Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie - LIVIU BORDAS. MIRCEA ELIADE, PRIZONIERII POLITICII. CAZUL FELIX CULPA

Asymetria - revue roumaine de culture, critique et imagination

Modules

Home

Arhive

Who's Online

Exista in mod curent, 50 gazda(e) si 0 membri online.

Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici

Cautare în labirint

Languages

Select Interface Language:

Studii: LIVIU BORDAS. MIRCEA ELIADE, PRIZONIERII POLITICII. CAZUL FELIX CULPA
Scris la Wednesday, July 16 @ 16:21:21 CEST de catre asymetria

MIRCEA ELIADE ȘI PRIZONIERII POLITICII
ÎNCEPUTURILE CAZULUI FELIX CULPA (I)
de LIVIU BORDAȘ

;

E un lucru relativ bine cunoscut că, începând din anul 1945, când sosește la Paris, Mircea Eliade (1907-1986) a încercat să fie tot mai puțin „politic”, în sensul propriu al acestui termen.1 Vedea angajarea politică în primul rând pe plan cultural (și spiritual, cum îi plăcea să spună pe vremuri). După anul 1956, la Chicago, și această poziționare politică prin cultură a evoluat tot mai mult către un echilibru neutral între diversele tabere politice pe care le formau românii: anticomuniștii de diferite nuanțe din exil (de la liberali la legionari), grupurile antagonice de comuniști (și colaboraționiști) din țară, sioniștii emigrați în Israel sau în alte părți ale lumii ș.a.m.d. Această poziție de principiu i-a influențat, fără voia lui, o bună parte dintre atitudinile secundare. în special după „liberalizarea” din România socialistă care a făcut ca, în septembrie 1967, numele lui să fie șters de pe lista persoanelor indezirabile, iar scrierile sale să fie din nou tipărite în mod selectiv. Un studiu complet și detaliat asupra felului în care Eliade a intenționat sau interferat cu alți actori ai scenei politice și intelectuale românești, atât din România socialistă, cât și din emigrație, va putea fi scris abia atunci când toate sursele primare, în special cele documentare, vor fi publicate. Cum acest moment e încă ireperabil într-un viitor prea apropiat, nu e lipsit de interes să încercăm o anticipare în temeiul a ceea ce putem cunoaște deocamdată. Cei care se impun cu precădere atenției noastre sunt primii „agenți” ai celui mai persistent filon din întreaga receptare politică postbelică a lui Eliade, față de care cercetarea academică a acesteia a manifestat - oare de ce? - puțin interes.

Liviu Bordaș

E un lucru relativ bine cunoscut că, începând din anul 1945, când sosește la Paris, Mircea Eliade (1907-1986) a încercat să fie tot mai puțin „politic”, în sensul propriu al acestui termen.1 Vedea angajarea politică în primul rând pe plan cultural (și spiritual, cum îi plăcea să spună pe vremuri). După anul 1956, la Chicago, și această poziționare politică prin cultură a evoluat tot mai mult către un echilibru neutral între diversele tabere politice pe care le formau românii: anticomuniștii de diferite nuanțe din exil (de la liberali la legionari), grupurile antagonice de comuniști (și colaboraționiști) din țară, sioniștii emigrați în Israel sau în alte părți ale lumii ș.a.m.d. Această poziție de principiu i-a influențat, fără voia lui, o bună parte dintre atitudinile secundare. în special după „liberalizarea” din România socialistă care a făcut ca, în septembrie 1967, numele lui să fie șters de pe lista persoanelor indezirabile, iar scrierile sale să fie din nou tipărite în mod selectiv. Un studiu complet și detaliat asupra felului în care Eliade a intenționat sau interferat cu alți actori ai scenei politice și intelectuale românești, atât din România socialistă, cât și din emigrație, va putea fi scris abia atunci când toate sursele primare, în special cele documentare, vor fi publicate. Cum acest moment e încă ireperabil într-un viitor prea apropiat, nu e lipsit de interes să încercăm o anticipare în temeiul a ceea ce putem cunoaște deocamdată. Cei care se impun cu precădere atenției noastre sunt primii „agenți” ai celui mai persistent filon din întreaga receptare politică postbelică a lui Eliade, față de care cercetarea academică a acesteia a manifestat - oare de ce? - puțin interes.

