În sfîrșit, m-am hotărît. Am să consemnez întîmplarea. Mai am puțin timp. Sînt străin în propria mea casă. Am moștenit-o de la bunica, e așezată pe un deal, spre marginea orașului, e destul de încăpătoare pentru un om singur. Obișnuiesc să-mi petrec timpul liber pe terasă. Altădată nu aveam vreme de privit. Încerc să uit, trecutul e acoperit de spuza unei nepăsări iritante. Aveam cândva atîtea de făcut. 

Sînt atâtea de făcut când ai o colecție mare de timbre. Numai ținerea la zi a informațiilor cu privire la valori cere câteva ore și ziua trece pe nesimțite, chiar dacă mă străduiesc să dorm cât mai puțin. În fiecare an cataloagele îmi anunță cotele în creștere ale timbrelor pe care le posed. Nu fac calcule din dorința de a ști cu cât aș putea vinde timbrele mele ci dintr-o plăcere, pe care aș putea s-o numesc dumnezeiască, de a cuprinde, de a stăpâni, de a-mi cunoaște forța și hotarele împărăției mele. E un prilej bun ca să răsfoiesc clasoarele, să cercetez, pentru a cîta oară, [313] seriile complete : ah, impecabilele zdrențe ale marginilor, colițele, plicurile primei emisiuni ! Și, uneori, îmi îngădui să rătăcesc prin lumea această statornică și atât de diversă. Animalele stau înșiruite cuminți în pătratele sau dreptunghiurile lor de hârtie. Leoparzii, pumele, necroforii, papagalii, șerpii de toate soiurile — boa constrictor, vipera, coluber jugularis, coronella austriaca, natrix natrix, notechis scutatus, naja naja, echis carinatus, botrops atrox, bungarus candidus —, păsările (acele superbe specii de colibri din care am toată seria, o sută cincizeci și șase de valori, care nu cuprinde desigur toate soiurile) ; și vitele cornute, maimuțele. Și obiectele cele multe, făcute de om. Obiectele privilegiate, capetele de serie, unicatele cu sublima lor funcționalitate care ascunde atîtea posibilități, misterioasa lor inutilitate care a provocat atâtea interpretări contradictorii. Sînt ceasurile cu nisip ale imperiilor pe care oamenii au uitat să le răstoarne la timp, și atunci istoria lor s-a oprit, miraculoasele mașini de război, distrugătoare și înfiorătoare mecanisme de azvârlit lăncii, grinzi, focuri grecești. Apoi bombardele, archebuzele, arbaletele, bombele, minele, obuzele, bazucile, mitralierele, tunurile, automatele, grenadele din toate timpurile și toate locurile. Apoi uimitoarele obiecte cu destinație necunoscută : locomobile cu trei roți la capătul celor trei axe, cu motoare trăgînd cu forțe egale în trei direcții fără să le miște din loc, inerte ; automatele de rotit bile în cercul nesfârșit și vicios, călușei ai spaimei ; tancurile cu pseudopode, foarfecele pentru pleoape, ghilotinele pentru unghii, satirele pentru fluturi, și cîte alte instrumente delicate nu vor mai fi fiind. Apoi oamenii iluștri cărora le admir chipurile însuflețite de idealuri nobile, de înțelepciune, ură sau egoism. Mi-era drag mai ales chipul crud al lui Werner von Urslingen, „dușmanul [314] lui Dumnezeu, al milei și îndurării”, fără să uit că în seria aceasta, a condotierilor, mai figurau Tiberto Bran-dolino sau Braccio de Montana. M-am întrebat adesea unde află gravorii de timbre istoriile secrete ale marilor nelegiuiți, pline de portrete, de steme, inscripții și documente ireale prin exactitate. Am tot căutat prin biblioteci publice aceste cărți și negăsindu-le am ajuns la concluzia că există biblioteci de taină la care nu voi avea niciodată acces. 

