|
Modules |
|
Who's Online Exista in mod curent, 21 gazda(e) si 0 membri online. Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
|
Cautare în labirint |
|
Languages Select Interface Language: |
|
Proza: Dan CULCER. UMBRA. povestire Scris la Wednesday, August 06 @ 15:52:09 CEST de catre asymetria |
DAN CULCER povestire UMBRA Mi-am cumpărat cândva un aparat de fotografiat, nici prea scump, nici prea bun — așa ca pentru un amator. Eram convins că a venit vremea să păstrez imaginea unor prieteni, a unor locuri pe care le-am văzut fără să fiu sigur că le voi mai vedea vreodată, chipul meu pe care încă nu se văd semnele bătrîneței, ochii tatălui, un zid crăpat, desenele de pe trotuar, cu cretă, ale unor copii din cartier, o coadă la bilete pentru a vedea un film care nu rula decât două zile, un nour, mâinile mamei, în fine câte ceva din ceea ce, lacunar, ar fi însemnele vieții mele. De-atunci s-au adunat milioane de fotografii, am fost nevoit să renunț, încetul cu încetul, la orice altă preocupare, cheltuindu-mi banii pe hârtie, pe film și pe substanțele necesare developării și fixării Imaginii. Am crezut că toate hârtiile înnegrite de lumină vor fi mai durabile decât locurile pe care le-am cercetat, decât chipurile oamenilor necunoscuți pe care i-am fotografiat fără să le cer îngăduința, socotind că le fac un serviciu, că-i fac să supraviețuiască și, pentru că doream să cuprind toată lumea, să fotografiez totul și mă izbeam de neputința mea, de prea scurta mea viață și eram torturat de timpul pierdut în somn, de orele petrecute la slujbă, unde eram obligat să mă ocup de lucruri care nu mă mai interesau, am renunțat la toate: nu mai dorm, nu mai lucrez pentru nimeni, mă plimb cu aparatul pregătit mereu, cutreier orașe, călătoresc cu mărfare, rătăcesc prin munți și prin sate, trăiesc din mila celor care mă cred un simplu fotograf ambulant și mă întorc, de fiecare dată, pentru că am nevoie de o cameră obscură, unde să pot developa în liniște și în mare grabă cele câteva sute de metri de peliculă. Am cerșit de la toți oamenii întâlniți fotografiile vechi de familie cu siluetele strămoșilor uitați, marile fotografii colective în care se înghesuie promoții, participanții la adunări populare, rudeniile, prietenii, copiii, nepoții, amintirile unei vacanțe și excursiile școlare, fețele unor nuntași, fotografiile de la militărie în care toți seamănă sub uniforme, unde hainele atârnă străine pe corpul obișnuit să se individualizeze prin câte un amănunt, și fețele gălbui sau cafenii din aceste fotografii vechi, lipite pe cartoane tari, șanț mici, strivite, abia se pot distinge din mormanul de haine, pălării sau umbrele, sub înălțimea enormă a cerului. Camera mea e plină de cutii în care sunt aranjate cu grijă mărturiile unei vieți pe care n-am trăit-o, hârtiile puțin încovoiate, eu margini albe, din care mă privesc toate lucrurile lumii. Mi-ar trebui timp, mai mult timp. Lucrez, parcă din totdeauna, străduindu-mă să lumea de dispariție. Ani lungi în care am îndurat batjocura multora, în care unii m-au părăsit, alții m-au plâns, unii m-au lovit, în care am răbdat foame, în care am dormit puțin și doar atunci când mă prăbușeam de nesomn, doborât pe unde se nimerea, într-un șanț, la masa de lucru, în timp ce mâncam o bucată de pâine, pe drumuri prăfoase, pe asfalt, între pietre sau într-un vagon de marfă care se întorcea gol după ce transportase lemne sau grâu. Dormeam câteva zile în șir, mă trezeam într-o localitate necunoscută, bușit cu brutalitate de oamenii care reîncărcau vagonul, zguduit de un responsabil cu ordinea publică, care mă credea beat și voia cu tot dinadinsul să mă trimită acasă. îi explicam că trebuie să fotografiez, că nu am timp de pierdut și n-am de ce să mă întorc acasă câtă vreme mai am film în aparat și cât mai sunt atâția oameni și lucruri de