MIRON CONSTANTINESCU

1.1. PROFIL DE INTELECTUAL COMUNIST Miron Constantinescu (1917-1974)2 a studiat la Facultatea de Litere și Filosofic a Universității din București din 1934 până în 1938. Conform propriilor sale mărturisiri, încă din timpul anilor de liceu, la Arad, fusese impresionat de ,Mișcarea muncitorească” și, împreună cu un grup de colegi, se orientase înspre „soluția socialistă”, în contextul în care „lupta dintre stânga și dreapta se accentua în oraș”.3 Din relatări ale colegilor de facultate, știm că mergea și pe la cursurile lui Eliade, „mai mult din curiozitate și pasiune decât din interes profesional”4 Conform acelorași mărturisiri, toată iama 1934-1935 a petrecut-o citind, intr-o bibliotecă de studii economice din Piața Universității, operele lui benin în traducere franceză. A găsit în ele „cheia epocii” și o „certitudine de care tineretul are întotdeauna nevoie pentru a putea trăi și lupta”.5 Drept care, în noiembrie 1935 a intrat în UTC, iar, după dizolvarea acestuia, în primăvara anului următor, în ilegalul PCdR. Miron susține că, în perioada liceului, „acțiunile” sale (și ale grupului său de prieteni) aveau și un caracter „antimistic”, îndreptat împotriva Bisericii, iar el devenise unul dintre elevii „antireligioși”.6 Un episod ulterior, legat de altă clavis, pune însă acest lucru sub semnul cosmeticii autobiografice. în una dintre primele sale autobiografii de partid, mărturisea că în vara anului 1935 s-a retras timp de câteva săptămâni la mănăstirea Cheia pentru a medita asupra căii politice pe care urma s-o apuce, întorcându-se de acolo comunist.7 Tovarășii săi relatează și ceea ce nu scrisese în autobiografie, dar le povestise lor: că se retrăsese pentru a alege între legionarism și comunism.8 Dacă adăugăm la aceasta și informațiile culese de autoritățile sovietice în februarie 1945, după care Constantinescu ar fi fost legionar înainte de a deveni comunist9, se conturează ceea ce cunoaștem din biografiile mai multor tineri de atunci: că, înainte de a se hotărî pentru comunism, Miron simpatizase puțin cu legionarii.10 Se întâmplase, foarte probabil, chiar în 1934, primul an universitar. Dar, după cum se poate înțelege, simpatiile socialiste din perioada liceului au cântărit mai mult decât recenta întâlnire cu studențimea legionară, care totuși reușise să-l farmece.11 Nu știm deocamdată mai multe despre atitudinea lui față de Eliade în acea vreme. La decenii după război declara împătimit: „Era rivalul ideologic al generației noastre antifasciste”.12 E foarte probabil ca arhivele și mărturiile altor contemporani să aducă date noi. însă ele vor trebui să fie bine filtrate critic. Nu doar „memoria” retrospectivă, ci și zvonuri sau „informații” din epocă sunt adesea simple fabricații. De exemplu, informația că, în anul 1938, Eliade i-ar fi cârpit lui Miron două perechi de palme.13 Anul 1938 e, într-adevăr, momentul de vârf al simpatiei lui pentru mișcarea legionară. Dar din aprilie până la sfârșitul lui noiembrie a fost întâi ascuns, apoi internat în lagăr. Cu siguranță nu l-ar fi pălmuit pe Miron după eliberare. Rămân primele luni ale anului, când Eliade reîncepuse seminariile la Universitate (vorbind, conform unor izvoare diferite, fie despre elementele metafizice din folclor, fie despre istoria buddhis- mului) și lucra intens la pregătirea primului număr al revistei Zalmoxis. Marea diferență de statură și constituție fizică dintre cei doi, în dezavantajul lui Eliade, precum și lipsa oricăror alte informații despre eventuale ieșiri violente ale sale sau provocări la duel - spre deosebire de violențele lui Miron Constantinescu, rămase în memoria contemporanilor - lasă această „informație” pe seama creativității folclorice. Dacă ar fi existat în ea fie și un infim miez de adevăr, precum, de pildă, o agresare verbală sau atitudinală, acesta ar fi fost exploatat propagandistic contra lui Eliade și în favoarea tovarășului Miron, după cum e cazul scărmănării despre care se spune că un prieten al celui din urmă, Gogu Rădulescu (1914-1991), a încasat-o de la câțiva membri ai mișcării legionare. Ce putem ști acum cu siguranță este că, începând din 1935, Miron Constantinescu se afla în compania celor care erau împotriva lui Eliade: revistele stângiste Cuvântul liber, Era nouă, Dacia nouă, la care colabora, și activiștii comuniști, precum Ilie (Ilya) Konstantinovski (1913-1995), cu care era coleg în conducerea Frontului Studențesc Democrat. Unul dintre prietenii săi apropiați de atunci, Gică (Lucien) Goldmann (1913-1970)14, se va strădui, în Parisul postbelic, să blocheze orice intrare a lui Mircea Eliade - dar și a lui Emil Cioran (1911-1995) - în „sistem”. Nu se cunoaște însă niciun rând despre Eliade semnat de Miron. Angajamentul său „revoluționar” a fost recunoscut ca fiind unul total. De la Lenin a ajuns la Stalin15, pe care-1 vedea ca pe un continuator firesc și „genial” al lui Marx și Lenin. Ba chiar ca „prietenul și ocrotitorul poporului român”.16 Stalin era pentru el nici mai mult, nici mai puțin decât „marele reprezentant al marxismului creator”, care a ridicat materialismul dialectic pe o treaptă superioară. Iar cei pe care acesta i-a eliminat, nimic altceva decât „falsificatori ai marxism-leninismului”.17 L-a celebrat fără rest, mai ales în „victoriile” asupra „dușmanilor” săi, aplaudând lichidările ce au urmat marilor procese din anii 1936-1937. A promovat „dictatura proletariatului” și așa-zisa „luptă de clasă” (împotriva „claselor vrăjmașe poporului”), a susținut și justificat „revoluția culturală”, ca parte componentă a „revoluției socialiste”, „realismul socialist”, „principiul partinității” în literatură și artă, lipsa de „compromisuri” în domeniul ideologic, necesitatea activității Securității de „apărare și represiune împotriva claselor dușmane” - și lista poate continua indefinit.18 Totul era văzut prin prisma lui Lenin și Stalin, precum și a literaturii sovietice tributare lor.19 Istoria filosofici, de pildă, nu era decât istoria luptei dintre materialism și idealism.20 