MIHAIL SADOVEANU, „RESCRIITORUL” 

Până ce Paul Cernat va da la iveală volumul Mihail Sadoveanu și luminile Răsăritului, insistând – bănuim – pe ipostaza de rescriitor (transformând propriile texte sau ale altora), cazul Sadoveanu, intrat într-o lungă eclipsă, cerând un cititor experimentat, pare a resuscita interesul. E drept, dincolo de respectul festiv, ocazional, Mihail Sadoveanu, inhibant prin întinderea Operei, vădește azi mai degrabă demodare, „lehamite”, inaderență și chiar refuz; poate și oboseala exegeților o fi de vină (câți s-ar mai încumeta la o lectură in integrum?), sadovenologii încercând (chestionând opera și biografia) lecturi înnoitoare. Să fie oare Sadoveanu „un continent scufundat”, se întreba I. Simuț, înconjurat de „o amintire pioasă și confuză”? (Simuț 2012 : 18). Pusă pe tapet, chestiunea actualității marelui prozator iscă binevenite dispute, trezind din hibernare un uriaș enigmatic. Încercând să afle „ce e viu și ce e mort” în opera sadoveniană, trecută prin „vămile posterității”, Ion Simuț inițiase o anchetă care, regretabil, n-a trezit mare interes printre tinerii critici (Simuț 2019 : 19). Pus la zid după 1989, autorul lui Mitrea Cocor, livrând acel prim manual (model) al realismului socialist (azi uitat sau trezind curioase reacții postmoderniste) trece printr-o lungă eclipsă, invocate fiind – pe fundalul febrei revizioniste – oportunismul politic, oficializarea clișeistică, uzura didactică.

Este îmbucurător că după o prelungită eclipsă exegetică, interesul pentru opera sadoveniană pare a se reactiva. În pofida unor bătătorite și respectabile clișee de receptare (transformându-l într-o valoare muzeală) sau, dimpotrivă, supus – sub flamura revizuirilor – valului contestatar, Sadoveanu riscă a deveni azi un scriitor necunoscut. Încât, cel decretat cândva „o glumă a literaturii noastre”, un „scriitor inutil” și, mai încoace, un „grafoman” (cf. Elena Vlădăreanu), merită a fi redescoperit, chiar dacă dimensiunile ciclopice ale operei, forța ei palingenetică descurajează. Și, nu în ultimul rând, „tonele” de exegeză. Cu atât mai mult cu cât, într-o epocă „fluidă”, alergică la arhischeme, în plină revoluție iconică și în deprimant decor postmodern (centrifugal), resurecția nucleelor arhetipale poate fi o cale de acces, relansând funcția mitului în context scientist. Fiindcă prozatorul moldav, închipuind un portret colectiv, desfășoară pe ecran cosmic o viziune cu inflexiuni biblice, vădind o înțelepciune calmă, un tropism răsăritean cu bază sapiențială, conjugând fericit poezia naturii cu lirismul gnomic. Intenția de a sonda substratul mitologic al acestei copleșitoare opere, este, certamente, binevenită. Dacă nu uităm că fecundul scriitor, contaminat de o imaginație de tip simbolic, infuzează textului, pe fond ezoteric, o gândire mitizantă depășind istoricismul apter, scoțând adevăruri metafizice, dacă, în fine, interesul pentru străvechime și cerința continuității (așezată sub deviza „morții poruncesc celor vii”) obligă la transmisibilitate, e limpede că mitocritica rămâne o generoasă pistă exegetică. Încât, recitit, Sadoveanu ni se înfățișează ca „cel mai mare scriitor antropologic al nostru” (Platon 2015 : 142). În fond, opera sadoveniană este o întinsă poveste; iar întâlnirea cu Creangă, intermediată de „Domnul Trandafir” / Mihai Busuioc, deslegând hieroglifele scrisului și „taina cetirii”, s-a dovedit „întemeietoare de destin” (Jurma 2002 : 6). Ca „voce colectivă” și „dascăl potențial” (Spiridon 1982 : 40), Sadoveanu rămâne un autor fundamental. Lumea sadoveniană nu se restrânge la câteva capodopere și din magna ei mitopoetică, tălmăcindu-i emblemele, viitorimea va afla mereu lucruri noi, în pofida uzurii didactice. Fiindcă „un mare scriitor e inepuizabil” (Simuț 2012 : 57). Supus rechizitoriului politic, implicit revizionismului canonic, marginalizat, nepublicat (!) în seria de Opere fundamentale, cu profesori revoltați (cazul Cristinei Tunegaru și scandalul Baltagul, în numele ideologiei political correctness) și elevi dezinteresați, Sadoveanu poate fi redescoperit, Paul Cernat anunțând „resurecția” (Cernat 2017 : 18) și acuzând astfel de „mostre inepte de revizionism canonic” (Cernat 2019 : 33). Gheorghe Jurma, ocolind producția propagandistică, era, la rându-i, ferm: „Mihail Sadoveanu este un scriitor prea mare pentru ca semănătorii de vânt să-i clintească opera” (Jurma 2002 : 6). (continuare)

