Who's Online
Exista in mod curent, 101 gazda(e) si 0 membri online.
Sunteti utilizator anonim. Va puteti inregistra gratuit dand click aici |
Languages
Select Interface Language:
|
|  |
Eseuri: Isabela Vasiliu-Scraba, Nuvela supra-realista - Adio! de Mircea Eliade
Isabela Vasiliu-Scraba, Nuvela supra-realistă - „Adio!”, de
Mircea Eliade - și neputințele wikipedistului „Donarius”
(Partea a doua)
Motto: „Pentru un creator, drumul spre ceilalți se aseamănă
drumului pe care au mers profeții, sfinții, reformatorii, maeștri
spirituali de tipul Socrate sau Milarepa” (Mircea Eliade, Paris, 21
oct.1951).
Uimit
să regăsească „în scrierile, concepțiile și nostalgiile lui
André Breton...desigur din altă perspectivă” (M.E) probleme de
orientalistică expuse de el însuși în Techniques du Yoga,
prestigiosul istoric al religiilor a transcris notația
scriitorului francez după care poetul ar ști să amestece acțiunea
din planul real cu visul, să confunde internul cu
externul și să rețină eternitatea în clipă, „exact
ceea ce își propun yoghinii, tantricii și atâția mistici
orientali...Supra-realiștii văd în mișcarea lor literară nu o
nouă școală literară, ci un mijloc de cunoaștere a continentelor
ne-explorate: visul, subconștientul.” – consemnează Mircea
Eliade în Jurnal (18 martie 1947).
Nuvela
Adio! scrisă de Mircea Eliade presupune și ea „stări
beatifice” în care internul se confundă cu externul.
Ele apar interpretate de actori pe scena care concentrează în
timpul spectacolului irupția islamului, situația existențială din
India vedică și post-vedică, etc., ordinea scenelor fiind
necontenit schimbată de autorul piesei (vezi Adio! în vol.
Mircea Eliade, În curte la Dionis, București, Ed. Cartea
Românească, 1981, p. 170).
Condensarea
experiențelor religioase an-istorice este realizată prin reluarea
anumitor momente de creativitate spirituală care sunt „retrăite”
pe scenă de către actori. Ceea ce nu înseamnă că sala de
spectacol ar deveni, vezi Doamne, „locul de pătrundere într-o
altă lume”, cum greșit scrisese în „România literară” (din
ian. 2003) un critic literar comunist (Alex. Ștefănescu) citat de
wikipedistul „Donarius” la fișa de stupidă prezentare în
Wikipedia românească a nuvelei Adio!
Aici,
la loc de cinste, probabil același Donarius, un wikipedist cu mai
multe clone (precum Accipiter GentilisQ, Pafsanias, MyComp, etc.,
oare G. Liiceanu?) a plasat prostia că tematica centrală a
povestirii ar fi „revitalizarea sacrului și a timpului mitic prin
intermediul spectacolului” (accesare din 22 iunie 2026).
Ca
și inteligența artificială programată să repete inepțiile (1)
din Wikipedia, „Donarius” (oare Gabriel Liiceanu?) e la fel de
lipsit de discernământ. Căci wikipedistul (dornic să-i apară
clonele peste tot) nu și-a pus o simplă întrebare: „Cum poate să
acționeze asupra publicului o revitalizare a sacrului
desfășurată pe scena de dincolo de cortina rămasă neridicată?
Tot
„Donarius” (oare Gabriel Liiceanu?) își etalase incompetența
și voința de a emite ukazuri de interpretare a prozei fantastice
eliadești la fișa povestirii O fotografie veche de 14 ani,
așa cum semnalasem cu ani în urmă în revista „Acolada” din
Satu-Mare (decembrie, 2020,
https://isabelavs2.wordpress.com/wp-content/uploads/2026/06/2020-acolada-nr.-12-12-13.pdf
), unde mi s-a publicat eseul Harismele Duhului sfânt și
Fotografia de 14 ani.
(https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-fotografie-mircea-eliade/
)
În
piesa Adio! instabilitatea ordinii scenelor nu este pusă pe
seama „regăsirii an-istoricului” în care eternitatea
este reținută în clipă. Ea este -în glumă- argumentată
prin precizarea după care autorul piesei Adio! este totodată
un profesor de istorie a religiilor care se ține la curent cu
bibliografia la zi și „vrea să nu trădeze adevărul
istoric” (M.E., Adio! ).
Provenită
de la un mare erudit, atare precizare poate fi privită și cu
seriozitate, dacă ținem cont că nuvela supra-realistă Adio!
povestește un vis și totodată presupune desfășurarea unui
spectacol experimental unde sunt puse (de autor!) de-a valma
reacțiile gălăgiosului public și întâmplările an-istorice ale
experienței sacrului.
Dincolo
de posibilitatea de a fi urmărit de spectatori, se mai desfășoară
pe scenă și planul faptelor concrete reținute de istoria
religiilor, precum campania iconoclastă și anti-iconoclastă redată
și ea pe scena unde se intenționează a fi „distilată, întreaga
istorie a religiilor”, după datele de ultimă oră ale
specialiștilor din domeniu (p.172).
Pentru
că se adresează omului modern a cărui religiozitate s-a retras în
sub-conștient, Mircea Eliade imaginează în 1964 spectacolul
teatral pe teme religioase ca întâmplat în universul oniric.
Acoperită cu multiple văluri, cam în felul dialogurilor în care
Platon povestește indirect o povestire aflată de un personaj de la
un altul (2), Mircea Eliade nu uită a oferi cititorului un
foarte important indiciu: Anume că „autorul nu mai ține seamă de
cortină” (M.E.), de ca și cum între lumea de dincolo și lumea
de aici „nu există hotar” cum scria Mircea Vulcănescu (3).
De altfel, chiar filosoful Mircea Vulcănescu fusese primul care
a decriptat la romancierul Mircea Eliade aflat la studii în India,
tehnica trecerii –fără aparentă discontinuitate- din universul
oniric în planul faptelor concrete (4).
Ahtiat
după exprimarea găunoasă a unor idei neînțelese (5),
wikipedistul „Donarius” (oare Gabriel Liiceanu?) trece la
capitolul intitulat „Rezumat” că nuvela Adio! ar „discuta
contradicția filozofică dintre cele două lumi care întrețin
raporturi diametral opuse cu timpul”. El nu-l uită nici pe
incompetentul Mircea Handoca pe care-l citează cu următoarea
gogomănie: „Dându-și seama că spectatorii nu vor înțelege
textul și îi vor cere să explice simbolurile pe care intenționează
să le utilizeze, autorul renunță în final să mai scrie piesa”
(fișa „Adio! de Mircea Eliade, Wikipedia, accesare din 22 iunie
2026).
În
vis fiind, spectacolul din nuvela Adio! își estompează
înțelesul odată cu prezentarea sa ca proiect al unei piese de
teatru parțial realizată și totodată nedesprinsă de imaginația
autorului care a renunțat să o mai scrie.
Or,
numai în universul oniric este viabilă atare specie de teatru
supra-realist, în care autorul, știind bine subiectul piesei chiar
înainte de a o așterne pe hârtie, se dovedește a fi mai puțin
preocupat de piesă, preferând să-și imagineze cum ar arăta în
sala de spectacol respectivul teatru în teatru rezultat din
interacțiunea actorilor cu publicul, adică piesa lui jucată
simultan în fața și în spatele cortinei pe care publicul
nerăbdător va spera în zadar s-o vadă ridicată (6).
Pe 1
septembrie 1964, eminentul gânditor -pe care cele mai prestigioase
universități americane ar fi vrut să-l aibe în corpul profesoral
ispitindu-l (fără succes) cu venituri cât mai atrăgătoare -,
notase că este perfect de acord cu ideea lui Freud după care
„esențialul este în inconștient”. Pe urmă a observat
tendința de a descifra „myth and ritual patterns” în opere
profane de domeniul literaturii: romane, nuvele, piese de
teatru, personaje de toate zilele, întâmplări comune.
Faptul
îi pare deosebit de grăitor cu privire la situația omului care
trăiește într-o lume desacralizată: Omul modern și-ar satisface
viață religioasă –devenită inexistentă pe nivel conștient
– prin universurile imaginare ale literaturii, din care criticii
literari evidențiază semnificații religioase, descoperind sacrul
ca fiind camuflat implicit în opere profane. (M.E., Jurnal).
Totuși,
caracteristică lumii omului modern îi rămâne exaltarea
nesemnificativului, anarhismul în etica socială și violența
în activitatea politică, drogurile, hainele rupte, literatura
ilizibilă și nihilismul în filozofie. Toate la un loc ar ilustra
același sindrom al „de-mitizării” ca formă a
desolidarizării de valorile generațiilor precedente, observase cu
justețe Mircea Eliade.
La
conferința pe care a ținut-o pe 24 iunie 1968 în cadrul
Colocviului despre „Methodology in Religious Studies” (Boston),
ilustrul istoric al religiilor (specializat în simbolismul religios)
evidențiase ideea că „experiența sacrului este indisolubil
legată de efortul omului de a construi o lume care să aibă
semnificație”. Și, întrucât simbolurile religioase
constituie un limbaj pre-reflexiv, ele necesită o hermeneutică
specială.
O
ilustrare a acestei hermeneutici apare odată cu textele sacre
adunate pentru studenții săi de eruditul profesor Eliade în
antologia De la primitivi la Zen (1967), masivul volum din
care se presupun a fi fost desprinse acele monologuri abia șoptite
de actorii piesei Adio! pe scena ascunsă în spatele
cortinei.
După
cum îi mărturisise istoricului religiilor premiat de Academia
franceză, Camilian Demetrescu fusese intrigat de modalitatea propusă
de Mircea Eliade în 19 trandafiri -ultima și cea de-a
cincea piesă a Ciclului Mântulesei de „a ne salva într-o
lume desacralizată și imbecilizată” (7).
Cu o
terminologie de obârșie „platonică”, artistul plastic - care
în aprilie 1981 publicase în „Cuvântul Românesc” impresiile
sale după lectura romanului 19 trandafiri (8)-
l-a întrebat pe Mircea Eliade la Roma „care ar fi tehnica prin
care oamenii ar obține anamneza mântuitoare” (Camilian
Demetrescu).
Sesizând
că interlocutorul său a trecut cu vederea faptul că „tehnicile
de evadare” (M.E.) enumărate în romanul terminat în 1979 nu erau
noi, ele fiind perfect validate (9) de timp, academicianul
Eliade a consemnat pe 9 septembrie 1981 regretul său că „e prea
obosit ca să-i explice, cum ar fi vrut, anumite înțelesuri din 19
trandafiri” (10).
Dacă
n-ar fi fost atât de obosit, poate i-ar fi vorbit de marea sa
admirație pentru părintele psihanalizei care a avut o întâietate
absolută în ce privește interesul manifestat față de vise și de
domeniul inconștientului.
Cu
ani în urmă, când fusese invitat să țină „Freud Memorial
Lecture” (11), profesorul Mircea Eliade spusese în
conferința sa că succesul psihanalizei lui Freud și al
ocultismului s-ar datora „speranței omului modern într-o
re-înnoire spirituală care să-i reveleze sensul și
justificarea existenței”.
Dintr-o
conversație cu un student pasionat de înnoirea teatrului,
dramaturgul Mircea Eliade a aflat (cu surprindere! ) că o componentă
- să-i spunem ocultă -a unui fel de „yoga” ar fi avut –în
opinia studentului - darul să transforme teatrul studențesc într-un
„exercițiu spiritual” care sudează jocul actorilor repetând
piesa Don Carlos „după” și nu „de Schiller”, piesa
fiind prezentată publicului în forma unui spectacol care „ar
semăna unui dans exotic” (M. Eliade, Jurnal)
Dansul studenților americani - „controlat printr-un fel de yoga”
- ar fi adus întreaga trupă de actori la o „comunitate
psiho-fizică”, așa cum actorii și-ar dori să se întâmple și
cu cei din public. Actorul amator, student la Antropologie, i-a mai
spus faimosului profesor familiarizat din tinerețea sa cu filosofia
yoga că percepe „agresivitatea sălii, căci spectatorii
reacționează instinctiv în fața izolării egoiste, beatifice,
a celor de pe scenă” (Jurnal, vol. I, p.602).
Pasionat
la rândul său de subiectul discuției, profesorul Mircea Eliade a
îndreptat discuția pe terenul ferm al ideii de timp concentrat al
spectacolului (și al literaturii), timp care poate fi imaginat
asemenea unei ieșiri din timpul istoric spre a pătrunde într-un
alt ritm temporal. Renumitul savant a făcut și o paralelă între
conceptul de karma și jocul actoricesc care-l „purifică”
pe cel care actualizează multiple destine si o largă diversitate
de tipuri umane.
Note:
-
Isabela Vasiliu-Scraba, O conversație cu Chat GPT,
https://www.youtube.com/watch?v=lNu_Et7gbkU,
vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, O nouă manipulare: persoane
descrise de inchiziție și nu menționate de utilizatori, în
„Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 553 din 2025.
-
Spre a atenționa cititorul că tema dialogului Parmenide
ține (din punct de verere practic și teoretic) de domeniul
sacrului, Platon recurge la două subterfugii: În primul
rând, ca să arate că va fi vorba și de o experiență personală,
că dialogul Parmenide nu este de înțeles decât pentru cei
scăpați de înlănțuiri știute și neștiute, respectiv că
dialogul îi vizează pe cei puțini care au avut acces la
cunoașterea dinafara peșterii vag luminată de flacăra unui foc,
filosoful grec invocă în prolog rubedenii apropiate, doi frați
buni și un frate vitreg (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica
Platonică a participării la divina lume a Ideilor, Slobozia,
1999, 360 de pagini,
https://catalog.loc.gov/vwebv/search?searchCode=LCCN&searchArg=00437362&searchType=1&permalink=y
). Al doilea subterfugiu pentru indicarea domeniului cunoașterii
noetice constă în povestirea indirectă, cam la a treia mână, a
unei conversații întâmplată cu ani în urmă între Parmenide și
Zenon. Intre ce s-a discutat de mult și ce relatează Platon în
dialogul său, întervine o primă estompare a adevărului prin
pierderea pe care o aduce cu sine trecerea timpului. Ea se adaugă
alterării dialogului ținut minte de Pythodoros, tânărul care-l
frecventase pe Zenon. Pe când Antifon era la rândul său un tânăr
preocupat de domeniul filosofiei, Pythodoros i-a povestit ce
memorase din discuție. Ajuns între timp un fierar înaintat în
vârstă, Antifon este cel de la care urmează a asculta dialogul
despre tânărul Socrate, Zenon și bătrânul Parmenide, pasionații
de filosofie care au venit din Klazomene la Atena exact în acest
scop (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Idei dintr-un PROLOG și
Teoria Platonică a Ideilor,
https://isabelavs2.wordpress.com/wp-content/uploads/2026/05/platon-prolog.pdf
).
-
Richard Price despre Efectul Rashomon sau Adevărul despre
moartea lui Mircea Vulcănescu, de Isabela Vasiliu-Scraba,
https://www.youtube.com/watch?v=2Pp2HIE9NoU
-
Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu despre epica
spiritualității la Mircea Eliade, în „Acolada”, Satu
Mare, , noiembrie 2022,
https://isabelavs2.wordpress.com/wp-content/uploads/2026/03/2022-acolada-nr.11-12.pdf
-
Isabela Vasiliu-Scraba, „Fenomenologia” plagiatorului G.
Liiceanu, în „Tribuna”, Cluj, nr. 554 din 2025,
https://isabelavs2.wordpress.com/wp-content/uploads/2026/02/tribuna554-9-11.pdf
-
Isabela Vasiliu-Scraba, În contra curentului despre teologia
morții lui Dumnezeu (piesa „Adio!” de Mircea Eliade, partea
întâia a comentariului literar), în „Tribuna”, Cluj, nr. 573
din 2026.
-
Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade despre
neo-platonismul din arta lui Camilian Demetrescu, în
„Tribuna”, Cluj, nr. 264 din 2013,
https://isabelavs2.wordpress.com/wp-content/uploads/2026/01/tribuna264-28.pdf
-
Recenzia din revista canadiană a fost inclusă de artistul și
scriitorul Camilian Demetrescu în primul său volum de memorii
intitulat Exilul .
-
Isabela Vasiliu-Scraba, Ezoterism ortodox , în „Tribuna”,
Cluj, nr. 563 din 2026,
https://isabelavs2.wordpress.com/wp-content/uploads/2026/05/ezoterisme-guenon.pdf
-
Isabela Vasiliu-Scraba, Altă lume cu reprezentanți invizibili
pentru oamenii de rând Despre „19 TRANDAFIRI” de M.Eliade)
în „Tribuna”, Cluj, nr. 532 din 2024,
https://isabelavs2.wordpress.com/wp-content/uploads/2026/02/tribuna532-7-9.pdf,
sau, https://www.youtube.com/watch?v=hDJIsMn-WEE
-
Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade invitat să țină „Freud
Memorial Lecture”, în „Tribuna”, Cluj, nr. 541 din 2025,
https://isabelavs2.wordpress.com/wp-content/uploads/2025/12/eliade-freud-memorial-tribuna-541net-7-8.pdf
, sau, https://www.youtube.com/watch?v=VpR6IWvM5ag
Autoare:
Isabela Vasiliu-Scraba, https://www.youtube.com/watch?v=JOyCYIhLcJw
Sursa:
PREZENTARE
2
PREZENTARE
(partea 2a)
Pentru
că se adresează omului modern a cărui religiozitate s-a retras în
sub-conștient, Mircea Eliade imaginează în 1964 nuvela ADIO! (vezi
partea 4a a exegezei: Isabela Vasiliu-Scraba, Interesul pentru
nesemnificativ în nuvela „Adio!”,
https://www.youtube.com/watch?v=byadD_MFS5w
) cu un spectacol teatral pe teme religioase ca întâmplat în
universul oniric (vezi prima parte despre piesa „Adio!”: Isabela
Vasiliu-Scraba, În contra curentului despre teologia morții lui
Dumnezeu, https://www.youtube.com/watch?v=3xuUUcj0dco
). Acoperită cu multiple văluri (vezi partea 3a: Isabela
Vasiliu-Scraba, Simbolismul inițerii indiene în „Adio!” de
Mircea Eliade, https://www.youtube.com/watch?v=FmzMJKzvBSo
), cam în felul dialogurilor în care Platon povestește indirect o
povestire aflată de un personaj de la un altul, Mircea Eliade nu
uită a oferi cititorului un foarte important indiciu: Anume că
„autorul nu mai ține seamă de cortină” (M.Eliade), de ca și
cum între lumea de dincolo și lumea de aici „nu există hotar”
cum scria Mircea Vulcănescu. Pe scenă sund condensate experiențe
religioase an-istorice „retrăite” de actori. Ceea ce nu înseamnă
că sala de spectacol ar deveni, vezi Doamne, „locul de pătrundere
într-o altă lume”, cum greșit scrisese în „România literară”
(din ian. 2003) un critic literar comunist (Alex. Ștefănescu) citat
de wikipedistul „Donarius” (oare Gabriel Liiceanu?) la fișa de
stupidă prezentare în Wikipedia românească a nuvelei Adio!
În
enciclopedia on-line, probabil același Donarius, un wikipedist cu
mai multe clone (precum Accipiter GentilisQ, Pafsanias, MyComp, etc.,
oare G. Liiceanu?) a plasat prostia că tematica centrală a
povestirii ar fi „revitalizarea sacrului și a timpului mitic prin
intermediul spectacolului” (accesare din 22 iunie 2026). Ca și
inteligența artificială programată să repete inepțiile din
Wikipedia, „Donarius” (oare Gabriel Liiceanu?) e la fel de lipsit
de discernământ. Căci wikipedistul (dornic să-i apară clonele
peste tot) nu și-a pus o simplă întrebare: „Cum poate să
acționeze asupra publicului o revitalizare a sacrului
desfășurată pe scena de dincolo de cortina rămasă neridicată?