Alinierea la extrema stângă a devenit cauza cunoscutei lui „adversității neîmpăcate” față de alți intelectuali interbelici, precum Mircea Eliade sau Traian Herseni (care-i fusese dascăl).21 După spusele lui Herseni, Miron ar fi fost responsabil de scoaterea lui din Universitate și nici măcar Gheorghe Gheorghiu-Dej nu a putut trece peste el pentru a- 1 reinstala.22 Ca profesor de sociologie, în anii 1965-1974, se întuneca atunci când vreun student spunea că-1 citise pe Herseni. S-a împotrivit, chiar cu brutalitate și violență, readucerii lui la catedră și l-a redus permanent la trecutul său politic interbelic.23 Doar excesul de adversitate se explică ideologic, tovarășul Miron nutrind nenumărate adversități din motive pur personale. Mărturiile celor care i-au fost în preajmă coincid în trasarea unui portret uman de o negativitate la fel de extremă. Pe unele le-am putut auzi direct, de la cei care mai sunt în viață, dar mă voi limita la câteva dintre cele publicate. Miron Constantinescu era unul dintre acei oameni pentru care sensul vieții e dat de putere. George V. Bumbești, fost coleg de facultate, îl vedea ca pe un „înfumurat” cu sufletul mort, care făcea pe șeful.24 Un alt coleg, Ion Halmaghi, și-l amintea ca pe „un om dominat de toate furiile diabolice ale răului și negativismului”, care „nu a avut în sufletul lui nici măcar un bob din lumina dragostei”. După preluarea puterii de către comuniști, a manifestat „aceleași trăsături caracteristice ale personalității sale, pe care i le-am cunoscut în tinerețea noastră studențească: rigurozitate dogmatică, intoleranță, mergând până la formele bolnave ale tiraniei”, compensându-se cu „răzbunări crude, nemiloase și ilogice”.25 Gheorghe Retegan, care l-a cunoscut în timpul campaniilor monografice din anii ’30, și-l amintea ca pe un „om violent”, cu un „caracter sangui- nic”, „încăpățânat” și „extraordinar de mândru”.26 Tovarășul său politic, Nicolae Popescu-Doreanu își amintea că, deja în 1945, era „de un dogmatism paralizant”, iar „partea neplăcută a caracterului” începea să i se accentueze: „lipsa de generozitate a unui suflet mărunt” și „plăcerea sadică de a face rău, de a distruge”. Nu avea decât un Dumnezeu: puterea.27 Pentru Bellu Zilber era un „puțoi” și o „canalie cățărată în partid pe umerii Anei Pauker”.28 Petre Pandrea îl consideră un „huligan de stânga” și un „sadic”, numărându-1 printre „antropofagii și genocidalii” din epoca 1948-1952.29 Un fost secretar al lui Dej, Paul Sfetcu, scrie că „era orgolios, perfid, tipicar, brutal cu subalternii și cu cei cu care venea în contact, precum și vindicativ”, „ros permanent de ambiția bolnăvicioasă de a deveni prin orice mijloace omul politic numărul unu în România”. De asemenea, „se considera atoateștiutor, având deseori comportări stranii care puteau duce la concluzia că ceva era dereglat în organismul său”.30 Paul Comea mărturisea că era „un om mai mult temut decât iubit, un caracter autoritar, vanitos, irascibil”, cu „aplomb de magistru care pune concluzii irefutabile”.31 Petru Dumitriu, care i-a fost tovarăș apropiat în perioada căderii, după 1957, știa că fusese „un tip cumplit, un crunt”.32 Florin Constantiniu, coleg la Institutul de Istorie, îl caracteriza ca un „cerber ideologic, cu experiența anilor staliniști”, „bolnav de orgoliu” și grandomanie, „ambițios maladiv, setos de putere”, „al cărui devorator carierism îl stăpânea ca un demon al sângelui și al răzbunării pentru frustrări reale sau imaginare”. Iar „pentru a-și atinge scopurile, omul era gata să treacă literalmente peste cadavre”.33 Un alt coleg de la institut, Apostol Stan, l-a cunoscut ca pe un veleitar cu care coabitarea era imposibilă și care-și exploata colaboratorii fără milă, până la stoarcere.34 Cătălin Zamfir îi caracterizează „stilul” din perioada reabilitării ca „dictatură în știință și spiritul de ranchiună”, iar comportamentul, ca pe cel al unui „șef politic”.35 Alexandru Bârlădeanu afirma că nu poate spune lucruri bune despre el tocmai pentru că-1 cunoscuse foarte bine și confirmă că era mereu pornit să facă „porcării” celorlalți.36 Psihiatrii care au tratat-o pe fiica lui de boala de care suferea (schizofrenie), vorbesc atât de cauze genetice, cât și de mediul familial, considerându-1 pe tată „paranoic”.37 Aceleași lucruri și chiar unele mai aspre despre personalitatea lui au spus tovarășii săi politici în ședințele de partid menite să-l pună în discuție. Gheorghe Apostol pomenea, pe ocolite, despre „o doză mare de îngâmfare” și de faptul că ,Metodele lui de lucru nu au încântat pe nimeni dintre subalternii săi”.38 Chivu Stoica afirma că „Miron este un om vanitos, orgolios și egoist”.39 Mult mai direct, Constantin Pârvu- lescu îl considera „încrezut”, ranchiunos, răzbunător, cu „atitudine dictatorială față de subalterni”, dar practicând metoda „lingăilor care se ploconesc față de grade”: lovește jos și lingușește sus.40 Tovarășul Miron acceptă toate criticile, inclusiv pe aceea privitoare la „metodele brutale cu oamenii” pe care le folosea, dar nu și pe cea de egoism.41 Din tot ceea ce spun tovarășii săi din partid, un lucru e important de reținut aici: în timp ce-i lovea pe cei vulnerabili, se străduia mereu să le facă pe plac șefilor mai dogmatici ca el. Viața lui, sfârșită timpuriu, a cunoscut o traiectorie cu căderi, reveniri și drame. Stalinist „zelos” și „impenitent”42 până la capăt, foarte apropiat de sovietici43, a fost „om de casă” al Anei Pauker și un ortac al lui Mihail Roller și Leonte Răutu, veghind la păstrarea „purității ideologice”44, a luat parte la - și a girat - abuzurile și crimele perioadei staliniste, a început să alunece încet în partid după înlăturarea „Anei noastre”, a fost marginalizat de Dej, progresiv, între 1957 și 1961, iar apoi, reabilitat de Ceaușescu în 1965 și, în mod formal, la Plenara C. C. din 22-28 aprilie 1968. Dar în acest din urmă an a suferit un traumatic eveniment familial: soția lui, Sulamita Bloch- Constantinescu (1916-1968) a fost ucisă în mod sălbatic de către fiica lor adoptivă.