Mă opresc cu acest inventar aici. Nu-mi stă în fire să mă laud cu bogățiile pe care le posed și-apoi e mai bine să te bucuri singur, ferit de curiozitatea celorlalți, invidioși pe comorile tale greu adunate. Uneori, seara, mă înspăimântă tăcerea care urcă în jur și mă izolează de orașul care e departe sub mine și ale cărui lumini clipesc fulgerător ca niște semnale prin ceața subțire a văii ; ies atunci pe terasă ca să contemplu amurgul secret al soarelui și privesc cu o lunetă scurtă dar puternică dincolo de marginea terasei. 

În cîmpul vizual al lunetei se cuprinde prima coloană de timbre și, undeva departe, un colț de pădure, o pată ce se întunecă treptat. Cînd obosesc privind scenele mele magice, frumoase în nemișcarea lor, mă cuprinde, fără să știu de unde vine, dorul de viermuiala lâncedă și putredă a pădurii, de balansul tremurător al ierbii, de spumegatele valuri ale râului pe care îl văd printre crengile noduroase ale unor bătrâni stejari. O neînsemnată corecție și prim-planul se estompează, fumuriu și irecuperabil. Atunci între firele de mătase alunecă halucinant de încet o șopârlă strivită și ruptă de umbră, viermi roșcați se străduiesc să-și tragă trupurile subțiate din găuri și lasă în urmă, toarse din țărâna înghițită, firave construcții elicoidale pe care mâine soarele le va întări ; fiare negre cu antene prelungi se grăbesc înșiruite spre castelele lor de nisip, frecându-și platoșele până dispar în adînc ; o libelulă țîșnește, după o clipă de stagnare, spre cerul care deasupra pădurii e încă luminos. E o pace atât de mare, tragediile lumii atât de departe : auzul meu opac consimte totuși să primească sunete venind dintr-o singură direcție, din umbra surdă a pădurii. 

Vine deodată un vânt. M-am temut de el de atâtea ori încât azi încerc să-mi stăpânesc tresărirea târzie și să-l întâmpin ca pe un vestitor. Aștept înfrigurat dacă va trece, ca și până acum, pe deasupra sau va izbi, va rupe filele tari de carton ale clasorului. Întâi le face să vibreze ușor ca pe niște membrane de tobă. Apoi izbește, fură, rupe. Nimic nu mai poate opri prăpădul. Nici prevederea neputincioasă, nici gestul meu de fereală. Palele vântului se strecoară sub timbre, sfâșie peliculele transparente și protectoare, izbucnirea lui vrăjmașă împrăștie fără milă peste oraș mii de timbre. Peste case, peste oamenii nevăzuți, peste străzile înguste, spre piețele. publice în care îi simt cum se rotesc în cercuri concentrice, în rînduri compacte, singuratici, străini unii de alții. Zac desperat și neputincios. Ce să fac ? 