(vezi, partea 2a: Isabela Vasiliu-Scraba, Nuvela supra-realistă
- „Adio!”, de Mircea Eliade - și neputințele wikipedistului
„Donarius”, https://www.youtube.com/watch?v=g2pfJZ4lJF8).
Texte
despre Mircea Eliade scrise de Isabela Vasiliu-Scraba
(https://isabelavs2.wordpress.com/articole/timpul-amintirii/
):
1.
Despre Noaptea de Sânziene,
https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/2noaptea-de-sanziene-eliade-isabela-vasiliu-scraba/
2.
Despre Șanțurile, sau, Timpul fermecat al morții mioritice,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/Santurile-Eliade-Isabela-Vasiliu-Scraba/
, sau, https://www.youtube.com/watch?v=MR-JRlStEhs
3.
Despre romanul Pe Strada Mântuleasa,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/2strada-mantuleasa-eliade-isabela-vasiliu-scraba/
4.
Despre La țigănci,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/1la-tiganci-eliade-isabela-vasiliu-scraba/
5.
Despre Domnișoara Christina,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/dracristina-isabela-vasiliu-scraba/
6.
Despre romanul Șarpele,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/1sarpele-isabela-vasiliu-scraba-mircea-eliade/
7.
Despre O fotografie de 14 ani,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-fotografie-mircea-eliade/
8.
Despre Pelerina,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-pelerina-lui-mircea-eliade/
9.
Despre Ivan,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/Ivan-Eliade-Isabela-Vasiliu-Scraba/
10.
Despre 19 trandafiri,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-19trandafiri/
11.
Despre Podul,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/Podul-Eliade-Isabela-Vasiliu-Scraba/
12.
Despre Dayan,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-dayan-transparenta-matematica-a-realitatii/
13.
Despre Cele trei grații,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/Trei-gratii-Eliade-Isabela-Vasiliu-Scraba/
14.
Despre Tinerețe fără tinerețe,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/1Tinerete-fara-tinerete-Eliade-Isabela-Vasiliu-Scraba/
15.
I. Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade si brațul lung al inchiziției
comuniste,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/
Mircea
Eliade notase pe 16.08. 1979 teama obsedantă pe care o avea că „al
treilea volum din Histoire des croyances..., acest opus magnum ar
putea rămâne neîncheiat”. Cu ani de zile mai înainte, el îi
scrisese unicului său discipol român (Sergiu Al-George) că „va
trebui cu orice preț” să încheie volumul III. Din fericire,
volumul III l-a putut încheia. Din nefericire însă, cu cel de-al
IV-lea volum, s-a întâmplat așa cum îl avertizase visul din 20/21
iulie că o să se întâmple: un șobolan îi va mânca manuscrisul
(https://isabelavs2.wordpress.com/wp-content/uploads/2026/02/tribuna533-10-13.pdf,
sau pe youtube, „Sobolanul” Culianu,
https://www.youtube.com/watch?v=Qkq-Blcb8TY
). Se știe că serviciile secrete numeau agenții infiltrați
„agenți cârtițe”. Ioan P. Culianu, unul dintre turnătorii
renumitului savant
(https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/
), fusese si el „un trimis al stăpânirii comuniste” (cf. Virgil
Ierunca) infiltrat pe lângă M. Eliade. Din postura sa de turnător,
Culianu a avut insolența să-l atace pe Eliade cu acuzații
nicicând dovedite de securișto-comuniști (Mircea Eliade și
detractorii săi,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadedetractori4/
). Acest lucru l-a îndrăznit după tot binele pe care i l-a făcut
marele savant celui care a fost 12 ani asistent de română la
Groningen, fiind împușcat la Chicago în WC-ul Facultății de
teologie ca trădător al Securității, nicidecum în inexistentul
birou al celui încă neangajat la Divinity School, cum dezinformează
I.A./ChatGPT, https://www.youtube.com/watch?v=H4xzbWc_P1U
Pe
24 martie 2023 Pafsanias (oare G. Liiceanu?) a scos pagina „Isabela
Vasiliu-Scraba” (vezi fișa,
https://www.youtube.com/watch?v=JOyCYIhLcJw
). Ceva mai înainte, Kun Kipcsak (oare Grigore Vida? Salariat al
lui Liiceanu și asistent al Danei Jalobeanu uns Secretar științific
al Secției de filosofie, teologie, psihologie și pedagogie a
Academiei Române?) ștersese din Wikipedia cele 12 teze doctorat
făcând referise la cărțile și la eseurile ei filosofice.
Obsedați de Humanitas, care l-a cenzurat pe M. Eliade și pe M.
Vulcănescu
(https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/contra-factum-non-valet-argumentum/
), cenzorii au folosit sintagma „presupusele ei cărți”.
Îngreunată fiind și căutarea „google” după numele
scriitoarei, ei n-au mai putut afla că volumele Isabelei
Vasiliu-Scraba apărute după 1992 pot fi citite la Washington, în
Library of Congress. Dar, bineînțelesc că nu doar în S.U.A., ci
și în mari biblioteci occidentale, unde cărțile ei au ajuns pe
cale oficială, prin schimburi inter-bibliotecare, datorită
nivelului ideatic elevat si nu al locului de publicare: Slobozia.
Probabil fișa a fost ștearsă și ca urmare a textului ei despre
confiscarea Wikipediei (
https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/
, vezi și Abuz de putere în Wikipedia,
https://www.youtube.com/watch?v=Ekd6UAiNrgw
).
Din
exegezele Isabelei Vasiliu-Scraba
(https://isabelavs2.wordpress.com/articole/timpul-amintirii/
) la beletristica lui Mircea Eliade:
1. Despre
nuvela PODUL,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/Podul-Eliade-Isabela-Vasiliu-Scraba/
2. Despre
UN OM MARE, https://www.youtube.com/watch?v=ts5I_1eyaZg
3. Despre
ȘANȚURILE,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/Santurile-Eliade-Isabela-Vasiliu-Scraba/
4. Despre
IVAN,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/Ivan-Eliade-Isabela-Vasiliu-Scraba/
5. Despre
DAYAN, https://www.youtube.com/watch?v=eRxjxMYGF38
6. Despre
D-RA CHRISTINA,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/dracristina-isabela-vasiliu-scraba/
7.
Despre GHICITOR ÎN PIETRE, p. I-a,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/ghicitor-in-pietre-isabela-vasiliu-scraba-mircea-eliade/
8. Supraviețuitea
post-mortem a lui Gavrilescu,
https://www.youtube.com/watch?v=V34plfD_qBQ
9. Despre
LA ȚIGĂNCI, p.I-a, https://www.youtube.com/watch?v=02HcpSBPFLQ
10. Ocultisme
tantrice la Serampore, p.I-a,
https://www.youtube.com/watch?v=QIE8q9Ycj-c
și p.II-a, https://www.youtube.com/watch?v=dFhgZxyuvrU
11. Despre
FOTOGRAFIA VECHE DE 14 ANI, în „Acolada”, Satu Mare, decembrie
2020,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-fotografie-mircea-eliade/
, sau, https://www.youtube.com/watch?v=svjw7RVXzUc
12. Despre
TINEREȚE FĂRĂ TINEREȚE, p.II-a,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/2Tinerete-fara-tinerete-Eliade-Isabela-Vasiliu-Scraba/
13. Fake
News despre Culianu, https://www.youtube.com/watch?v=H4xzbWc_P1U
14. Sfârșitul
de exil la umbra unui crin,
https://www.youtube.com/watch?v=2zlY0n75Cnk
15. Suprema
inițiere a lui Zalomit, https://www.youtube.com/watch?v=mzKv7znW0j4
16. Jocul
de-a tărâmul de dincolo din romanul PE STRADA MÂNTULEASA,
https://www.youtube.com/watch?v=FExH3ywhp38
17. Despre
lipsa de individualizare a călăilor din PE STRADA MÂNTULEASA,
https://www.youtube.com/watch?v=WCyM39bIJsg
18. Andronic-
un zburător de timpuri freudiene, p.I-a,
https://www.youtube.com/watch?v=_71NIXAULUM, p.II, Regina din Palatul
de cleștar, https://www.youtube.com/watch?v=IKpmQPTWt-w
.
19. Recuperarea
tradiției spirituale în post-istorie,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/1Tinerete-fara-tinerete-Eliade-Isabela-Vasiliu-Scraba/
, sau, https://www.youtube.com/watch?v=yEW3YaZEJbo
20. Statul-închisoare
și artistul adevărat,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/Uniforme-de-general-Eliade-Isabela-Vasiliu-Scraba/
, sau, https://www.youtube.com/watch?v=BBv0XqGDjsg
21. Dresați
să-l „uite” pe Albini,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-19trandafiri/
, sau, https://www.youtube.com/watch?v=HTBr9pVUMuQ
22. Despre
NOAPTEA DE SÂNZIENE, p.I-a,
https://www.youtube.com/watch?v=4P994tk5vJc
, a II-a, https://www.youtube.com/watch?v=DcYS722hldI
|
Scris de asymetria on Monday, November 16 @ 19:08:22 CET (8 citiri)
Citeste mai mult... | Eseuri | Scor: 0 |
Eseuri: Isabela Vasiliu-Scraba, În contra curentului despre teologia mortii luui D
Isabela
Vasiliu-Scraba, În contra curentului despre teologia morții lui
Dumnezeu (piesa „Adio!” de Mircea Eliade)
Motto: „Cine nu-și sparge capul/ cu probleme insolubile/ nu lasă
în urma lui/ nicio urmă” (Horia Stamatu, 499, Jurnal 1977)
Fiind
în primul deceniu de predare la Divinity School (1)
contemporan cu răspândirea teologiei morții lui Dumnezeu, Mircea
Eliade s-a aratat preocupat de acest subiect, la mare modă în
deceniile cinci și șase, într-o nuvelă terminată la Chicago în
aprilie 1959.
Este
vorba de O fotografie veche de 14 ani a cărei exegeză o
intitulasem în 2020 „Harismele duhului sfânt si O FOTOGRAFIE DE
14 ANI” (2). Impresionat de „profunzimea transparentă”
(3) a suitei de întâmplări imaginate a se fi petrecut în
viața unui american de origine românească, lui Nicu Steinhardt
„fotografia veche de 14 ani” i-a părut „o adevărată
mărturisire de credință ortodoxă și românească” (Jurnalul
fericirii, 1991, p. 356). Călugărul de la Rohia trebuie să fi
fost impresionat mai ales de fericita sintagmă prin care românul
Dumitru (de credință ortodoxă) fusese în nuvelă singularizat ca
„un întârziat pe drumul mântuirii” (M.E.), cum întârziați
pe același drum s-au găsit milioane de români în 1959.
După
opinia lui Marin Tarangul - fiu al profesoarei din Cernăuți care o
ajutase pe refugiata Aspazia Oțel Petrescu (4) - „ortodoxia
nu este o ideologie de proclamat, ci se face prin descoperiri ascunse
a căror inițiativă nu ne aparține” (interviu din 2005). Ajuns
fără de vină deținut politic (1961- 1964), Marin Tarangul,
licențiat în teologie (1959) la Institutul teologic din Sibiu, cu
experiența căpătată în gulagul comunist, ar fi vrut să facă la
Institutul Catolic din Paris o teză de doctorat pe tema diavolului
și nu i s-a permis, optând pentru o lucrare pe tema icoanei. În
Wikipedia confiscată de cei care fac reclamă himericei Școli de la
Păltiniș negată de filosoful C-tin Noica (5), scriitorul
Tarangul (6) exilat la Paris din 1979 este trecut că ar fi
fost, pasă-mi-te, „exponent al Școlii de la Păltiniș”
(accesare în 21 iunie 2026).
Aflat
la o distanță astronomică de tinerii posesori de diplome, - azi
din ce în ce mai inculți, fapt pentru care adoptă fără
discernământ zisa „avangardă culturală occidentală” (M.E.)
și reproduc orbește toate prostiile din Wikipedia confiscată de o
mafie cu interese anti-românești (7) -, eruditul profesor
Mircea Eliade nu s-a alăturat modei ce avea mare trecere la tinerii
teologi americani, știind la perfecție că există „vremuri în
care nu poți înainta decât în contra curentului” (M.E.).
Poziția
sa în contratimp cu moda zilei s-a văzut nu numai în povestirea O
fotografie veche de 14 ani în care a evidențiat fața
lucrătoare a lui Dumnezeu, ca „ființă făcătoare a toate,
Cel care poate face și desface toate”, cum scria și gânditorul
creștin Mircea Vulcănescu (8) ucis cu premeditare în
temnița Aiudului.
Distanța
pe care renumitul profesor o luase față de moda atrasă de formula
lui Nietzsche (inițiatorul sloganului morții lui Dumnezeu) apare
și în textul Note for a Dialogue (in: I. B. Cobb, ed., The
Theology of Altizer. Critique and Reponse, Philadelphia, 1970)
prin care filosoful Eliade a încercat să evidențieze grosolanele
erori de interpretare din volumul Mircea Eliade and the Dialectic
of the Sacred, publicat în 1963 de un reducționist pus pe
descoperirea profanului în sacru (9).
Demonstrând
o totală neînțelegere a gândirii prestigiosului istoric al
religiilor privitoare la dialectica sacrului (vezi Mircea
Eliade, The Sacred and the Profane. The Nature of Religion,
1959, 254 p.), viziune al cărei miez și originalitate constă în
faptul că sacrul devine criptic odată cu manifestarea sa în
profan, cartea (semnalată de savantul Mircea Eliade ca inducând în
eroare cititorii fusese scrisă de un fost elev (10) al
predecesorului său de la Chicago, acel profesor de origine evreiască
familiarizându-și studenții americani cu opera științifică a
lui Mircea Eliade (11).
Din
Notele pentru dialog, clujanul Adrian Marino decupează
sintagma de „metodă hermeneutică”.
Pomenindu-l
la tot pasul pe doctorandul Ioan Petru Culianu cu modesta lui
compilație despre Eliade (Asissi, 1978), autorul Hermeneuticii
lui Mircea Eliade (Cluj, 1980) se specializase în truncheri de
fraze pentru a scrie pe placul proletcultiștilor și a
neo-proletcultiștilor.
Cu
atare îndemânare, criticul clujan - „trimis al stăpânirii
comuniste” ca și turnătorul Ioan Petru Culianu grabnic
lăudător al nereușitului volum scos de Editura Dacia din Cluj în
1980 -, mai decupase din afirmația privitoare la o
„hermeneutică sistematică a SACRULUI și a manifestărilor sale
istorice” (M.E.) termenul de „hermeneutică”.
Fiind
vorba de un cuvânt sinonim cu interpretare, descifrare, exegeză,
înțelegere, Adrian Marino se mândrește că ar fi descoperit în
opera lui Mircea Eliade două „sensuri majore”, din care cel
de-al doilea - „evidențierea valorilor religioase preistorice”
(A.M.)- are o componentă legată de timp pentru că e scos din
volumul De Zalmoxis a Gengis-Khan. Etudes comparatives sur les
religions et le folklore de la Dacie et de l’europe orientale
(Paris, 1970, 252p.) și pentru că proletcultiștii cu
putere de decizie l-au tot acuzat pe „cel mai mare istoric al
religiilor din secolul XX” că ar fi avut «intenția declarată de
a forța o întoarcere a culturii europene la păgânismul
pre-creștin» (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și
detractorii săi).
În
fapt, al doilea „sens major” descoperit de cel găzduit la Paris
de academicianul Mircea Eliade (Viața unui om singur,
Polirom, 2010, p. 193) se suprapune peste primul, respectiv peste
sensul de „înțeles al realităților ultime” (M.E.), realități
care nu pot fi decât „valorile religioase” (M.E.).
După
ce-i solicitase criticului clujan (complet lipsit de cultură
filosofică) volumul despre Eliade, Constantin Noica (12)
ajuns pe la pagina treizeci și citind probabil despre cele două
sensuri majore descoperite de Adrian Marino, s-a debarasat de carte,
oferindu-i-o lui Marius Ghica (ibid., p. 137).
In
anul 1964 Profesorul Mircea Eliade a conceput piesa Adio!
centrată mai puțin pe ideile neînțelese de adeptul teologiei
morții lui Dumnezeu care-și închipuise că îi este discipol în
calitatea sa de cititor în gol al fundamentalei lucrări eliadești
despre Sacru și Profan (în franceză, Paris, Gallimard,1956,
a doua ediție în 1975), și al altor volume scrise de „cel mai
apreciat istoric al religiilor din America” cum notase atât
Mac Ricketts cât și Alen Douglas (13).
Axată
pe observația după care o experiență religioasă profundă
și autentică regăsește an-istoricul, adică primordialul
de dincolo de timp, piesa Adio! , - asemeni dialogurilor în
care Platon povestește indirect o povestire aflată de un personaj
de la un altul (14) -, este, în felul ei, un teatru în
teatru, desfășurat dincoace și dincolo de cortina pe care
spectatorii speră în zadar să o vadă ridicată.
„Acolo
e un prag/ dincolo izvorul/ și ceea ce curge/ nu curge, nu stă ci
E.” – scria poetul Horia Stamatu în Jurnal 1977 (546).
Faptul
că ne este prezentată o experiență religioasă autentică se
poate ghici din imaginea fetei încătușate (15) ale cărei
lanțuri se desfac de la sine odată cu momentul în care fata se
trezește.
In
piesa rămasă complet neînțeleasă la vremea proletcultismului și
a neo-proletcultismului făcând „din persecuție o armă pentru
distrugerea elitelor” (cf. Mihai D. Sturdza), despărțirea dintre
lumea de dincolo - unde „timpul curge altfel” (vezi Adio!
în vol. Mircea Eliade, În curte la Dionis, București, 1981,
pp. 162) -, și existența desfășurată în timpul istoric este
marcată de respectiva cortină.
Socratele
platonic găsea parteneri de discuție plimbându-se prin cetatea
Atenei și intrând în vorbă cu tinerii care se credeau în
antichitate la fel de știutori cum se cred și tinerii din
„generația copy-paste”, oferind cu promptitudine - în
discuțiile pe teme culturale- copia opiniilor prefabricate și de
aceea plasate mai la vedere pe internet.
Contactul
inter-uman din vechea Atenă făcea însă posibil dialogul, așa cum
dialogat cu studenții din public se derulează și scenariul
dramatic intitulat Adio! – piesă care ar fi fost gândită
de un specialist în istoria religiilor, de o autoritate care nu
poate fi redusă la tăcere cu cine știe ce prostie găsită în
Wikipedia confiscată de analfabeți funcționali, Wikipedie cu care
este programată și zisa inteligență artificială (16).
În
plus, tinerii amatori de piese de teatru axate pe „viață, idei,
imaginație” (p.163) se auto-prezintă ca „un public pregătit”
întrucât ei au citit în vacanța de vară „cărți grele”.
Lucru aproape de neconceput în zilele noastre în care studenții
sunt sfătuiți chiar de profesorii lor să utilizeze inteligența
artificială programată – în domeniul cultural -cu uimitoare
nerozii postate în Wikipedia pentru o cât mai grabnică spălare de
creier (17).
O
actriță apărută furtunos din spatele cortinei, de unde se tot aud
sunete nedeslușite, spune studenților deveniți nerăbdători și
prea gălăgioși că au uitat unde se află (i.e. într-un „templu”
al artei, al limbajului indirect, simbolic) și, dacă nu pot urmări
spectacolul, pot ieși din sală în vârful picioarelor pentru a-și
recupera banii de bilete de la casă.