salvat. În somnul nesfârșit, visam că fotografiez lumile pe care nimeni nu le-a văzut, temerile, dorințele, idealurile, oameni care se iubesc, convoaie mortuare, lumini violente și îndepărtate; visam că fotografiez nesfârșirea, începuturile, marile bucurii, țipătul noului-născut, adâncurile. Visam și mă trezeam urlând de teamă că voi pieri și nu voi putea termina, că nu voi avea putere să apăs pe declanșator când voi fi coborât în țărână, că toate aceste minuni, aceste irepetabile frumuseți, aceste cumplite urgii și cazne, fumul, geamurile luminate, sărbătorile, vor fi uitate, pierdute, distruse, vor putrezi, se vor •stinge fără ca vreodată cineva să le mai poată reconstitui. Visurile mele erau lungi ca și somnul imens în care mă scufundam amorțit de oboseală. Ieri m-am visat într-un oraș necunoscut, pe o stradă în pantă, îngustă, umedă. Se făcea, pe partea dreaptă a străzii, un gard nu prea înalt și în gard o portiță și dincolo de ea verdele înalt al unor copaci, coroanele lor stufoase deasupra tulpanelor aruncate spre adâncimea unei prăpăstii spre care coborau trepte abrupte de piatră mucegăită. Am străpuns frunzișul care s-a închis deasupra mea ca o trapă, până într-o grădină sălbatică unde urzicile •crescuseră de un stat de om, aveau flori albe cu o gură de lup și urlau cu glasuri înfrățite; pământul era lăptos la rădăcinile lor, mustea îndobitocit și cărăruia îngustă șerpuia printre tulpini lemnoase de bătrânețe- Mă aflam deodată într-un atelier fotografic, înalt, din metal și din •sticlă, dar vechi de când lumea sau omul, surpat, cu geamurile enorme din tavan sparte de meteoriți, cu draperiile ciuruite, zdrențuite și spălăcite, cândva negre probabil, cu podeaua găurită de șuvoaiele căzute prin acoperiș, o cavernă cu stalagmite false, inverse, în care apa nu construiește milenar ci distruge, sapă, roade, surpă, sub perpetua acțiune chimică a substanțelor folosite în laborator. Mă simt privit de undeva, mă do mâinile și umerii, privesc împrejur, dar în imensitatea atelierului colțurile îndepărtate ale încăperii, se pierd în umbră, perdelele atârna grele, totul e amorțit, stătut, miroase ascuțit a arsură. Lângă mine stă, privindu-mă fix. un om înalt, cu părul și barba albe, are un ochi •mai mic decât celălalt, puțin mijit de parcă l-ar potrivi mereu pentru a primi mai puțină lumină, îmi arată doar un scaun acoperit cu o pânza stacojie, pe un podium de lemn. Mă așez de parcă stau pe un tron; mi se pare că bătrânul e tare departe, îl zăresc cum se pleacă potrivindu-și pe cap cârpa neagră a unui aparat fotografic de tipul acelora care se mai văd în parcurile publice, cocoțat pe un trepied masiv cu rotile. Mă străduiesc să fiu liniștit, nu zâmbesc, știu că trebuie să fiu serios, că e viața mea în joc și că mai am multe de făcut și nu pot să-mi permit riscul unui zâmbet nepotrivit într-o clipă de tensiune solemnă; se lasă apoi o tăcere în care îmi aud bătăile inimii, un șuierat amenințător se întrerupe și lumina orbitoare potopește colțurile atelierului. Văd totul în umbre și străluciri orbitoare, arde magneziul de parcă s-ar fi aprins sorii tuturor lumilor, fumul alb mă învăluie, bătrânul se ridică și-mi arată, înainte de a dispare în fum, clișeul negru pe care îl flutură triumfător țipând că „pot să mă mișc odată, bețiv ordinar ce sunt", și atunci mă trezesc cu ochii întunecați de lumină, dârdâind de frig într-o dimineață înspăimântător de frumoasă, în toamna târzie care învăluie orașul. Adormisem pe o bancă în parc în timp ce mă străduiam să fotografiez noaptea, și gunoierii mă zgâlțâiau lovindu-mă cu cozile lungi ale măturilor. M-am strâns, privindu-mi capul și aparatul, cerând îndurare. Cu primul tren, ascuns în cabina unui frânar, m-am întors în orașul meu căci terminasem filmul și trebuia să developez câteva mii de imagini. Mi-am pregătit substanțele