Operă fără egal în cuprinsul literaturii noastre, monada sadoveniană aparține unui vrednic cititor de semne, ignorând aproape „iscodirile logicei”, coborând într-o autohtonie profundă, descoperind – pentru noi – „ecouri abisale” și „tipare uitate” (Ciopraga 1981 : 351). E drept, fixată reductiv în trainice „formule de manual”, creația sa ciclopică se deschide îmbietor exegeților, cu speranța dezlegării, fără istovire, a „forțelor palingenetice” (Cheie-Pantea 1982 : 85). Vom scăpa greu de „obliterantele clișee” (elementaritate, „geniu primitiv”, „forță a naturii”, „poet în proză”, „cântăreț al naturii” etc.) care, orbind critica lungă vreme, au învăluit opera sadoveniană, ignorând sensul inițiatic, sesiza Alexandru Paleologu; dimpotrivă, Sadoveanu „e un artifex până în vârful unghiilor” (Paleologu 1980 : 246). Iscodind „miezul lucrurilor” prin împărtășire directă, oamenii lui Sadoveanu cercetează „arătările adevărate ale vieții”; regresiunea spre arhaic ne coboară în preistorie (o permanență, după Blaga) și oferă povestirii, vertebrată ritualic, un „substrat filosofic” și un „rost existențial” (Cheie-Pantea 1982 : 96). Fiindcă, doar prin anamnesis, avertiza Eliade, ne eliberăm de acțiunea dizolvantă a timpului.

Cum integrala Sadoveanu a provocat, în timp, o copleșitoare bibliografie, cum alaiul hermeneuților s-a apropiat de acest „fascinant univers semiologic” exploatându-l sârguincios, recitirea „continentului” Sadoveanu (pentru o percepție sporitoare, întregitoare) nu va oferi, prea curând, credem, adăugiri de o șocantă noutate, revoluționând exegeza. Păcatele omului (reale!), inventariate harnic de justițiari, chemând la rampă intransigența morală pentru a demasca virulent „colaboraționismul”, nu pot eclipsa meritele Operei (indiscutabile!). Așadar, nici măcar hilarul drept de a nu citi (invocat frecvent în epoca neoanalfabetismului TV) n-ar trebui să împingă într-o „uitare igienică” (recomandată stăruitor) creația sadoveaniană. Dacă, firește, nu dorim a deveni amnezici, despărțindu-ne de propria Istorie. Or, „grafomanul” Sadoveanu e un inevitabil „obstacol”, împiedicând o uitare sinucigașă. Înviorând receptarea operei, surpriza vine, neașteptat, din partea profesoarei Tudora Patrichi. Pornind de la o lucrare de grad (în 1996), reluată, revizuită, completată, „polisată” într-o carte care „a crescut și s-a complicat”, gândită în cheie lovinesciană (e vorba, aici, de esotericul Vasile Lovinescu), trasă în numeroase ediții, de succes, așadar, dar aproape necomentată, sub titlul De la Miorița, la Mitrea Cocor sau de la „Ianua Caeli” la „Ianua Inferni” (devenit, în 2018, Între două porți), exegeta anunță o revoluție exegetică.