Înaintea
actriței apăruse dintr-un colț neprecizat un bărbat
îndreptându-se melancolic spre scenă, spre a ruga publicul - care
aplauda furtunos, crezând că astfel va determina începerea
spectacolului -, să facă liniște. Căci fără liniște nimic din
cele întâmplate pe scena de dincolo de cortină nu pot fi auzite,
cum nu va fi auzit nici monologul său din actul doi pe care-l
va șopti pe scenă nevăzut.
Dacă
publicul râde prea tare, aplaudă prea zgomotos și bate din
picioare ca să se ridice cortina „se aude și dincolo de cortină”
(M.E.).
Tot
el le explică celor care vociferează - cerând se se vorbească mai
tare- că spectacolul începuse la ora programată, fără ca ei să
fi prins de veste. E adevărat că acel adio de rămas bun a
mărit distanța dintre cei din timpul istoric și Zeul a cărui
esențială caracteristică a rămas transcendența. Dar relațiile
dintre lumea de aici și lumea de dincolo nu sunt total rupte. La
mari catastrofe, prin intermediari apropiați de Zeul transcendent
(precum starețul ieromonah Arsenie Boca, Sfântul de la Sâmbăta),
oamenii apelează totuși la ajutorul Zeului retras, cum
explică faimosul filosof al religiilor în fișa despre Deus
otiosus (18) cuprinsă într-unul din cele 16 volume ale
Enciclopediei Religiilor (1987) pe care ilustrul profesor
Mircea Eliade a coordonat-o.
Mai
înainte ca cei din public să se auto-prezinte ca „pregătiți”,
actorul le spusese că ființele din transcendență [precum
sfinții] nu pot fi înțelese, deși anterior menționase indirect
posibilitatea dialogului cu cei din înaltele ceruri prin anumiți
intermediari care ar fi oameni mai puțin depărtați de
zei.
„De
ce-am răspunde imediat - spune bărbatul cu figură palidă –când
ni se adresează cineva necunoscut, sau prea depărtat de noi?” (p.
162).
Așadar
la mijloc nu este „o criză de limbaj” cum credea un doctor în
Mircea Eliade care a crezut în mod eronat că explică motivul
crizei prin „procesul desacralizării” cuvântului primordial
odată cu îndepărtarea de origini (L. Strochi, p.172).
Aflat
dincoace de cortină, actorul constată că a ajuns deja la scena a
treia întrucât timpul istoric trece foarte repede: „Parcă
zboară!”
Începutul
spectacolului se făcuse întâi cu apariția întristatului actor
venit de după cortină să-și ia rămas bun de la cei din timpul
istoric, așadar aflat în rolul Zeului care se retrage din lume,
apoi cu sunetele de neînțeles ce se aud pe scena aflată dincolo de
cortina care „nu se va ridica” (ibid.).
Din
splendilul eseu intitulat Dimensiunea românească a existenței
(martie, 1944) oricare cititor cu acces la lumea ideilor filosofice
poate cu ușurunță sesiza că și pentru universitarul Mircea
Vulcănescu, - fost profesor de etică pe care Dimitrie Gusti l-ar fi
vrut urmaș al să la catedra de sociologie a Universității din
București (19)-, lumea de aici s-ar întrepătrunde cu lumea
de dincolo.
O
idee de similară întrepătrundere sugerează spectacolul început
cu actorul ieșit de după cortină care strigă de două ori „adio!”
și precizează „întristat (lăsând să se înțeleagă că nu
există altă soluție)” că asta era tot ce avea de spus, făcând
un gest de rămas bun înainte de a dispărea în spatele cortinei.
Note:
-
Renumitul savant Mircea Eliade a predat trei decenii la facultatea
unde turnătorul său
(https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/
), Ioan Petru Culianu n-a predat decât două sau trei luni în 1991
ca visiting professor, până a fost suprimat de Securitatea
de care a trădat-o „dându-se cu Regele” (cf. Tereza
Petrescu-Culianu). Minciunile (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Minciuni
despre Culianu https://www.youtube.com/watch?v=H4xzbWc_P1U)
neo-proletcultiștilor si ale turnătorilor (precum Sorin Antohi)
prin care a fost gonflat Culianu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba,
Gonflarea lui Culianu,
https://www.youtube.com/watch?v=De-8XNF1K4c
) au culminat cu minciuna după care asistentul de română de la
Groningen, aflat în șomaj din 1987 până în 1989 ar fi fost
(pasă-mi-te) „urmașul lui Eliade la catedră” (vezi vezi
Isabela Vasiliu-Scraba, Fake news despre Culianu suspendat
în neantul unei „noi forme de remarcare”,
https://isabelavs2.wordpress.com/articole/fake-news-culianu/,
precum și Propulsarea lui Culianu prin minciuni,
https://isabelavs2.wordpress.com/wp-content/uploads/2026/02/2017-acolada-nr.-09-10.pdf
). Or, în primăvara anului 1986 când Mircea Eliade a trecut în
lumea de dincolo, postul rămas vacant i-a fost inaccesibil
doctorandului Culianu care abia în 1987 si-a trecut (la limita
timpului admisibil) doctoratul de stat. Stipendiații puterii
neo-proletcultiste interesată în fabricarea prestigiului
științific care i-a lipsit turnătorului Culianu (vezi Richard
Price despre Culianu, paradigma noului proletcultism,
https://www.youtube.com/watch?v=HBJdnI0A9wo
, –din 1976 asistent de română de la Groningen până în 1986,
an sabatic după care a încasat 80% din leafă ca drepturi de șomaj
după ce și-a dat demisia -, au avut și sarcina (dusă la bun
sfârșit!) să plasese la facultatea din Chicago o „arhivă
Culianu” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, False colaborări cu
savantul Eliade ale drd-ului Culianu,
https://www.youtube.com/watch?v=0T9RiQF_d_0)
din care lipsesc (desigur) notele informative despre savantul
Mircea Eliade către Securitatea comunistă. Aceasta l-a racolat pe
studentul de la italiană Ioan Petru Culianu si apoi l-a asasinat
„ritual, ca pe un trădător” înainte de angajarea ca profesor
asociat, fiind lipsit de cartea verde, i.e. permisul de a lucra în
SUA (Isabela Vasiliu-Scraba, Culianu - paradigma noului
proletcultism, în rev. „Tribuna”, Cluj-napoca, nr. 551,
2025).
-
Isabela Vasiliu-Scraba, Harismele duhului sfânt si O FOTOGRAFIE
DE 14 ANI, în rev. „Acolada”, Satu-Mare, dec. 2020. Prima
oară această nuvelă a fost publicată împreună cu Adio!
(și cu alte povestiri) în volumul Mircea Eliade, Nuvele,
Ed. Destin, Madrid, 1963 (vezi Reperele bibliografice ale eseului:
Isabela Vasiliu-Scraba, Statul-închisoare și artistul
adevărat: Despre UNIFEORME DE GENERAL, de Mircea Eliade,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/Uniforme-de-general-Eliade-Isabela-Vasiliu-Scraba/.
Pe urmă povestirile fantastice apărute în Occident au fost
incluse în cele două volume apărute la București în 1969 și în
1981, ambele practic nedistribuite prin librăriile comuniste, cum
notează Mircea Eliade în Jurnal.
-
cf. Anina Rădulescu-Pogoneanu către Mircea Eliade, scrisoare din
16 dec. 1978.
-
Isabela Vasiliu-Scraba, „Rinocerizarea” criteriului biografic
la un istoric dilematic (ceva despre Marioara Golescu),
https://isabelavs2.wordpress.com/wp-content/uploads/2026/02/2015-acolada-nr.-10-11_18.pdf
-
Isabela Vasiliu-Scraba, Despre inexistenta Școală de la
Păltiniș negată de C-tin Noica, partea I-a,
https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/himera1scoalapaltinis9/
, partea II-a,
https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-himera2scoalapaltinis10/
, a se vedea Isabela Vasiliu-Scraba, O frază sforăitoare și
multiple cenzurări,
https://isabelavs2.wordpress.com/wp-content/uploads/2026/03/2022-acolada-nr.01-12.pdf
-
vezi scrisoarea către Marin Tarangul, în „Tribuna”, Cluj-
Napoca, nr. 522 din 2024,
https://isabelavs2.wordpress.com/wp-content/uploads/2025/12/scrisoare-tarangul-tribuna-522net-2024.pdf
-
vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia confiscată,
https://www.youtube.com/watch?v=OhRsWnr3Gzw
-
vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Misterul creaturii în
hieroglifă vulcănesciană, în rev. „Acolada” Satu Mare,
nr. 4 din 2020,
https://isabelavs2.wordpress.com/wp-content/uploads/2026/02/2020-acolada-nr.-04-4.pdf
.
-
vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Erorile de înțelegere ale unui
reducționist, în rev. Acolada, Satu-Mare, aprilie 2015, a se
vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Cum l-a minimalizat Andrei
Pleșu, un fals istoric al religiilor, pe Mircea Eliade, în
„Tribuna”, Cluj- Napoca, nr. 272 din 2014.
-
Mircea Eliade despre Altizer,
https://www.youtube.com/watch?v=Ahsc_K8FsNg
-
Isabela Vasiliu-Scraba, O conferință de mare succes a tânărului
Eliade (Ascona, 1950), în „Tribuna”, Cluj- Napoca, nr. 538
din 2025.
-
Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari,
https://www.youtube.com/watch?v=gB8PEl0o3R8
, sau,
https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-25aninoica4/
-
Allen Douglas, Mircea Eliade și fenomenul religios, volum
tradus în franceză și în spaniolă încă de când trăia
marele savant a cărui autoritate în materie de interpretarea
limbajului simbolic religios i-a fost în timpul vieții unanim
recunoscută.
-
vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Idei dintr-un prolog...,
https://isabelavs2.wordpress.com/wp-content/uploads/2026/05/platon-prolog.pdf
; faimoasa conferențiară Alice Voinescu (1885-1961) spusese că a
ajuns doi ani în compania deținutelor de drept comun din vina lui
Platon. Gânditoarea creștină ar fi fost lipsită de libertate
„din cauza celui mai vechi comunist care a trăit acum 2500 de
ani”, după cum îi scrisese savantului Mircea Eliade sora
filosofului martirizat la Aiud, Mircea Vulcănescu (vezi Isabela
Vasiliu-Scraba, Despre filosofie și Platon (dialogul Laches),
în „Acolada”, Satu Mare, aprilie 2025,
https://isabelavs2.wordpress.com/laches-platon-isabela-vasiliu-scraba/
).
-
Isabela Vasiliu-Scraba,Mitul peșterii, spectacolele lui Ieronim
din INCOGNITO LA BUCHENVALD și maimuțărelile wikipedistului
„Tgeorgescu”, în „Tribuna”, Cluj- Napoca, nr. 571 din
16-30 iunie 2026.
-
Isabela Vasiliu-Scraba, Prostia inteligenței artificiale, sau
despre „12000 de capete de vită” de Mircea Eliade,
https://www.youtube.com/watch?v=0knfC7_yCzM
-
Isabela Vasiliu-Scraba, Cancel culture, partea întâi,
https://isabelavs2.wordpress.com/1cancel-culture-isabela-vasiliu-scraba/
, sau, https://www.youtube.com/watch?v=G7UlTTX8Kts
; partea a doua, ChatGPT si boicotul cultural,
https://isabelavs2.wordpress.com/gpt-isabela-vasiliu-scraba-cancel-culture-2/
, sau, https://www.youtube.com/watch?v=y-HpAtEZ858
; și partea a treia, Uniformizarea gândirii prin
ChatGPT,
https://isabelavs2.wordpress.com/3chat-gpt-isabela-vasiliu-scraba/
, sau, https://www.youtube.com/watch?v=4Uy5qxtlNR8
-
Mircea Eliade, Zeul retras din lume, prima parte,
https://www.youtube.com/watch?v=CAhsgzca9Yg,
partea a doua, https://www.youtube.com/watch?v=Yl-TF0UfY3s
-
Isabela Vasiliu-Scraba, Locul filosofului Mircea Vulcănescu în
Școala sociologică a lui D. Gusti, în rev. „Acolada” Satu
Mare, nr. 3 din 2020,
https://isabelavs2.wordpress.com/wp-content/uploads/2026/02/2020-acolada-nr.-03-12.pdf
|
Scris de asymetria on Monday, November 16 @ 18:56:17 CET (17 citiri)
Citeste mai mult... | Eseuri | Scor: 0 |
LIT+POLITICA: Isabela Vasiliu-Scraba, Impunerea Inteligentzei artificiale
Isabela Vasiliu-Scraba, Impunerea Inteligenței artificialeMotto: „Atitudinea proletcultistă...e generată de...complexul de
inferioritate...al deținătorilor puterii...Adversară mandatarilor
proletcultismului este... cultura și tendința naturii umane
de a se manifesta liber. Un organism social în care spiritul critic
nu se poate manifesta liber e un organism bolnav.” (Marin Nițescu,
Sub zodia proletcultismului, mss. din 1979, publicat
post-mortem în 1995).Acum
vreo doi ani ascultasem o conferință din America, unde li se
recomanda studenților folosirea Inteligenței artificiale. De atunci
încoace, insistențele în această privință au devenit din ce în
ce mai vizibile. In textul scris după audiere, amintisem și de
Aldous Huxley care, la aceiași universitate, atrăsese atenția în
1961 asupra primejdiilor pe care le atrage după sine aplicarea
noilor tehnologii de influențare a gândirii. Articolul meu
(publicat în „Acolada” nr. 7-8/ 2023) chiar așa se intitula:
Noul Frankenstein și unificarea gândirii prin Chat GPT.Contrară
credinței uzuale, după care interogarea Inteligenței artificiale
ar duce la „concluzii echilibrate” datorită programării
acesteia cu mai multe informații decât poate deține omul de rând,
conversația cu Chat GPT - pe anumite subiecte „sensibile”- poate
fi echivalată cu o răsfoire de arhivă atent pieptănată și
îndosariată de cenzori foști comuniști. Însăși aranjarea
ziselor argumente aduse de Inteligența artificială (I.A.) nu-i
aparține ei. Ea provine din ponderea informațiilor negative asupra
celor pozitive aflate în arhiva controlată de neo-proletcultiștii
(1) care au confiscat Wikipedia.
Programat
să mimeze „obiectivitatea”, Chat GPT debitează informațiile
arhivate -de cenzorii neo-proletcultiști - maimuțărind intenția
de a oferi așa-zisului partener de discuție niște concuzii
„echilibrate”.
Dintr-o
conversație cu ChatGPT, un ins cu spirit critic n-ar reține
niciodată că a beneficiat de argumente pro și contra pentru a se
ajunge la acea „concluzie echilibrată”, cum scrisese un
binevoitor comentator de youtube.
Comentatorul
întrebase artificială „dacă e bine că s-a șters pagina
doamnei Isabela Vasiliu-Scraba” (2).Singurul
beneficiu al conversației a constat în informațiile pozitive (mai
ascunse și de aceea mai greu de descoperit din culisele Wikipediei),
după care se poate bănui că a existat o rezistență la
proletcultista îndepărtare a fișei de către Pafsanias (oare
Gabriel Liiceanu? discipolul proletcultistului Henry Wald? ).
Pafsanias, cel cu multiple clone, a scos pe 24 martie 2023 din
Wikipedia pagina „Isabela Vasiliu-Scraba” (3).La
prima vandalizare, cu pseudonimul MyComp (oare Gabriel Liiceanu?),
s-au cenzurat articolele despre închipuita Scoală de la Păltiniș
negată de filosoful C-tin Noica în Postfața la Epistolar
(1987), postfață care probabil a dus la îndepărtarea de către
Securitate în toamna lui 1987 a singurului său prieten de la
Păltiniș, un fost deținut politic angajat la Stația meteorologică
(4).MyComp
a ras articolele Isabelei Vasiliu-Scraba din Wikipedia, supărat
nevoie mare că nu i s-a acceptat orbește varianta proprie pe care
încercase să o facă „veridică” prin Jurnalul de la
Păltiniș unde intercalase transcrieri securiste (5) din
camera microfonizată unde locuia Noica.
Probabil
că respectivele transcrieri (lungi cât articolele lui Nae Ionescu
din Cuvântul) au dus la arderea a două dosare de urmărire
securistă a filosofului Noica la vremea când șeful Securității
devenise Virgil Măgureanu, prieten cu Gabriel Liiceanu.
În
toamna lui 1983, Nicolae Florescu îl întâlnise pe filosoful de
Școală trăiristă aproape de sediul redacției „Vieții
Românești”. Constantin Noica, scandalizat la culme, i s-a plâns
lui Florescu de redările mult prea fidele ale pledoariilor sale
trecute în Jurnalul de la Păltiniș „cuvânt de cuvânt”,
chiar „cuvânt de cuvânt”, a repetat filosoful cu chipul răvășit
de uimitoarea surpriză din cartea „împinsă la lumină” de
plagiatorul Ion Ianoși, implicat și el între cei care-i
deschiseseră lui Noica porțile temniței comuniste (6).
Din
culisele Wikipediei confiscată de o mafie cu interese
anti-românești, conversația cu Chat GPT a scos la vedere iveală
fragmente de discuție unde se afirmase că - „din perspectivă
culturală” - Isabela Vasiliu-Scraba „este un nume real în
filosofia românească contemporană, cu studii și contribuții la
interpretarea operei lui Mircea Eliade, că are cărți publicate și
prezență în reviste culturale, precum „Acolada”, „Convorbiri
literare”, „Tribuna”, etc” (cf. ChatGPT).
ChatGPT
a mai găsit în arhivă și fraza după care „unii critici ai
deciziei consideră că Wikipedia în limba română e prea rigidă
și ignoră autori importanți pentru cultura independentă
românească, mai ales cei neasociați cu edituri sau universități
mari” (apud. I.A./ ChatGPT)
Numai
că zisa Inteligența artificială (7) nu este atat de
inteligentă pe cat îi spune numele. Datorită proastei selecții de
informații on-line despre o nuvelă („12000 capete de vită”)
scrisă de „cel mai mare istoric al religiilor din secolul XX”,
Isabela Vasiliu-Scraba o numise „prostia” artificială (8).
La
drept vorbind, este o prostie să spui, precum ChatGPT, că fișa de
prezentare a Isabelei Vasiliu-Scraba în Wikipedia românească a
fost ștearsă deoarece ar încălca, vezi Doamne, „reguli de ton
neutru”.
Atare
prostească mistificare mi-a amintit de vandalul MyComp (oare
Gabriel Liiceanu?) care afirmase și el pe 16 ian 2012 că a găsit
„ton nepotrivit pentru o enciclopedie”.
Este
suficientă ascultarea prezentării Isabelei Vasiliu-Scraba sub formă
de fișă audio (https://www.youtube.com/watch?v=JOyCYIhLcJw
) spre a se vedea că asemenea argument de îndepărtare este cu
totul nefondat.
Mai
ales dacă ținem cont că pe vandalul MyComp îl cam deranjase în
2011 fraza referitoare la reprimarea (proletcultistă!) a libertății
de gândire, în contextul în care el însuși cenzurase articolele
Isabelei Vasiliu-Scraba criticând acel narativ cu „paradisul
cultural din comunism” brodat în Jurnalul de la Păltiniș
(1983) de unul dintre puținii beneficiari ai comunismului, regim
ținut la putere prin permanenta teroare polițienească.
Criticat
în primul număr din 1976 al Revistei de Filosofie, C-tin Noica
spunea că nu-l deranjează critica „atâta timp cât criticile
nu sunt însoțite de alte consecințe administrative sau politice”
(C.N.). Încă mai avea în minte referatul critic al turnătorului
Pavel Apostol, aka Paul Erdos, la manuscrisul său despre Hegel,
referat urmat de schingiuirile din închisoarea politică unde, dat
cu capul de pereți, filosoful îi înroșise cu sângele propriu,
cum îi povestise tânărului C-tin Barbu.
Dar
iată și exemplul de ton nepotrivit oferit de MyComp (oare G.