CAZUL LUCIAN BLAGA

Proaspătul reabilitat nu a putut digera „reabilitarea” de către noul regim a unor intelectuali ne-comuniști, ca urmare a direcției lansate de Nicolae Ceaușescu la cel de-al IX-lea congres al partidului, cu consecințe - unele neprevăzute și chiar nedorite - în reașezarea scării valorilor. Istoricii din viitor vor avea poate curiozitatea să compileze, din toate izvoarele disponibile, lista completă a interdicțiilor, blocajelor și opreliștilor artizanate de Miron Constantinescu. Printre ele, în anii 1968-1970, se numără opoziția (alături de Leonte Răutu) de a se publica ediția a doua, revăzută și adăugită, a Istoriei literaturii române a lui G. Călinescu 45 După propulsarea sa, în februarie 1970, în funcția de președinte al nou createi Academii de Științe Sociale și Politice - ceea ce-i conferea poziția unui Jdanov al României lui Ceaușescu46, s-a ridicat împotriva lui Blaga și a lui Eliade. Se întâmpla în culmea liberalizării, cu un an înaintea „tezelor din iulie”. Și - trebuie amintit pentru curiozitatea faptului - în mijlocul inundațiilor și, respectiv, imediat după ele. Nu era prima dată când se punea de-a curmezișul curentului de emancipare de sub dogmatismul politico-ideologic prăvălit asupra României în urma ocupației sovietice. în anii primului dezgheț ideologic, 1955-1957, a încercat, împreună cu Răutu, să impună pași înapoi eforturilor de eliberare a disciplinelor umaniste, în special a celor istorice, de sub controlul lui Roller.47 Puțin mai devreme, în martie 1970, publicase în revista Secolul 20 un text autobiografic intitulat „Drumul unei generații”. Era dedicat destinului „generației noastre, născută în anii primului război mondial, ai Marii Revoluții, în 1917 sau în 1918”48 O generație care exista ca atare doar demografic. Nici istoria, nici cultura nu au înregistrat vreun fenomen „generațional” care să-i aibă pe acești oameni drept protagoniști. Dacă s-a întâmplat să fie mai mulți dintre ei pe o baricadă a istoriei, în vreun regim politic sau în paginile unei reviste, nu era în virtutea unei agregări intenționale și conștiente ca „generație”. Prin urmare, e greu să nu vedem în articol o replică și o contrapondere la binecunoscuta generație a lui Mircea Eliade, despre care acesta scrisese atât în perioada interbelică, cât și, mai recent, în volumul Amintiri (1966). Articolul nu face nicio aluzie la Eliade. în schimb, îl pomenește pe Blaga printre poeții ale căror cărți formaseră atunci „pietrele pentru templul nostru închinat poeziei”49 Nimic despre el ca eseist și filosof, dimensiuni ale creației sale care începuseră a fi recuperate din anul 1968. Pe lista lui Constantinescu, Blaga exista doar ca poet. Știm, din mărturiile contemporanilor, că avea „obiecții” față de filosofîa lui și chiar se întreba dacă acestea nu atingeau cumva și poezia.50 La Congresul P.M.R. din decembrie 1955 îl acuzase - într-o bună companie - de „concepții idealiste reacționare” (aparținând „ideologiei burgheze”, ideologie dușmană celei marxist-leniniste) și s-a opus revenirii lui în Academie.51 Gheorghe Vlădescu-Răcoasa și Traian Săvulescu, aflați în sală, erau de părere că atacul se datora servilismului său politic, dorinței de a fi pe placul lui Chișinevschi, Răutu, Roller și al celorlalți „apostoli” ai stalinismului.52 Teoriilor fîloso- fîce din trilogiile blagiene le reproșa caracterul „idealist și agnostic” sau „naționalist și mistic”, care le-ar fi făcut să fie utilizate de unii ideologi ai mișcărilor de dreapta.53 Se spune chiar că s-ar fi opus propunerii de a i se acorda premiul Nobel, făcută în 1956 de către 8asii Munteanu și Roșa del Conte (la inițiativa lui Mircea Eliade).54 Atacurile din 1970 îi sunt expediate lui Eliade, la Chicago, de către binevoitori din țară. La 22 iunie își notează în jurnal următoarele: „Cineva îmi trimite prin avion Contemporanul cu cele trei mari pagini: discuția filosofici lui Blaga la Academie; prezidează Miron Constantinescu și vorbesc filosofi, sociologi, critici literari. Lectura mă deprimă. Ne reîntoarcem la situația dinainte de 1966-67. Ne reapropiem de stalinism. Poate de aceea anonimul corespondent mi-a trimis acest număr din Contemporanul', ca să înțeleg de ce n-a apărut și nici nu va mai apare La Țigănci”.55 Monicăi Lovinescu (1923-2008) îi scrie: „Cineva mi-a trimis Contemporanul cu discuția lui Blaga, «la Academie». Am înțeles. Nu mai e nimic de făcut”.56 La 29 mai, Secția de Filosofic și Logică a Academiei de Științe Sociale și Politice inițiase un program de „dezbateri” în perspectiva „valorificării critice a moștenirii noastre culturale în spiritul concepției marxist-leniniste” Din conținutul discuțiilor se vede că exista o preocupare - altfel spus, o directivă - de a contracara un așa-zis „ncodogma- tism”, sau „dogmatism contrar”, născut uneori ca reacție la vechiul dogmatism și care ar fi fost vinovat de „elogiu exagerat”, ba chiar de „delir apologetic”, de preluarea „extaziată necritică”, „exclusiv sub o imagine pură” a victimelor vechiului dogmatism. A fost aleasă mai întâi tema „Filosofîa lui Lucian Blaga” pentru că ea oferea prilejul unei „reflexii teoretice, de principiu” asupra „moștenirii culturale” și asupra modalităților și criteriilor după care funcționează valorificarea acesteia.57 Ceea ce se ascundea sub aceste formule voit neutre era chestiunea compatibilității cu marxism- leninismul a unor reprezentanți ai tradiției filosofice românești. Blaga putea fi socotit ilustrativ pentru ea în virtutea construirii unui veritabil sistem, dar în aceeași boxă se afla o lungă listă de nume. Fără îndoială, „trăirismul”, al cărui exponent Eliade continua să fie considerat, era mai greu și mai periculos de supus unei discuții publice. Sub pretextul valorificării critice a „moștenirii” culturale și chiar a unei pretinse celebrări, era respinsă, în mod ideologic, gândirea lui Blaga. Deși mai mulți vorbitori atrag atenția că nu se pot disocia poetul și filosoful, atitudinea dominantă este: poetul da, filosoful ba. Intr-o manieră marcată de grija delimitării de dogmatismul și violența ideologică ale primelor decenii de comunism, relevând și „părți bune”, „valoroase”, se reactualizau vechile acuzații: agnosticism, fideism, spiritualism, transcendentalism, misticism, iraționalism, dogmatism (în sensul filosofic al termenului) - la care unii dintre participând adaugă și niște grave puneri de-a curmezișul: anti-raționalism, antiintelectualism și anti-marxism. Chiar și acei puțini care încearcă să pledeze pentru acceptarea filosofici lui Blaga într-o modalitate „critică”, dialogată, refuzând ceea ce e „negativ” în ea, sunt nevoiți să facă jocul și, repetând clișeele, să slujească pretenției de „deplină libertate de exprimare a opiniilor” pe care acest spectacol ideologic o afișa. De fapt, sub o aparentă atitudine de deschidere și libertate, se încerca parcurgerea câtorva pași îndărăt în raport cu nivelul la care ajunsese receptarea (reacceptarea) lui Blaga în cultura română. Se aruncă mereu săgeți înspre cei care, chipurile, l-ar prelua necritic și apologetic. Se spune, cu dispreț, că filosofia lui ar avea priză asupra unor minți impresioniste, nedeprinse cu rigorile logicii științifice. Totuși, puțini îndrăznesc să arate cu degetul. Sunt nominalizați Edgar Papu, Mariana Sora, Dumitru Micu și pomeniți unii „ideologi” ai revistelor România literară și Tribuna, ale căror nume erau, fără îndoială, știute. La fel de puțini sunt cei care articulează suspiciunile ideologico-politice plutind în aerul ședinței. Pavel Apostol atrage atenția asupra importanței înțelegerii „funcției ideologico-sociale” a filosofici blagiene, care „se situează, în cadrul epocii, în rândul formațiunilor teoretice din care fascismul și legionarismul și-au făptuit arme spirituale”. Al. Posescu face legătura între filosofia lui și viața politică interbelică: Blaga n-a alunecat pe panta legionarismului (ar fi avut doar strânse legături cu partidul gogo- cuzist), dar iraționalismul lui a fost îmbrățișat cu căldură de susținătorii acestuia. Prin urmare, cui ar putea folosi filosofia lui? Nu progresului politic și social. Fără să o pronunțe, Posescu spune nici mai mult nici mai puțin decât că filosofia lui Blaga poate folosi doar legionarismului. Cel mai explicit este, în cuvântul său de încheiere, Miron Constantinescu, care vede gândirea lui Blaga doar în termeni negativi: nu e raționalistă, nu e științifică, nu e progresistă, nu e optimistă. Pentru el, iraționalismul lui Blaga e „convergent”, ba chiar „coincide” cu acela al mișcărilor de extremă dreaptă, precum legionarismul și cuzismul, „variante hidoase ale fascismului”. Nu întâmplător „a fost arborat și folosit ca egidă spirituală” de către ele. în România - spune el - lucrurile s-au schimbat întru totul, dar situația internațională face ca combaterea iraționalismului și a „doctrinelor care pot sprijini reapariția în anumite locuri a unor mișcări fasciste” să fie, în continuare, principial necesară. Tovarășul Miron nu e satisfăcut doar cu discuții „libere”, ci hotărăște că, pentru discernerea științifică, obiectivă a „valabilității” unei opere, e necesară stabilirea unor criterii metodologice, întemeiate pe marxism-leninism și pe experiența partidului. Ele vor sluji și „valorificării” altor opere și concepții, precum psihologia lui Constantin Rădulescu-Motru sau sociologia lui Dimitrie Guști. (îl deranjează cu precădere „tendința spre laude nemăsurate, ditirambice” față de Guști.) Nu așteaptă, ci enunță pe loc câteva dintre ele: istoricizarea, evaluarea răspunsului dat problematicii epocii, analiza funcției sociale a operei. El însuși își „istoricizează” propria situare față de Blaga, împărtășind mai multe episoade biografice ale raportării la poezia și gândirea lui. întâlnirea cu el, din anul 1956, îi permite să confirme impresia altora că acesta „evoluase” după război. Dar numai în gândirea politică; în cea filosofică, în speță în ontologie și gnoseologie, rămăsese pe vechile poziții.58 După mărturiile mai multor contemporani, în epocă nu era un secret faptul că această pretinsă dezbatere a fost o „campanie împotriva lui Blaga” pornită de Miron Constantinescu.59 Redactase deja sau va redacta în curând un referat cuprinzând similare „considerații metodologice” privind moștenirea școlii lui Guști. în el susține că valorificarea sociologiei interbelice „trebuie să fie înfăptuită pe baza unei concepții clare despre sensul unor reconsiderări, pe baza unei metode științifice și nu apologetice, idealiste”, enumerând apoi șase „criterii științifice” care trebuie avute în vedere în mod simultan.60