Nedrept, efortul autoarei, răsfrânt, cu subtilități analitice, asupra întregului sadovenian a trezit interes doar prin cazul Mitrea Cocor, o carte care, în ochii exegetei, „condamnă bolșevismul”! Și face din Mitrea Cocor „un înfrânt”. Or, dacă așa stau lucrurile, este evident că Mitrea Cocor este un roman politic. Ar fi, însă, limitativ, zice cu îndreptățire Tudora Patrichi, să-l considerăm „doar un roman politic”; dar, în primul rând, subliniem, este un roman politic, chit că, recitindu-l din perspectiva integralei Sadoveanu, exegeta îi transferă „inserții hermetico-alchimice” și că, folosind „o altă cheie”, are pretenția de a fi identificat „adevăratele resorturi”, convocând amprenta mitică sau „subtextul esoteric”. Este un exces care, ignorând primul strat (adică evidențele), forțând demonstrația, sondează cu pedanterie informată (poate și cu orgoliul singularității) chestiuni de substrat, ținând de viziunea sadoveniană, valabile la o lectură in integrum, descifrând hieroglifele lumii. Inclusiv titlul (splendid!) Între două porți, oferit celei mai proaspete reeditări (a XVII-a!).

Mitrea Cocor apare ca „o natură luciferică”, ar fi un Mithra demonic; cultul mithraic e deviat, depreciat, întunecat etc., conducând la „ofilirea elementelor inițiatice” (Patrichi 2015 : 59). Cum asistăm la destructurarea lumii vechi, un „paradis în destrămare”, Tudora Patrichi recitește romanul în cheie postmodernă și nu ezită a-l califica drept „postmodern”, înfățișând „obrăzare zoomorfe” (Patrichi 2015 : 133). Încât concluzia vine inevitabil. Că lumea sadoveniană este „prin excelență mitică” nu încape îndoială, scriitorul simțind nevoia, în propensiunea către Spirit, de a se „cufunda în mitul și sufletul autohton”, sub „oblăduirea vechiului nostru Boerebista”, cum deseori a mărturisit; dar rafinata exegetă e convinsă că acest controversat roman, „o capodoperă”, alături de Baltagul, Creanga de aur, Ochi de urs, intră pe lista selectă a acelor titluri care „îl vor reprezenta în veacul următor” (Patrichi 2015 : 116). Mitrea Cocor, scrie ferm Tudora Patrichi, răsturnând toate interpretările, anunța „zorii postmodernismului”. Un Sadoveanu esențial, „nedesfăcut” de trecut, plonjând în premodernitatea arhaică, pare a câștiga teren din perspectiva esoterismului, deși specifismul său, acuzat de „mondialiști”, nu se potrivește, sub impactul globalizării, cu „schimbările climatice ale culturii” (Simuț 2019 : 21). 