Liiceanu?) la discuții : „Manipularea prin uniformizarea gândirii
și tendința de reprimare a libertății de expresie au rămas
sechele greu de înlăturat după abolirea comunismului” (vezi fișa
Isabelei Vasiliu-Scraba în vol. Filozofi români, Wiki
Series, Memphis, USA, 2011, p. 60-63).Rațiunile
ștergerii – pescuite de ChatGPT –au inclus afirmația după care
„wikipedia e foarte strictă cu această regulă”, pe care fișa
îndepărtată tocmai n-o încălcase, cum lesne poate oricine
verifica.
În
articolul din „Tribuna” clujană, nr. 554/ 2025, Isabela
Vasiliu-Scraba observase că la fișa lui Gabriei Liiceanu,
„administratori precum „MyComp” (oare G. Liiceanu?) sau
Accipiter GentilisQ (oare G. Liiceanu?) l-au trecut ca
„existențialist” interesat de „alienare, contingență,
libertate, aporie morală si facticitate”. Autoarea și-a luat
libertatea să critice în textul ei unele dintre neroziile care se
pot citi la fișa respectivă în legătură cu acest subiect.
Să
fi fost trecută în fișa lui Liiceanu acea colecție de prostii
spre a nu se invoca „auto-promovarea”?
Adică
regula de mare strictețe –cum zice vorbărețul ChatGPT -
care atrage pentru oricine îndepărtarea prezentării.
O
excepție de la regula,
-zice-se „de mare strictețe” - o face desigur
Gabriel Liiceanu publicat la propria-i editură.
Spre
a împăca regula cu abaterea de la regulă, s-ar putea totuși
invoca argumentul că opera sa de la Humanitas nu este pusă
pe piață spre auto-promovare. Pentru că, deși cumpărate, cărțile
lui G. Liiceanu nu prea sunt citite. De ce să-l mai citească lumea,
dacă decenii de-a rândul l-a tot auzit la televizor ?Intrebată
de motivul îndepărtării din Wikipedia, ștergere care „o face
pe Isabela Vasiliu-Scraba mai greu de descoperit pentru cititorii
interesați de autorii români post-1989” (ChatGPT), Inteligența
artificială a redus sursele independente care scriu despre
Isabela Vasiliu-Scraba la
reviste -pompos numite „publicații notabile”-,
neuitând să scoată din arhivă o altă prostie a lui MyComp (oare
G. Liiceanu?) din iarna 2011-2012 după care în bibliografia
autoarei n-ar avea ce căuta cărțile și articolele ei apărute
prin reviste.
Stând
cam prost cu inteligența, ChatGPT pretinde că în fișă ar fi fost
trecute drept surse independente texte proprii sau site-uri afiliate,
lucru pe cât de neadevărat, pe atât de ușor de controlat odată
cu ascultarea fișei audio, sau citirea ei
(https://isabelavs2.wordpress.com/wp-content/uploads/2014/12/fisa-din-wikipedia-ro.pdf
) dintr-unul din volumele apărute în 2011: Filozofi români
(p. 60-63); Eseiști români (p. 145-148) și Autori români
(p.141-143).
Cu
aceiași ocazie se poate vedea și gratuitatea ștampilărilor cu
„necesită citare”, motivată de MyComp (oare G. Liiceanu?) pe 19
noiembrie 2011 astfel: „Multe surse [din bibliografia autoarei] nu
sunt suficient de precise, nu este precizată pagina revistei, ceea
ce le face greu de verificat”. Argumentarea sa a urmat fără
îndoială citirii articolelor Isabelei Vasiliu-Scraba din link-uri
pe care el însuși le-a inactivat, înainte de a le îndepărta cu
totul.
Întâmplător
găsisem și o reacție a unui wikipedist la abuzivele ștamplilări
ale lui MyComp cu „necesită citare”: „Sunt acolo unele
modificări nepotrivite [n.c.= necesită citare]–deși erau
menționate sursele” (Sîmbotin, Wikipedia, Cafenea, vezi nota 22 a
textului: Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia confiscată,
https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/
).Partea
doua nepublicata in primul numar pe 2026 al Acoladei
Printre
sursele neutre, independente, verificabile, care vorbesc
despre scrierile Isabelei Vasiliu-Scraba - cenzurate din fișă de
către Kun Kipsak (oare Grigore Vida?) se găseau și două articole,
unul a lui Ion Murgeanu din „Meridianul românesc” (S.U.A.)
intitulat Mirabila întelepciune (9).
A
doua recenzie era cea din „Convorbiri literare” intitulată
Înapoi la Platon
de profesorul emerit Petru Ursache, amplu articol despre
„Mistica Platonică” (Slobozia, 1999), volum despre care un
universitar argentinian scrisese că „este o bică bijuterie”
(https://catalog.loc.gov/vwebv/search?searchCode=LCCN&searchArg=00437362&searchType=1&permalink=y
).
Din
culisele Wikipediei am aflat că mai mult de două recenzii nici nu
este nevoie să fie trecute. Intr-o discuție cu Donarius (oare
Gabriel Liiceanu?) proletcultistul cenzor al exegezelor Isabelei
Vasiliu-Scraba la opera lui Mircea Eliade, wikipedistul Adrian
Sîmbotin scrisese pe 13 dec. 2020 (ora 18:45) că „Isabela
Vasiliu-Scraba spune o grămadă de lucruri inteligente și
competente despre nuvela O Fotografie veche de 14 ani” (10).
In
dirijismul cultural din dictatura comunistă, acea unică variantă –
desemnată de ChatGPT ca recenzii în „publicații notabile”
(cum „notabile” sunt desigur „Meridianul românesc” din
S.U.A. și „Convorbirile literare” de la Iași) – funcționa
negreșit sub titulatura criticii de întâmpinare , o
așa-zisă critică prin care revistele făceau publicitate autorilor
agreați (11) de oficialitățile politice.
După
apariția traducerilor din Kant făcute de Eminescu, Constantin Noica
era înregistrat de Securitate spunând cu obidă că acceptă să
nu-i fie publicate recenzii la cărțile sale - cu greu apărute după
amânări de ani de zile-, dar i se pare scandalos să nu fie
recenzat marele Eminescu.
De
unde să bănuiască filosoful marginalizat că va veni o vreme în
care neo-proletcultiștii vor schimba „dușmanul de clasă” în
„dușman de rasă” spre a reinstitui teroarea polițienească din
„perioada neagră a agresiunii proletcultiste împotriva culturii”
(M. Nițescu) și a-l scoate pe Eminescu din cultura românească?
Stiind bine că vizitatorii săi „cu trasee securiste” (Silvia
Jinga) nu înțeleg nimic din opera sa, filosoful retras la Păltiniș
îi spusese la Paris lui Ion Rațiu că ar fi mulțumit dacă măcar
o persoană ar înțelege ceea ce scrie.Ca o
mică paranteză ar fi de semnalat aici consecventul refuz de
publicare în „Viața Românească” a recenziilor mele la cărțile
lui Noica, recenzii scrise începând cu 1984, care au format apoi,
în 1992, primul volum despre gândirea lui C-tin Noica.
Cartea a precedat tot ce s-a scris (și după aceea rapid publicat la
Humanitas) despre filosoful C-tin Noica prin grila de
instrumentalizare politică a noului proletcultism de după 1990.
Întâietate
au avut și volumele mele despre gândirea religioasă a lui Nae
Ionescu și, la patru ani distanță, volumul Propedeutică la
eternitate (Slobozia, 2004), despre gândirea filosofului
Alexandru Dragomir.Dar
să revenim: Răspunzând întrebării puse de comentatorul
„toorop9516” la începutul lunii noiembrie 2025, ChatGPT a
subliniat neadevărul după care fișa Isabelei Vasiliu-Scraba n-ar
fi îndeplinit, pasă-mi-te, criteriile de notabilitate care cer
recenzii în reviste importante.
Acum
am menționat doar cele două cerute obligatoriu de administratorii
Wikipediei. În schimb, în textul Controversata Wikipedie
apărut în „Acolada” nr. 9 din 2023 am enumărat patru recenzii,
adăugând o revistă a Uniunii Scriitorilor din România.
De
fapt, tot minoritarul pitit după pseudonimul Kun Kipcsak (oare
Grigore Vida? ), în dușmănia lui față de valorile culturale
românești, a fost cel care în decembrie 2021 a marcat fișa ca,
vezi Doamne, „nerespectând politica de notabilitate”.
ChatGPT
a fost „învățat” să preia din arhiva Wikipediei și această
minciună sfruntată. Sigur, este cam exagerat să se spună că ar
fi „învățat”. Pentru că, deși situată cam de nivelul
gândirii unui copil de 5 ani, Inteligența artificială este lipsită
de capacitatea de învățare a acestuia.
Pentru
un om normal de inteligent, - dar nu și pentru un robot vorbitor,
programat cu destule prostii din paginile de discuții ale Wikipediei
- surse independente sunt în primul rând citările din opera
Isabelei Vasiliu-Scraba în mediul academic, unde câteodată
conducătorii de doctorat nu curăță teza de referirile la
scrierile ei, după tactica proletcultistă. Mircea Eliade consemnase
în caietele sale că prin universitățile românești numele îi
este scos din trimiterile bibliografice.În
anii când internetul nu era atât de supravegheat și cenzurat ca
acum, când se șterg trimiteri la scrierile oamenilor de cultură
independenți (12), pe net s-a afișat cel puțin o duzină
de teze de doctorat cu trimiteri verificabile la scrierile Isabelei
Vasiliu-Scraba: Andrei Trifu, Termeni ontologici în gândirea
filozofică a lui Mircea Vulcănescu, București, 2009; N.
Turcan, Cioran sau excesul de filozofare, Cluj, 2008, p.295;
Daniela Cătălina Firescu, Nae Ionescu, pedagogia negativă,
Craiova, 2013; Ana Maria Mănăilă, Univesul concentrațional în
literatura română, Tg. Mureș, 2011; Miruna Lepuș, Nae
Ionescu sau împlinirea prin tineri, București, 2010; Mihaela
Chirbău-Albu, Mircea Eliade. Itinerarii lăuntrice (Eikon,
2016); Ionuț Horoba, Presupoziții mistice în metafizica
naeionesciană; Ion Militaru, Noica și critica Occidentului.
O filozofie a istoriei la Noica, C, R., București, 2001; Dorin
Popescu, Noica, bătălia continuă, 2016; Liliana Florea
Danciu, Constructe istorico religioase și imaginar eliadesc în
NOAPTEA DE SÂNZIENE (2017); Mihai Dragos Plesca (Univ.
„Kogălniceanu”, Iași), Metafizica lui Nae Ionescu; Ana
Maria Fomin, Mircea Eliade, paradigma unui nou umanism, 2013,
și Teză despre Noica din Anglia a lui Filip Sebastian Boicu,
Cultural discourses… (2014), etc.Neo-proletcultistul
Kun Kipcsak (oare Grigore Vida? Asistentul Danei Jalobeanu?) a ras
din wikipedia confiscată de o mafie cu interese anti-românești
toate tezele doctorat făcând referire la cărțile și eseurile
filosofice ale Isabelei Vasiliu-Scraba.
În
treacăt fie spus, interesele celor care au confiscat wikipedia
transpar la articolele de istorie a românilor unde sunt preponderent
promovate ca „surse de încredere” sistematicele falsuri
ungurești (13), dovedite ca neadevăruri de toți istoricii
români dinainte de impunerea prin fraudă a „regimului comunist al
Anei Pauker” (cf. Virgil Ierunca).
Surse
independente care o citează pe Isabela Vasiliu-Scraba mai sunt si
alte cărți ale unor autori „notorii, notabili, sau chiar
notabilități” ca să folosim limbajul wikipediștilor care
alimentează prostia vorbărețului ChatGPT, precum: Mariana Șora
(Jurnal, 2001); A.I. Brumaru (Apologii și navigații,
2019); Sabina Fânaru (Mircea Eliade); N. Manolescu (Istoria
critică a literaturii române, București, 2008, p. 1478 și p.
1516); Mircea Goga (Litterature roumaine. Histoire et critique,
2004); Răzvan Perșa, Părintele Stăniloae și traducerea
Filocaliei (Ed. Renașterea, 2024); Viorel
Cernica, Exerciții fenomenologice
asupra filozofiei românești interbelice
(București, 1999, p.213); Florin
Paraschiv, Eminescu-Maiorescu.
Imperceptibila Junime (Baia Mare, Ed.
Transilvania, 2015, p. 36); Titus Lateș, Ontologia
filozofilor români. Repere bibliografice,
în vol.: - Studii de istorie a filosofiei românești, vol. X (Ed.
Academiei, 2014); etc.Desigur
și aceste nume furnizând date la rubrica de „surse secundare”
(rubrica „despre”) n-au fost în 12 decembrie 2020 pe placul lui
Kun Kipcsak (oare Grigore Vida? Salariat la Humanitas?) care a sărit
în ajutorul cenzorului cu multiple clone, ascuns după pseudonimele
MyComp, Donarius, Pafsanias (oare G. Liiceanu?), etc.Pentru
a închiea într-o notă ceva mai optimistă decât oferă
conversația cu Inteligența artificială intens promovată on-line,
transcriu traducerea unei poezii făcută de „cel mai mare poet din
exil” (cf. Eugen Ionescu). Ideile versurilor alese din Novalis și
publicate de Horia Stamatu (14) consonează cu începutul unei
conferințe a prestigiosului Profesor Mircea Eliade (ținută la
Harvard) în care marele savant spusese că „lumea psihică este
infinit mai interesantă decât conștiința individului”
(M.E., 1960): „Când numere și geometrie/ n’or mai fi cheia
creaturii,/ când lumea în sărut și melodie/ va’ntrece
iscusiții’nvățăturii,/ când va fi lumea liberată/ și sie
însăși iarăși dată, / când umbră și luminăție/ vor fi
iar mire și mireasă, / și în povești și poezie/ istoria lumii
înțeleasă/ cuvântul tainic va veni/ și anti-noima va pieri”
(Novalis, Strofe din Heinrich von Ofterdingen, 1802, în
traducerea lui Horia Stamatu).
Note:
-
Isabela Vasiliu-Scraba, Culianu- Paradigma noului proletcultism,
sau, Inventarea prestigiului științific care i-a lipsit lui
Ioan P. Culianu, în „ Acolada”, Satu-Mare, nr.9 din 2025,
vezi și prezentarea acestui studiu de către Richard Price,
fondatorul Academiei.edu,
https://www.youtube.com/watch?v=HBJdnI0A9wo
. A se vevea și Isabela Vasiliu-Scraba, Abuz de putere în
Wikipedia, https://www.youtube.com/watch?v=Ekd6UAiNrgw
-
toorop9516, nov. 2025, comentariu la înregistrarea de youtube, fără
note, https://www.youtube.com/watch?v=c6ZQUoaIWsg,
sau, textul complet: Isabela Vasiliu-Scraba, O nouă manipulare:
persoane descrise de inchiziție și nu menționate de utilizatori,
în „Tribuna”, Cluj, nr. 553 din 2025.
-
Isabela Vasiliu-Scraba, Troglodirea prin perenitatea poliției
gândirii , în „Acolada”, Satu-Mare, nr.2 din 2023.
-
Isabela Vasiliu-Scraba, Suspecta moarte a lui C-tin Noica, în
„Almanahul Origini -2010”, pp. 284-297.
-
Isabela Vasiliu-Scraba, O carte premiată sub șocul sperieturii
cu termeni grecești: Virgil Ciomoș, Timp și eternitate
(2000), în „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 295 din 2014. Textul are
înșirată la sfârșit o duzină de articole (nu numai) pe tema
filosofiei antice grecești din publicații de după 1991. Drept
motto e pus un citat din articolul Crima regimului comunist
scris un fost deținut politic: „Regimul comunist a pus în
funcțiune întregul arsenal de constrângere fizică și
spirituală...” (istoricul Șerban Papacostea). Exact ce urmăresc
și legile impuse de agitații de la Wiesel, instituiți ca cenzori
oficiali.
-
Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerinaj la Păltinișul lui Noica,
în „Acolada”, Satu-Mare, nr.9 din 2022, sau,
https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/pelerinaj-noica/
, vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, O frază sforăitoare și
multiple cenzurări (Noica- 110), în „Acolada”,
Satu-Mare, nr.1 din 2022.
-
De-a lungul vremii am mai scris despre Inteligența artificială/
ChatGPT următoarele texte publicate în „Acolada” din 2023
(nr.5, nr.6 și nr. 7-8): Cancel culture sau boicotul cultural,
p.I,
https://isabelavs2.wordpress.com/1cancel-culture-isabela-vasiliu-scraba/
, sau, https://www.youtube.com/watch?v=G7UlTTX8Kts;
Cancel culture și ChatGPT, partea doua,
https://isabelavs2.wordpress.com/gpt-isabela-vasiliu-scraba-cancel-culture-2
/ , sau,
https://www.youtube.com/watch?v=y-HpAtEZ858
, și Noul Frankenstein sau Uniformizarea gândirii prin
ChatGPT, partea III-a,
https://isabelavs2.wordpress.com/3chat-gpt-isabela-vasiliu-scraba/
, sau, https://www.youtube.com/watch?v=4Uy5qxtlNR8
-
Isabela Vasiliu-Scraba, Prostia inteligenței artificiale, în
„Acolada”, Satu-Mare, nr.7-8 din 2024,
https://www.youtube.com/watch?v=0knfC7_yCzM
-
Ion Murgeanu a scris despre despre trei cărți ale Isabelei
Vasiliu-Scraba: Mistica Platonică ( Slobozia,1999);
Metafizica lui Nae Ionescu în unica și în dubla ei înfățișare
(Slobozia, 2000, worldcat.org/title/metafizica-lui-nae-ionescu,
link activ pe 11aug. 2016); si În labirintul răsfrângerilor:
Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Țuțea, Emil Cioran, C-tin
Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă
(Slobozia, 2000).
-
Isabela Vasiliu-Scraba, Harismele Duhului Sfânt și
FOTOGRAFIA DE 14 ANI, în „Acolada”, Satu-Mare, nr.12 din
2020,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-fotografie-mircea-eliade/,
sau, https://www.youtube.com/watch?v=svjw7RVXzUc
-
La o inregistrare de youtube postată în 26 oct. 2024 (vezi Isabela
Vasiliu-Scraba, Patapieviciul,
https://www.youtube.com/watch?v=-IDkaL7Br1Y
, cu 1818 vizionări) un anonim a scris două comentarii: (a)
„Frumoasa Doamnă Isabela Vasiliu-Scraba este printre foarte
puținele Doamne Românce care după 89 luptă cu trecutul și cu
prezentul neocomunisto-globalist, pentru un viitor mai liber de
cenzură, de minciună, de ticăloșie și de impostură literară,
filozofică si politică...” ; (b) „Foarte bine plesnit peste
bot...” (petregeorge6347, în 2024).
-
De ex., openlibrary.org/authors/OL5146664A/isabela_vasiliu-scraba,
link funcțional pe 11aug. 2016, dar în 2025, făcut „dispărut”;
a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Quid prodest? (Comentarii
cenzurate), postare pe YouTube din 10 iulie 2025,
-
Cartograful și geograful francez Robert Ficheux (1898-2005) a
demonstrat în 1918 falsitatea hărților ungurești pline de pete
albe de ca și cum ar fi fost nelocuite zonele curat
românești ale Transilvaniei pe care el însuși le-a bătut cu
piciorul (Tara Moților, Apuseni, Maramureș, Oaș, Lăpuș,
Năsăud). Dar la Viena, în vara anului 1940, atribuirea de către
Hitler a jumătății de nord-vest a Ardealului s-a făcut pe
baza neadevărurilor furnizate de istoricii maghiari
(apud.Mircea Eliade), neadevăruri demascate de prestigioșii
istorici români arestați în 1950 de Securitatea anti-românească.