CAZUL MIRCEA ELIADE

Nu e exclus ca expeditorul anonim al revistei Contemporanul să fi fost Dumitru Micu (1928-2018), nominalizat de două ori și vizat în alte câteva rânduri de-a lungul „dezbaterii” despre Blaga. Eliade bănuia probabil acest lucru, căci îi scrie: „am citit cu melancolie paginile din Contemporanul relatând ședința de lucru de la Academia de Științe Sociale...”.61 în foarte scurt timp vine și rândul lui, iar ocazia e oferită chiar de recenzia pe care Micu o face recent tipăritului volum De Zalmoxis ă Genghis Khan62 Profesor la Universitatea din București, Dumitru Micu era - alături de Sorin Alexandrescu - unul dintre „garanții” reintrării lui Mircea Eliade pe piața de carte a României socialiste: au semnat studiile introductive ale volumelor Maitreyi. Nuntă în cer și, respectiv, La țigănci și alte povestiri, tipărite în anul 1969. Primul fusese difuzat în decembrie 1969 și ianuarie 1970, iar cel de-al doilea aștepta să i se dea drumul în librării dintr-un moment în altul. Așa cum îl informează într-o scrisoare, Eliade era cel dintâi dintre autorii români exilați, necomuniști, (re)publicat în țară, prin aceasta deschizându-se posibilitatea recuperării exilului românesc. „Sunteți primul român din emigrație care este editat în țară. Prin tipărirea operelor Dvs se creează un precedent. Altfel spus, în clipa în care s-a aprobat publicarea literaturii Dvs, s-a dat aprobarea de principiu pentru editarea tuturor scriitorilor români din exil - cu condiția ca operele lor să fie însoțite de prefețe clare din punct de vedere actual. începe astfel o etapă nouă în istoria contemporană a editurii românești din țară și Dvs vă revine meritul de a fi deschis-o. De acum înainte cărțile românilor din străinătate vor putea fi publicate în R.S.R. fără dificultăți. Greu a fost până a triumfat principiul.”63 Principiul va avea însă de înfruntat răbufniri adverse, iar triumful lui nu va fi niciodată deplin, creându-se fel de fel de dificultăți în calea-i. Vechilor comuniști, ilegaliștilor și, între ei, cu precădere, comintemiștilor, pro-moscoviților de altădată, acest lucru le apărea ca o erezie și o aberație de neacceptat. Apoi, intervin animozități și frustrări personale. De pildă, Zaharia Stancu (1902-1974) voia să-l invite pe Eliade și să-l promoveze în țară.64 Dar, așa cum se va vedea, era un gest interesat, care presupunea o reciprocitate: Stancu îl ajută să reintre în circuitul cultural din România socialistă, iar Eliade pe el să intre în circuitul editurilor franceze. Dat fiind că Eliade nu a răspuns acestui troc, Stancu s-a răzbunat după cum a putut. Oricum, i-a făcut mult mai puțin rău decât făcuse altor scriitori. Sau decât va avea Eliade de suferit de la alți confrați ai săi și, mai ales, de la vechii ilegaliști și comintemiști. Iată alte câteva exemple, chiar de la început. Sorin Alexandrescu a dat Contemporanului două articole despre Eliade, le corectase și șpalturile, dar redactorul-șef, George Ivașcu (1911-1988), tot nu le-a publicat.65 în deschiderea unei întâlniri a lui Ceaușescu cu conducerea Uniunii Scriitorilor, la 22 mai 1968, Zaharia Stancu se plânge că, în ultima vreme, s-au „strecurat” în reviste ,Materiale care nu aveau ce să caute acolo”, printre care și „o serie de articole în care se prelua în întregime opera lui Eliade”.66 La o altă întâlnire, la 6 noiembrie, altcineva i se plânge în chestiunea accentuării „conflictului” între „tineret” și „generația mai vârstnică”. Era Georgeta Horodincă (1930-2006), întâmplător soția unuia dintre criticii lui Eliade din perioada obsedantului deceniu, Nicolae Tertulian (1929-2019). Ea apără Direcția Presei contra tinerilor interesați de „filosofi și scriitori care nu sunt marxiști”. De pildă, pentru ca o renumită revistă de filosofic marxistă din Iugoslavia să fie cunoscută la noi ..nu s-a bătut nimeni așa cum s-a bătut pentru Heidegger sau Mircea Eliade”.67 Din primul număr al revistei studențești clujene, Echinox, apărut la sfârșitul anului, cenzura - Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor de sub conducerea lui losif Ardeleanu (1909— 1988) - a scos două articole despre Sextil Pușcariu și Aron Cotruș și o recenzie a romanului Domnișoara Christina de Mircea Eliade, în timp ce prezentarea textului lui Martin Heidegger, Ce este filosofia, a trebuit să sufere modificări ideologice. Toate erau vinovate de a expune „pur și simplu «obiectiv»” concepția respectivilor autori, fără o „analiză critică profundă” și fără „referiri directe la marxism”.68 Adevăratul motiv al eliminării din sumar a celor trei articole era cunoscut de Leonte Răutu (1910— 1993), care îl trădează cu ocazia ședinței cu secretarii responsabili cu problemele de propagandă, din 30 decembrie 1968: cele „trei materiale de așa-zisă reconsiderare a trei figuri” se ocupau de „reprezentanți marcanți ai legionarismului din țara noastră”, lucru care nu era „admisibil”.69 Nu era în viziunea „vechilor”, care l-au și destituit pe redac- torul-șef, Eugen Uricaru.70 De altfel, și Securitatea va mai continua pentru o vreme să-l numere pe Eliade, cel puțin în unele dosare, printre „legionarii trădători de patrie”.71 Cu numai câteva luni înaintea recenziei lui Micu, în nota introductivă a unui articol al lui Ștefan Voicu (1906-1992) dedicat lui C-tin Dobrogeanu-Gherea se deplângea faptul că nu toate revistele au dat atenția cuvenită aniversării-comemorării marelui înaintaș al socialismului: „Numeroase sunt însă revistele de literatură care - acordând suficient spațiu lui Lucian Blaga, Mircea Eliade și altora, cu limite, carențe și fond idealist, mistic refuzat de cultura unui popor angajat în înțelegerea superioară a fondului vieții sub toate aspectele sale - au uitat să insiste, unele chiar să amintească, de predecesorul criticii literare pe care o promovăm în statul în care a triumfat puterea socialistă.”72 La fel ca Voicu, Miron Constantinescu era unul dintre acei vechi comuniști nemulțumiți de revenirea numelui lui Eliade în publicațiile românești. Iar, prin noua poziție politico-ideologică pe care o dobândise, devenise chiar un exponent neoficial al lor. Nu e deci de mirare că reacționează la „abaterea” lui Dumitru Micu cu o contra- recenzie pe prima pagină a aceleiași reviste. Era, de fapt, o aducere la ordine și o predică de direcție ideologică. Precaut, Micu exprimase câteva rezerve privind „fundamentarea științifică” a unor idei-metafore și întemeierea filosofică a concepției eliadiene. Deși perspectiva lui nu e una materialistă, ci, dimpotrivă, declarat idealistă - „trăgându-și parțial substanța din curente filosofice opuse raționalismului” -, Eliade „formulează puncte de vedere pe cât de noi pe atât de inatacabile în armătura lor logică”, fortificându-le cu o „colosală documentație” și permițând astfel cititorului să tragă propriile-i concluzii (la care „conduc în chip obiectiv însăși faptele înfățișate”). Aprecierea generală a autorului și a operei e superlativă73, iar în mijlocul paginii tronează o fotografie în care Eliade e surprins în biroul lui ținând în mână mitologica pipă. Recenzia e semnalată pe prima pagină a revistei, alături de alte cinci titluri. Tot acolo, la stânga editorialului, un savant din generația lui Eliade, profesorul Dumitru Berciu (1907-1988), dedica o recenzie recent publicatului Compendiu de Istoria României (1969), coordonat de Miron Constantinescu, Constantin Daicoviciu și Ștefan Pascu, o lucrare „izvorâtă din dorința de respectare riguroasă a adevărului istoric, întemeiat pe concepția marxistă”. După aprecieri elogioase și ideologic corecte, el își permite să încheie cu un diplomatic amendament al felului în care a fost tratată „epoca străveche și chiar cea veche”, insistând asupra importanței continuității istorice între vechile populații carpato-danubiene, geto-daci și daco-romani.74 75 în acest fel, recenzia lui Micu părea să se insereze tocmai în punctul în care survenise amendamentul lui Berciu. Nu e imposibil ca publicarea simultană a celor două articole să nu fie o coincidență, ci poate o reacție la admonestările recente pe care trebuise să le înghită România literară?5 Respectiva perioadă din Compendiu nu-i aparținea lui Constantinescu, ci lui Daicoviciu (care era un admirator al lui Eliade). Și totuși, cel care reacționează, cu rapiditate - citind cartea recenzată și răspunzând peste două numere -, e tovarășul Miron. Micu va afla povestea publicării recenziei mai târziu și i-o împărtășește lui Eliade, împreună cu reacția lui Miron Constantinescu. După ce-i scrie mai multe (și interesante) lucruri despre atitudinea duală pe care conducerea României e nevoită să o aibă față de Moscova, continuă astfel: „Din sursă indirectă, am aflat povestea apariției în R.L. a recenziei mele la De Zalmoxis ă Genghis-Khan. O dădusem de peste două luni și nu se mai publica. Fusese scoasă din pagină. Proteste din partea mea, intervenții în text (în speranța că, după ce voi fi moderat laudele, cenzura va fi mai înțelegătoare), telefonul la C.C. Răspuns: nicio obiecție, recenzia merge, cu Eliade nu avem nimic, dar... să vedem..., poate în numărul viitor. Telefonez la Tribuna, vorbesc cu D. R. Popescu. N-ați vrea să publicați o recenzie la ultima carte a lui Mircea Eliade? Răspuns: ba da, cum de nu, însă avem de mult un interviu, luat de Cotruș, căruia nu i se dă drumul, așa că nici recenzia nu cred să meargă. Telefonez la Cronica. Mi se răspunde: trimite textul, vom încerca! Din nou telefoane la C.C. Răspunsuri evazive. într-o bună zi, articolul apare în R.L. Nu mă așteptam și nu fusesem prevenit! Ulterior am aflat că amânarea se datorase proiectatei vizite a lui Brejnev în vederea semnării tratatului de prietenie. Cum să-l «lauzi» pe Eliade în preajma vizitei secretarului general al P.C.U.S.? Ar fi fost interpretată ca o provocare! însă... lovitură de teatru. Cu două zile înainte de așteptatul eveniment se anunță că delegația sovietică nu va fi condusă de Brejnev, ci de Kosîghin, cel dintâi fiind... gripat (dar a fost văzut pe un stadion!). Drept răspuns, în numărul din R.L. ce apărea exact în ziua sosirii delegației sovietice nu apare, cum fusese stabilit, Ce e nou în literatura sovietică? (acest text fiind scos peste noapte), ci... un articol despre Mircea Eliade, cu fotografie. Dinte pentru dinte! Nu trec două zile și mă aud chemat la telefon: Aici secretara tov. Miron Constantinescu. Tov. Miron vă roagă să-i împrumutați, dacă se poate, cartea lui M. E. despre care ați scris. De teamă că nu mi-o mai restituie, răspund: Da, sigur, însă, din păcate, tocmai am împrumutat-o cuiva din Cluj, însă într-o săptămână o pot avea din nou... Peste mai puțin de o săptămână: articol anti-Eliade în R.L. semnat Miron Constantinescu. De atunci, nicio altă referință la M. E. în presa românească, cu toate că între timp apare, neanunțat, La țigănci, ce stătuse în depozit mai bine de un an... Cred că e mâna rușilor. Iată, dar, cum se trăiește și se lucrează în țara noastră binecuvântată. în acest context, «liberalii» noștri, în loc să facă din numele Dvs un steag al independenței culturale românești, fac tot ce le stă în putință ca să nu fiți «popularizat», organizând (am impresia, nu și certitudinea) conspirația tăcerii și împotriva mea, pentru că am cutezat să scriu și despre altcineva decât domniile lor. Iar tinerii, inclusiv Păunescu - el mai ales -, fac zid în jurul lui Stancu și Bogza... de frica lui Eugen Barbu. Descurcă-i drace!”.76 Articolul lui Miron Constantinescu, care se voia pivot al unei dezbateri ce nu s-a închegat, începe printr-o afirmație strategică, măsură a întregii viclenii „dialectice” șlefuite în interminabilele ședințe de partid. Exprimând imposibilitatea de a verifica competența unui istoric și critic literar în „problemele religiilor arhaice”, Miron își declină și el o „competență deosebită”, afirmând că problemele istoriei religiilor l-au interesat „numai în măsura în care intrau ca elemente componente ale problematicii istoriei universale și naționale”.77 își asumă astfel o competență generală în istoria religiilor cuplată cu o competență specifică în „problemele istoriei țării noastre”, ceea ce-i permite să-i dea lecții nu doar lui Micu, ci și lui Eliade. Dar el nu era nici măcar istoric, după cum, încă din 1965, atrăsese atenția Andrei Oțetea. Scria despre istorie dintr-o perspectivă sociologică și filosofică marxistă, nu întru totul eliberată de leninism și stalinism. Obiecția sa de principiu, atât la recenzie, cât și la cartea recenzată, e legată de cerința „rigorii științifice”, în temeiul unei metodologii a cercetării prestabilită în mod critic. Se situează el însuși pe poziția „interpretării materialiste a istoriei religiilor”, considerând că aceasta poate fi înțeleasă mai profund numai din „punctul de vedere al reflectării răsturnate, al reificării și fetișismului”. Prin urmare, „Deficiența fundamentală a metodei folosite de Mircea Eliade este aceea că nu examinează condițiile economice, sociale, culturale care au cerut apariția anumitor simboluri și mituri, compară aceste mituri și legende între ele desprinzându-le de viața reală.” Cărțile unui autor precum acesta trebuiau cunoscute, interpretate și, eventual, prezentate publicului doar de către deținătorii formulei corecte de gândire. în biblioteca Laboratorului de sociologie al Universității din București - înființat în noiembrie 1965 prin efortul lui Miron Constantinescu -, se aflau nu doar cărțile lui Eliade, ci chiar și cursul de metafizică al lui Nae lonescu.78 Oamenii care le puteau citi fuseseră atent selectați, chiar de către tovarășul Miron. în mod evident, Dumitru Micu nu era considerat a poseda aceleași calități de gândire corectă, în ciuda faptului că se declara marxist. Meritul incontestabil al cărții stă, pentru contra-recenzent, - doar - în universalizarea câtorva teme ale culturii românești sau sud-est europene. După ce apreciază trei dintre studiile cuprinse în ea (despre Dragoș, Manole și șamanism) ca „remarcabile” prin erudiție și asocieri sugestive, Constantinescu se oprește la alte două: cel dedicat dacilor și lupilor, și, mai ales, cel despre Miorița. Adică tocmai la nivelul inferior al competenței sale istorice în chestiuni românești. Se poate însă înțelege cu ușurință de ce. Ele sunt „istoricizate”, prin plasare în contextul unor curente interbelice precum „dacismul” (Gândirea și alte reviste) și ..mioritismul" (Dan Botta, Lucian Blaga, presa de dreapta), despre care Miron se întreabă retoric: „Aceste teorii au apus odată cu perioada care le-a dat naștere. Este oare necesar să le reînviem?” Contrapunând optimismul comunist, identificat retrospectiv în toată istoria românilor, și, respectiv, „acceptarea morții, distrugerii”, cu „consolarea transpunerii prin imaginație”, atribuite în mod abuziv lui Eliade, Constantinescu afirmă că acesta „elaborează o interpretare a istoriei României care este contrazisă de faptele istorice, de luptele eroice din trecut și de dezvoltarea strălucită de azi”. Ultimele patru (din cinci) paragrafe insistă în mod apăsat asupra contradicției dintre această interpretare atribuită lui Eliade și perspectiva istoriografică a României socialiste, semnând astfel o implicită sentință de condamnare. Din tot ceea ce știm despre pozițiile intelectuale ale lui Miron Constantinescu, întotdeauna subordonate celor ideologice și politice (și, adesea, ambițiilor și antipatiilor personale)79, nimic din acest articol nu poate fi luat ca izvorând dintr-o preocupare pentru adevărul sau obiectivitatea științifică. în plus, nu era o critică făcută în contextul unei depline libertăți de exprimare a opiniilor. Monica Lovinescu observa pe bună dreptate: „Cine, în toată România, a îndrăznit să critice cercetările sociologice ale lui Miron Constantinescu?”80 Nimeni, după cum nimeni nu a cutezat să dea o replică acestei lichidări ideologice. Dimpotrivă, ca să nu rămână doar la cunoștința cititorilor de gazete literare, șeful secției culturale a revistei Flacăra îl semnalează și publicului acestei reviste de masă. Sunt remarcate „dezacordul” „demonstrat” al tovarășului Miron, „apelul consistent” „pentru o interpretare științifică a problemelor”, dar și „tonul elevat al expunerii ideilor”. Căci, ne spune acest vechi publicist al perioadei staliniste - foarte probabil, un comiliton al celui pe care-1 susținea -, „în presa noastră literară nu o dată își fac loc discuțiile în care predomină violența limbajului, substituită demonstrației convingătoare a ideilor”.81 Din toată această poveste lipsea doar umorul. Spre deosebire de vremurile lor de glorie, când lichidările se făceau cu tonul ridicat, acum se pot face pe unul „elevat”. Articolul lui Miron apare la două zile după ce Eliade devine cetățean american, iar peste două săptămâni îl și primește la Chicago. în următoarea lui scrisoare, Dumitru Micu îi mărturisește că, deși e interesat de istoria religiilor și admiră creștinismul, citin- du-1 pe Eliade, se vede constrâns să dea dreptate materialismului istoric: ansamblul condițiilor de existență determină activitățile spirituale. ..Asta nu înseamnă, firește, că cineva, dedicându-se istoriei religiilor, trebuie musai să