Sub aceste auspicii, în pofida tributului propagandistic, ipoteza „reeducării” marelui prozator (cel care, rescriindu-se, s-ar fi falsificat) se clatină. Iar îndemnul profesoarei Tudora Patrichi sună răspicat: Mitrea Cocor, un „așa-zis roman comunist”, trebuie recitit în esența lui tainică și încifrată, noul „Mithra” desacralizând lumea. Desigur, printr-o altfel de relectură, de adâncime, „în spiritul ciclului descendent”, spiralic, palpând tiparul mitologic, nicicând părăsit. După o pasageră scârbă, provocată de tributul propagandistic al „slăvitului” Sadoveanu, și Virgil Nemoianu, „îmblânzit”, recitind cu poftă Frații Jderi, remarca tocmai „abundența de straturi”. Evident, „descrierile naturei”, elogiate cândva de Titu Maiorescu, lirismul funciar, esența cărturărească, „dezbărarea de document” (observată de Pompiliu Constantinescu) se pliază tiparului mitologic. Neuitând că inițierea sadoveniană, recunoscută în numeroase împrejurări, s-a făcut „prin poezie și instinct”. Tâlcuitor al naturii, Sadoveanu, prozator de indiscutabilă savoare lexicală, se confruntă acum, când scriitorii „naturiști” au cam dispărut, când natura însăși e desfigurată, „de-naturată”, cu o posteritate vitregă. Dacă pentru Amiel, ne reamintea Eugen Simion (v. Recurs la natură, 2022), peisajul era o stare de suflet, sentimentul naturii pare azi „un arhaism afectiv”, noi intrând în post-natură (cf. Paul Cernat). Să rămână Sadoveanu, scriitor copleșitor, intelectualizat, dar prăfuit, doar o curiozitate lexicală? Un somnolent supraviețuitor de lux, ca „anexă a operei” (Sandache 2024 : 284)? Sau un simbol identitar, coborând în adâncuri imemoriale, îmbiindu-ne la lectură într-o epocă fără cititori?

Operă fără egal în cuprinsul literaturii noastre, monada sadoveniană aparține unui vrednic cititor de semne, ignorând aproape „iscodirile logicei”, coborând într-o autohtonie profundă, descoperind – pentru noi – „ecouri abisale” și „tipare uitate” (Ciopraga 1981 : 351). E drept, fixată reductiv în trainice „formule de manual”, creația sa ciclopică se deschide exegeților, cu speranța dezlegării „forțelor palingenetice” (Cheie-Pantea 1982 : 85). Vom scăpa greu de „obliterantele clișee” (elementaritate, „geniu primitiv”, „forță a naturii”, „poet în proză”, „cântăreț al naturii” etc.) care, orbind critica lungă vreme, au învăluit opera sadoveniană, ignorând sensul inițiatic, sesiza Alexandru Paleologu; dimpotrivă, Sadoveanu „e un artifex până în vârful unghiilor” (Paleologu 1980 : 246). Iscodind „miezul lucrurilor” prin împărtășire directă, oamenii lui Sadoveanu cercetează „arătările adevărate ale vieții”; regresiunea spre arhaic ne coboară în preistorie (o permanență, după Blaga) și oferă povestirii, vertebrată ritualic, un „substrat filosofic” și un „rost existențial” (Cheie-Pantea 1982 : 96). Fiindcă, doar prin anamnesis, avertiza Eliade, ne eliberăm de acțiunea dizolvantă a timpului. 