Am pierdut totul, încerc un sentiment de zădărnicie și apoi mă simt cuprins de furie. Mă scol atunci și, îmbrăcându-mi hainele de ceremonie, alerg înfricoșat spre oraș. Chinurile oamenilor sînt atât de sfâșietoare, încercările de a-și smulge timbrele care, umezite de vînt, li s-au lipit pe mâini și pe fețe, pe orice suprafață lăsată liberă de armura hainelor, atât de ridicole, încât mă cuprinde mila, o milă neașteptată, și încerc să-i salvez știind că niciodată nu-și vor putea îndepărta aceste însemne ale veșniciei de pe trupurile lor frumoase. Voi aștepta, îmi spun, voi aștepta până când noaptea se va instaura definitiv peste ținut ; atunci trebuie să pornesc din casă în casă, din stradă în stradă, încercând să recuperez toate timbrele pe care vîntul le-a lipit peste pieile înfierbântate ale oamenilor sau pe care le-a rătăcit prin curți, pe acoperișuri, printre frunze, în ierburile grădinilor și parcurilor, peste tot unde locuiesc oameni, în cele mai ciudate ascunzișuri, urmărindu-i neiertător. E un gest necesar. Nu mă pot lipsi de timbrele mele. Nici ei nu le vor putea suporta, e un gest de caritate pe care trebuie să-1 îndeplinesc ca pe un ritual, salvându-i, ocrotindu-i de îngrozitoarele urmări ale acestei rafale iresponsabile de vânt. Știu bine că nimeni nu poate trăi eu o pumă lipită la încheietura mâinii drepte, cu o maimuță pe frunte, cu rouă cerului pe pleoapă, cu chipul crud al condotierului Werner pe tâmplă, îi voi salva, mi-am spus. Și am așteptat pe o bancă în parc sosirea nopții. Apoi am pornit să cutreier străzile bătând la porți, în ferestrele prin care se auzeau gemetele celor urgisiți. Au trecut astfel câteva săptămâni, poate câteva anotimpuri. Casa mea a devenit din ce în ce mai neîncăpătoare. Am senzația tulbure că îmi va fi greu să recuperez totul. Oamenii aceștia au obiceiul să plece, să se căsătorească, să dispară. Au obiceiul să moară. Și împotriva atâtor obiceiuri îmi este greu să lupt singur. Îi adun lângă mine și înainte de a-i ruga să mă urmeze le explic, cu răbdare, că o serie nu poate avea valoare decât dacă este completă. Unii, recalcitranți, cer să fie lăsați în pace, sperând să se descurce singuri, neștiind cît de neverosimil de periculoase sunt semnele pe care nu le poți șterge. Le explic că mi-am închinat viața acestei libere profesiuni și că nu pot renunța la ea pentru că ar însemna să reneg tot ce am mai bun în mine. Unii pricep de la primele vorbe și se aranjează, așa cum le cer, în rânduri strânse, unii lângă alții, în ordinea firească a valorilor. Alții se împotrivesc și sunt nevoit să-i aștern eu. Mi-e foarte greu. Transportul, pe care trebuie să-l fac singur, mă obosește nespus și nu mai sunt tânăr. Drumurile repetate spre deal cu aceste greoaie încărcături, rigide, mi se par nesfârșite. Și apoi aranjarea durează o veșnicie. [317] Sunt țepeni ca brazii pe fluvii și la scurt timp după ce ajung cu ei sus încep să putrezească. Mirosul acesta pestilențial mă alungă pe terasă. Mi-am mutat patul acolo și am improvizat o colibă din niște pături vechi. Am totuși satisfacția că nici un vânt nu-mi poate risipi colecția. Dar privind-o din ce în ce mai rar îmi petrec vremea urzind povești despre ființele pe care le văd în pădure, în mâzga ei verzuie, nefirească modalitate a vieții care se surpă din hârtie spre pămînt, într-o năvalnică și scârboasă învălmășeală.Dan CULCER