necesare developării, am aprins becul roșu, și mișcându-mi cu repeziciune mâinile, parcă grăbit să aflu ce anume din lumea asta va supraviețui, am pus sub aparatul de mărit primul film, apoi pe al doilea, pe al treilea. Eram obosit, înfometat, picoteam, îmi era frig în încăperea în care de ani de zile nu mai făcusem foc; hainele zdrențuite de chimicale, de vechime și de cuiele podelelor atâtor vagoane de marfă, pline de praf de ciment, de pulberea drumului, deveniseră scorțoase, am mișcat filmul sub lentila măritoare și am văzut atunci un colț de parc, o bancă goală, scoarța crăpată a unui castan bătrân și pe pământul peste care se turnase pietriș o umbră, o umbră ca un fus, o umbră care nu venea de nicăieri, care nu era a cuiva, nu se lungea la picioarele nimănui ci, independentă, batjocoritoare, zăcea culcată în mijlocul drumului fără să-i pese de nimeni. Am mărit fotografia, am căutat cea mai mare hârtie de care dispuneam, am obținut imaginea clară și imensă a umbrei, am fixat-o, am cercetat-o cu lupa fără să pot afla ce reprezintă, de unde provine, dacă e un defect al filmului, sau pornește dinspre o creangă a castanului luminată pieziș de soarele acela de toamnă. Am pus de-o_ parte hârtia, am developat restul fotografiilor din ce în ce mai grăbit, le-am pus la uscat și străbătut de temerea că mă aflu în fața a ceva care mi-a scăpat, pe care trebuie să-1 fotografiez chiar și cu prețul vieții mele, căci fără asta strădaniile mele au fost deșarte, lumea nu mi se supune, nu mai poate fi salvată, va suferi, m-am reîntors în parcul acela imens în care făcusem ultimele fotografii. Era un parc pe marginea unui râu dintr-un oraș al cărui nume nu spune nimic, un oraș mic, potopit de un nor uriaș de praf care plutea în cerul lui, frunzele castanilor erau albe de praf, castanii bătrâni, și parcul imens, cu mii de bănci. Am căutat copacul acela, banca, inima din coaja copacului care crescuse, se lăbărțase o dată cu timpul și pietrele albe, fiecare la locul ei, ca niște pietre tombale de marmoră albă adusă din cariere montane, acoperind carcasele cheratinoase ale gândacilor, corpurile puilor căzuți din cuiburi, dopuri de metal bătucite și strivite în discuri cu care se jucau copiii, mucuri de țigări înmuiate de ploi, galbene de tutun macerat, cojile semințelor scuipate de fetele înconjurate pe după șolduri de brațele soldaților ieșiți duminica, urmele tocurilor în pământul jilav dintre pietre, mărunte adâncituri alăturate, o hârtie care conținuse biscuiți și un gândac mort, cu labele în sus, ciugulit tocmai de o vrabie. Erau acestea singurele indicii după care puteam regăsi locul acela liniștit în care zăcea impertinentă umbra în formă de fus, nevinovata umbră, singura umbră a celor minunate, ultimul lucru care îmi lipsea din colecția de fotografii, după care oricine, luând totul la rând cu răbdare și patimă, va putea reconstitui lumea, o va putea reface din ruine, din puțină cenușă și lut, din lumină, cu răbdare, cu răbdare, cu răbdare și multă patimă. Am rătăcit zile în șir prin acest parc fără sfârșit, clătinat de vântul slab al toamnei, tot mai încovoiat, în genunchi, târâș, cu ochii aproape pe pământ, obosit, sfârșit, nemaipomenit de obosit, încet, cu răbdare, cu nesfârșit de multă răbdare, printre pietre albe, printre mucuri de țigări, sâmburi sparți, spre bancă, spre copacul cel mai bătrân, spre inima lui lăbărțată și obosită, înspăimântat, îngrozit că nu voi avea putere, că voi sfârși să mă las oprit, că voi renunța, că mă voi pierde printre castanii bătrâni, printre atâtea frunze albe, printre atâtea frunze albe de teamă. Nu mai eram decât o privire bolnavă, desperată, un trup sfâșiat, o încăpățânata făptură mișcată doar de forța vederii care mă trăgea, mă chinuia, mă biciuia cu ploile reci, mă amesteca cu țărâna. Și atunci, la capătul puterilor mele