Pogromul de la București. Ne aflăm în fața unei versiuni istorice oarecum diferite de cea care circula nestânjenită din 1945 încoace. Am solicitat în ultimul deceniu, în mod repetat, accesul la arhivele Institutului de medicină legală Mina Minovici din București, pentru a avea acces la documentele necesarmente singurele autentice, din a căror cercetare eram convins că se poate construi o versiune a faptelor mai aproape de realitate. Dar locuiesc în Franța. Era de datoria .unui român din țară să cerceteze dramaticele evenimente. 

Corneliu Munteanu, autorul cărții Pogromul de la București. Anatomia unei uriașe mistificări, a realizat și un studiu critic al versiunii oficioase a unui controversat eveniment tragic, prezentat ca un caz excepțional de memoria comunitară evreiască, sub titlul Masacrul de la Abator. 

Versiunea oficioasă îmi părea o construcție apropiată, ca fantasmagorie memorială i, de primele pagini din Cartea Neagră. Fapte și documente. Suferințele evreilor din România 1940-1944, editată de Societatea națională de editură și arte grafice «Dacia Traiană, București, Str. Constantin Mille, 5-7-9, 1948, redactată de un avocat bucureștean, Matatias Carp. 

Pogromul de la București. Anatomia unei uriașe mistificări, este un studiu polemic, prezentat drept «revizionist» pe Internet, care contestă interpretarea consacrată a evenimentelor din 21–23 ianuarie 1941. Autorul nu neagă existența victimelor evreiești, dar pune sub semnul întrebării atribuirea automată și exclusivă a tuturor crimelor Mișcării Legionare și încearcă să reconstruiască lanțul documentar care a generat versiunea oficială. 

Rezumatul demonstrației. Autorul pornește de la observația că istoriografia postbelică a preluat drept axiome câteva afirmații considerate de netăgăduit:

Am rugat diverse persoane să încerce, la rândul lor, să consulte arhivele IMLMM. Mai ales că unele dintre ele păreau interesate personal în restabilirea adevărului. Fără efect. 

Finalmente, istoricii profesioniști ai perioadei dintre 1940 și 1945 ar fi avut interesul, chiar datoria să lămurească episodul. Institutul de medicină legală, care are și avea înainte de 1989 o publicație profesională, deși cu circulație controlată, ar fi putut publica, din proprie inițiativă, documentele aflat în arhiva Institutului, care nu se poate să nu fi fost implicat în cele două situații, numite convențional «Pogromul de la București» și «Masacrul de la Abator» Cercetătorii afiliați Comunității au colportat o versiune insuficient dcoumentată, devenită clasică. De ce nu au căutat nici ei să publice documentele de bază? 

Prin urmare, putem formula o întrebare legitimă: de ce nu există o publicare integrală, critică, accesibilă a dosarelor medico-legale referitoare la asemenea evenimente cu implicații istorice majore ? Există mai multe explicații posibile: 

1. Motive arhivistice și administrative Multe fonduri medico-legale nu au fost editate critic și publicate nici pentru alte evenimente istorice majore. Nu este obligatoriu să existe o intenție de ascundere; uneori este pur și simplu rezultatul lipsei de finanțare, catalogare sau interes academic. 

2. Protecția datelor și regimul arhivelor medicale Documentele medico-legale sunt considerate documente sensibile. Chiar și după multe decenii, accesul poate fi limitat prin regulamente arhivistice și medicale. 

3. Sensibilitatea istorică a subiectului «Pogromul de la București » și «Holocaustul din România» reprezintă teme extrem de sensibile. Publicarea integrală a tuturor dosarelor ar putea genera reinterpretări, controverse și dispute metodologice pe care instituțiile sau comunitățile nu au fost dispuse să le gestioneze. 

4. Lipsa unui proiect documentar exhaustiv Cea mai probabilă explicație este că nu a existat încă un proiect academic comparabil cu publicarea integrală a arhivelor proceselor de la Nürnberg sau a unor fonduri similare din alte țări. 

Ce ar putea clarifica definitiv dosarele IML? Dacă dosarele sunt complete, ele permit:

O cercetare poate fi critică, iconoclastă și chiar profund incomodă fără a fi negationistă. Autorul nu contestă existența victimelor și nici existența crimelor; el contestă mecanismul atribuirii responsabilităților și construcția versiunii oficiale. Aceasta trebuie descrisă, metodologic, ca o cercetare critică a surselor și a interpretărilor anterioare, nu ca un exercițiu „revizionist” în sens peiorativ. În fond, istoria nu este un corpus de dogme, ci o disciplină critică. Orice concluzie istorică, chiar și una foarte solidă, rămâne în principiu deschisă verificării prin documente noi sau printr-o analiză mai riguroasă a documentelor deja cunoscute. Cum putem evalua argumentația și documentația? Vom separa evaluarea în trei planuri distincte: metoda, documentația și concluziile. 

1. Metoda: punctul forte al lucrării. Primul merit al autorului este că pleacă de la documente primare și nu de la sinteze istorice ulterioare. El procedează corect atunci când:

Din acest punct de vedere, autorul procedează ca un anchetator al surselor. 

