Pentru a înlesni studiul vieții de demult, specialiștii au împărțit timpul revolut în epoci, perioade, secvențe, generații etc. Împărțirea cea mai răspândită se referă, în ordine cronologică, la epoca preistorică, epoca veche, epoca medievală, epoca modernă, epoca contemporană. Epoca veche începe cam de când avem primele urme scrise (cam de-acum 6-7 mii de ani), epoca medievală începe (prin convenție) de la căderea Romei sub „barbari” (în anul 476 d. Hr.), epoca modernă curge de la Renaștere și Reformă încoace, iar epoca contemporană începe cam la finele Primului Război Mondial. Firește, toate acestea se referă în primul rând la Europa și sunt relative chiar și în ceea ce privește Europa. De exemplu, Evul Mediu dura la noi, conform împărțirii de la finele comunismului, până în secolul al XVIII-lea, în timp ce la vecinii maghiari el se termina la 1526. La fel, în Franța, perioada contemporană începea odată cu Marea Revoluție Franceză de la 1789, adică mai repede cu peste un secol decât în restul Europei. Epocile mai lungi – iar Preistoria durează sute de mii de ani – sunt și ele subîmpărțite. De exemplu, Evul Mediu durează o mie de ani, timp în care lucrurile s-au schimbat mult, ca și oamenii. Oricum, fiecare calup din acesta de timp (variabil), studiat pentru un loc anume – fiindcă societățile nu plutesc în spațiu nedefinit – are caracteristicile lui. Orice grup mare de oameni, indiferent cum l-am numi (nu știm întotdeauna cum s-au numit pe sine comunitățile umane și atunci recurgem la denumiri artificiale, date de noi) are o conducere (putere centrală), are o instituție legislativă, are judecători, are forțe de ordine și armată, are o formă de religie, are administrație locală etc. Toți oamenii sunt obligați să respecte o anumită legislație și să se comporte după o anumită morală. De exemplu, cetățeanul Iulius Caesar a respectat legislația republicană romană, care prevedea că în fruntea țării se află, pe timp de pace, câte doi consuli timp de un an, iar pe timp de război, câte un dictator pe timp de maxim șase luni. Fiecare magistrat, și ei erau mulți conform cursus honorum („calea onorurilor”, adică scara funcțiilor) – chestor, edil, pretor, consul – avea imunitate în timpul funcției, dar, după ce termina mandatul, răspundea în fața legii și putea să fie judecat și condamnat. Când cetățeanul Iulius Caesar a dat semne că vrea să răstoarne ordinea de stat, a plătit cu viața, fiindcă „salvarea republicii trebuia să fie suprema lege” (Salus reipublicae suprema lex esto !). La scurt timp după moartea lui Caesar, a ajuns să fie legal și moral principatul lui Augustus (imperiul), dar când a trăit Caesar nu a fost permis așa ceva, fapt pentru care marele om a plătit cu viața. Dar Caesar, care a murit în anul 44 î. Hr., a fost acuzat uneori, în Evul Mediu, de anumite minți bigote că nu a fost creștin, deși creștinismul a apărut după moartea lui. Dante Alighieri, „poetul cel mai înalt” (summus poeta), își poate permite să-i plaseze pe Caesar, Ovidiu, Homer, Socrate, Aristotel și pe alții în cel mai blând dintre cercurile Iadului, dar, totuși, în Iad (Infern), deși ei nu aveau cum să-l cunoască pe Iisus Hristos. Altfel spus, medievalii nu au gândit ca anticii și nu i-au înțeles. Unii oameni ai timpurilor moderne nu i-au înțeles pe medievali și i-au acuzat că nu au gândit ca ei, că nu au acționat ca ei, că nu au avut principiile lor morale. La fel se întâmplă cu anumiți contemporani : îl acuză pe Aristotel că i-a definit pe sclavi drept „unelte vorbitoare”, pe regele Filip al IV-lea cel Frumos că a fost „naționalist”, pe William Shakespeare că a cultivat violența în unele piese ale sale, pe George Washington că a avut sclavi negri, pe Abraham Lincoln că nu i-a declarat egali cu albii pe sclavii negri eliberați etc. Toate acestea sunt judecăți anistorice, fiindcă nu țin seama de valorile morale și de legile din epocile când au trăit cei menționați. Aristotel era oricum deasupra epocii sale, fiindcă sclavii erau considerați atunci doar simple unelte neînsuflețite. Egalitatea sclavilor cu demosul era de neimaginat. Regele Franței era și el un „progresist” și nu un naționalist, fiindcă se ridica împotriva puterii laice discreționare a papei și susținea suveranitatea țării sale. Shakespeare nu a cultivat violența, ci a arătat cât de păguboase erau luptele interne dintre grupările nobiliare rivale și dintre acestea și rege pentru țară. Washington avea o gândire mult mai elevată decât contemporanii săi, fiindcă voia independența pentru națiunea sa, dar pe atunci era moral și legal ca elita să aibă sclavi. Și președintele Thomas Jefferson a avut sclavi, dar a fost unul dintre cei mai deștepți nu doar președinți americani, ci oameni de pe pământ. Președintele John F. Kennedy, într-o discurs din 29 aprilie 1962, când lua cina la Casa Albă