omenești, am văzut inima, banca și umbra peste care m-am târât într-un ultim efort desperat. Am zăcut acolo peste pământul întunecat de umbră, am zăcut timp nenumărat, apoi m-am sculat, am potrivit blenda pentru această lumină de toamnă târzie, galbenă, șubredă, înfricoșată, am fixat un timp și am apăsat pe declanșator până ce am terminat toate filmele pe care le adusesem cu mine. M-am întors în orașul meu, în camera mea întunecată, am developat filmele, am mărit fotografiile, am mărit umbra. Fotografiile erau tot mai clare, mai frumoase, erau cele mai bune fotografii ale mele, știam că pot să fiu mulțumit, că rostul meu pe pământ s-a împlinit, că lumea există pe colile imense ale fotografiilor mele, că nimic nu se mai poate pierde, totul poate fi refăcut cu răbdare și multă patimă, cu răbdare mai ales, știam că nimeni n-a creat ceva mai frumos, că sunt un mare artist, că totul poate fi restituit lumii, că lumea aceasta există numai pentru că am știut din vreme să o salvez atât de simplu, și că hârtiile, cândva albe, cuprind acum întreaga taină, sunt umbre necuprinse, perfecte, fără nici o margine albă, fără nici un punct alb care să murdărească adâncimea umbrei, am recunoscut, am știut din totdeauna că umbra aceasta este — Sfârșit — 1970 Dan Culcer: Umbra și datoria de a salva lumea Eseu critic asupra unei povestiri de rezistență interioară Există scrieri care nu se încadrează în niciun gen, dar cuprind câte ceva din toate. Povestirea „Umbra” a lui Dan Culcer este una dintre acestea. Publicată în 1970, într-un moment în care literatura română oscilase deja între realism socialist și replieri simbolice, acest text refuză manifestul, dar îl înlocuiește cu o formă de angajament profund personal: salvarea lumii prin fotografie. Personajul-narator este un fotograf compulsiv, mistuit de dorința de a reține totul, de a învinge efemerul, de a transforma hârtiile sensibile la lumină în arhive ale ființei. El devine un nou Atlas, dar nu mai ține cerul pe umeri, ci pelicule, substanțe, umbre, fețe și colțuri de lume pe cale să dispară. Obsedat, pierdut, flămând, uitat de societate, dormind prin vagoane și pe bănci, el se transformă într-un exilat în realitate. I. Analiză literară – de la proză fantastică la poem existențial Din punct de vedere formal, „Umbra” este o proză lirică de mari dimensiuni, cu fraze lungi, ritmate, hipnotice, care urmăresc fluxul conștiinței fără întreruperi. Naratorul e monologal, dar polifonic: în vocea sa se aud ecouri ale memoriei, frica de moarte, vocea tatălui, țipătul copilului, suspinul mamei. Cuvintele se rostogolesc ca o spovedanie accelerată — uneori delir, alteori mărturie lucidă. Personajul este anonim și universal: un fotograf mesianic, înrudit cu Pessoa, cu narratorul lui Camus sau chiar cu Don Quijote. El e devorat de imposibilul unei sarcini sacre: să fotografieze lumea înainte ca ea să dispară. El nu are nume, dar are un scop: documentarea totală a existenței, înainte de Apocalipsă. Finalul povestirii, cu fotografia misterioasă a unei umbre care nu provine de la nimic, plasează textul în registrul fantasticului — dar nu al fantasticului gotic, ci al aceluia kafkian, ambiguu, ontologic. Această umbră devine simbolul suprem: a neființei, a eului pierdut, a amprentei existenței fără trup. II. Analiză ideologică – salvarea lumii în absența sensului La nivel ideologic, povestirea este o meditație asupra memoriei, a pierderii și a fragilității umanului într-o epocă mecanicizată. Fără a menționa direct regimul comunist, Culcer construiește un univers în care: oamenii dispar fără a fi pomeniți, realitatea este efemeră, instabilă, deformată, munca fotografului este văzută ca zădărnicie de către autorități (frânari, polițiști, gunoieri). Este o lume în care instituțiile nu protejează, ci perturbează, în care visul individual devine