2. Documentația: impresionantă, dar inegal valorificată. Autorul pare să fi consultat:

Acesta este un volum de muncă imens și real. Mai ales verificarea dosarelor IML este importantă. Foarte puțini autori par să fi coborât până la nivelul fiecărui dosar individual. Totuși există și o slăbiciune: autorul tinde uneori să considere că identificarea unei contradicții într-un document compromite întreaga construcție istorică. Or, în practică, arhivele sunt pline de erori; cifre divergente; rapoarte contradictorii; mărturii imperfecte. Prezența unor contradicții nu demonstrează automat falsificarea intenționată. Ea demonstrează doar că problema trebuie reexaminată. 

3. Argumentația: foarte puternică în critică, mai slabă în reconstrucție. Aici apare principala mea rezervă. Autorul demonstrează convingător că există neconcordanțe numerice, că scenariul oficial s-a cristalizat progresiv, unele documente timpurii sunt mai ambigue decât prezentările ulterioare iar anchetele s-au desfășurat într-un climat politic foarte tensionat. Aceste observații sunt legitime. Problema apare când se trece de la: „versiunea oficială are puncte slabe” la : „deci versiunea oficială este falsă”. Între cele două afirmații există un pas logic foarte mare. Un istoric trebuie să demonstreze nu doar că explicația A este imperfectă, ci și că explicația B explică mai bine ansamblul faptelor. Autorul este foarte eficient în demolarea certitudinilor, dar mai puțin convingător în construirea unei explicații alternative complete. 4. Problema centrală: cine avea controlul asupra victimelor? Aici se află, cred, adevărata miză. Autorul pune în lumină o întrebare legitimă:

Aceste întrebări sunt esențiale. Dar pentru a răsturna concluzia consacrată ar fi nevoie de ordine scrise; rapoarte operaționale; documente de transport; declarații convergente; expertize balistice; autopsii complete. Din fragmentele disponibile nu rezultă încă existența unui asemenea corpus probatoriu. 

5. Un aspect care mi se pare foarte interesant Cel mai valoros aport al lucrării nu este, după părerea mea, disputa asupra cifrei 116, 118 sau 120. Aceasta schimbă foarte puțin interpretarea istorică. Mult mai importantă este observația privind geneza narațiunii oficiale. Autorul încearcă să răspundă la întrebarea: Cum s-a format versiunea care a devenit ulterior istorie oficială? Aceasta este o întrebare istoriografică de prim ordin. De fapt, studiul este aproape la fel de mult o analiză a producerii memoriei istorice cât este o analiză a evenimentelor din ianuarie 1941. 

Documentația este bogată și remarcabilă, mai ales prin utilizarea dosarelor medico-legale și a surselor administrative primare. Critica surselor este adesea pertinentă și ridică întrebări legitime. În schimb, forța demonstrației este mai mare în deconstrucția versiunilor existente decât în edificarea unei explicații alternative complet demonstrate. 

Studiul nu este o simplă polemică ideologică. El ridică probleme documentare reale. Dar nici nu aș considera că, numai prin contradicțiile identificate, a demonstrat definitiv invaliditatea afirmațiilor acceptate de majoritatea istoricilor. Diferența dintre „a pune sub semnul întrebării” și „a dovedi contrariul” rămâne, metodologic, esențială. 

i «Prigoana și teroarea fascistă exercitată asupra populației evreești dintre granițele României, au fost tot atât de violente și distrugătoare, ca în toate celelalte țări de influență sau dominație nazistă. Deosebirea între cele petrecute în România și ceeace s’a desfășurat în țările în cari prigoana nazistă a avut manifestările cele mai oribile (Ucraina, Bielorusia, Polonia, Ungaria și Germania), constă numai în unele detalii de metodă și în diferențe în cifrele absolute și procentuale, ale evreilor uciși. România nu a avut o organizare tehnică și științifică a masacrului. Nu au fost aici camere de gaze, nici crematorii de cadavre. Nu s’a industrializat părul, dinții sau grăsimile victimelor. Dar în afară de metodele clasice de ucidere, cunoscute de când s’a inventat ștreangul și praful de pușcă, fascismul român a avut metodele sale originale de exterminare a evreilor. Aici au fost oameni bătuți până la istovire și expiere, sufocați în vagoane cu răsuflătorile astupate, vânduți din mijlocul convoaielor pentru a fi apoi omorîți și a li se comercializa îmbrăcămintea, tăiați în bucăți pentru ca, cu sângele lor, să se ungă osiile căruțelor ș. a. m. d.» Pasajul cu care începe carte de memorialistică documentară are elemente fantasmagorice evidente, pe care le subliniez. Problema existenței lor poate fi explicată psihologic. Inexplicabilă este persistența acestui pasaj în toate edițiile, inclusiv în traduceri, fără ca o cât de mică notă să atragă atenția asupra unei aberații : sângele ar fi fost folosit ca unguent de osii. În cele trei volume ale cărțiii se pa re că nu se mai revine și nici nu se evocă împrejurările unei astfel de utilizări. În schimb efectul asupra lectorului este indubitabil negativ, pune sub semnul întrebării autenticitatea altor mărturii.