cu laureații Premiului Nobel din emisfera vestică, a spus : „Cred că aceasta este cea mai extraordinară colecție de talente, de cunoștințe umane care s-au strâns vreodată împreună la Casa Albă, cu posibila excepție când Thomas Jefferson lua cina aici singur”. La fel președintele Lincoln : i-a eliberat pe sclavi și a plătit cu viața pentru asta ; clipa egalității lor cu vechii cetățeni nu venise încă, ba avea să mai treacă circa un secol pentru asta. Ce demonstrează toate acestea ? Că oamenii care reproșează unor înaintași fapte normale, legale și morale în epocile când au trăit acei înaintași, nu au simț istoric, nu înțeleg rostul timpului, încurcă epocile. Dacă înainte de secolul al XIX-lea, sclavia era un lucru moral și legal în anumite continente, în unele țări, nu am cum să-i condamn azi pe oamenii care o practicau atunci. La fel, dacă un anumit scriitor era nobil (boier) și avea servitori (slugi), nu am cum să-l blamez pentru faptul că slugile lui nu erau egale cu el. Mă interesează valoarea literaturii lui, nu viața lui privată. În Evul Mediu, în multe țări, adulterul, blasfemia, furtul și incendierea erau delicte capitale și nu există niciun motiv să-i acuzăm pe magistrații medievali fiindcă aplicau astfel de pedepse aspre. În Evul Mediu, nu există libertate, egalitate, fraternitate, democrație sau liberalism, ci ierarhie, supunere, privilegiu, onoare cavalerească, credință etc. Valorile sunt cu totul altele decât cele moderne, iar legile sunt pliate după aceste valori. Tot așa, până nu demult, era legal și moral ca creștinii să-i urască și pedepsească pe necreștini, după cum era valabilă și reciproca. Ba, era acceptat (și mai este încă la anumite religii) „războiul sfânt”, adică uciderea celor de altă credință. De exemplu, nu am cum să le cer cruciaților medievali să gândească precum oamenii moderni. Atunci era legal și moral să-i alungi și omori pe „păgâni”, să eliberezi „Locurile Sfinte” și teritoriile europene cucerite de Islam (Vlad al III-lea Drăgulea, poreclit Țepeș, se lăuda și era lăudat de suveranii creștini că omorâse (în iarna anilor 1461-1462) 23 884 de inamici ; i se promisese pentru asta iertarea tuturor păcatelor). La fel, pentru islamici era legal și moral să-i învingi și ucizi pe „ghiauri”, să le răpești teritoriile și averile, să-i iei prizonieri și sclavi, să-i faci pe copii militari musulmani etc. Aceeași relație belicoasă era și între creștini și evrei, între evrei și islamici etc. Islamicii au avut și ei sclavi rezultați din captivii creștini, secole la rând, până recent. Ura dintre creștini și evrei avea conotații religioase reciproce, deoarece „cărțile sfinte” ale fiecăreia dintre cele două religii aruncau blamul asupra celeilalte religii și îndemnau la răzbunare. Societatea de după Al Doilea Război Mondial s-a schimbat, dar „cărțile sfinte” au rămas aceleași, ca și multe dintre prejudecăți. Doar că, după 1945 s-au adoptat în mai toate țările legi democratice care interzic și pedepsesc discriminarea. Pentru cei care încalcă aceste legi după adoptarea lor nu trebuie să existe cruțare, dar pentru cei care au trăit după alte legi nu poate să existe pedeapsă formulată după legile recente. Simțul istoric ne obligă la realism. Opiniile antisemite erau la ordinea zilei în toată Europa (creștină în proporție de aproape 100 %) medievală și modernă, cu mare accent în „secolul naționalităților”, în perioada interbelică și mai ales în anii 1933-1945. Crimele antisemite intră în altă judecată a istoriei și au fost pedepsite, dar opiniile antisemite, legale și morale odinioară, nu au cum să fie răzbunate azi. Delictele de opinie sunt, cu anumite excepții prevăzute de lege, neadmise în societățile democratice. Toți luptătorii pentru libertate din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea s-au căznit să impună libertatea cuvântului, a presei, a conștiinței, a opiniei. Voltaire a spus că nu era de acord cu opinia unui interlocutor, dar că și-ar da și viața ca acesta să fie liber să și-o expună. Prin urmare, ideea este : „Eu nu sunt de acord cu tine, dar tu trebuie să fii liber să spui ceea ce gândești. Te voi combate, dar te voi lăsa liber să spui și să scrii.” Generația de tineri români de după Marea Unire a fost cuprinsă de un mare entuziasm național pentru construirea și progresul țării proprii a românilor. Mai mult de jumătate dintre români și dintre pământurile lor se aflaseră până la 1918 sub stăpâniri străine, acești români cunoscuseră umilința discriminării celei mai crude și dobândiseră conștiință de slugi. Pentru prima oară în istorie se schimba soarta lor și era cumva inevitabil ca în avântul luptei lor să nu se producă și exagerări. „Legiunea Arhanghelului Mihail” promitea propășirea rapidă a națiunii prin afirmarea energiilor românești și prin combaterea străinilor asupritori. 

