Popa, „dezvoltarea unui opozant” (Popa 2009 : 821). Iată de ce supoziția asasinatului (politic), bucurându-se doar de „certitudine foclorică” încă rezistă. În pofida numeroaselor cărți care au atacat subiectul, nebuloasa împrejurărilor nu s-a risipit. Dosarul Labiș e voluminos, anii petrecuți la „fabrica de scriitori” din Kiseleff 10 (preluând sintagma-titlu propusă de Marin Ioniță) întrețin frenezia detectivistică a foștilor colegi. Imré Portik cu Hora morții (2005) sau Irimie Străuț (O moarte care dovedește ceva, 2001), încercau așteptatele și amânatele clarificări. Iar inflația de prieteni post-mortem, livrând „ficțiuni memorialistice” (cum se rostea, „în numele prieteniei și al adevărului”, Imré Portik în volumul îngrijit de Florin Diac) sau tentativele exegetice amatoristice, pornite în numele „recursului la memorie” nu fac decât să întrețină confuzia, deplasând interesul spre senzaționalism, părăsind opera. Marin Ioniță respinge ipoteza asasinatului, notând că „sistemul avea nevoie de el” (Ioniță 2018 : 156). 

Spirit boem, vitalist, amator de farse, optimist incorigibil, Labiș alunecase pe „panta pierzaniei”, ispitit – cu băutură și bacante – „în lumea exceselor” (Ioniță 2018 : 147). Încât „copilul minune nu putea să dispară decât în mister”, intrând în legendă. Cât privește soarta autorului Labiș (autor casabil, chiar „expirat”, după unii), ea depinde, decisiv, de testul lecturii. Fenomenul Labiș legitima o generație, redescoperind lirismul și refăcând legăturile cu o tradiție boicotată. Iar C. Regman (Dan Costa) nu ezita să afirme, în 1956 (!), că „generația sa nu va întârzia să se recunoască pe sine” (v. Viața Românească, nr. 5/1956). Resurecția lirismului, ieșirea din somnul dogmatic, părăsind erotica de partid (cu inerentul triumfalism al epocii), transfigurarea unor teme bătătorite (de epic festivist, lozincard, șablonard) au căpătat, prin scrisul labișian, prospețime, branșate la „viața clocotind în vers”, angajând dezbaterea morală. Mai mult, Labiș s-a dovedit „fecundator prin absență”, recunoștea Mircea Cărtărescu (e drept, prin 1981). Această iradiere, estompată după seismul decembrist, ridică o serie de întrebări pe care n-ar trebui să le ocolim. 

E vorba, negreșit, de un poet angajat și de o poezie de mare sinceritate și intensitate, exprimând o epocă; fără a fi, însă, doar poezia unei epoci, oferindu-ne „expresia versificată a unei ideologii politice”. Mai mult, Labiș însuși recunoștea că adolescența e și „soră cu marile greșeli”. În scurtul răgaz ce i s-a dat, poetul, la cei abia „douăzeci de ani și încă unul”, impunea prin teribila forță de creație, uluitoare prin întindere și varietate, vestind noua poezie. Iar bogăția ineditelor nu face decât să confirme fabulosul său laborator, acolo unde, în masa manuscriselor, Lucian Raicu descoperea o „dezordine dureroasă”. Dar noutățile, câte se vor mai ivi, nu vor putea schimba imaginea poetului, prins într-o tranziție frântă, cu „destin poetic rezect” (cf. Vl. Streinu). Sinceritatea labișiană, mobilizatoare, slăvind retorica angajării („să împlinim cu suflet”) vira periculos spre o altă, mijindă, poetică (rimbaldiană, închinată „încâlcitului ștrengar, Arthur”). Încât, alături de Ion Simuț, putem conchide că „citit azi, Nicolae Labiș nu e un mare poet, dar, dacă îl raportăm la context, ne dăm seama că ar fi putut să fie” (Simuț 2015 : 14). Totuși, el vestea trecerea de la o sensibilitate (inocentă) la poeticitate, ca asumare lucidă a travaliului liric; „efectul Labiș” (cf. Marin Mincu) a reorientat receptivitatea, odată cu reîntoarcerea prigonitului eu poetic, deschizând pârtie postlabișienilor. Oricum, Labiș, o febrilă conștiință interogativă, brusc maturizată, vorbea în numele unei generații; poezia sa, sublinia Iulia Murariu, nu poate fi judecată din perspectiva unui accident existențial: „Ea există ca atare, nu ca promisiune și nu poate fi restrânsă la poezia aservită politicului” (Murariu 2010 : 6). Și M. Ungheanu era ferm: „Nicolae Labiș este un poet autentic, iar acest fapt rămâne hotărâtor” (Ungheanu 1996 : 21), dincolo de orice prezumții postume, iscate sau degrevate de „povara manualului”.