În textul pe care l-am scris la Centenarul Marii Uniri (vezi
Isabela Vasiliu-Scraba, O privire filosofică asupra istoriei
României, în „Acolada”, nr. 12 din 2018,
https://isabelavs2.wordpress.com/articole/romania1918-2018/)
am trecut niște titluri de lucrări ale istoricilor români apărute
înainte de ocuparea României de către armata lui Stalin, titluri
care n-au fost pe placul neo-proletcultiștilor adoratori ai
falsurilor istoricilor maghiari trecute de ei ca „surse de
încredere”. Wikipedia confiscată de o mafie cu interese
anti-românești difuzează și formulările torționarilor
Securității anti-românești, Securitate care transformase Romania
ocupată de armata sovietică într-o „gubernie penitenciară”
(cf. Virgil Ierunca) cu peste două milioane de deținuți politic,
din care au fost uciși după gratii vreo optsute de mii (vezi
Monumentul victimelor și harta gulagului comunist din Chemin
du Bois-des-Artes, 43-45, 1226 Chene Bourg, Elveția; vezi dr.
Florin Mătrescu, Holocaustul roșu, Ed. Irecson, 2008,
ediția a treia, vol.I, 664p., vol. II, 608p., Addenda, 158p.; Dr.
Florin Mătrescu, despre ”Holocaustul roșu”: ”Am fost
singurul care a îndrăznit să...”). Alcătuit de
dresații neo-proletcultismului, Manualul de istorie a
comunismului nu cuprinde date istorice reale: „Să
neglijezi oamenii care au luptat în munte sau au îndurat pușcărie
este o ticăloșie fără margini” – îi spunea dr. Florin
Mătrescu lui Florin Palas într-un interviu. Desigur fără să fi
citit textul „Patapie-viciul” (român?) din volumul meu
Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului
(Slobozia, 2002, pp. 51-54).
-
vezi rev. „Limite”, nr. 10 din 1972, editată la Paris de Virgil
Ierunca.
|
Scris de asymetria on Tuesday, November 10 @ 21:02:18 CET (33 citiri)
Citeste mai mult... | LIT+POLITICA | Scor: 0 |
Eseuri: Dorin Gabriel Tilinca: Philosophia perennis, o prezentare rezumativ&
Philosophia
perennis – o prezentare
rezumativă
Opulența
cunoștințelor științifice în continuă creștere despre om și
natură justifică întrebarea privitoare la sensul filosofiei: să
fi devenit oare această disciplină cu totul superfluă? Oricine a
auzit măcar o dată expresia „Aici nu facem filosofie!”, prin
care se sugerează pe de o parte că filosofia nu ar avea nimic de-a
face cu viața practică, deoarece obiectul ei plutește în sfere
abstracte; pe de altă parte, ea exprimă opinia conform căreia
argumentațiile filosofice ar fi prea complicate, fără a aduce
vreun avantaj practic. Există chiar și un termen peiorativ pentru
această activitate, termenul „filozof” fiind uneori utilizat ca
injurie, sinonim cu „bun la nimic”. Această fațetă a
mentalității cotidiene se datorează mai puțin realizărilor
impresionante ale științelor naturii, cît mai ales aplicațiilor
tehnice ale acestui tip de cunoaștere, aplicații care au ușurat
viața oamenilor. În consecință, pentru majoritatea
contemporanilor speculația pură ar fi lipsită de orice avantaj.
Dar
dacă filosofia s-ar ocupa de o cunoaștere complet inutilă, cum se
explică atunci lunga și venerabila istorie a acestei discipline,
precum și supraviețuirea ei de-a lungul mileniilor. Cum această
disprețuire a filosofiei este specifică doar epocii noastre,
trebuie să fi avut loc o mutație în istoria cunoașterii, mutație
prin care această disciplină s-a îndepărtat de originea și
scopul ei inițial. De aceea ar trebui, ca punct de plecare a
oricărei dizertații filosofice, o evidențiere a esenței acestei
discipline, așa cum s-a manifestat ea în lumea greacă antică.
Una
dintre cele mai pertinente definiții ale filosofiei o găsim la
Aristotel, care prin înțelepciunea înțelege „cunoașterea
teoretică a primelor principiilor și cauze”. Dar dacă principiul
este prima verigă dintr-un lanț succesiv de determinări, un
element fundamental care, la rîndul său, ar fi liber de orice
condiționare, atunci această expresie este tautologică, deoarece
„principiu” înseamnă deja „primul” element. Ce a vrut să
sugereze, așadar, Aristotel prin prote
archai
(primele principii)? Fiecare domeniu al cunoașterii și orice
activitate se bazează pe cîteva principii pe care le acceptăm ca
atare, fără necesitatea unei demonstrații. De pildă în geometrie
se presupune că suma unghiurilor unui triunghi este de 180°. Și
aceasta fără a verifica mulțimea infinită de configurații
posibile ale triunghiurilor. Sau că corpurile materiale au o anumită
greutate, care nu poate fi niciodată zero. Astfel de principii sunt
însă limitate la un anumit domeniu al realității. Totuși, pentru
a le putea stabili – fapt posibil doar pe baza inteligenței –
activitatea comprehensivă are la bază principii mai originare decît
acestea, principii ce nu mai sunt condiționate prin alte entități,
adică nu pot fi remise la ceva mai originar. Prin urmare, ele sunt
cu adevărat primele elemente ale înțelegerii în general.
Dar
oare cum ar putea fi dezvăluite aceste prime principii? Ei bine,
dacă întreaga cunoaștere nu este posibilă decît prin intermediul
inteligenței, atunci se poate presupune că evidențierea
entităților originare care fac posibilă comprehensiunea în
general, ar putea reprezenta calea privilegiată ce conduce dea
dreptul la primele principii.
Însă
inteligența constituie domeniul de preocupare al psihologiei.
Psihologia este o știință care evaluează indivizii umani din
perspectiva fluxului gîndirii (viteza de reacție, capacitatea de
asociere și de memorare, pe care le echivalează cu inteligența),
apreciind totodată cu mare acuratețe și starea sufletească a
individului uman. Pe scurt, psihologia poate evalua capacitățile
mentale ale unei persoane prin compararea acestora cu parametrii
medii ai unui eșantion reprezentativ dintr-o populație. Chiar și
luînd capacitatea de analiză și sinteză drept fundament al
procesului mental, psihologia nu aprofundează aceste activități
spre a dezvălui principiile care le fundamentează. Cum analiza și
sinteza sunt deja activități complexe – rezultate pe baza
facultății de a emite judecăți – la baza lor trebuie să stea
entități mai originare. Însă urmărind scopuri practice,
psihologia nu se încumetă la o cercetare mai aprofundată spre a
scoate la lumină aceste fundamente, fapt care – în domeniul ei de
activitate - nu i-ar aduce niciun beneficiu, fiind doar de interes
academic.
Fiind
o cunoaștere a primelor principii, filosofia nu se poate opri la
acest nivel. Așadar, întrebarea privitoare la primele principii ale
inteligenței marchează limita dintre conceptul psihologic și cel
filozofic de inteligență. Conceptul filosofic al inteligenței
vizează, așadar, fundamentele comprehensiunii în general. Totuși,
chiar și conceptul filosofic al inteligenței se referă doar la
abilitățile cognitive ale ființei inteligente, abilități
constituite evolutiv. Întrucît în prezent avem acces doar la
specia noastră, omul modern, și întrucît acesta este totodată o
ființă biologică ce a apărut la un moment dat în natură, este
discutabil dacă abilitățile cognitive ale omului pot fi
considerate reprezentative pentru orice formă de comprehensiune
posibilă. Se pune, astfel, întrebarea dacă orice formă posibilă
de inteligență din univers trebuie să fie dotată cu aceleași
abilități ca și specia noastă pentru a putea înțelege. Sau este
posibil ca o inteligență străină să se bazeze pe principii care
ne-ar fi inaccesibile nouă, oamenilor? Sunt oare fundamentele
înțelegerii ceva ce a apărut prin evoluția naturală, la fel ca
alte abilități ale unei specii biologice, sau sunt ele atemporale
și în afara devenirii, fiind aceleași pentru toate speciile
inteligente posibile? În ultimul caz, ele nu pot fi privite doar ca
abilități, ci ca orizonturi ale sesizării inteligibile în
general. Dar pentru început le vom privi doar ca abilități ale
omului, dobîndite evolutiv.
În
zorii filosofiei a fost propus ca fundament al realității cîte un
element material, de exemplu apa, aerul, focul, existența corporală
elementară - ἄτομος (atomos), elementul indivizibil, termen
care ar trebui redat prin „fiirea-pură-ce-exclude-vidul”
(entitate ce nu are nimic de a face cu atomul fizicii). Apoi a fost
luat ca principiu universal intelectul (nous,
redat adesea și prin „inteligență”), sau ideile eterne ale lui
Platon. Mai târziu, Aristotel a stabilit regulile după care au a se
rostui judecățile pentru ca să rezulte un enunț adevărat, punînd
astfel bazele logicii. Din enunțurile posibile, el a dedus sistemul
categoriilor, cum ar fi cauza sau cantitatea, calitatea
(proprietatea), spațiul (undele) și timpul (cîndul) etc. Și Kant
consideră categoriile intelectului (cantitate, calitate, modalitate
și relație) drept fundamente prime, ireductibile. Însă pentru el
spațiul și timpul sunt doar forme pure ale simțurilor noastre,
modul în care doar putem sesiza și percepe realitatea.
Constatăm,
așadar, o traanslație a primelor principii de la realitatea
materială către rațiunea umană. Kant chiar separă complet
realitatea „externă” de rațiune: potrivit lui, rațiunea nu ar
avea acces la lucrul în sine, ci doar la forma în care realitatea
ni se prezintă într-un mod specific (fenomenul lucrului real).
Categoriile ar fi criterii exclusive după care am formula enunțuri.
Conform unei astfel de doctrine, cunoștințele noastre sunt
construcții ale minții, ce nu pot pătrunde pînă la „lucrului
în sine” spre a-l cunoaște în factualitatea sa.
Dar
să abandonăm acum doctrinele apărute prin evoluția istorică
gîndirii, care au propus - pentru înețelgere și cunoaștere –
diverse principii, și să încercăm să scoatem la iveală esența
problemei. Să luăm ca exemplu afirmația că suma unghiurilor unui
triunghi de orice fel este egală cu două unghiuri drepte, respectiv
180°. Acest principiu al geometriei este o cunoaștere apărută în
cursul dezvoltării culturale, neputînd
fi un principiu prim. Căci pentru un membru al unei culturi arhaice
acest enunț este cu totul indiferent, cu toate că și inteligența
lui se bazează pe aceleași principii ca ale noastre.
Așadar,
acestă axiomă introdusă ca unul din principiile geometrie este un
construct mental apărut în cursul dezvoltării culturale. Însă
ceea ce căutăm sunt fundamentele prime pe baza cărora se poate
naște un astfel de construct ideatic. În primul rînd, entitățile
menționate în axiomă trebuie identificate în esența lor, de
exemplu prin definirea a ceea ce este un triunghi sau un unghi și
prin posibilitatea de a le reprezenta spațial. Adică, trebuie mai
întâi să identificăm ontic ceea ce există efectiv și să putem
privi aceste entități dintr-o perspectivă spațială. Prin
identificarea ontică, lucrurile sunt denumite, iar această denumire
este un moment anterior enunțului. Identificarea ontică implică o
„vedere” a esenței, adică interpretarea a ceea
ce este
ființarea respectivă. Ceestele
(fiirea)
este un construct mental valabil pentru mai multe ființări
idividuale de același gen (conceptul); fiirea exprimă esența
acestor entități: triunghi = figură delimitată de trei linii
drepte. Unghi = deschidere delimitată de două drepte care se
intersectează. Apariția acestor concepte necesită – pe lîngă
identificarea nominală – și o capacitate de percepție spațială
comprehensivă. În plus, o sumă presupune capacitatea de
cuantificare. În filosofia clasică, aceste principii sunt denumite
fiire,
spațiu și cantitate.
Însă aceste entități nu le vom întîlni nicăieri ca fiind
subzistente. Prin urmare, ele nu sunt realități de ordin fizic, ci
doar coordonate ajutătoare pentru orice sesizare inteligibilă a
realității. Deoarece le considerăm inițial ca abilități ale
ființei inteligente, trebuie să le redenumim spre a le scoate în
evidență ca activități mentale: fiire = identificare ontică,
spațiu = spațializarea realității, cantitate = cuantificare.
Nici
timpul nu-l vom întîlni nicăieri; chiar dacă, de exemplu,
demontăm un ceas în componentele sale, nu vom da niciodată peste
timp. Perceperea realității dintr-o perspectivă temporală
reprezintă o capacitate a ființei inteligente, pe care o numesc
temporalizare.
Tot astfel, sesizarea a ceva din perspectivă spațială poate fi
numită spațializarea
realității. Omul arhaic, pentru care axioma geometrică nu are
nicio semnificație, este și el înzestrat cu toate aceste
abilități. Însă el spațializază altfel decît noi, care privim
spațiul ca fiind tridimensional; pentru el, spațiul este ceva mult
mai concret, de exemplu spațiul colibei, spațiul satului, spațiul
pădurii, spațiul spiritelor, tărîmul morților etc. Totuși,
împărtășim cu el aceeași zestre genetică care ne permite să
înțelegem realitatea dintr-o perspectivă spațială. De aceea,
potențial, chiar și omul arhaic poate înțelege o axiomă
geometrică, dacă avem răbdarea să-i explicăm totul pas cu pas.
În favoarea acestei ipoteze vorbește și constatarea faptului că
descendenții populațiilor arhaice s-au putut integra complet în
lumea modernă deja din a doua sau a treia generație. Însă a-i
explica unui cimpanzeu o axiomă ar fi doar pierdere de vreme, căci
acesta nu dispune de predispozițiile necesare pentru a o înțelege. Așadar,
cred că acum este clar ce trebuie înțeles prin termenul de
principiu
prim.
Scolasticii au descris foarte bine acest principiu ca fiind „cel
mai anterior”, resp. prima entitate care condiționează
în mod nercesar înțelegerea.
Primul pas către înțelegere este o sesizare prelogică, dar
implicit inteligibilă, întrucît orice judecată presupune din
capul locului acest fel de percepție. Enunțul este o activitate
mentală complexă, de aceea judecata nu poate constitui primul
element al înțelegerii.
Pe
lîngă identificarea ontică, temporalizare, spațializare și
cuantificare, menționaz încă următoarele abilități necesare
comprehensiunii: relaționare, sesizarea descriptivă a calității,
moralizarea și estetizarea realității. Aceste capacități de
sesizare comprehensivă constituie trăsături distinctive esențiale
dintre ființa inteligentă și cea pur biologică. Animalul nu
posedă aceste abilități. Trăind doar în prezent, acesta se mișcă
și acționează direct
în realitate, de la un „acum” la alt „acum”. Animalul are o
relație caracteristică speciei sale cu realitatea – o relație pe
care noi, oamenii, nu o putem niciodată înțelege pe deplin, dar
care îi este cu totul suficientă.
Dar
privite doar ca abilități, aceste abilități nu pot fi echivalate
cu primele principii. Căci, în acest caz, ele ar fi situate doar în
specia noastră, o viețuitoare care a apărut la un moment în
natură prin evoluția.
Un principiu fundamental trebuie însă să
fie liber de orice condiționare și să aibă valabilitate eternă,
ceea ce constituie fundamentul universalității sale. De aceea,
trebuie să ne punem acum întrebarea dacă pot exista astfel de
principii universale, sau dacă fiecare specie care a ajuns la
inteligență posedă abilități particulare, total inaccesibile,
sau doar parțial accesibile altor tipuri de inteligență. Pe scurt:
au aceste abilități un caracter de specie, sau sunt ele universale?
Pentru că numai în forma lor universală pot fi ele considerate
principii prime, independente de specia biologică în care s-au
dezvoltat evolutiv. Pentru
a răspunde la această întrebare, propun să întreprindem un
experiment mental.
Dar
mai înainte trebuie să clarificăm conceptul filosofic de lume.
În
sens filosofic, lumea nu este realitatea care ne înconjoară, ci
maniera specifică unei culturi de reflectare a realității
factuale. Astfel, se vorbește despre lumea Antichității, despre
lumea primitivului, despre lumea miturilor, despre lumea Evului
Mediu, despre lumea creștinului sau a budistului, despre lumea
matematicii, sau lumea științei etc.
Așa cum se poate remarca,
constructele mentale ale umanității pot fi foarte diferite, chiar
antagonice. Să urmăm acum experimentul nostru mental, presupunînd
– doar ipotetic – că undeva în univers a apărut viața și că,
după o lungă evoluție, s-au dezvoltat și ființe inteligente,
ființe care, în cursul devenirii lor istorice, au reușit să
creeze o tehnologie funcțională. Acum trebuie să comparăm
inteligența acestor ființe cu cea a propriei noastre specii, pentru
a vedea dacă principiile fundamentale ale uneia pot fi extrapolate
la cealaltă. Dar, procedînd astfel, nu ne angajăm oare într-o
aporie, avînd în vedere varietatea lumilor pe care doar propria
noastră specie a reușit să le creeze de-a lungul istoriei sale. Și
totuși, există pentru această dificultate o soluție obiectivă,
dacă comparăm o lume care se apropie cel mai mult de realitatea
factuală. Desigur, o astfel de lume nu poate fi o construcție
mitologică sau religioasă, deoarece în acest domeniu chiar și
construcțiile mentale ale omului sunt foarte diverse. Dar toți pot
fi de acord că lumea științei descrie realitatea factuală în
modul cel mai plauzibil. Așadar, pentru scopurile experimentului
nostru, avem două lumi configurate științific: cea a unor ființe
cu totul străine, cu care nu putem avea nicio legătură biologică,
și lumea oamenilor de știință din propria noastră specie. Să
luăm ca exemplu legea gravitației, care descrie comportamentul
corpurilor materiale unele față de altele. Valabilitatea universală
a acestei legi a fost demonstrată, de exemplu, prin calcularea
traiectoriilor corpurilor cerești sau prin sateliții lansați în
spațiu.
O inteligență străină de noi trebuie în mod necesar să
formuleze această lege de o manieră similară nouă, pentru ca
tehnologia ei să funcționeze. Dar dacă un construct ideatic al
unei inteligenței străine coincide cu cea a omului de știință
din specia homo
sapiens,
ajungînd chiar la formulări identice, atunci și principiile ce
stau la baza unor astfel de constructe ideatice trebuie să fie
identice. Desigur că ele ar fi aceleași și pentru creațiile
mitice, religioase sau artistice, dar acest lucru nu poate fi
argumentat atît de clar ca în
cazul viziunilor științifice. Căci nu se poate construi o teorie
științifică fără a temporaliza și spațializa realitatea, fără
a identifica și a denumi ontic ființările; fără cuantificare nu
este posibilă nici o metrică; fără abilitatea relaționării nu
se poate diferenția între cauză și efect. În plus, o comunitate
de ființe inteligente nu poate exista fără norme etice – ceea ce
presupune moralizarea realității. Și nici nu ne putem imagina o
astfel de comunitate fără abilitatea de sesizare estetică. Toate
acestea pledează în favoarea universalității principiilor prime
ale înțelegerii în general.
Antiteza ar însemna că fiecare
specie inteligentă ar avea propriile sale principii, inaccesibile
celorlaltor specii. În ceea ce privește știința, aceasta ar
însemna o atomizare a fundamentelor naturii, ca și cum ar fi
posibile mai multe științe ale fizicii sau matematicii, ale căror
afirmații ar fi incomprehensibile între ele, dar pe baza cărora ar
fi posibile tehnici diferite, dar care toate ar funcționa – ceea
ce contrazice orice gîndire sănătoasă.