studieze evoluția social-eco- nomică a triburilor (lasă că nici nu e posibil așa ceva în preistorie!). în acest caz s-ar substitui sociologului, etnologului, etnografului, istoricului. Vreau doar să spun că materialismul istoric se poate îmbogăți de pe urma istoriei religiilor. Cine nu înțelege asta (vreun Constantinescu oarecare) e un bou. (V-am trimis un articol bovin, la Chicago, ca să vă amuzați...)”82 Eliade înregistrează în jurnal următoarele: „Primesc România literară cu articolul lui Miron Constantinescu, răspuns la articolul lui D. Micu, publicat cu două săptămâni în urmă, tot acolo, despre De Zalmoxis. îl citesc cu strângere de inimă, pentru că îi înțeleg repede sensul și mesajul: înapoi la «înghețul» post (sau neo)stalinist care a durat până prin 1966! Nu e nimic de făcut cu oamenii cărora le e frică. M. Constantinescu e terorizat ca nu cumva, după ce a fost reabilitat Blaga și a fost retipărit Dan Botta, să nu revină «moda metafizicii și a misticii» (acesta nu e un citat, ci rezumatul întregii campanii de vigilență culturală pe care o duce M. C. - și nu numai el). Și încă o dată se vede că punctul cel mai sensibil este interpretarea Mioriței... (De dezvoltat într-o zi funcția de «despărțire a apelor» pe care a împlinit-o exegeza acestei balade în istoria culturii românești modeme.)”83 Lui Constantin Noica (1909-1987) îi va scrie: „Nu mai sunt atât de optimist ca tine privitor la reeditarea scrierilor mele românești. Conjunctura nu-mi este prielnică. Articolul din România literară mi-a dovedit că nu sunt judecat după ce scriu acum: altminteri, cum să-mi explic că mi se răstălmăcește interpretarea dacilor-«lupi» și a Mioriței? Dar, în fond, vorba lui Emil [Cioran], ce importanță mai pot avea toate acestea?”84 Această reductio ad Legionem, pe care Eliade o observă aici, îl va urmări constant în perioada următoare: era arma ultimă pe care inamicii lui din țară - personali, ideologici sau, adesea, de ambele feluri - o puteau folosi pentru a bloca reacceptarea și publicarea lui în România socialistă. Unul dintre motivele - dacă nu, cumva, principalul motiv - pentru care Eliade se hotărăște să-și ia, după foarte mulți ani, pașaportul american este intenția de a merge în România, în vara acelui an, pentru a-și vedea mama și patria. Printre cei pe care îi informează despre această decizie se numără și Dumitru Micu, căruia îi scrie că De Zal- moxis ă Genghis Khan e prima carte pe care o publică cu pașaportul american în buzunar.85 E posibil ca intenția lui să fi ajuns la cunoștința lui Miron Constantinescu? Foarte probabil și n-ar fi de mirare s-o fi aflat chiar de la Micu. în acest caz, articolul lui era îndreptat nu doar împotriva întoarcerii lui Eliade în România ca autor, ci și a întoarcerii lui în persoană? Din punct de vedere logic, plauzibilitatea e extrem de ridicată: Dacă nu-1 voia printre autorii publicabili, cu atât mai puțin l-ar fi dorit în țară - fapt ce ar fi avut consecințe și asupra acceptabilității lui ca autor. Ipoteza trebuie, desigur, confirmată de cercetări viitoare, fără a se pierde, totuși, din vedere că intențiile sunt adesea aproape imposibil de dovedit documentar. Oricum, știm că articolul i-a dat lui Eliade un nou motiv pentru a refuza invitațiile de a veni în țară, unde „ar putea avea momente penibile în întâlnirea cu persoane care nu l-au simpatizat niciodată, ca Miron Constantinescu sau Zaharia Stancu”.86 Deși susține judecăți categorice și dogmatice, tonul articolului lui Constantinescu se străduia să pară echilibrat, iar finalul e o invitație la dezbatere. Cel puțin așa ne apare nouă astăzi. în codul comunicării ideologico-politice de atunci era o condamnare la dispariție. într-adevăr, din iulie 1970, când a apărut, timp de aproape doi ani bibliografia lui Eliade nu mai înregistrează niciun text dedicat lui în România socialistă.87 Nici noi nu am reușit să găsim vreunul în principalele reviste și ziare ale epocii. Printre lucrurile care urmau să fie publicate și n-au mai apărut era un alt text despre De Zalmoxis ă Genghis Khan semnat de Mircea Handoca.88 După cum aflase Eliade de la corespondenți din țară, numele i-a fost scos din textele în care era citat, fie și numai cu inițialele M. E.89 Ion și Pompiliu devin din nou cei mai citați posesori ai patronimicului. Lui Dumitru Micu îi scrie cu autoironie: „Pentru un istoric al religiilor pasionat, ca mine, de zeii vegetației, care mor și înviază anual, și de religiile misterice (sau, cum le-a spus un italian, misteriosofice), «epifania» și «ocultația» periodică a numelui meu, în publicistica românească, ar putea constitui un foarte interesant subiect de studiu...”.90 Misterul nu era atât de mare. Se știa bine în epocă. Noica a și reclamat responsabilul: Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor, condusă de losif Ardeleanu.91 Când se va putea cerceta arhiva ei, păstrată la Ministerul Culturii, vom afla mai multe. Totuși, cenzura nu a fost la fel de generală sau de consecventă precum cea dinainte. Bibliografia înregistrează câteva cărți în care e pomenit, deși e foarte probabil că ele se aflau deja în procesul editorial înainte de iulie 1970.92 Cercetarea principalelor periodice arată că numele lui e menționat tot mai rar, mult mai rar decât în anii 1968— 1969. Noica observa inconsecvența cenzurii: „Scrie cineva un articol unde-1 citează pe Eliade. Direcția Presei vine și-l șterge. Intr-o lună îl șterge, într-o lună îl lasă. Nici nu mai știi ce directive sunt”.93 Volumului La țigănci și alte povestiri (ieșit de sub tipar la sfârșitul lui iulie 1969) i se dă drumul în librării - prin care a trecut ca un meteor94 - în octombrie 1970, dar nu e recenzat nicăieri.95 1.4. ÎNTRE „FRONTURI” CULTURAL-POLITICE Miron Constantinescu a reușit să aducă lucrurile la nivelul anului 1967, înainte de luna septembrie, când numele lui Eliade începuse să fie amintit în articole altfel decât până atunci. Mai ales până pe la sfârșitul anilor ’50 el fusese mereu legat de „fascism”, „hitlerism”, „legionarism”, „huliganism”, „misticism”, fiind numit și „erotolog”, „fachir” sau „fugar” și „transfug”. Printre clericii culturii comuniste - preoții, rabinii, imamii marxismului, alături de vrăjitori și șamani de partid - care participă la această propagandă demonizantă se disting semnăturile lui Osc ar Lemnaru, Ion Călugăru, Marcel Breslașu, Nicolae Tertulian, Zaharia Stancu, Eugen Jebeleanu, Nestor Ignat, Victor Tulbure, Dan Deșliu, Simion Bărbulescu, C. I. Gulian, Nicolae Moraru, Pavel Apostol, Maria Banuș, Ovid S. Crohmălniceanu (în mod repetat), Ileana Vrancea, B. Elvin, Radu Lupan, Eugen Campus, Octav Livezeanu, Ada Gregorian, Ileana Mărculescu, Vladimir Colin, Alfons Adania, Florin Tomea, V. Sebastian, losif Bercu, Leon Sărățeanu, Ion Mitran.96 Alții n-au avut integritatea de a-și semna atacurile (sau de a le semna cu propriul nume). De pe la sfârșitul anilor ’50 și până la începutul anului 1967, referirile negative își reduc atât frecvența cât și virulența, apărând în schimb mențiuni neutre sau judecăți neideologice. Numele lui Miron Constantinescu nu se întâlnește în această cohortă. Dintre toți intelectualii care îmbrățișaseră comunismul încă din interbelic și care, deci, se puteau considera îndreptățiți să ia atitudine împotriva reacceptării lui Eliade, de ce tocmai el își asumă acest gest?97 Ce l-a determinat pe cel care nu intervenise nici în perioada interbelică, nici în cea stalinistă, nici în cea post-stalinistă - cel puțin, nu sub propriul nume98 - să izbucnească în plină liberalizare, expunându-se ca purtător de steag al tuturor acelora care doreau ștergerea lui Eliade din cultura română? Nu avem cum să stabilim, în temeiul surselor primare disponibile, nici toți factorii determinant, nici factorul primar. Această întrebare, la care nu putem răspunde deocamdată decât prin cea mai plauzibilă posibilitate, ne face să ne întrebăm asupra tuturor celorlalte resorturi ale dinamicii umane, pe care nu le știm și poate nici nu le vom ști vreodată (cel puțin, nu cu certitudine). Un deceniu mai târziu, într-un interviu despre Eliade, Dumitru Micu afirma că, deși articolul lui Constantinescu era „o recrudescență a dogmatismului și un tipic exemplu de abordare neadecvată”, buna lui credință ar fi fost mai presus de îndoială. Bucurându-se de oarecare simpatie din partea lui și fiindu-i îndatorat profesional, Micu înclina să creadă că Miron Constantinescu era sincer convins de faptul că-1 „ajută” pe el să nu alunece în ..mlaștina «ideologiei burgheze»”.99 Aceste afirmații trebuie luate în contextul spațio-temporal î

Asymetria si Dan Culcer va recomanda

Enciclopedia României

Blogul ideologic. Titus Filipaș

Ioan Roșca
Contrarevoluția din România. O cercetare

Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi și noi

Constantin Noica: Cultura, performanta, antrenor

Revista Verso

Geovisite

Revista NordLitera

Arhiva Asymetria, începând cu septembrie 2000, este stocată și accesibilă consultării la adresa Internet Archives-Wayback Machine

Universitatea din Lausanne. România : Hărți interactive. Geografie, demografie, climatologie, degradări, regiuni istorice. Colaborare helveto-română.
Etimologii. Resurse lingvistice

Azi

Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi.

Societatea de maine

Daca nu acum, atunci cînd? Daca nu noi, atunci cine? S'inscrire a Societatea de maine Intrati in Societatea de maine Exercitiu colectiv de imaginatie sociala


Inscriere : fr.groups.yahoo.com Se dedica profesorului Mircea Zaciu

Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul priveşte pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga

Sondaje

Identificare

Contact Administrator — dan.culcer-arobase-gmail.com

«Cerul deasupra-ti schimbi, nu sufletul, marea-trecand-o.» Horatiu in versiunea lui Eminescu.
Responsabilitatea autorilor pentru textele publicate este angajata.
PHP-Nuke Copyright © 2005 by Francisco Burzi. This is free software, and you may redistribute it under the GPL. PHP-Nuke comes with absolutely no warranty, for details, see the license.
Page Generation: 1.80 Seconds