NOTE: Boia (2011) : Lucian Boia, Capcanele Istoriei: elita intelectuală românească între 1930 și 1950, București, Editura Humanitas, 2011. Bratu (1963) : Savin Bratu, Mihail Sadoveanu, O biografie a operei, EPL, București, 1963. Călinescu (1972) : G. Călinescu, Mihail Sadoveanu, în Literatura nouă; ediție întocmită și prefațată de Al. Piru, Editura Scrisul românesc, Craiova, 1972. Cernat (2017) : Paul Cernat, Resurecția lui Sadoveanu, în Observatorul cultural, nr. 896(638)/2017 Cheie-Pantea (1982) : I. Cheie-Pantea, Înțelepciunea ultimului Deceneu, în Palingeneza valorilor, Editura Facla, Timișoara, 1982. Ciopraga (1981) : Constantin Ciopraga, Mihail Sadoveanu. Fascinația tiparelor originare, Editura Eminescu, București, 1981. Cristoiu (1980) : Ion Cristoiu, Radiografia unui succes: Mihail Sadoveanu, „Mitrea Cocor”, în Amfiteatru, nr. 1/ianuarie 1980. Crohmălniceanu (1994) : Ovid S. Crohmălniceanu, Amintiri deghizate, Editura Nemira, București, 1994. Cubleșan (2012) : Constantin Cubleșan, Literatura unui propagandist: Mihail Sadoveanu (I), în Însemnări ieșene, nr. 12/2012. Jurma (2002) : Gheorghe Jurma, Sadoveanu sau lupta cu balaurul, Editura Timpul, Reșița, 2002. Manolescu (2008) : Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Pitești, 2008. Marcu (2014) : Luminița Marcu, O revistă culturală în comunism: Gazeta literară (1954-1968), Editura Cartea Românească, București, 2014. Micu (2000) : Dumitru Micu, Istoria literaturii române. De la creația populară la postmodernism, Editura Saeculum I.O, București, 2000. Negrici (2002) : Eugen Negrici, Literatura română sub comunism (Proza), Editura Fundației PRO, București, 2002. Nistor (2012) : Viorel Nistor, Pactul ficțional și istoria: repere ale romanului politic românesc postbelic, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2012. Nițescu (1995) : M. Nițescu, Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii, Ediție îngrijită de M. Ciurdariu, Editura Humanitas, București, 1995. Paleologu (1980) : Alexandru Paleologu, Ipoteze de lucru, Editura Cartea Românească, București, 1980. Paleologu (2005) : Alexandru Paleologu, Sadoveanu și sufletul românesc, în Dacia literară, nr. 6(63)/2005. Patrichi (2015) : Tudora Patrichi, De la Miorița, la Mitrea Cocor sau de la „Ianua Caeli” la „Ianua Inferni” (eseu în 6 părți). Ediția a IV-a, revizuită și adăugită, Editura Papirus Media, Roman, 2015. Piru (1973) : Al. Piru, Analize și sinteze critice, Editura Scrisul românesc, Craiova, 1973. Platon (2015) : Mircea Platon, Pildele lui Cuconu Mihail (II), Sadoveanu și critica elitelor de trecere, în Convorbiri literare, nr. 12(240)/2015. Popa (2001) : Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol. I, Fundația Luceafărul, vol. I, București, 2001. Pricop (2005) : Constantin Pricop, Literatura română postbelică (vol. 1, Preliminarii), Editura Univ. „Al. I. Cuza”, Iași, 2005. Sandache (2024) : Cristian Sandache, Lumina vine de la Răsărit: Mihail Sadoveanu și regimul comunist, Editura Junimea, Iași. Simuț (2012) : Ion Simuț, Vămile posterității: secvențe de istorie literară, Editura Academiei Române, București, 2012. Simuț (2019) : Ion Simuț (coordonator), Ce e viu și ce e mort în opera lui Mihail Sadoveanu?, Editura Junimea, Iași. Spiridon (1982) : Monica Spiridon, Sadoveanu, divanul înțeleptului cu lumea, Editura Albatros, București, 1982. Șeicaru (1996) : Pamfil Șeicaru, Rechizitorii, prefață de Nicolae Florescu, Editura Jurnalul literar, București, 1996. Ștefănescu (2005) : Alex Ștefănescu, Istoria literaturii române contemporane (1941-2000), Editura Mașina de scris, București, 2005. Țugui (2006) : Pavel Țugui, Cenzura și romanele istorice sadoveniene, în Scriitori și compozitori în luptă cu cenzura comunistă, Editura Albatros, București, 2006. Ungureanu (1985) : Cornel Ungureanu, Proza românească de azi, Editura Cartea Românească, București, 1985. Ungureanu (2007) : Cornel Ungureanu, Mihail Sadoveanu și cronicile posibile, în Istoria secretă a literaturii române, Editura Aula, Brașov, 2007. Vasile (2010) : Cristian Vasile, Literatura și artele în România comunistă: 1948-1953, Editura Humanitas, București, 2010. Cu o Prefață de Vladimir Tismăneanu. Zamfir (2017) : Mihai Zamfir, Scurtă istorie: Panorama alternativă a literaturii române, vol. 2, Editura Polirom, Iași, 2017.

*)*) Recitită atent, într-o „cheie” diferită și comentată de Tudora Patrichi în eseul Dor de arhetipuri, celebra Conferință din 1945 foiește de interogații, afișând un fals entuziasm, ne asigură exegeta. Scriitorul, sub presiunea „evenimentelor mărețe”, salută „întocmirile cele nouă” și iese din rezerva (autoimpusă). Etalându-și consecvent „părerile și sentimentele în chestia țărănească”, va elogia „influențele cosmice” asupra neamului, lăudând bombastic-contrastativ realizările din Uniune (Patrichi 2015 : 172), avertizând că „instituțiile trec ca anotimpurile” și că orânduirile sociale „nu sunt eterne”...

*)*) Printr-o demonstrație strânsă, pe alocuri forțată, scoțând Cântecul Mioarei, roman neterminat, publicat postum (1971), din „șirul cărților proletcultiste”, Mircea Platon (v. Cântecul Mioarei, mit și descântec anticomunist, în Convorbiri literare, nr. 11/2016) constata că M. Sadoveanu își „strămută cosmosul literar în lumea nouă” (p. 135), singuraticii săi exprimând „nivelul numinos al existenței” (p. 142). Tema mioritică, se știe, l-a pasionat pe Sadoveanu, elogiind varianta M. Costăchescu; în acel cântec bătrânesc, prin vocea poetului anonim, „grăiește duhul Domnului”, aprecia prozatorul. Cercetând „lumea de sus” în orizont mitic, Sadoveanu, în pofida istoriei recente, „nu obliterează datina”, constata exegetul (p. 137); chiar dacă «norodul Daciei se eliberase de „trecutul negru”», un trecut relativizat cu ajutorul ghilimelelor sadoveniene, observă Mircea Platon.

*)*) Într-o prelecțiune susținută la 3 noiembrie 1978, la Casa Pogor, Alexandru Paleologu invoca „vârsta bună” pentru lecturi sadoveniene și propunea o „hotărnicire” în creația prozatorului, identificând două etape. După primul război mondial, Sadoveanu se desparte de viziunea sumbră ori tânguioasă și, sub mentoratul lui Ștefan Lupașcu, unchiul filosofului parizian, intrând în loja masonică îmbrățișează viziunea intelectual-contemplativă. Asistăm, astfel, la a doua naștere (Paleologu 2005 : 4), scriitorul intrând în „alt orizont”, „piatra de hotar” fiind tocmai romanul Oameni din lună.

*)*) Chiar dacă, solicitat, nu poate ignora „interesele imediate ale timpului”, Sadoveanu, căutând tiparele ascunse, cu „dor de arhetipuri”, nu se poate desface de trecut. Încât și Mitrea Cocor se menține în zona mitului (Patrichi 2015 : 172). Cu observația că, încercând o descifrare „corectă” a romanului, exegeta descoperă un tipar mitologic „mohorât”, „schilodit”, întrucât „personajul și lumea lui sunt condamnate” (Patrichi 2015 : 170), supuse unei „destructurări mitice”, ca într-un „roman postmodern” (Patrichi 2015 : 62).

*)*) După decembrie '89, de la Paris, ca „ambasador al golanilor”, Alexandru Paleologu lansa acuzații grave, avertizând că Sadoveanu ar fi semnat condamnări la moarte. Putea oare să intervină, ne întrebăm, anulând sentințele? Florian Saiu (v. Evenimentul istoric, nr. 9/2018, pp. 54-57) preia aceste afirmații și vorbește, în absența documentelor, de compromisurile grele, „înfiorătoare” ale acestui „politician criminal”. Ceea ce învederează necesitatea unei biografii oneste, reconstruind o istorie complicată, convulsionată, traversată de un „răsfățat” (ca biografie publică) al tuturor regimurilor, rostind adevărul despre cele două euri: biografic și creator. Ion Simuț avea dreptate: „biografia lui Sadoveanu trebuie rescrisă și completată” (Simuț 2012 : 56), dezvăluind chestiuni delicate despre francmasonerie și colaboraționism. „Stilistul absolut” a creat o lume, vădind – ca om public – un „cinism stupefiant” (Zamfir 2017 : 248).