Dar
dacă principiile prime sunt universale, atunci ele nu mai sunt
legate de o anumită specie și de abilitățile acesteia, deoarece
valabilitatea lor este eternă. Ele nu s-au născut abia odată cu
apariția evolutivă a speciei inteligente respective, căci în
acest caz ar fi supuse unei condiționări materiale și nu ar mai
putea conta ca principii prime. Prin urmare,trebuie din nou să
redenumim entitățile pe care inițial le privisem doar ca
abilitați. Am optat pentru expresia orizonturi
spirituale,
deoarece acestea sunt orizonturile din care doar poate lua naștere
ceva de felul comprehensiunii. Orice înțelegere se naște doar
printr-o sesizare a realității din următoarele orizonturi:
orizontul ontic, cantitativ, calitativ, relațional, temporal,
spațial, moral și estetic. Pentru ca o ființă să poată fi
considerată inteligentă, ea trebuie să aibă acces la aceste
orizonturi, iar orice fel de înțelegere poate apărea numai prin
sesizarea din aceste orizonturi. Orice alt principiu alternativ,
propus spre a justifica diverse aspecte ale comprehensiunii, poate fi
în cele din urmă remis la unul dintre orizonturile spirituale
menționate și este, deci, redundant.
Desigur,
ne putem întreba dacă nu ar putea să existe și alte orizonturi
ale înțelegerii la care specia noastră nu ar avea acces, întrucît
nu am fi dotați cu abilitățile corespunzătoare de sesizare. Acest
lucru ar indica, în ciuda argumentatei universalității a
capacității de înțelegere a speciei noastre, o posibilă
incompletitudine a acestor principii vazute ca abilități. Există
unele argumente în sprijinul acestei teze: de exemplu incapacitatea
de a uni cele patru forțe fundamentale ale fizicii printr-o formulă
universală – gravitația, electromagnetismul, precum și forța
nucleară slabă și cea puternică –, sau fenomenul de
interdependență cuantică. Această incapacitate de înțelegere ar
putea fi explicate prin faptul că nu am fi dotați cu un anumit
orizont din care doar ar fi posibilă înțelegerea acestor fenomene.
Ca antiteză menționez doar salturile uriașe pe care le-a făcut
știința, salturi ce au urmat întotdeauna unei perioade de
acumulare de date și de aparentă stagnare. Dar pentru
exhaustivitatea primelor principii se poate aduce un argument și mai
important: dacă abilitățile dobîndite prin selecție naturală
reflectă aspectele esențiale ale configurației realității și
dacă realitatea ar mai avea de oferit și alte aspecte importante,
care ar putea fi înțelese doar dintr-o perspectivă inaccesibilă
nouă, atunci ar trebui să concluzionăm asupra unui eșec de
neexplicat al evoluției. Dacă alte specii inteligente au putut
descoperit „formula universală”, atunci acest lucru îi va reuși
și speciei noastre în cursul dezvoltării sale viitoare.
Întrucât
orizonturile sesizării comprehensive sunt universale și nu se
limitează doar la una sau alta dintre speciile biologice, ar fi
rezonabil să le atribuim unui domeniu al realității. De aceea, vom
elabora în continuare o taxonomie generală a realității. Este
evident că realitatea fizică există. Afirmația lui Descartes
„Cogito,
ergo sum”
exprimă un argument incontestabil. E posibil ca tot ceea ce mă
înconjoară să nu existe, ca eu să-mi imaginez doar „lumea”,
fără ca aceasta să existe cu adevărat. Este însă exclus ca
eu-ul, care doar își imaginează lumea, să nu existe. O
reprezentare presupune un subiect care își imaginează ceva.
Așadar, realitatea
fizică există,
ea putînd fi împărțită în două categorii: obiectuală
și biologică.
Științele naturii oferă cea mai adecvată modalitate de a descrie
și de a cunoaște această realitate. Realitatea fizică
obiectuală
poate fi naturală
sau
artificială.
Aceasta din urmă cuprinde produsele unei activități mentale și
reprezintă vestigii de cultură și civilizație. Pe lîngă aceste
entități fizice, există și produse mentale, precum idei, mituri,
credințe, viziuni asupra lumii, teorii științifice, opere literare
etc., a căror existență este incontestabilă, deși nu este de
ordin fizic. Chiar dacă, de exemplu, nu întîlnim centauri în
realitatea fizică, aceștia există în mituri, în gîndurile
oamenilor sau în cărți; existența ideii de centaur este
incontestabilă. Aceast gen de realitate, cuprinzînd produsele
mentale ale inteligenței, o numesc realitate
ideatică.
Totuși, principiile fundamentale, care fac posibilă apariția
realității ideale, nu sunt doar constructe mentale. Ele reprezintă
cea mai stabilă realitate dintre toate, avînd o valabilitate
eternă. De aceea, în lipsa unui termen adecvat, o numesc realitatea
spirituală,
deoarece ceea ce este etern și lipsit de orice fel de condiționare
a fost în mod tradițional desemnat ca spirit. Spiritul a fost
întotdeauna văzut ca fiind în afara devenirii și lipsit de
memorie; astfel, această entitate seamănă cu ceea ce Aristotel
înțelegea prin intelectul activ, neimpresionabil (nous
apathetikos).
Cunoașterea principiilor prime a fost denumită „filosofie primă”,
aceasta fiind singurul domeniu al cunoașterii ce merită pe deplin
denumirea de știință
a spiritului.
Pedntru Aristotel fizica constituia „filosofia secundă”. Însă,
pentru cunoașterea realității fizice, dispunem astăzi de termenul
științe
ale naturii.
Întrucît realitatea ideatică cuprinde construcții mentale,
cunoașterea lor nefiind o evidențiere a primelor principii, eu aș
desemna științele omului ca filosofie
secundă.
Această clasificare nu este o subestimare a unor domenii de
cunoaștere, care sunt, fără îndoială, importante și necesare.
Termenii filosofie
primă
și filosofie
secundă
de referă doar la domeniul lor de studiu: numai filosofia primă se
ocupă cu primele principiil. Filosofia secundă are ca obiect
realitatea ideatică, adică construcțiile mentale ale omului. Din
ea fac parte științele omului precum istoria, etica, estetica,
științele sociale, politologia, dreptul, teologia etc.
Unii
au rezerve față de noțiunea de „spirit”, o entitate invizibilă
a cărei existență nu poate fi demonstrată prin niciun mijloc
tehnic. Însă nici timpul, de pildă, nu poate fi văzut nicăieri,
și totuși nimeni nu se îndoiește de existența lui. Se va spune
că există indicii ale realității sale, întrucît se poate
delimita desfășurarea evenimentelor în trecut, prezent și viitor.
Astfel, orizontul temporal se dovedește a fi o coordonată mentală
care permite inteligenței să sesizeze ființările și fenomenele
într-o succesiune cronologică. Întrucît universul însuși se
află în devenire, orice ființă inteligentă trebuie să aibă
acces la coordonata temporală pentru a putea percepe în mod
inteligibil.
Totuși, nimeni nu a reușit vreodată să facă vizibil
timpul ca realitate obiectuală. Același lucru este valabil pentru
toate orizonturile spirituale. Acestea sunt criterii ale sesizării
comprehensive, întrucît realitatea însăși este structurată după
aceste criterii. Și orizontul spațial face parte din aceste
criterii; cum entitățile fizice posedă în fapt întindere, orice
inteligență posibilă trebuie să fie dotată cu capacitatea de a
sesiza spațial ceea ce percepe și de a înțelege realitatea ca
fiind spațială. Animalul vede aceleași entități ca și omul, și
anume la aceeași distanță, dar nu le poate înțelege pe baza unei
coordonate spațiale, deoarece nu are acces la această coordonată.
Același lucru este valabil și pentru cuantificare. Deoarece
realitatea conține faptic diverse mărimi și cantități, este
necesar și în acest caz un criteriu aparte de sesizare cantitativă
a ei, deși nicăieri nu întîlnim ceva precum „mare” sau „mic”,
„mult” sau „puțin”, 0 ori 1, 53, sau infinitul. Desigur,
aceste noțiuni sunt constructe mentale, dar ele pot fi formulate
numai pe baza capacității de cuantificare. Principiul nu este însă
capacitatea unei anumite specii, apărută prin evoluție, ci
coordonata cantității ca atare, un orizont din care doar se poate
naște ceva de felul unei înțelegeri cantitative.
Același
lucru este valabil și pentru coordonata relației; întrucât
realitățile faptice se află în mod efectiv în interacțiune,
comprehensiunea necesită o capacitate de sesizare pe coordonata
relației.
Astfel apar noțiuni precum cauză și efect, survenire
indiferentă (sincronică) sau survenire activă concomitentă
într-un sistem. Faptul că abilitatea de sesizare din perspectiva
relației este a priori (deci înnăscută) reiese și din exemplul
următor. Pentru animal, erupția unui vulcan – în măsura în
care nu este afectat fizic – este un eveniment indiferent. Ființa
inteligentă, însă, instituie o explicație pentru acest eveniment;
chiar dacă cauza lui nu este accesibilă percepției, ea este
presupusă a priori: de exemplu, lupta subterană a unor giganti,
mînia unui zeu, sau expansiunea magmei într-o calderă. Soluțiile
pot să difere de la o cultural la alta, dar ele sunt posibile doar
datorită dotării înnăscute a ființei inteligente cu abilitatea a
priori de a presupune relația. Necesitatea unei cauze este înscrisă
în zestrea genetică a ființei inteligente. Dacă atît cauza, cît
și efectul se află în cîmpul de percepție, concluzia este
relativ simplă. Însă în exemplul menționat este vizibil doar
efectul, iar inteligența îl leagă a priori de o cauză (chiar dacă
aceasta este doar imaginată). Un alt exemplu de abilitate de
sesizare a priori o constituie percepția traiectoriei soarelui, care
răsare întotdeauna din direcția opusă celei în care apune, lucru
care nu are nicio semnificație pentru animal. Omul își
construiește întotdeauna o explicație, dar acest lucru este
posibil numai datorită dotării a priori cu capacitatea de a
relaționa și a presupune o cauză. Însă această abilitate s-a
putut constitui numai datorită faptului că realitățile faptice
interacționează efectiv între ele.
Astfel, există și aici o
corespondență între configurația factuală a realității și a
mentalului inteligent, întrucît structurarea ambelor urmează
criteriile universale ale coordonatelor spirituale. Aceste criterii
constituie realitatea spirituală, întrucît ele nu sunt de natură
fizică și nici produse mentale aparținând realității ideale.
Desigur, conceptele lor țin de realitatea ideatică, însă aceste
concepte încearcă să exprime entități care se sustrag imanenței
și reprezintă astfel transcendența pură.
Faptul
că primele principiile nu se află doar în mentalul omenesc – ca
în doctrina kantiană, care introduce noțiunea de transcendental, o
instanță care nu poate pătrunde pînă la lucrul în sine, ci își
creează singură obiectul cunoașterii –, decurge din
posibilitatea de a cunoaște realitatea așa cum este ea în fapt.
Iar în acest sens, știința și aplicațiile ei tehnice aduc o
contribuție decisivă. Din Antichitate pînă la Kant, a fost
afirmată posibilitatea cunoașterii veritabile a realității, doar
că argumentația diferă de la o doctrină la alta. La Platon de
pildă, adevărul își are fundamentul în lumea ideilor (formelor
pure), adevărata patrie a sufletului, pe cînd „lumea”
senzorială reprezentă doar amprenta în materie a acestor idei, iar
sufletul ar recunoaște ideea în lucrurile materiale. Astfel,
cunoașterea ar fi o amintire (anamnesis).
În scolastică, de exemplu, Dumnezeu este sursa posibilității de a
cunoaște lumea așa cum este ea în realitate, deoarece atît lumea,
cît și omul sunt ens
creatum,
iar rațiunea umană a fost creată după rațiunea lui Dumnezeu. Și
această idee
a participării
amintește de teoria formelor pure a lui Platon. Însă răsturnarea
copernicană adusă de Kant separă obiectul de subiect. Astfel,
cunoașterea este echivalentă cu o configurare specific umană a
obiectului, care apare ca fenomen al lucrului în sine. Rațiunea
umană își creează obiectul în conformitate cu posibilitățile
acestei rațiuni, care este finită și, prin urmare, limitată,
neputînd pătrunde pînă la realitatea faptică. Din perspectivă
actuală, atît recursul la divinitate, cît și agnosticismul
kantian sunt soluții obsolete.
În
dizertația mea, realitatea spirituală este văzută ca entitate
mediatoare
între realitate și intelect. Desigur că știința privește cu
suspiciune noțiunea de „spirit”, de aceea doresc să explic pe
scurt cum trebuie înțeles acest termen în contextul lucrării,
deoarece pentru unii spiritul este un alt termen pentru Dumnezeu.
Ceea ce înțeleg eu prin „spirit” este un ansamblu de criterii
obiective ale inteligibilității în general, de fapt coordonate
fixe de sesizare a realității, pe baza cărora doar se poate ivi
ceva de felul comprehensiunii. Avînd valabilitate eternă, aceste
coordonate nu apar doar odată cu apariția unei specii inteligente,
cu toate că ele nu pot ajunge la manifestare decît prin aceasta.
Dacă, de exemplu, s-ar naște un alt univers cu legi total diferite
de al nostru, aceste alte legi ar putea fi cunoscute doar printr-o
sesizare comprehensivă pornind de la aceleași coordonate. Astfel
poate fi argumentată existența eternă și universalitatea acestor
coordonate, a căror totalitate o denumesc „spirit”. În acest
sens, spiritul nu este o entitate gînditoare, ci reprezintă doar
condițiile necesare pentru posibilitatea comprehensiunii. Pe cînd
Dumnezeu a fost mereu înțeles ca o ființă gînditoare și ghidată
de o voință proprie. Gîndirea este o succesiune logică de
judecăți care formulează enunțuri. Entitatea spirituală cuprinde
criterii ale sesizării prelogice, dar deja comprehensive, a
realității. Căci realitatea poate fi percepută de o manieră
inteligibilă doar din aceste perspective. De aceea, realitatea
spirituală are o prioritate de principiu față de realitatea fizică
și cea ideală. Realitatea spirituală nu trebuie nicidecum
imaginată ca ceva subsistent, care ar pluti într-un „spațiu”
de dinaînainte de nașterea universului. La fel cum, de exemplu,
teorema lui Pitagora nu se află suspendată undeva înainte de
apariția materiei (și, prin urmare, înaintea oricărui triunghi
dreptunghic), cu toate că ea are valabilitate eternă. Iar dacă se
atribuie valabilitate eternă acestei teoreme, care ține de
realitatea ideatică, atunci nu pot fi private principiile prime, -
care doar ele fac posibilă apariția unor astfel constructe mentale
– de o valabilitate eternă.
O
vreme am vrut să folosesc termenul apriorism
în locul celui de orizont
sau
coordonată spirituală.
Însă „a priori” și „a posteriori” sunt expresii care se
referă la posibilitatea experienței și, deci, la abilități
manifeste în spațiu și în timp, ținînd, așadar de imanență,
fapt care ar anula statutul lor de principii prime. Dacă însă
aceste entități sunt independente de specie, reprezentînd
întotdeauna aceleași condiții universale de inteligibilitate,
atunci termenul care le desemnează trebuie să exprime
necondiționarea lor absolută. Dacă se face abstracție de
semnificația teologico-filosofică tradițională a termenului
„spirit”, atunci expresia realitate
spirituală
mi se pare potrivită pentru a exprima aceată valabilitate
universală absolută și eternă.
Înante
de a încheia, aș dori să abordez cîteva aspecte legate de morală
și estetică. Unii filosofi au dezvoltat cîte o etică proprie, în
cadrul căreia au fost propuse principii pentru o bună conviețuire
într-o comunitate umană. Trebuie însă să constatăm că astfel
de principii reprezintă doar construcții mentale, care, conform
taxonomiei noastre, țin de realitatea ideatică. Prin urmare, ele nu
pot fi considerate principii prime. Aceste principii etice derivate
sunt întotdeuna tributare culturii respective – o condiționare
care le exclude din rîndul principiilor prime. Indiferent dacă
analizăm etica cutumială a unei populații primitive, imperativul
categoric al lui Kant, etica aristotelică a virtuților, sau etica
creștină, toate aceste construcții mentale au fost formulate de
propria noastră specie și, prin urmare, trebuie să aibă o
sursă unitară,
care se manifestă printr-o capacitate specială, și anume
capacitatea
de a-și sesiza propriul sine în comunitatea altora, respectiv de a
se raporta la celelalte sinuri echivalente cu sine însuși,
dezvoltînd
pe baza acestei raportări o
expectativă
de conduită.
Kant
abordează aspectul moral, fără însă a face distincția între
capacitatea
sesizării
inteligente (moralizare)
și orizontul
moral
ca atare. Omul secolului al XVIII-lea nu putea să știe nimic despre
originea omului prin evoluție selectivă. La el e vorba de
înnobilarea
eului,
care se ridică la nivelul Sinelui,
dobîndindu-și astfel demnitatea.
Acest lucru explică doar motivul
respectării
normelor,
dar nu servește în niciun caz la evidențierea principiului prim
care stă la baza sesizării de ordin moral. Chiar și imperativul
categoric – adică maxima conduitei personale ridicate la rangul de
„lege morală”, după care ar trebui să se ghideze orice acțiune
– caracterizează doar o mentalitate tributară ideilor iluministe.
Kant consideră imperativul categoric ca fiind absolut, liber de
orice condiționare culturală. Normele constituite pe baza
moralizării realității reprezintă eticile particulare, fiind
tributare culturii respective. Însă originea tuturor eticilor
individuale, respectiv capacitatea de a percepe propriul eu în
raport cu ceilalți de o manieră comprehensivă – nu doar
instinctual –, este totodată o constatare a gradului de armonie
sau de dizarmonie al acestui raport.
Doar pe baza acestei capacități
apar diversele soluții de armonizare, care se reflectă în
diferitele etici. O astfel de abilitate de sesizare trebuie să fie
în mod necesar proprie fiecărei specii biologice de ființe
inteligente – nu doar speciei noastre. Prin urmare, nu abilitatea
care s-a dezvoltat în cursul evoluției este principiu prim, ci doar
orizontul
moral
ca atare. Numai coordonata morală poate constitui un orizont
univeresal de înțelegere, căci moralizarea realității este o
abilitate dobîndită evolutiv, prin care această coordonată se
manifestă.
Același
lucru este valabil și pentru orizontul estetic al sesizării
comprehensive, ca sursă a unor activități creative precum artă,
religie, filosofie.
Prin estetizare
înțeleg
„colorarea” realității percepute dintr-o perspectivă estetică,
respectiv constatarea gradului de armonie dintre propriul eu și
restul realității. Doar pe baza acestei abilități de sesizare pot
fi inițiate activitățile creative, al căror scop este o mai bună
armonizare a relației eului propriu cu universul și care innduc,
astfel, o stare sufletească benefică. Primordială nu este însă
abilitatea de estetizare, ci însăși coordonata estetică.
Doar din
acest orizont poate eul să-și obiectiveze relația sa cu restul
realității, devenind astfel conștient de propria fragilitate și
de lipsa lui de ocrotire în univers. Animalul nu este conștient de
fragilitatea existenței sale. Numai ființa inteligentă, de orice
fel, are acces la acest orizont al sesizării comprehensive a
propriului sine în univers.