Mulți intelectuali autentici au fost inițial atrași în iureșul mișcării și amăgiți. Au scris chiar articole mobilizatoare contra acestor străini, între care și contra evreilor. Unii și-au dat seama, după un timp, că se aflau pe o cale greșită și au renunțat, s-au retras, au denunțat mișcarea sau au tăcut ; alții au continuat cu o anumită constanță, alții cu înverșunare, dar (în proporție covârșitoare) nu au trecut de la vorbă la faptă, adică la violențe și crime. Mulți au exprimat și regrete pentru aceste excese ale lor. Cine crede că oamenii nu-și pot schimba convingerile sau principiile se înșală amarnic. Doar proștii au idei fixe toată viața. După venirea la putere a comuniștilor, unii dintre vechii naționaliști și chiar legionari (care nu emigraseră sub Ion Antonescu) s-au raliat noii puteri, alții au intrat în rezistență. Una peste alta, s-a întâmplat o imensă tragedie, fiindcă majoritatea făuritorilor României Întregite, ocupanți ai unor înalte demnități după 1918, au fost arestați, întemnițați, puși la muncă forțată și uciși. Aceasta a fost „performanța” celor care gândeau că „cine nu e cu noi este împotriva noastră”. Ne-am omorât propriile elite – obligați, firește, de sovietici care veniseră cu tancurile și „consilierii” lor – și ne-am declarat mulțumiți. Au fost condamnați niște oameni mari pentru delicte inexistente, deoarece faptele care li se imputau nu erau pedepsite de legile valabile în perioada când se petrecuseră. Deși toate aceste erori se cunosc, azi continuăm să pedepsim oameni care nu aveau cum să știe că greșesc, fiindcă ceea ce făceau ei era perfect legal și moral. Că nu ar fi trebuit să fie tocmai așa, că acele legi nu erau tocmai drepte, că unii gândeau și atunci după alte tipare, acestea sunt alte probleme. Cred că suntem obligați să arătăm erorile legislațiilor trecute, din perspectiva moralei actuale și să veștejim faptele reprobabile, dar nu să condamnăm „cu mânie proletară” să ne răzbunăm, fiindcă nu suntem inchizitori și nici judecători. Iorga – cel mai mare istoric român din toate timpurile – a fost omorât de legionari în 1940, fiindcă nu (mai) gândea ca ei și a scris înainte de a muri că moartea lui nu aduce altceva românilor „decât doar încă un sicriu”. Ce folos vom avea dacă, din sete de răzbunare postumă, înmulțim numărul „sicrielor” din cultura română ?

Personalitățile din domeniul culturii, marile figuri intelectuale ale oricărui popor nu au fost sfinți, nu au avut vieți imaculate și nu au spus și scris doar mostre de cea mai înaltă înțelepciune. Uneori s-au adecvat timpurilor lor, s-au lăsat pradă prejudecăților și ideilor la modă, au greșit în aprecierile lor, au făcut discriminări și au avut atitudini xenofobe și șovine. Nu au avut toți stofă de eroi. Toate acestea nu trebuie să le excludă pe aceste personalități din câmpul istoriei culturii, din panoplia figurilor marcante și nici să le șteargă din memoria publică. Realizările lor le dau dreptul să reziste și să existe în Cetate, fără ignorarea erorilor lor. Altminteri, devenim cenzori, „controlori” ai conștiințelor și chiar călăi, facem liste de indezirabili, interzicem creații și ucidem memoria colectivă. Democrația ne obligă la acceptare și la incluziune, iar credința ne obligă la iubire și la bunătate. Dreptatea absolută nu există între oameni, ca și adevărul absolut, acestea fiind apanajul lui Dumnezeu. Iar faptele reprobabile nu se mai pedepsesc demult cu fapte identice. Dacă răsplătim răul cu rău, atunci rău vom primi și ne vom afunda în rău. Istoria își are meandrele ei și fiecare epocă trebuie tratată în funcție de valorile ei. Altminteri ajungem să ne credem noi înșine zei și să ignorăm faptul că suntem cu toții supuși greșelii. Trecutul trebuie cunoscut și nu judecat. Din el învățăm, dar nu dăm sentințe pe seama lui și nu ostracizăm personalități dispărute, care nu se mai pot apăra. Cei mai mulți oameni sunt „corecți politic” în raport cu exigențele epocii în care ei trăiesc și nu cu legile și regulile din viitor, pe care nu au cum să le știe. Dacă se va recepta cumva în Europa și în lume trecutul în funcție de obligațiile impuse cetățenilor după trecerea acelui timp, adică în viitor, atunci se va ajunge într-adevăr la anularea culturii, a simțului istoric, a bunului simț. Ar fi nedemn ca România să se afle în avangarda unui asemenea odios demers distructiv.

Ioan-Aurel Pop