Versiunea franceză. 15 msi 2025

Dan CULCER

SÉRIES COMPLÈTES 

1.Enfin, je me suis décidé. Je vais consigner l’événement. Il me reste peu de temps. Je suis un étranger dans ma propre maison. Je l’ai héritée de ma grand-mère, elle est située sur une colline, en périphérie de la ville, assez spacieuse pour un homme seul. J’ai l’habitude de passer mon temps libre sur la terrasse. Autrefois, je n’avais pas le temps de regarder. J’essaie d’oublier, le passé est recouvert de la cendre d’une indifférence irritante. J’avais autrefois tant de choses à faire. Il y a tant à faire quand on a une grande collection de timbres. Rien que la mise à jour des informations concernant les valeurs demande plusieurs heures, et la journée passe sans qu’on s’en rende compte, même si je m’efforce de dormir le moins possible. Chaque année, les catalogues m’annoncent la hausse des cotes des timbres que je possède. Je ne fais pas ces calculs dans le but de savoir combien je pourrais vendre mes timbres, mais par un plaisir que je pourrais qualifier de divin, celui d’embrasser, de maîtriser, de connaître la force et les limites de mon royaume. C’est une bonne occasion de feuilleter les albums, d’examiner, pour la énième fois, les séries complètes : ah, les impeccables déchirures des bords, les feuillets, les enveloppes de la première émission ! Et, parfois, je me permets de me perdre dans ce monde stable et si diversifié. Les animaux sont alignés sagement dans leurs carrés ou rectangles de papier. Les léopards, les pumas, les nécrophores, les perroquets, les serpents de toutes sortes — boa constrictor, vipère, coluber jugularis, coronella austriaca, natrix natrix, notechis scutatus, naja naja, echis carinatus, botrops atrox, bungarus candidus —, les oiseaux (ces superbes espèces de colibris dont je possède toute la série, cent cinquante-six valeurs, qui ne comprend évidemment pas toutes les espèces) ; et les bovidés, les singes. Et les nombreux objets fabriqués par l’homme. Les objets privilégiés, les pièces uniques avec leur sublime fonctionnalité qui cache tant de possibilités, leur mystérieuse inutilité qui a provoqué tant d’interprétations contradictoires. Il y a les sabliers des empires que les hommes ont oublié de retourner à temps, et alors leur histoire s’est arrêtée, les machines de guerre miraculeuses, destructrices et effrayantes, des mécanismes pour lancer des lances, des poutres, des feux grégeois. Puis les bombardes, les arquebuses, les arbalètes, les bombes, les mines, les obus, les bazookas, les mitrailleuses, les canons, les automates, les grenades de toutes les époques et de tous les lieux. Puis les objets étonnants à destination inconnue : locomobiles à trois roues à l’extrémité des trois axes, avec des moteurs tirant avec des forces égales dans trois directions sans les déplacer, inertes ; les automates pour faire tourner des billes dans un cercle infini et vicieux, des chevaux de bois de la peur ; les chars avec pseudopodes, les ciseaux pour paupières, les guillotines pour ongles, les satyres pour papillons, et combien d’autres instruments délicats doivent encore exister. 

2. Puis les hommes illustres dont j’admire les visages animés par des idéaux nobles, de sagesse, de haine ou d’égoïsme. J’aimais particulièrement le visage cruel de Werner von Urslingen, « l’ennemi de Dieu, de la pitié et de la miséricorde », sans oublier que dans cette série, celle des condottieres, figuraient également Tiberto Brandolino ou Braccio de Montana. Je me suis souvent demandé où les graveurs de timbres trouvent les histoires secrètes des grands scélérats, pleines de portraits, de blasons, d’inscriptions et de documents irréels par leur exactitude. J’ai cherché ces livres dans les bibliothèques publiques et, ne les trouvant pas, je suis arrivé à la conclusion qu’il existe des bibliothèques secrètes auxquelles je n’aurai jamais accès. Je m’arrête ici avec cet inventaire. Il n’est pas dans ma nature de me vanter des richesses que je possède, et puis il est préférable de se réjouir seul, à l’abri de la curiosité des autres, envieux de tes trésors durement amassés. Parfois, le soir, le silence qui monte autour de moi m'effraie et m'isole de la ville, qui s'etale loin en contrebas, et dont les lumières clignotent comme des signaux à travers la fine brume de la vallée ; alors je sors sur la terrasse pour contempler le crépuscule secret du soleil et j'observe le monde, avec une lunette courte mais puissante, au-delà du bord de la terrasse. Le champ visuel de la lunette englobe la première colonne de timbres et, quelque part au loin, un coin de forêt, une tache qui s'assombrit progressivement. Quand je me lasse de contempler mes scènes magiques, belles dans leur immobilité, un désir, venu de je ne sais où, m'envahit : celui du grouillement languissant et pourri de la forêt, du balancement tremblant de l'herbe, des vagues écumantes de la rivière que je vois à travers les branches noueuses de vieux chênes. Une correction infime et le premier plan s'estompe, fumé et irrécupérable. Alors, entre les fils de soie, glisse, hallucinante de lenteur, une lézarde écrasée et brisée par l'ombre, des vers rougeâtres s'efforcent de tirer leurs corps amincis hors des trous et laissent derrière eux, filées à partir de la terre ingérée, de fragiles constructions hélicoïdales que le soleil renforcera demain ; des insectes noirs aux longues antennes se précipitent en file vers leurs châteaux de sable, frottant leurs carapaces jusqu'à disparaître dans les profondeurs ; une libellule jaillit, après un instant d'immobilité, vers le ciel qui, au-dessus de la forêt, est encore lumineux. Il y a une paix si grande, les tragédies du monde si lointaines : mon ouïe opaque consent pourtant à recevoir des sons venant d'une seule direction, de l'ombre sourde de la forêt. Tout à coup, un vent surgit. Je l'ai tant redouté que, cette fois, je tente de maîtriser mon sursaut tardif et de l'accueillir comme un messager. J'attends, frissonnant, s'il va passer, comme il l'a toujours fait, au-dessus de moi, ou s'il va frapper, briser les feuilles rigides de carton de l'album. D'abord, il les fait vibrer légèrement, comme des membranes de tambour. Puis il frappe, arrache, déchire. 