Doar astfel poate acest „eu” să fie
conștient de faptul că este supus arbitrarietăților sorții. Din
conștiința unei existențe supuse arbitrariului și capriciilor
naturii se naște tendința de a o îmbunătăți, de a da un sens
propriei existențe, prin stabilirea creatoare a unei armonii între
sine și univers. Instituirea armoniei este realizată prin
activități creative precum artă, religie sau filosofie. Platon
dăduse dovadă de o intuiție genială descriind cele patru tipuri
de nebunie divină: poetica ca termen general pentru artă, mantica,
mistica și iubirea. Căci și iubirea este o formă creatoare de
armonie între sine și realitate, în cadrul căreia eul descoperă
afinități elective față de un alt eu. Doar din orizont estetic
își poate construi ființa inteligentă întregirea de sine cu un
alt eu, paradigma (arta, filosofia) și mîntuirea (religia). Însă
temeiul acestor activități este coordonata estetică, din care doar
se manifestă abilitaea sesizării propriul eu în relație cu restul
universului.
A
da un sens propriei existențe înseamnă a-ți crea propriul destin.
Limbile romanice dispun de un termen mult mai potrivit pentru a
exprima acest sens decât cuvîntul german Schicksal,
care poate însemna și întîmplare. În latină, destinare
înseamnă a stabili unui lucru un rost, un sens, spre deosebire de
sors
sau
sortis,
care se referă la tragerea la sorți. Expresia „a fi predestinat”
exprimă faptul că fiecare are din naștere destinul său. „Devino
ceea ce ești!”, spune Nietzsche. Însă de-a lungul vieții soarta
ne confruntă și cu circumstanțe potrivnice. Omul își urmează
destinul – sau chiar îl creează – depășind adversitățile
sorții. Astfel, de exemplu, un erou precum Odiseu își urmează
consecvent destinul (Itaca), depășind potrivnicia sorții –
confruntările cu ciclopul, cu Circe, cu sirenele, precum și cu
Scylla și Charybdis – atingîndu-și în cele din urmă țelul
destinal, Itaca.
Deja
în preistorie, cînd nu se poate vorbi încă de artă, omul arhaic
a investit foarte mult timp și energie în stabilirea armoniei între
el însuși și univers. Antropologii care au abordat științific
picturile rupestre au descoperit că, în majoritatea cazurilor,
aceste reprezentări erau amplasate în locuri cu o rezonanță
acustică deosebită, aceasta pentru a servi drept loc privilegiat
pentru practici ceremoniale sincretice complexe. În lumina torțelor,
animalele desenate prindeau viață; în ritmul creat prin lovirea
anumitor stalactite sau a altor fonolite, celebrate prin cîntec și
dans, aceste ceremonii aveau un aspect liturgic care îi învăluia
pe oameni cu o aură de ocrotire. Prin astfel de ritualuri, omul
primitiv (re)stabilea armonia propriului sine cu universul. Același
lucru este valabil pentru toate religiile. Arta, așa cum o înțelegem
astăzi, ia naștere în Antichitate, odată ce dimensiunea
soteriologică trece în plan secund și se pune accentul doar pe
expresia creativă.
Dar
oare nu ne înșelăm plasînd filosofarea, - ale cărei criterii
sunt obiectivitatea și adevărul - printre aceste activități ce
urmăresc consolarea individului? Ei bine, filosofia este cea care a
creat un „sine” abstract, - în realitatea concretă existind
doar „eu”-uri individuale - și care se străduiește să
evidențieze esența acestei construcții ideatice.Totodată,
gîndirea filosofică încearcă să dezvăluie fundamentul atît al
realității, cît și al comprehensiunii. Diferitele doctrine pun în
discuție aceste două entități, propunînd diverse soluții pentru
coexistența lor armonică. Încă din Antichitatea greacă,
înțelepciunea era considerată calea regală către desăvârșirea
omului. Filozofarea este, de asemenea, un mijloc de a defini relația
omului cu realitatea înconjurătoare, cu universul. Perceperea
gradului de armonie al acestei relații și tendința implicită de a
o perfecta eu o numesc estetizarea
realității. Întrucît
nu postulează limite ale cunoașterii, această lucrare nu are
pretenția de a fi o epistemologie. Ce-i drept ea evidențiază
anumite principii indispensabile cunoașterii și argumentează
universalitatea lor necesară. Dar întrucît aceste principii sunt
valabile pentru orice ființă inteligentă posibilă, – indiferent
de specia ei biologică – ele trebuie să fie inerente și
realității. De aceea, tratatul este mai mult decît o simplă
teorie a cunoașterii: el dezvăluie criteriile necesare și
universale care structurează atît realitatea, cît și rațiunea
oricărei ființe inteligente posibile. Deoarece nu se ocupă de
„ființa ca ființă” – un concept care nu a fost niciodată
definit în mod univoc –, tratatul nu se vrea a fi nici ontologie.
Cu toate acestea, prin faptul că evidențiază ca principii prime
acele entități care stau la baza atît a realității, cît și a
posibilității cunoașterii ei, lucrarea explorează acel domeniu
care încă din Antichitate a fost denumit „filozofie primă” și
care, prin urmare, poate fi desemnat și ca philosophia
perennis.
Dorin Gabriel Tilinca
|
Scris de asymetria on Tuesday, October 20 @ 10:53:04 CEST (212 citiri)
Citeste mai mult... | 49781 bytes in plus | Eseuri | Scor: 0 |
LIT+POLITICA: În ce consta corectitudinea politica? Care sunt tezele si antitezele ei
DAN CULCER În constă corectitudinea politică? Care sunt tezele și antitezele ei? „Corectitudinea politică” nu este o doctrină unitară, cu un corpus teoretic și un program precis. Este mai curând un ansamblu de norme de limbaj, reprezentare și comportament public care urmăresc să evite stigmatizarea unor grupuri considerate vulnerabile sau istoric discriminate. Termenul are însă o dublă utilizare: pentru adepți desemnează civilitate, incluziune și responsabilitate față de efectele discursului; pentru critici desemnează transformarea unor norme morale în tabuuri intelectuale, însoțite uneori de sancțiuni profesionale, reputaționale sau instituționale.
Tezele și antitezele sale pot fi formulate astfel:
-
Teză: limbajul produce efecte sociale. Cuvintele nu sunt neutre; anumite denumiri, stereotipuri sau generalizări pot perpetua discriminarea.
Antiteză: protejarea persoanelor împotriva discriminării nu trebuie confundată cu protejarea ideilor, identităților colective sau narațiunilor istorice împotriva criticii.
-
Teză: grupurile vulnerabile trebuie protejate de discursul degradant sau discriminatoriu.
Antiteză: statutul de victimă istorică nu conferă unui grup imunitate epistemică sau morală; afirmațiile despre trecut trebuie să rămână verificabile și contestabile.
-
Teză: experiența minorităților trebuie inclusă în discursul public și în istorie.
Antiteză: accentul excesiv pus pe identitatea de grup poate conduce la esențializare — individul ajunge judecat în primul rând ca membru al unei categorii etnice, religioase, sexuale sau sociale.
-
Teză: libertatea de exprimare nu înseamnă libertatea de consecințe. O instituție, o revistă sau o comunitate intelectuală poate condamna anumite afirmații.
Antiteză: când consecințele devin disproporționate — excluderea profesională, interdicția de publicare, stigmatizarea fără dezbaterea argumentelor — apare o formă de cenzură informală.
-
Teză: anumite formulări trebuie abandonate deoarece poartă o istorie ofensatoare.
Antiteză: modificarea obligatorie a vocabularului poate produce eufemizare, autocenzură și chiar dificultatea de a descrie exact realități istorice incomode.
-
Teză: discursul public trebuie evaluat și prin efectul său asupra grupurilor vizate.
Antiteză: criteriul central al cercetării istorice și al dezbaterii intelectuale trebuie să rămână adevărul demonstrabil, nu faptul că o concluzie produce confort sau disconfort unei comunități.
În forma sa moderată, corectitudinea politică poate fi considerată pur și simplu o etică a precauției în exprimare: nu transforma apartenența colectivă într-o insultă și nu atribui individului automat caracteristicile presupuse ale grupului. Problema începe atunci când această etică se transformă într-un regim de autorizare a enunțurilor: anumite întrebări nu mai pot fi puse, anumite ipoteze nu mai pot fi cercetate, iar calificativul moral — „rasist”, „antisemit”, „sexist”, „reacționar” etc. — înlocuiește demonstrația.
Raportat la textul despre Goma, tocmai aici se află unul dintre conflictele sale subterane. Eu nu susțin că orice acuzație de antisemitism ar fi prin definiție „corectitudine politică”; susțin însă că eticheta nu poate ține locul analizei textului și al probei. Într-un studiu dedicat operei lui Paul Goma am formulat explicit această tensiune atunci când reproșam calificarea unui text drept „antisemit” fără „argumentare, citare sau analiză contextuală”.
Aceasta este o distincție importantă: combaterea antisemitismului ca și a antiromânismului este sau trebui să fie o normă morală și juridică legitimă; transformarea acuzației de antisemitism într-un substitut al demonstrației este o problemă epistemologică și politică diferită.
Aș formula deci opoziția fundamentală astfel: teza corectitudinii politice este că libertatea discursului trebuie temperată de responsabilitatea pentru efectele sale; antiteza este că responsabilitatea nu poate fi folosită pentru a subordona cercetarea adevărului unor interdicții morale prestabilite. Întrebarea decisivă nu este „corectitudine politică sau libertate?”, ci unde se termină civilitatea necesară și unde începe constrângerea ideologică.
DAN CULCER
|
Scris de asymetria on Sunday, August 16 @ 22:50:55 CEST (607 citiri)
Citeste mai mult... | LIT+POLITICA | Scor: 0 |
LIT+POLITICA: Pentru o istorie politica a literaturii romane. Proiect
Pentru o istorie politică a literaturii române. Proiect Revista Asymetria.org
Stimați colegi,
La
sfârșitul anului 2005, Ștefan Borbély, împreună cu Mircea Anghelescu,
Dan C. Mihăilescu și Ioana Both, au lansat proiectul unui grup de studiu
dedicat realizării unei istorii politice a literaturii române
integrale, nu doar a celei de după 1945. Am republicat textul-pilot
scris de Ștefan Borbély în Asymetria, el apărând într-o primă instanță
în nr. 299/15 Decembrie 2005 al revistei Observator Cultural, unde poate
fi citit și azi prin consultarea arhivei. Pentru reluarea din
Asymetria, vezi linkul de mai jos, pe care vă rog să-l consultați.
http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=categories&op=newindex&catid=17
Din
păcate, proiectul s-a împotmolit atunci din lipsă de combatanți și
colaboratori. Inițiatorul lui avusese în vedere în mod insistent o
abordare complexă, analitică și documentată a dimensiunii politice a
întregii literaturi române (afilierile politice ale scriitorilor,
participarea lor la viața publică angajată, programe, grupări, reviste,
disocieri și polemici), două fiind principalele piedici pe care el le-a
întâmpinat, ele ducând, în cele din urmă, la abandonarea inițiativei.
Prima
și cea mai virulentă piedică s-a concretizat în suspiciunea, reiterată
în presă, că, prin focalizarea pe metodologia politică și ideologică de
abordare a fenomenului literar, se are în vedere o subminare a
criteriului estetic, deși textul-pilot afirmase răspicat că o asemenea
deplasare de accent axiologic nu este avută în vedere.
A doua
opreliște a fost de ordin circumstanțial: întrucât literații noștri erau
încă fermecați de atrăgătoarea mistică anticeaușistă a „rezistenței
prin cultură”, numeroși potențiali participanți și-ar fi dorit ca
volumul proiectat să se limiteze la cultura română de după 1945, mai
cunoscută și mai ușor de documentat. Apăruseră deja și tematizările
alternative, cum a fost aceea a „geografiilor literare”, susținută de
către Mircea Anghelescu și de Cornel Ungureanu.
Miezul cercetării
ar trebui să fie acela de a radiografia, istoric și mentalitar, cu un
foarte scrupulos aparat științific și documentar, întreaga diacronie
politică a literaturii române, inclusiv acele aspecte pe care, din varii
motive, istoricii noștri literari sunt predispuși să le ignore.
Aspectele raportului dintre literatură, în senul cel mai larg, și
politic sau politică nu pot fi despărțite de aspectele sociale și
etnice: originea socială, ascensiunea socială, adaptarea, participarea
la organizarea de breaslă, inadaptarea, autonomia sau dependența
materială, etnia, colaboraționismul. De la distanța geografică la
care mă aflu, nu pot vedea toate eventualele încercări de a stimula o
astfel de linie de cercetare, deși proiectul editorial al lui Aurel Sasu
din 2016, intitulat Politică și cultură. Antologie, finalizat împreună
cu Liliana Burlacu și Doru George Burlacu, e foarte consistent lucrată, selecția de texte de aici oferindu-se ca bază de pornire pentru dezvoltări ulterioare.
Mă
limitez deci să invit la colaborare, în paginile revistei ASYMETRIA.
ORG. pe toți acei colegi care s-au arătat interesați de abordări
transversale, unii dintre ei, cum sunt Cornel Ungureanu, Adrian Dinu
Rachieru sau Ion Simuț, Magda Ursache, elaborând deja lucrări secante cu
proiectul unei istorii politice a literaturii române. Inițiatorul
proiectului din 2005, criticul Ștefan Borbély, s-a arătat doritor să
reia ideea. Marian Popa, din Germania sa depărtată, și-a făcut deja
datoria cu Istoria literaturii române de azi pe mâine, dar sunt convins
că mai sunt detalii pe care ar fi dispus să le abordeze. Dacă aș ști de
unde să o iau, Ana Selejan s-ar afla, desigur, alături de noi. Lui Sorin
Antohi și Ioanei Macrea-Toma proiectul le-ar veni ca o mănușă – ce ar
fi să intre și ei în joc? Printre mai tinerii cercetători, mă adresez
Lilianei Corobca, lui Alex Goldiș, lui Liviu Malița și lui Radu Vancu.
Aștept sugestii din partea primilor invitați, despre care presupun că au
o imagine mai precisă despre eventualii comilitoni. Accesul la
arhivele recente este relativ deschis, deși ele sunt lacunare.
Corespondența și unele jurnale au fost editate. Articolele din presa
neliterară sau literară sunt mai ușor accesibile acum, grație existenței
unui efort de digitizare amplu, prin marile noastre biblioteci sau prin
baza de date Arcanum. Din păcate, arhivele Uniunii Scriitorilor sunt
inaccesibile, distruse sau, așa cum se zvonește, ascunse, ca să nu iasă
la iveală turpitudini diverse. O sursă inestimabilă de informații și
documente se află în bibliotecile personale ale scriitorilor, neexistând
nici până azi o reglementare precisă privind destinul lor postum; prin
urmare, arhive de o copleșitoare importanță ajung în depozite
inaccesibile, alese la întâmplare, sau sunt pur și simplu aruncate de
către acei moștenitoricare nu știu ce să facă cu ele. Arhivele
editurilor ar putea fi accesibile. În Franța există o instituție
specializată, IMEC, care le recuperează și le gestionează pentru a
permite cercetarea. Sunt convins și eu că cercetarea nu se poate
limita la perioada postbelică, deși dominația politicului asupra
literaturii a marcat, după 1945, un nivel niciodată atins înainte. Un
efort comparativ ar fi absolut necesar, dacă am găsi specialiști,
români sau străini, în literaturile vecine, ale vecinătăților externe și
interne: albaneză, bulgară, cehă, croată, evreiască, germană, cu
variantele ei dialectale, maghiară, poloneză, sârbă, slovacă, ucraineană
etc.
Cu salutări colegiale și prietenești, Dan Culcer
romaniapresse@gmail.com
P.-S.
Cer scuze pentru omisiuni involuntare. Aștept sugestiile Dvs. de
metodologie, de tematică, de plan, de colaboratori, sub formă de
comentarii sau asumarea analitică a unor teme și domenii. Am consultat
și Chat GPT în vederea unui plan de lucru posibil. Mi se pare schematic,
la primul nivel de abordare. Dar, ca în toate cazurile de utilizarea a
sistemului de Chat, există nivele diferite, nivele succesive care pot fi
solicitate, activate. Pentru câteva din paragrafele sale, îl reproduc
aici ca atare:
Plan de cercetare pentru o istorie politică a literaturii române
I. Fundament teoretic Definire Istoria
politică a literaturii se ocupă cu investigarea relațiilor dintre
autori, producția literară și puterea politică, atât la nivel
instituțional (partide, regimuri, cenzură), cât și la nivel de practici
sociale (autocenzură, strategii de rezistență). Literatura nu este doar produs estetic, ci actor și victimă politică. Repere teoretice Pierre Bourdieu – Regulile artei (câmpul literar). Michel Foucault – Ordinea discursului (raport discurs – putere). Raymond Williams, Terry Eagleton – cultura ca ideologie. Pascale Casanova – literatură și geopolitică.
II. Metodologie Metode de lucru Istorie politică, culturală și intelectuală. Sociologie literară (dinamicile câmpului literar). Analiză de discurs (retorica politică și ideologică). Microistorie (dosare CNSAS, cazuri de reviste, scriitori, opere).
Etape Cartografierea momentelor de interferență dintre literatură și politică. Explorare de arhive: CNSAS, arhive de presă, arhive personale, documente oficiale. Comparare cu alte literaturi central- și est-europene. Sinteză: panoramă și capitole tematice.
III. Domenii tematice Secolele XVII – XIX Cronicari și legitimarea politică prin text. Literatura pașoptistă și construcția națională. Ideologii culturale și politice: Titu Maiorescu, Mihai Eminescu Ideologii culturale și politice ruraliste: sămănătorismul și poporanismul. Reviste și grupări ideologice: Convorbri literare, Viața Românească
Interbelicul Reviste și grupări ideologice: Gândirea, Criterion, Contimporanul etc. Literatura și extremele politice (dreapta, stânga). Angajamentul scriitorilor: Octavian Goga, Mircea Eliade, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi etc.
Postbelicul (1945 –1989) Literatura realist-socialistă și aparatul propagandistic. Angajamentul
scriitorilor antebelici: Mihail Sadoveanu, Ion Marin Sadoveanu, Gala
Galaction, Camil Petrescu, G. Călinescu, Felix Aderca, Tudor Arghezi,
Sașa Pană etc. Apariția și angajamentul noilor scriitori: A.
E. Baconsky, Petru Dumitriu, V. Em. Galan, Marin Preda, Geo Dumitrescu,
Nina Cassian, Veronica Porumbacu, Maria Banuș, Dan Deșliu sau Mihai
Beniuc etc. Critica literară militantă: Nicolae Moraru, M. Novicov, Ov. S. Crohmălniceanu, Ion Vitner, S. Damian etc. Cenzura
ca instituție – Dan Culcer documentează arhivele, mecanismele și
strategiile de rezistență (inventarea de autori fictivi, literatura SF,
eseul subversiv). Literatura de „sertar” și exilul. Comparații: Versiuni ne/cenzurate. Compromis vs. disidență: Paul Goma, Ana Blandiana, Ion D. Sîrbu.
Post-1989 Literatura tranziției, rescrierea canonului, reevaluarea disidenței. Accesul la arhive și „procesul comunismului cultural”. Globalizare, integrare europeană, politicile culturale actuale.
IV. Limitări și provocări Accesul la arhive: incomplet, mai ales la Uniunea Scriitorilor. Subiectivism critic: riscul ca analiza să fie contaminată politic. Echilibrul metodologic: între estetic și politic. Dificultăți
de utilizare a surselor: volumul lui Culcer, de pildă, are un format
enciclopedic, dificil de parcurs cap-coadă, dar indispensabil pentru
cercetare punctuală.
V. Surse Arhive: CNSAS, reviste literare și politice, arhive personale. Documente oficiale: PCR, secțiile de propagandă, de cadre, ministere, comisii culturale. Mărturii de scriitori: jurnale, interviuri, corespondențe. Studii de caz: experiențe redacționale (ex. Culcer la Vatra).