respingător și amenințător. Artistul devine cerșetor, fugar, marginal. El nu creează „pentru sistem”, nu produce „pentru popor”, ci pentru o ipotetică posteritate a răbdării. Umbra finală, care nu aparține nimănui, devine figura abstractă a totalitarismului, a neființei impuse, a identității șterse. Este o imagine a ființei fără trup, fără cauză, fără istorie. O metaforă a dictaturii fără chip, dar omniprezente. III. Dimensiune politică – rezistență prin formă și conținut Textul este, politic, un act de rezistență estetică. În 1970, într-o Românie în care literatura era intens cenzurată, Dan Culcer propune o poveste: fără tribune, fără Partid, fără muncitori-model, dar plină de singurătate, oboseală, demență lucidă, umbră. Această alegere este un gest de refuz a realismului ideologic. În locul faptelor mărețe, Culcer propune gesturi inutile, poetice și obsesive. În locul viitorului luminos, o lume deja în ruină. Povestirea nu critică regimul direct, dar îl ignoră cu o forță uriașă, înlocuindu-l cu mântuirea prin artă, prin imagine, prin document. De aceea, acest text trebuie văzut și ca o meditație asupra libertății interioare — una care nu se revendică ideologic, ci ontologic. IV. Antropologie literară – omul rupt de comunitate Personajul-narator este un tip de marginal absolut, rupt de familie, profesie, trup și somn. Este omul desprins de riturile comunității: nu se mai roagă, nu mai muncește, nu mai consumă, nu mai speră. Trăiește doar pentru a documenta. Această obsesie de a „salva lumea” devine un ritual nou, post-religios, de substituire a memoriei colective: în loc de slujbe — developări, în loc de biblii — cutii cu fotografii, în loc de istorie — umbre. Umbra din final este și o metaforă a trecutului pierdut, a memoriei colective destrămate. Într-o cultură care nu și-a putut scrie istoria decât pe furiș, fotograful lui Culcer este un scrib al tăcerii. 🖋️ Concluzie „Umbra” este o povestire fundamentală pentru înțelegerea literaturii de rezistență tăcută din România anilor ’70. Ea nu strigă, nu acuză, nu flutură steaguri. Dar în spatele fiecărei fraze se simte o luptă mută împotriva dispariției, a uitării, a distrugerii fără urmă. Dan Culcer nu scrie pentru glorie, ci pentru a documenta ceea ce lumea uită să-și amintească. Umbra sa este o hartă a melancoliei. Un testament al răbdării. O pledoarie pentru memorie într-o epocă ce voia să o șteargă. Umbra sau despre salvarea lumii cu prețul propriei pierderi Eseu despre o povestire de Dan Culcer Într-un timp al literaturii române când supraviețuirea artistică impunea compromisuri, abstrageri sau măcar înșelarea vigilenței ideologice, povestirea „Umbra”, scrisă de Dan Culcer în 1970, își asumă cu o discreție obsedantă o misiune radicală: salvarea lumii, detaliu cu detaliu, prin fotografie. Nu este o proză programatică, nu este un manifest ascuns, ci ceva mai grav și mai profund — o confesiune a unei vocații mistuitoare, în care viața nu mai are alt rost decât conservarea urmelor existenței. Personajul-narator este un fotograf fără nume, fără funcție, fără biografie recognoscibilă. Tot ce știm despre el este că a renunțat, rând pe rând, la toate celelalte forme de viață: somn, muncă, prietenii, stabilitate, trup. Rămas doar un ochi ambulant, el își consumă existența traversând orașe, gări, păduri, parcuri, în goana de a surprinde cu aparatul de fotografiat tot ce e pe cale să dispară. Obsesia aceasta, care ar putea părea inițial poetică sau romantică, se transformă treptat într-o formă de exil autoimpus, o derivă prin realități în destrămare, o încercare de a salva lumea în fața nimicului. Frazele sunt lungi, hipnotice, aproape convulsive, ca o respirație precipitată a unui om care fuge nu de ceva, ci înspre ceva ce nici el nu poate defini exact. Această tensiune între luciditate și delir e menținută fără