Bineînțeles, selecția operată prin manualele școlare, ideologizată, a rulat ani în șir o imagine oficializată. Or, incomodul Labiș, împrospătând lirismul, a anunțat „ca nimeni altul” poezia deceniului următor (Manolescu 2008 : 946), vestejind poncifele vremii. Prin ivirea meteoricului Labiș, G. Călinescu anula și „calomnia” că, sub noul regim, „cerul poeziei s-ar fi întunecat”! Din păcate, posteritatea târzie a mutat accentul de la operă spre legenda poetului, victimă a unui accident de tramvai (9/10 decembrie 1956), considerat, de unele voci tăioase, o indubitabilă crimă politică. Dosar rapid clasat, alimentând „ficționalismul popular și profesional” (Popa 2009 : 818), cazul Labiș incită, întreținând o scenarită înfloritoare. Ancheta asupra morții lui Labiș, concluziona M. Ungheanu, „conține informații datorită cărora nici o anchetă serioasă nu se închide, ci se continuă” (Ungheanu 1996 : 20). 

Firesc, așadar, ca cel „născut și pierdut în decembrie”, cum scria prietenul Gheorghe Tomozei, să trezească amintiri și să stârnească pofta exegetico-detectivistică. Alecu Ivan Ghilia relatează, bunăoară, cum a ascultat înfiorat de emoție, într-o uscătorie de bloc, alături de Ștefan Luca, Moartea căprioarei, recitată în premieră de Labiș (v. revista Polemici, nr. 7-8/2016), poem hărăzit unui uriaș succes. Ion Brad, aflat cu Labiș la berăria La Buturugă din Cișmigiu, reconstituie momentul când primise (15 octombrie 1956) placheta Primele iubiri, anunțând, prin pana celui care „se luase de piept cu timpul dogmatic”, un „cutremur de înnoire” în lirica noastră (v. Comorile unui prieten tânăr: George Corbu-junior, Editura MLR, 2016, p. 289), proiectându-și destinul în mit. Iar Florian Saioc, redactor la Viața Românească, relatează cum, la sugestia lui Eugen Jebeleanu, i-a scris la Mălini, invitându-l la redacție, colectivul redacțional, încântat de poezia trimisă (Gazeta de stradă), propunându-l pentru Școala de literatură. Și lista, evident, poate fi lungită. 

Stăruim, însă, în cele ce urmează, asupra unui volum aducând „deslușiri și precizări” privind viața și opera lui Nicolae Labiș, sub semnătura lui Nicolae Cârlan (2016). Acolo, împătimitul cercetător, adunând texte mai vechi și mai noi, cu inevitabile repetiții, întocmește o acribioasă Cronologie și pune în evidență truda sa de o viață, adeverind că osârdia în explorarea manuscriselor labișiene poartă amprenta unei veritabile campanii, urmând sfatul lui Gh. Tomozei, cel care, interesat de valorificarea „zestrei Labiș”, visa la o integrală Labiș. Pe care, iată, harnicul N. Cârlan ne-o pune, etapizat, la îndemână. Reamintim că sub egida Centrului Cultural Bucovina, prin strădania lui Nicolae Cârlan, a fost tipărit un volum de Poezii inedite labișiene (Editura Lidana, 2015), ca Addenda la impozantul tom Opera magna (Lidana, 1296 p.), dăruit de același devotat și acribios cercetător. 