Rien ne peut plus arrêter le désastre. Ni la prévoyance impuissante, ni mon geste de protection. Les rafales s'insinuent sous les timbres, déchirent les pellicules transparentes et protectrices, son irruption hostile disperse sans pitié sur la ville des milliers de timbres. Sur les maisons, sur les personnes invisibles, sur les rues étroites, vers les places publiques où je les sens tourner en cercles concentriques, en rangs compacts, solitaires, étrangers les uns aux autres. Je reste là, désespéré et impuissant. Que faire ? J'ai tout perdu, un sentiment de vanité m'envahit, puis je suis pris de fureur. 

3. Alors, je me lève et, en enfilant mes habits de cérémonie, je cours, effrayé, vers la ville. Les souffrances des gens sont si déchirantes, les tentatives de retirer les timbres qui, humidifiés par le vent, se sont collés sur leurs mains et sur leurs visages, sur toute surface non protégée par l'armure des vêtements, si ridicules, que la pitié m'envahit, une pitié inattendue, et j'essaie de les sauver, sachant qu'ils ne pourront jamais enlever ces marques d'éternité de leurs beaux corps. J'attendrai, je me dis, j'attendrai jusqu'à ce que la nuit s'installe définitivement sur le pays ; alors il faudra que je parte de maison en maison, de rue en rue, tentant de récupérer tous les timbres que le vent a collés sur les peaux chauffées des gens ou qu'il a éparpillés dans les cours, sur les toits, parmi les feuilles, dans les herbes des jardins et des parcs, partout où vivent des hommes, dans les cachettes les plus étranges, les traquant sans merci. C'est un geste nécessaire. Je ne peux pas me passer de mes timbres. Eux non plus ne pourront les supporter, c'est un geste de charité que je dois accomplir comme un rituel, en les sauvant, en les protégeant des terribles conséquences de cette rafale irresponsable de vent. Je sais bien que personne ne peut vivre avec une puma collée au poignet droit, avec un singe sur le front, avec la rosée du ciel sur la paupière, avec le visage cruel du condottière Werner sur la tempe, je les sauverai, me suis-je dit. Et j'ai attendu sur un banc du parc que la nuit tombe. Ensuite, j'ai commencé à parcourir les rues en frappant aux portes, aux fenêtres d'où venaient les gémissements des damnés. 

Ainsi se sont écoulées quelques semaines, peut-être quelques saisons. Ma maison est devenue de plus en plus exiguë. J'ai la sensation confuse qu'il me sera difficile de tout récupérer. Ces gens ont l'habitude de partir, de se marier, de disparaître. Ils ont l'habitude de mourir. Et contre tant d'habitudes, il m'est difficile de lutter seul. Je les rassemble près de moi et, avant de leur demander de me suivre, je leur explique patiemment qu'une série ne peut avoir de valeur que si elle est complète. Certains, récalcitrants, demandent qu'on les laisse tranquilles, espérant s'en sortir seuls, ignorant combien les signes que l'on ne peut effacer sont incroyablement dangereux. Je leur explique que j'ai consacré ma vie à cette profession libre et que je ne peux y renoncer car cela reviendrait à renier ce que j'ai de meilleur en moi. 