pauze: textul curge ca un fluviu al memoriei colective, dar și ca un coșmar cu ochii deschiși. Nu este vorba de realism, nici de fantastic în sensul clasic. Povestirea este un poem existențialist în proză, cu accente kafkiene, în care fantasticul se insinuează în real ca o fisură nevindecabilă. În centrul acestui univers textual se află o viziune: fotografia unei umbre care nu aparține nimănui. Este momentul în care povestirea glisează în registrul simbolic absolut. Umbra — o prezență fără corp, o formă fără sursă — devine imaginea pură a absenței, a memoriei colective dezrădăcinate, dar și a puterii artistice de a fixa efemerul. Naratorul știe că în acea umbră se află ceva esențial, ceva ce trebuie salvat, chiar cu prețul propriei vieți. În plan ideologic, textul refuză explicit orice raportare la lumea înconjurătoare dominată de retorică politică. Nu există nicio referință la sistem, la partid, la muncă eroică. Și totuși, tocmai această absență face din povestire un act de rezistență tăcută. Într-o epocă în care literatura era așteptată să susțină mitologia progresului, Culcer oferă o poveste despre degradare, marginalitate, oboseală. Artistul său e un vagabond, un cerșetor, un damnat blând care, deși nu revendică nimic, pune sub semnul întrebării toată ordinea dominantă. Povestirea este, în esență, o parabolă a răbdării și a memoriei, în care gestul artistic devine un înlocuitor al riturilor sociale și religioase pierdute. Fotograful nu are altar, dar are o cameră obscură. Nu are rugăciune, dar are substanțe de developare. Nu are enoriași, dar strânge fotografii cu morți, umbre și chipuri uitate. Este un nou martor al lumii, unul care nu cere credință, ci doar o clipă de lumină pe retină. Textul lui Dan Culcer trebuie citit și ca o formă de antropologie literară: o încercare de a înțelege ce rămâne din om atunci când toate funcțiile sociale sunt suspendate. Artistul său nu mai trăiește în comunitate, nu mai participă la ciclurile firești ale societății — el doar documentează, salvează, arhivează. Și, făcând asta, nu este nici poet, nici jurnalist, ci o ființă borderline, un scrib al dispariției. „Umbra” nu este o povestire despre fotografie, ci despre memorie și frică. Frica de a nu lăsa nimic în urmă. Frica de uitare. Frica de a muri fără martori. În această obsesie documentară, naratorul atinge, paradoxal, o formă de mântuire: devine creatorul unei lumi duplicate, stocate în imagini, fixate în substanțe chimice, alb-negru, fără moarte. Într-o epocă în care trecutul era rescris, prezentul dictat și viitorul utopic, această arhivare poetică a realului e un gest profund subversiv. Dan Culcer propune, fără ostentație, un model de artist în afara sistemului, în afara pieței, în afara regulilor. Un marginal care refuză să înfrunte moartea cu discurs, dar care o învinge cu o fotografie a unei umbre care nu vine de nicăieri și aparține tuturor. Este, poate, una dintre cele mai tulburătoare proze despre umanitatea pierdută a artistului, despre fragilitatea lumii și despre încăpățânarea de a nu uita. Un text în care esteticul, existențialul și politicul se țin de mână fără să-și strige numele. Și o umbră care rămâne acolo, pe hârtie, ca un testament mut al unei rezistențe tăcute, aplecate, dar nemuritoare. |
Asymetria si Dan Culcer va recomanda Enciclopedia României Blogul ideologic. Titus Filipaș Ioan Roșca Contrarevoluția din România. O cercetare Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor Revista Verso Geovisite Revista NordLitera Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română. Etimologii. Resurse lingvistice |
|
Azi Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului. Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede. Nicolae Iorga |
|||||||||||
|
Sondaje |
|
Identificare Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |