În iureșul revoluționar al anului 1990 am crezut sincer că, după ce lucrurile se vor fi așezat cât de cât și surescitarea se va stinge, istoricii români vor lua cu asalt arhivele vieneze și budapestane, pentru a vedea și fața nevăzută, prohibită până atunci, a istoriografiei pe care continuau s‑o slujească de pe pozițiile unei metodologii preponderent premoderne, romantice. Se vorbea, tot de atunci, despre introducerea în programele universitare a unor cursuri de „istorie a Transilvaniei” sau despre trecerea, în preuniversitar, de la predarea „istoriei românilor” la aceea a „istoriei României”, dar anii au trecut și nimic nu s‑a întâmplat în acest sens, deceniile care au urmat aducându‑ne și „deranjul” iscat de „școala Boia” (singura noutate marcantă a domeniului), rezultatul constituindu‑l, pe de o parte, permanentizarea inerțială a unei istoriografii autohtone dependente de restricțiile „identitarului național”, căreia i s‑a adăugat, strict logic și compensativ, necesitatea ca anumite teme „sensibile” să‑și caute cercetători în afara granițelor țării, unde inhibiția și „idolii tribului” exercitau o presiune infinit mai scăzută decât la noi. Așa se face că teme sensibile ale istoriei autohtone au fost tratate de americanul Keith Hitchins, că austriacul Oliver Jens Schmitt a scris cea mai bună monografie CZ Codreanu și o la fel de remarcabilă istorie a BOR, italianul Stefano Bottoni dând și el, la rândul său, cea mai bună sinteză monografică a fostei Regiuni Mureș Autonomă Maghiară, imensul câștig al acestei diversificări de specializare constituindu‑l scoaterea din autosuficiență și adormire a istoricului român de acasă, obligat să se întrebe dacă, într‑adevăr, disciplina căreia i s‑a consacrat e așa de peremptorie cum el o știe sau mai rămâne loc și pentru reconsiderări. Din categoria lucrărilor pe teme românești care nu puteau fi elaborate decât în afara țării fac parte și excelentele lucrări despre biopolitica și eugenia interbelică scrise de către Maria Bucur (Eugenie și modernizare în România interbelică, 2005) și de către redutabilul Marius Turda (În căutarea românului perfect. Specific național, degenerare rasială și selecție socială în România modernă (Ed. Polirom, Iași, 2024, cu traducerea textelor din engleză de Marius‑Adrian Hazaparu), una dintre cele mai importante cărți ale anului editorial trecut (alături de Filosofia lui Blaga, a Martei Petreu), important, în cazul lui Turda, fiind și faptul că preocupările lui sunt seriale, cartea de acum fiind precedată de Eugenism și modernitate. Națiune, rasă și biopolitică în Europa, 1870‑1950 (Polirom, 2014) și Biopolitică și eugenism în România, 1920‑1944 (Ed. Muzeului Municipiului București, 2019), care, deși sunt revelații, deopotrivă cu lucrarea Mariei Bucur de la Indiana University, n‑au intrat decât limitat în conștiința publică, dacă scoatem din ecuație efervescența academică clujeană din jurul lui Ciprian Mihali sau preocupările specializate pe istoria discriminării romilor, ultima fructificare a acestora, de care știu, constituind‑o lucrarea de doctorat a Lilianei Ceacîru din 2024, de la SNSPA, Biopolitică și eugenism. Romii din România interbelică. Mai trebuie spus, pentru ca perspectiva epistemică să devină completă, că efervescența autohtonă limitată stârnită în jurul Biopoliticii medicului clujean Iuliu Moldovan (1926) a fost stimulată de interesul internațional pentru temă, punctat, succesiv, de Michel Foucault (Nașterea biopoliticii, tradusă în 2007), Giorgio Agamben (Homo sacer, în 2006 la noi) și Roberto Esposito (Communitas; Bios), acesta fiind unul dintre ultimii filosofi care trebuie traduși pentru ca imaginea să devină cu adevărat edificatoare. Timpurile au devenit, cum s‑ar spune, coapte pentru acest tip de abordare a construcției identitarului național de după 1918, ca alternativă flexibilă la cea etnocentrică, majoritară din domeniu, ceea ce le mai rămâne de făcut celor care se ocupă de preocupările eugenice ale perioadei interbelice românești e să arunce o privire și asupra cercetărilor eugenice maghiare (unde disciplina se numește eugenika), doar Marius Turda fiind familiarizat, cât de cât, cu domeniul, dovadă fiind câteva studii răspândite în publicații academice prestigioase (cum e Eugenics in the Central Empires since 1914, din vol. Blood and Homeland, 2007), o sintetizare a lucrărilor lui Hoffmann Géza, Apáthy István, Benedek László dovedindu‑se a fi necesară, inclusiv a foarte interesantei lucrări din 1934 a doctorului Somogyi József, Tehetség és eugenika (Talent și eugenie), dedicată selecției ereditare aptitudinare. O asemenea abordare ar scoate în evidență și un alt aspect, esențial pentru metodologia comparată a biopoliticii și eugeniei, și anume quasi‑absența abordărilor confrontaționale, contondente la maghiari, deși unele teme, cum sunt cele legate de ceangăi și de secui sunt virtual explozive, lucru demonstrat, între altele, de lucrările lui Iordache Făcăoaru de la noi sau de o sinteză târzie, metodologic discutabilă: R. Chris Davis: Hungarian Religion, Romanian Blood. A Minority’s Struggle for National Belonging, 1920‑1945 (The University of Wisconsin Press, 2018).

Mai există un aspect disociativ aici: eugenika maghiară conferă o importanță diminuată înțelesului de „stat eugenic total”, sintagmă foarte importantă pentru eugeniștii români, care și‑au gândit dintotdeauna disciplina ca substitut (sau metaforă) pentru un complex de aspirații politice. Insistența pe rolul coercitiv al statului e esențială la Iuliu Moldovan, în Biopolitica (1926), unde el insistă pe faptul că statul are obligația de a garanta „prosperitatea biologică a capitalului uman” și că numai statul are posibilitatea de a contracara, prin control igienic și social (controlul e cuvântul totemic al biopoliticienilor), câteva dintre pericolele inerente ale „civilizațiunii”, cum sunt democrația egalitaristă (care „nivelează valorile biologice superioare”), competiția economică nedirijată, lăsată în voia dezvoltării libere, sau școala, care, prin egalitarismul de șansă acordat tuturor, fără selecție, generează „absolvenți slăbiți, deraiați ca fizic, fără rezistență și disciplină morală, miopi, fără inițiativă și spirit de idependență, fără voință și hotărâre, fără pregătire pentru necesitățile reale ale vieții”. (Nimic nou sub soare astăzi, așadar…) Multe dintre aceste idei sunt reafirmate în mod militant de către Iuliu Moldovan în Statul etnic (Buletinul Eugenic și Biopolitic, vol. XIV, nr. 1943; textul apare și ca broșură în același an), o conferință rostită după mutarea Universității Clujene la Sibiu, unde intelectualii români sunt acuzați că dau dovadă de „lipsă de sensibilitate etnică”, în condițiile în care rolul statului „este de a ocroti și pune în valoare sânge, tradiție și glie” prin intermediul unei „selecții ereditare”, concluzia logică constituind‑o necesitatea ca toate acestea să‑i fie încredințate unei mâini de fier, unui „singur creier” (ajutat vag de către consilieri), ca puterea să se regăsească „într‑o singură persoană reprezentativă a virtuților etnice, dotată la nivelul cerințelor supreme cu toate calitățile unui om de stat desăvârșit”. Desigur, în spatele acestor fantasme totalitare se regăsesc toate negativitățile pe care eugeniștii le incriminează: egalitarismul democratic nivelator, reforma agrară făcută în beneficiul tuturor, deja amintita educație neselectivă, modernismul economic (greu controlabil de către eugeniști, fiindcă majoritatea întreprinzătorilor, mai ales în Regat, erau români interesați de profit, nu de „sânge, tradiție și glie”) – și nu în ultimă instanță politicul. Cu precădere Marius Turda vorbește la tot pasul de dorința eugeniștilor de a face joncțiunea cu politicul (Iordache Făcăoaru cu legionarii, medicii clujeni cu PNȚ‑ul și cu Maniu), omniprezența politică a lui Sabin Manuilă fiind cea mai interesantă dintre aceste „lipituri”, sub aspectul consistenței și al anvergurii, chiar internaționale, însă, în ciuda numeroaselor detalii, unele chiar funeste (cum e cauționarea deportării evreilor și a țiganilor în Transnistria), lipsește din aceste cărți o abordare analitică obiectivă, științifică, a dialogului cu liberalismul românesc interbelic (E. Lovinescu etc.), cu adepții citadinismului și ai progresului civilizațional antispenglerian, menită să îndulcească tonurile și să relativizeze disciplina, întrucât, orice s‑ar spune, eugenismul a fost o utopie de nișă în interbelic, lucru recunoscut de către I. Moldovan. Asistăm, dimpotrivă, la o tendință de a suprainterpreta domeniul, sugerându‑se o anumită dominație eugenică a discursului public românesc din interbelic, marcată de câteva cuvinte tari (rasă, sânge, disgenie), care, la o cercetare detașată, obiectivă, nu se verifică, eugenicii fiind și rămânând marginali. Pe ansamblu, am impresia că există, la M. Turda, o atracție pentru radicalizarea temei, pentru împingerea ei într‑o direcție agresivă, consonantă cu senzaționalismul angajat al academismului occidental, specific „intelectualului critic”, vizibil inclusiv în modul în care e rostuit discursul. Supralicitarea umbrelei rasiale îi creează întrucâtva dificultăți cititorului, rasa fiind cuvântul pivotal al demonstrațiilor, chiar în contextul în care nu puțini intelectuali români interbelici s‑au pronunțat împotriva ei. Un mic joc al planurilor tematice și temporale contribuie la acest glisaj: de pildă, strict statistic, autorul îi dedică mai multe pagini lui Iordache Făcăoaru, contaminat de Legiune, decât mentorului său Iuliu Moldovan. În mod aproape sistematic, eugenismul clasic, istoric al României interbelice (Iuliu Moldovan), e integrat sau ilustrat prin discursul politic contondent de după 1940, când unii eugeniști fac joncțiunea cu antisemitismul și cu legionarismul, ceea ce duce la necesitatea metodologică de a se defalca etapele și straturile, pentru a se obține o panoramare mai apropiată de adevăr. M‑a mai surprins și faptul că, după menționarea ei în Introducere, lucrarea Mariei Bucur nu apare citată în corpul cărții, deși ea rămâne, până acum, textul de referință al disciplinei. 

■ Scriitor, profesor universitar, teoretician, critic și istoric literar, membru al Academiei Europaea