Chițibușar de modă veche, venit, în aprilie 1975, la muzeul din Suceava, inimosul Nicolae Cârlan, „înfiat” de bucovineni, ne oferă, după atâtea isprăvi editoriale, un monumental gest recuperator, scotocind neobosit arhiva Labiș. Când tipărea Opera magna (2013), N. Cârlan scria (credea) că explorarea „se încheie”. Iată că s-a înșelat. Volumul de poezii inedite (ca „ultime recuperări”), și el consistent (ediție îngrijită, text stabilit și cuvânt înainte de Nicolae Cârlan) ne prilejuia alte incursiuni în labirintul manuscriselor lui N. Labiș, oferindu-ne oglinda integrală. E drept, rămânem, recunoaște exegetul, în „zariștea aproximărilor”; oglinda e „fără margini precis trasate”, neputând ști și nicicând afla cum ar fi configurat (editorial) poetul însuși acest patrimoniu, uluitor prin întindere și varietate. Dar oferindu-ne o temelie sigură pentru viitoarele abordări exegetice, monografice ori tematice. Să reamintim că muzeograful N. Cârlan, până la Opera magna, prezintă o impresionantă listă bibliografică, dedicându-se poetului de la Mălinii Sucevei, dar și altor personalități bucovinene. S-a îngrijit de Casa memorială, a pus la cale, împreună cu Gh. Tomozei, un Album memorial (1987, împotmolit, o vreme, la Consiliul Culturii), s-a avântat dincolo de fruntariile poeziei (proză, dramaturgie, traduceri, în 2007; corespondența, în 2009; texte critice, în 2011), a scos ediții bibliofile (1995, 2005) și, în fine, își anunța, complementar strădaniilor editoriale, intențiile exegetice (Virtuți și virtualități poetice în manuscrisele lui Nicolae Labiș, 1998), în pofida „obiecționiștilor de serviciu”, cum spune. Aspirația integralității, râvnită cu tenacitate, l-a împins în arhive, confruntând și corectând variante (voința auctorială / text tipărit, în atâtea volume ivite). 

Dincolo de bilanțul statistic (din Lupta cu inerția lipseau, aflăm, 255 de versuri!), adunând grijuliu puzderia de însemnări (acele „note pentru ceva”), Nicolae Cârlan ne încredințează că, în scurtul timp ce i s-a dat, poetul impune prin teribila forță de creație, vestind noua poezie. Iar bogăția ineditelor nu face decât să confirme fabulosul laborator labișian.

Volumul pomenit insista asupra triunghiului fălticenean (Vasile Gh. Popa, N. Labiș, Valeriu Bogdăneț) și ne reamintește că preotul-profesor Vasile Gh. Popa, un tecucean „transplantat de destin” (ca și N. Cârlan, dealtminteri), a fost îndrumătorul providențial, martor al frământărilor copilandrului Labiș, cel căruia, cuprins de febra eseniană, îi „cântau versurile în suflet”. Sunt informații prețioase privind debutul elevului Labiș E. Neculai („potențial genial”), a prezenței sale în Iașul nou (producții analizate meticulos de Marian Popa) și la Consfătuirea tinerilor scriitori din Moldova (Iași, noiembrie 1950), de unde se va întoarce „plin de cărți” (cum scria, la scurtă vreme, unui văr), a tatonărilor creatoare, vădind aria preocupărilor: ispita exegetică, preferând „atitudini hotărâte”, folclorist și traducător „în devenire”. Un interes special e rezervat corespondenței, acele „relicve epistolare” care întregesc dosarul biografic, inaugurat de Gh. Tomozei printr-o valorificare sporadică; paginile epistolare dezvăluie, desigur, chinurile creatoare, dar și grijile poetului, fie la modul jucăuș-ironic (când viza tensiunile din interiorul obștei juvenile scriitoricești), fie încărcate de dramatism (căutarea „odiseică” a unei camere de locuit, de pildă, cu toate consecințele pentru existența poetului, obligat la improvizații), reconstituind „o zodie luciferică” (anul 1956 marcând tragic „un vis întrerupt”, după vorbele lui Al. Piru) sau implicarea Margaretei Labiș, veghind posteritatea labișiană, și ea convulsionată*)*).

