Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie - Stefan Borbely. A murit poetul Hellmut Seiler, prietenul nostru

A murit poetul Hellmut Seiler, prietenul nostru
Ne avusesem ca frații, dar destinul a făcut să ne cunoaștem târziu, venind unul spre altul pe drumuri ocolite. Ne născusem în același an, proveneam din același județ, el din colțul său nord-estic, de la Rupea, eu de mai jos, de la Făgăraș, apoi Hellmut a făcut liceul la Honterus în Brașov, iar facultatea de germanistică la Sibiu, și-n cele din urmă ne-am întâlnit ca profesori la Tg. Mureș, în sistemul școlar preuniversitar, el la Liceul Unirea, eu dincolo de râu, în cartierul Remetea, împărtășind însă, în orele noastre libere, efervescența intelectuală întreținută de redactorii Vetrei, de Dan Culcer înainte de toți, dar se strânseseră acolo și o mulțime de figuri interesante, venind din varii direcții, cum a fost prozatorul Ioan Radin-Peianov, echinoxist, traducătoarea în română a lui Brillat-Savarin, Doina Pașca-Harsányi (acum în Statele Unite, la o universitate), poetul Teodor Borz, prodigiosul Ėltető József și, ocazional, inimitabila Angela Marinescu, care formau un soi de boemă controlată, disciplinată, prestigiul lui Hellmut consolidându-se ca bun cunoscător de cultură germană și engleză, dar și ca om care funcționa pe orbita externă a constelației magice iradiate dinspre Aktionsgruppe Banat, apartenența excentrică la spiritul timișorean confirmându-se atunci când a apărut antologia lui Ioan Mușlea și Peter Motzan, Vânt potrivit până la tare (1982), în care figurau și poezii scrise de Hellmut. Întâmplarea a făcut ca debutul lui editorial să se producă în același an, cu volumul Die Einsamkeit der Stühle (Singurătatea scaunelor), care propunea o ideologie personală decantată din „poezia obiectelor” (Dingpoetik; Poetik der Dinge) a filiației Rainer Maria Rilke – Martin Walser, în substraturile căreia Hellmut strecurase și nu puține ironii antitotalitare, motiv pentru care a fost luat la ochi de către „organele” responsabile cu vigilența, care și-au exersat pe el și pe garsoniera pe care o ocupa o mulțime de aparate aflate în dotare, dosarul de la CNSAS, consultat de Hellmut în 2009, numărând nu mai puțin de 850 de pagini, inclusiv cu poze și cu înscrisuri pe care el le uitase complet.
Tracasarea s-a sfârșit odată cu excluderea sa din învățământ și cu depunerea dosarului de emigrare în – pe atunci – Germania Federală, unde a plecat în 1988 împreună cu soția lui, târgumureșana Iszlai Ėva, artist fotograf, el mărturisindu-mi în repetate rânduri că integrarea n-a fost deloc ușoară, din cauza prejudecăților și inflexibilităților locale, suspicioase față de nemții „neautentici” sosiți din Est. Descătușat, însă, de noua atmosferă existențială pe care o respira (i-a plăcut mereu să trăiască integral, fără resturi), Hellmut s-a pus temeinic pe muncă, devenind unul dintre principalii constructori ai diasporei românești de acolo – și, totodată, un „om punte” de mare valoare în relația cu cei rămași acasă, calitate pe care a slujit-o nu numai prin instituirea Premiului „Rolf Bossert” de la Reșița, decernat anual, dar și printr-o prestigioasă activitate de traducător de poezie românească, marcată prin publicarea antologiilor Gefährliche Serpentinen (Serpentine periculoase) din 1998 și Schwebebrücken aus Papier (Punți suspendate de hârtie) din 2021, cărora li se adaugă câteva selecții de autor: Rodica Draghincescu, Ioan Flora, Emilian Galaicu-Păun, Robert Șerban, Nora Iuga etc. În germană, el a continuat să-și publice volumele personale, dublând discursul poetic, din ce în ce mai radicalizat sub aspectul memoriei și al dreptului de a nu uita, cu cel în proză scurtă, volumele Der Haifisch in meinem Kopf (Rechinul din capul meu, 2000) și Glück hat viele Namen (Norocul are mai multe nume) propunând, în principal, satire esențializate, de tip cerebral, construite cu multă substanță caustică – îndreptate înspre ceilalți, dar nu de puține ori și înspre sine.
Venea des pe acasă, prefera să mențină legăturile cu cei rămași aici, decât să le dinamiteze. Îl descopeream din ce în ce mai interiorizat, mai pedant cu sine și cu ceilalți, dar preocupat să lase câte o urmă în toate cele trei limbi de cultură de care aparțineau cei la care ținea în Ardeal. L-am întâlnit ultima oară în data de 16 Aprilie 2025, când a susținut o foarte interesantă conferință la Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor (ilustrată cu fotografii realizate de soția sa) și a participat, seara, la punerea în circulație a unei traduceri maghiare, la centrul de cultură al Bisericii Evanghelice.
Proxima vizită n-a mai fost să fie: urma să vină la lansarea volumului bilingv Aufhebung der Schwerkraft/ Suspendarea gravitației, scos de Editura Junimea, dar Profesorul Ion Pop s-a văzut în situația de a prezenta cartea de unul singur, într-o acoladă cernit-melancolică, întrucât Hellmut, luat pe nepregătite, a fost chemat altundeva, de unde probabil nu se va mai întoarce. RIP
Ștefan Borbély