Certains comprennent dès les premiers mots et se placent, comme je leur demande, en rangs serrés, les uns à côté des autres, dans l'ordre naturel des valeurs. D'autres résistent, et je suis obligé de les disposer moi-même. C'est très difficile. Le transport, que je dois effectuer seul, m'épuise énormément et je ne suis plus jeune. Les trajets répétés vers la colline avec ces lourdes charges rigides me paraissent interminables. Et puis, le rangement prend une éternité. Ils sont raides comme des sapins sur les fleuves, et peu après leur arrivée là-haut, ils commencent à pourrir. Cette odeur pestilentielle me chasse sur la terrasse. J'y ai déplacé mon lit et improvisé une cabane avec de vieilles couvertures. J'ai tout de même la satisfaction qu'aucun vent ne puisse disperser ma collection. 

Mais, la contemplant de moins en moins souvent, je passe mon temps à tisser des histoires sur les êtres que je vois dans la forêt, dans sa boue verdâtre, cette étrange modalité de la vie qui s'écroule du papier vers la terre, dans un enchevêtrement fougueux et dégoûtant.

 Dan CULCER

Povestirea propusă se înscrie în tradiția literaturii existențiale și simbolice, caracterizată printr-o atmosferă de izolare și introspecție. Textul ilustrează o meditație asupra posesiunii și pierderii, în contextul unei obsesii pentru colecționare, care devine o metaforă a dorinței de control asupra lumii și timpului.

Tema centrală este iluzia posesiunii și lupta împotriva efemerității, reflectată în colecționarea de timbre — obiecte aparent insignifiante, dar care capătă valoare simbolică prin încărcătura istorică și diversitatea lor. În acest sens, protagonistul devine un arhivar al unei lumi personale, încercând să conserve fragmente ale istoriei și să se împotrivească trecerii timpului.

Stilul narativ este dens, cu o frazare ritmică ce evocă o incantație, reflectând obsesia personajului pentru ordine și păstrare. Descrierile sunt detaliate, iar enumerările accentuează caracterul compulsiv al colecționarului. Alternarea între contemplare și panică sugerează fragilitatea echilibrului psihic al personajului.

Textul poate fi interpretat ca o alegorie despre zădărnicia acumulării materiale și despre limita cunoașterii, sugerând că orice încercare de a poseda timpul este sortită eșecului. Întreaga poveste devine astfel o reflecție asupra modului în care omul încearcă să-și creeze un microcosmos al stabilității, dar inevitabil e învins de haosul realității.

Putem identifica similitudini mai relevante în literatura Europei de Est. În literatura română, putem aminti proza scurtă a lui Mircea Eliade, unde obsesia pentru obiecte sau spații sacralizate sugerează o încercare de a încălca timpul profan. De asemenea, în literatura rusă, povestiri de Nikolai Gogol, precum „Mantaua” sau „Nasul”, abordează tema pierderii identității printr-un simbol obiectual. Totodată, în proza lui Daniil Harms, personajele se confruntă cu absurditatea lumii moderne, la fel cum protagonistul nostru se luptă cu propria colecție devenită necontrolabilă.

Povestirea reușește să îmbine teme existențiale și absurde într-o formulă specifică literaturii est-europene, explorând modul în care obsesia posesiunii și dorința de control se întorc împotriva individului. Subtextul filosofic al textului sugerează că ordinea pe care o impunem lumii materiale poate deveni o capcană psihologică, iar încercarea de a păstra integritatea unui univers personal e sortită destrămării în fața haosului exterior. Astfel, povestirea devine un avertisment simbolic împotriva tiraniei acumulării și a refuzului de a accepta schimbarea.

Povestirea mi s-a părut remarcabilă, în special datorită capacității de a transforma un fapt aparent banal — colecționarea de timbre — într-o meditație profundă asupra efemerității, posesiunii și fragilității ordinii personale. Atmosfera neliniștitoare și descrierile meticuloase creează un contrast între calmul obsesiv al protagonistului și haosul iminent, ceea ce oferă textului o tensiune aparte. Aș recomanda povestirea oricui este interesat de literatură cu substrat filosofic sau simbolic, în special celor pasionați de proza scurtă ce abordează temele alienării și absurdului. Textul reușește să fie accesibil prin povestea sa captivantă, dar provocator prin subtextul său dens.