În puzderia liricaștrilor de partid, idealistul Labiș face o figură aparte. El „a trăit paroxistic comunismul” (Popa 2009 : 818) și soarbe entuziast-juvenil, deși trecut prin botezul „criticii tovărășești”, lumea: „Întreaga lume-a sufletului, vie / Palpită-ntr-o frenetică beție”. Acele „câteva poeme încântătoare” pe care le semnala G. Călinescu, acel „entuziasm estetic” mărturisit de Titus Popovici (după lectura unor fragmente din Omul comun, tipărite în Scânteia tineretului) sau interesul pentru poezia filosofică (recunoscut de Radu Cârneci) vin să confirme verdictul lui N. Cârlan: Labiș, afirmă corectiv exegetul, n-a fost un poet comunist, ci „un poet al idealurilor comuniste” (Cârlan 2016 : 215). Un entuziast, de un „idealism hipertensiv” (Negrici 2019 : 171). După „iluminare”, refuzând „zăbala partinică”, poetul ar fi devenit, în contextul luptei cu inerția, „primul disident pur sânge” (Cârlan 2016 : 26), sfârșind prin acel dubios accident de tramvai, „inexplicabil” și pentru M. Beniuc. Încât, blamând impostura politică, Labiș – din ipostaza unui poet interzis, aflat în nesiguranță – lasă senzația „dezvoltării” unui opozant. Cum „nu există o reconstituire viabilă a acelei nopți”, ne reamintea Marian Popa în Istoria sa (Popa 2009 : 821), enigma Labiș persistă, hrănind o scenarită rebusistică și controverse „irezolubile”. Prezumțiile potențează „restul postum”, acel cumul de texte-eboșă și, cu deosebire, alegorismul care învăluie Pasărea cu clonț de rubin, insinuând ipoteza unei „răzbunări”. Și iscodelnicul Ion Filipciuc, cu știuta-i râvnă detectivistică, s-a pricopsit cu „o grijă acaparantă”. Fără a întocmi, neapărat, o biografie a poetului, ne punea la îndemână câteva „frânturi” (zice cu modestie), rod trudnic al unei „ochiri documentare”. Fiindcă „Trudind penița” sub vraja păsării cu clonț de rubin se adaugă altor contribuții (Mircea Coloșenco, Stela Covaci, Florentin Popescu, Vasile Gh. Popa) menite a corecta numeroase inadvertențe și „neglijențe cronistice”. Interogând contextul, Ion Filipciuc citește gospodărește presa epocii, reconstituie evenimentele, cercetează „fojgăiala ideologică”. Oferă lămuriri, aduce la lumină texte necunoscute, discută în registru comparatist, „desfoliind” chestiuni aparent clasate: de la „neamul” poetului și botezul pruncului Neculai, la debutul „năclăit” și accidentul „dubios”, survolând și deslușind o viață tumultoasă, curgând între bornele norocului și ale nenorocului.

Pornind de la un articol semnat de Monica Joița (Ce mai face generația Labiș, în Noua Revistă Română, nr. 5/1996), Mihai Ungheanu propunea „câteva adnotări și precizări” despre această generație „dislocată și contestată”, notând că înaintea fenomenului generaționist, înrolat sub stindard labișian „a existat fenomenul Labiș” (Ungheanu 1996 : 15). Indiscutabil, Labiș, depășindu-și momentul, a exprimat o aspirație de generație, evoluând „pe deasupra recomandărilor oficiale”, într-o literatură mutilată, prigonindu-și clasicii. Dispariția liderului harismatic, ca gest sacrificial, a umflat legenda, cu faimă în diminuare, însă, odată cu ivirea unui nou reper (popularul Nichita Stănescu); însăși generația, privată de maeștri, orfelină, cu un „lot norocos” de semi-activiști (Grigurcu 1999 : 13, 79) etc. va cunoaște o eroziune lentă, dezicându-se de „patronul” ei și bucurându-se de „protecție oficială”. Curios, „acceleratorul Labiș” (cf. Radu Cosașu), înfruntând „opreliștile de epocă”, n-a ușurat misiunea congenerilor; fenomenul literar postbelic își va tăia cu dificultate vad, în conflict cu autoritățile politice. Iar „zestrea Labiș” se va bifurca (Ungheanu 1996 : 19): fie pe linia lecției stănesciene, fie pe traiectoria unor dezbateri etice, de asprime morală, precum în cazul „primitivului” Ion Gheorghe. Sau, adăugăm, a desolemnizării soresciene, părăsind limbajul înalt.

Generația orfelină include, așadar, o entuziastă serie creatoare, având drept numitor comun tocmai vitregia condiții formative; ea a fost modelată de interdicții (lecturi clandestine, maeștri „ascunși”, biblioteci epurate), provocând o reacție polemică (ruptura) și promovând, astfel, la start, un program negativ. Dar, în același timp, a fost o generație aurorală, cu rol de verigă, redescoperind – euforic – tradiția, definind o stare de spirit, angajându-se, prin combustie creatoare, la o lucrare comună, recuperatoare, fecundă, susținută, prin propulsie adjectivală, de o critică solidară, risipind și cronici „tactice”, cum recunoștea Matei Călinescu.

Admițând că peisajul literar, poluat propagandistic, se reconfigura sub presiunea sistemului, în noua conjunctură istorică, trecând prin desovietizare (1958, odată cu retragerea Armatei Roșii și Declarația CC al PMR, din aprilie 1964) la perioada „liberală” și naționalism doctrinar (instalarea lui N. Ceaușescu la cârma Partidului, în 1965, și uriașul capital politic acumulat, condamnând, în august 1968, invazia în Cehoslovacia) și, apoi, la izolaționismul din „deceniul satanic” (cf. M. Zaciu). Un socialism etapizat, așadar, faraonizat, „reînghețat” ideologic, rigidizat, cerând obediență, cu o viață literară care, în pofida vicisitudinilor, încerca să se „normalizeze”, refuzând ierarhiile trucate, figurile encomiate (acei „mici clasici”, pregnanți în proletcultism, violent declasați), ticurile și poncifele realismului socialist, cu supraviețuitori și victime, cu valori active într-o literatură subordonată.

Generația Labiș a izbucnit când scriitori importanți lipseau din atenția publică. Ea propunea un alt tip de literatură, fiind expresia unei vârste de mare tinerețe spirituală. Prin Labiș, ivit în condițiile manipulării propriei noastre istorii, talentul învingea încă odată tirania schemelor. O generație entuziastă, pompând „sânge nou” în artele literaturii, își croia drum, gardând măreția și ironia istoriei. Copilul Labiș a fost mentorul acestei generații orfeline. Prin frenezie vitalistă, ingenuitatea receptării, lăcomia concretului, patosul romantic (poetul va vorbi de „văpaie de cratere-n erupții” a sentimentelor), prin ardere purificatoare, Labiș a fost o conștiință angajată și interogativă. El țâșnește dintr-o joasă cotă lirică a deceniului și primenește atmosfera epocii, ventilând-o; la temperatura romantismului sufletesc, poetul „primelor iubiri” dezvoltă fiorul reflexiv și dispoziția etică. Labiș trăiește incandescent și pe cont propriu, dar climatul poetic – și pe baza unor coincidențe de biografie – va prelua motivele labișiene, bătătorite cu hărnicie ori refuzate, tot din exces polemic.

Trecând peste vitregia condițiilor formative, peste belșugul producțiilor, mulți comentatori reproșează generației ușurința afirmării. Întâmpinată cu ovații, această generație (înțeleasă limitativ, deci fals, doar ca o generație de poeți) a fost răsfățată, bucurându-se de o recepție sărbătorească. Ea a restituit scriitorii veritabilei vocații militante, desființând antinomia dintre real și poetic. Labiș, întemeietorul ei tragic, era cutreierat de „spiritul adâncurilor”; „cosmoidul” stănescian, preluând ștafeta, plutea în sferele eterice ale gândului, oferind deschideri novatoare de larg ecou, cu efect regenerator. La ora bilanțului, generația ilustra o strălucită epocă literară (care, nutrită de ciocnirea literaturii cu evenimentele politice, putea fi o renaștere), de mare densitate intelectuală, răsfrântă – parțial adecvat – în oglinzile criticii. Ea și-a decantat valorile, precizându-și aderențele culturale (trăgându-și sevele din specificul național).

Rolul lui Labiș, poetul-meteor, pare, încă, neverosimil. O operă, „până la un punct adolescentină” (cf. Daniel Dimitriu), „tensionată până la incandescență” (cf. L. Raicu), aderând sau refuzând cu fermitate, clarificatoare (pentru sine, în primul rând) devine o confesiune lirică energică, proaspătă, contagioasă. Ca poet angajat, respingând „cârja metaforelor fade”, Labiș a fost, negreșit, cântărețul Revoluției, și, în egală măsură, pe suportul analogiei revoluție / creație, prin tatonările sale, a revoluționat lirismul, dinamitând limbajul „omogenizat” (prin tematism dirijat și clișeistică inerțială).

Asupra razei de influență a poeziei labișiene în lirica urmașilor, opiniile, se știe, sunt împărțite. După cum și generația, răsfățată, supralicitată, mitificată, îndeosebi prin campaniile lui Eugen Barbu la Luceafărul (1962-1968), beneficiind și de o fidelă critică de susținere (prin voci autorizate), a iscat, inevitabil, controverse. Contemplând declinul șaizecismului (dispus a onora comanda oficială), Mircea Cărtărescu era convins că încercarea de a propune o nouă poezie a fost o tentativă eșuată, naufragiind în tardomodernism. Ion Pop intervine corectiv, notând că astfel de aprecieri, dincolo de un polemism generaționist, țin de „rațiuni limitat-militante” (Pop 2018 : 10). Chiar Labiș, „poetul-puiandru”, izbucnind din maculatura epocii, a fost taxat drept un nerealizat (cf. I. Negoițescu), încât influența lui e nulă de vreme ce „destinul l-a împiedicat să se realizeze”. Dar poetul, vădind o „inexplicabilă alchimie” (cf. M. Iorgulescu) și o gravitate prematură, enigmatică, vorbea în numele unei generații; moartea sa, responsabilizând congenerii, a grăbit intrarea în legendă și, negreșit, a influențat receptarea. Întrebarea ce ar fi putut să devină / să fie, deseori formulată, rămâne oțioasă.