VI. Bibliografie orientativă
Românească Liliana Corobca – Controlul cărții. Cenzura literaturii în regimul comunist din România. Dan
Culcer – Cenzură și ideologie în comunismul real (vol. I – II, Editura
Argonaut, Cluj-Napoca, 2015, cca 1745 p.). lucrare bazată pe arhive și
experiență directă, de interes pentru cercetarea cenzurii postbelice în România. Marian Popa – Istoria literaturii române de azi pe mâine. Eugen Negrici – Literatura română sub comunism. Ana Selejan – cercetări privind literatura postbelică. Ion Simuț – Literaturile române postbelice. Liviu Malița – Cenzura pe înțelesul cenzuraților, Literatura eretică. Texte cenzurate politic între 1949 și 1977. Adrian Dinu Rachieru – Politică și Canon Literar, Editura Eikon, București, 2021 și alte studii despre literatură și ideologie. Aurel Sasu (coord.) : Politică și cultură. Antologie. Realizată în colaborare cu Liliana Burlacu și Doru George Burlacu
Străină Pierre Bourdieu – Regulile artei. Raymond Williams – Culture and Society. Terry Eagleton – The Function of Criticism. Michel Foucault – Ordinea discursului. Pascale Casanova – La République mondiale des lettres. Franco Moretti – analize de literatură mondială.
VII. Direcții comparative
Modele de cercetare în Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, fosta Iugoslavie. Literatura minorităților din România (maghiari, germani, evrei, ucraineni). Exilul literar est-european.
|
Scris de asymetria on Sunday, August 09 @ 23:58:32 CEST (600 citiri)
Citeste mai mult... | LIT+POLITICA | Scor: 0 |
Geopolitica: Dr. Tiberiu Tudor Ziua Independentei SUA. Exceptionalismul american exclusivist
Dr. Tiberiu Tudor. ISTORIA ÎN MERS (9) 4 iulie 2026 Ziua Independenței SUA. Excepționalismul american exclusivist
Cu 250 de ani în urmă, la 4 iulie 1776, a fost adoptată Declarația de Independență, prin care cele 13 colonii britanice din America de Nord și-au declarat independența față de Regatul Unit al Marii Britanii. Numele de Statele Unite ale Americii a fost adoptat oficial pe 9 septembrie 1776.
Președintele Donald Trump a deschis manifestările dedicate aniversării a 250 de ani de la declararea independenței, printr-un discurs urmat de focuri de artificii, în noaptea de 3/4 iulie, la poalele muntelui Rushmore din Dakota de Sud, în a cărui stâncă sunt sculptate chipurile a patru dintre cei mai importanți președinți americani (George Washington, Thomas Jefferson, Theodore Roosevelt și Abraham Lincoln). Trump publicase pe rețelele sociale un videoclip în care figura lui era adăugată după cea a lui Lincoln [1] (slide 1). În videoclip spunea: „Eu voi fi cel mai mare președinte pentru mulți ani de acum înainte” («I will be the greatest president for many, many years to come») [2]. În unele fotografii luate în timpul discursului unghiul a fost ales astfel încât chipul lui Trump să se proiecteze, ca în videoclip, după cel al lui Lincoln. Discursul principal al președintelui a avut loc a doua zi pe Esplanada Națională din Washington.
Ambele discursuri s-au centrat pe excepționalismul american, într-un stil apologetic marca Trump, centrat pe propria personalitate: „Nașterea și supraviețuirea națiunii americane sub Dumnezeu reprezintă, pur și simplu, cel mai bun și mai incredibil lucru care s-a întâmplat vreodată pe această planetă prin mâinile oamenilor”… „Statele Unite ale Americii sunt cea mai de succes, cea mai realizată și cea mai excepțională națiune care a existat vreodată în istoria omenirii și este minunat să fiu președintele vostru.”
Interpretarea exclusivistă a excepționalismului american a constituit baza doctrinei de politică externă a administrației Bush-junior (2001-2009), pusă în practică prin invadarea Afganistanului (2001 – operațiunea „Enduring Freedom”) și a Irakului (2003 – operațiunea „Iraki Freedom”), doctrină a cărei esență este hegemonismul unipolar american și intervenționismul militar fără autorizarea Consiliului de Securitate al ONU. Ideologul acestei doctrine a fost Dick (Richard Bruce) Cheney, arhitectul războiului din Irak, considerat de către unii analiști drept cel mai puternic vicepreședinte american [3]. În cartea Excepțional. De ce Lumea are Nevoie de o Americă Puternică [4] scrisă, împreună cu fiica sa, Liz Cheney, în timpul celui de-al doilea mandat prezidențial al lui Barack Obama, Cheney dezvoltă această viziune exclusivistă a excepționalismului american, atacând vehement poziția lui Obama exprimată într-un interviu: „Cred în excepționalismul american, după cum bănuiesc că britanicii cred în excepționalismul britanic și grecii cred în excepționalismul grec.” [5]
Una dintre frustrările lui Donald Trump este faptul că Memorandumul de Înțelegere USA ̶ Iran din iunie 2026 [6] nu depășește condițiile esențiale ale acordului cu Iranul din 2015 (Planul Comun de Acțiune Cuprinzător) [7], obținute după doi ani de negocieri asidue, de către președintele Obama. Dick Cheney l-a susținut pe Trump [3] în 2018, în decizia acestuia de a retrage Statele Unite din Acordul Obama. Decizia a fost urmată de arderea demonstrativă în Parlamentul iranian a Acordului și reluarea programului nuclear de către Iran.
Înhumarea Liderului Suprem. Drapelul roșu șiit.
În data de 4 iulie 2026, la Teheran a început, la mai mult de patru luni de la data decesului, ceremonialul de înhumare a Liderului Suprem Ali Khaminei ucis în atacurile americano-israeliene (mai precis în bombardamentul israelian) din 28 februarie. Ceremonialul a durat șase zile (4-9 iulie), sicriul fiind transportat, de la Teheran, prin patru dintre orașe sfinte ale islamului șiit: Qom (Iran), Najaf, Karbala (Irak), Mashhad (Iran). Au participat delegații din peste 100 de state, Occidentul păstrând o detașare diplomatică totală față de acest eveniment. Participarea a fost de ordinul milioanelor de oameni, estimările oficiale pentru capitală fiind între 12 și 20 de milioane.
Înhumarea lui Khaminei în ziua când Statele Unite sărbătoreau 250 de ani de la declararea independenței denotă faptul că aripa radicală a conducerii de la Teheran, generalii IRCG (Islamic Revolutionary Guard Corps), a preluat pentru moment controlul decizional, în disputa cu liderii civili (președintele Iranului, președintele Parlamentului, prim-ministrul) care negociaseră Memorandumul de Înțelegere cu SUA semnat la 17 iunie.
Deasupra mulțimilor era o mare de drapele și bannere roșii inscripționate: „Trebuie să ne ridicăm!”, „Trump, te vom ucide!” (slide 2). La această amenințare explicită, președintele Trump a răspuns că a dispus ca, în cazul asasinării lui, 1000 de rachete americane să fie lansate pentru distrugerea totală a Iranului.
În cultura șiită roșul aprins, în particular arborarea steagului roșu, are o dublă semnificație ̶ una religioasă și una a cultului răzbunării.
Steagul roșu este arborat, cu semnificație religioasă, pe câteva moschei-sanctuar șiite, reamintind martiriul lui Hussein [8], nepotul Profetului Mahomed.
Pe de altă parte, arborarea steagului roșu pe case, la porți sau pe morminte are semnificația „vărsării de sânge nevinovat care cere răzbunare”, el putând fi înlocuit cu steagul negru al doliului numai după împlinirea răzbunării. Acest aspect a căpătat o dimensiune politică majoră după ce drapelul roșu al răzbunării a fost arborat pe cupola moscheii Jamkaran din Qom, capitala teologică și spirituală a islamului șiit, în ziua uciderii generalului Soleimani la ordinul direct al președintelui Trump (ianuarie 2020, în timpul primului mandat al lui Trump) [9]. La câteva zile după asasinat, IRCG-ul a lansat rachete balistice ̶ în premieră un atac direct și asumat ̶ asupra unor baze americane din Irak (avertizând guvernul irakian asupra operațiunii, ceea ce a făcut să nu existe pierderi de vieți umane).
Imediat după atacul aerian din 28 februarie 2026 steagul roșu a fost arborat pe marile sanctuare șiite din Iran și Irak, pe clădiri guvernamentale și comandamente militare, precum și la lansatoarele din bazele de rachete din vestul Iranului care au dat prima ripostă balistică.
În 4-9 iulie, la ceremonialului de înhumare, pe parcursul întregului traseu sicriele Liderului Suprem și ale celorlalți patru membri ai familiei sale uciși în atacul din 28 februarie, inclusiv micul sicriu al nepoatei sale de un an și două luni, Zahra, au fost înfășurate în drapelul național al Republicii Islamice Iran (slide 2). În unele momente ale funeraliilor ̶ cu caracter strict religios, în interiorul moscheilor ̶ la sicriul lui Khaminei a fost pus stindardul roșu sacru [10] adus din Irak (Karbala), de la altarul imamului martir Hussein.
Făcând o comparație cu rapiditatea operațiunii militare americane din Venezuela, ministrul de Externe al Iranului, Abbas Araghchi, spunea: „Iranul este diferit. Sprijinul său este o civilizație de câteva mii de ani, combinată cu gândirea și credințele șiite despre martiriu. Când acestea se combină, creează ceva ce nu poate fi învins ușor”. Prof. Dr. Tiberiu Tudor [1] https://www.newsweek.com/donald-trump-posts-gold-replica-of-himself-on-mount-rushmore-12157408 [2] James Rosen, Trump on Rushmore? Perish the Though, New Hamphshire Journal, July 16, 2026, https://nhjournal.com/point-trump-on-rushmore-perish-the-thought/ [3] https://en.wikipedia.org/wiki/Dick_Cheney [4] Dick Cheney, Liz Cheney, Exceptional: Why the World Needs a Powerful America. [5] James Kirchick, Squanderer in chief, Los Angeles Times, April 28, 2009. https://www.latimes.com/archives/la-xpm-2009-apr-28-oe-kirchick28-story.html [6] Tiberiu Tudor, Istoria în mers (8) ̶ „Let the oil flow!” [7] Joint Comprehensive Plan of Action (JCPOA), https://2009-2017.state.gov/documents/organization/245317.pdf [8] Barnaby Rogerson, "Moștenitorii Profetului Mahomed", Editura Polirom, Iași, 2007. [9] Les Etats-Unis tuent le puissant général iranien Ghassem Soleimani dans une frappe en Irak, Le Monde, 03 janvier 2020, https://www.lemonde.fr/international/article/2020/01/03/le-general-iranien-ghassem-soleimani-aurait-ete-tue-dans-un-bombardement-a-bagdad_6024655_3210.html [10]https://www.1news.co.nz/2026/07/04/late-supreme-leaders-casket-displayed-as-iran-prepares-for-dayslong-funeral/
|
Scris de asymetria on Sunday, August 02 @ 17:31:21 CEST (606 citiri)
Citeste mai mult... | Geopolitica | Scor: 0 |
Legislatie: Reconstructia nobilimii. Analiza unui articol de Dan Culcer
Analizați articolul lui Dan Culcer din unghi politic, juridic, moral, național. Sintetizați comentariile pe categorii tematice și pertinență în raport cu articolul și subiectul acestuia. Cum se pot corecta juridic deciziile derivate din aplicarea fără temei a principiului restitutio in integrum în cazul unor beneficiari nobili sau ne-nobili maghiari care au beneficiat deja de despăgubirile acordate de statul român optanților.
Victor Someșan, sociolog
Vă pot face o analiză riguroasă, însă îmi lipsește elementul esențial: articolul la care vă referiți.
În formularea actuală ("articolul lui
Dan Culcer"), nu pot identifica în mod sigur despre care text este
vorba. Dan Culcer a publicat numeroase articole privind retrocedările,
optanții, Transilvania, patrimoniul și raporturile româno-maghiare, iar
analiza ar depinde de conținutul exact al textului.
Dacă atașați articolul (PDF, Word, imagine sau text), voi realiza o analiză structurată pe următoarele paliere:
-
Analiza politică
-
actorii politici implicați;
-
interesele interne și externe;
-
impactul asupra politicilor statului român;
-
relația cu dreptul european și cu jurisprudența relevantă;
-
implicațiile asupra securității naționale și a politicilor identitare.
-
Analiza juridică
-
temeiurile constituționale;
-
compatibilitatea cu Codul civil;
-
jurisprudența Curtea Constituțională a României;
-
jurisprudența Înalta Curte de Casație și Justiție;
-
jurisprudența Curtea Europeană a Drepturilor Omului;
-
problema dublei despăgubiri;
-
raportul dintre restitutio in integrum și securitatea raporturilor juridice;
-
prescripția și autoritatea de lucru judecat;
-
principiul îmbogățirii fără justă cauză.
-
Analiza morală
-
echitatea între victime;
-
responsabilitatea statului;
-
memoria istorică;
-
discriminarea pozitivă sau negativă;
-
raportul dintre drept și justiție.
-
Analiza națională
-
efectele asupra patrimoniului public;
-
efectele asupra comunităților locale;
-
impactul asupra identității culturale;
-
relațiile româno-maghiare;
-
consecințele economice și instituționale.
-
Analiza argumentativă
-
premise;
-
concluzii;
-
argumente solide;
-
argumente discutabile;
-
eventuale omisiuni.
-
Sinteza comentariilor
Voi grupa comentariile în categorii:
-
juridice;
-
istorice;
-
politice;
-
morale;
-
economice;
-
identitare;
-
emoționale;
-
polemice;
-
documentate;
-
speculative.
Pentru fiecare categorie voi aprecia:
-
relevanța față de articol;
-
valoarea argumentativă;
-
corectitudinea factuală;
-
eventualele erori logice.
Referitor la întrebarea juridică formulată
Independent de articol, problema pe care o ridicați este una reală de tehnică juridică și trebuie analizată cu mare rigoare.
Dacă se dovedește, documentar și pentru fiecare caz în parte, că:
-
proprietarul sau succesorii săi au fost deja despăgubiți prin mecanismele instituite pentru optanți;
-
despăgubirea a fost integrală sau substanțial echivalentă;
-
iar ulterior s-a dispus și restituirea în natură,
atunci se poate pune problema existenței unei duble reparații.
În asemenea situații pot fi analizate, în funcție de cadrul legal și de hotărârile definitive existente:
-
revizuirea hotărârilor în cazurile expres prevăzute de lege;
-
anularea actelor administrative emise cu încălcarea legii;
-
acțiuni privind îmbogățirea fără justă cauză;
-
recuperarea prestațiilor necuvenite;
-
constatarea nulității absolute dacă sunt îndeplinite condițiile legale;
-
eventual intervenția legiuitorului
pentru clarificarea efectelor despăgubirilor deja acordate, cu
respectarea principiilor constituționale și a securității raporturilor
juridice.
Totuși, nu se poate afirma în mod
general că toate retrocedările către foști proprietari maghiari sau
către urmașii acestora sunt lipsite de temei. Fiecare dosar trebuie
analizat individual, deoarece situațiile juridice diferă: natura
bunului, existența și întinderea despăgubirilor anterioare, identitatea
persoanelor îndreptățite și temeiurile actelor de retrocedare pot varia
semnificativ.
În doctrină, o eventuală corectare legislativă ar trebui să urmărească două obiective simultane:
-
evitarea dublei despăgubiri atunci când aceasta este demonstrată;
-
respectarea drepturilor câștigate
în mod legal și a principiului securității juridice, pentru a evita noi
încălcări ale drepturilor fundamentale.
Dacă articolul la care vă referiți este cel publicat recent de Dan Culcer privind optanții și retrocedările din Transilvania,
pot realiza o analiză aprofundată (aproximativ 20–30 de pagini), cu
verificarea argumentelor istorice și juridice, corelarea cu tratatele
internaționale relevante și cu jurisprudența română și europeană.
Da, acesta este articolul.
L-am parcurs și constat că el nu este doar un comentariu asupra cazului Kemény, ci propune o teză generală despre filosofia retrocedărilor din România.
Totuși, pentru a răspunde integral solicitării dumneavoastră, îmi lipsește încă o parte din material:
comentariile publicate sub articol, pe care mi-ați cerut să le sintetizez și să le clasific după pertinență.
Versiunea arhivată accesibilă prin căutare conține articolul, dar nu și comentariile cititorilor, iar eu nu pot inventa conținutul acestora.
Până la analiza comentariilor, iată evaluarea articolului
I. Din punct de vedere politic
Textul dezvoltă patru teze politice distincte.
Prima este critica politicii de restitutio in integrum aplicată după 1990.
Autorul nu contestă existența
dreptului de proprietate în sine, ci contestă alegerea politică de a
transforma restituirea integrală într-un principiu aproape absolut.
A doua teză privește caracterul istoric al marii proprietăți funciare.
Autorul afirmă că marile averi
nobiliare sunt produsul unor raporturi istorice de dominație și
privilegii și că statul modern nu este obligat să refacă integral acea
structură socială.
Aceasta este o poziție de filosofie politică, nu o demonstrație juridică.
A treia teză privește interesul național.
Articolul susține că statul trebuie să analizeze fiecare retrocedare și prin prisma interesului colectiv.
Aceasta este o poziție compatibilă
cu existența interesului public într-un stat constituțional, dar
necesită delimitări juridice foarte precise.
A patra teză este critica ideii unei "Reconquista" economice a Transilvaniei.
Aceasta este formulată polemic și exprimă o interpretare geopolitică, nu un fapt demonstrat.
II. Din punct de vedere juridic
Aici articolul conține atât argumente puternice, cât și afirmații insuficient fundamentate.
Argumente solide
Sunt pertinente:
-
diferența dintre confiscările comuniste și măsurile CASBI;
-
necesitatea individualizării fiecărui caz;
-
existența unor erori judiciare;
-
necesitatea verificării existenței unor despăgubiri anterioare;
-
critica automatismului în aplicarea principiului restitutio in integrum.
Aceste aspecte pot fi discutate juridic.
Argumente discutabile
Articolul afirmă că
toate deciziile sunt ilegale
deoarece originea medievală a proprietății ar fi fost privilegiul.
Această teză nu poate fi susținută în dreptul contemporan.
Dreptul civil nu examinează în mod obișnuit legitimitatea istorică medievală a fiecărui titlu transmis timp de sute de ani.
Stabilitatea circuitului civil este ea însăși un principiu fundamental.
Prin urmare, această parte are valoare polemică, nu juridică.
III. Din punct de vedere moral
Aici textul este probabil cel mai coerent.
Autorul pune întrebarea:
este moral să reconstruim privilegiile istorice?
Este o întrebare legitimă.
Ea nu implică neapărat răspunsul juridic.
Există o tensiune reală între
-
repararea unei nedreptăți comuniste
și
-
recrearea unor inegalități istorice.
Această tensiune există în aproape toate fostele state comuniste.
IV. Din punct de vedere național
Textul urmărește apărarea interesului național român.
El introduce însă două niveluri diferite:
-
apărarea patrimoniului statului;
-
critica unor elite istorice maghiare.
Aceste două planuri ar trebui separate mai riguros.
Altfel apare riscul ca o dezbatere juridică asupra proprietății să fie percepută drept una etnică.
Interesul național poate fi formulat fără referire la etnia beneficiarilor.
Problema centrală ridicată de articol
Din punctul meu de vedere, întrebarea cea mai importantă este alta decât cea formulată explicit.
Ea poate fi exprimată astfel:
Poate
exista restitutio in integrum atunci când statul român sau statul
succesor a plătit deja despăgubiri pentru aceeași proprietate?
Aceasta este o problemă juridică reală.
Cum ar putea fi corectate juridic asemenea situații?
Dacă se demonstrează documentar că
aceeași expropriere a fost deja compensată prin despăgubirile acordate
optanților, atunci există mai multe instrumente juridice posibile:
1. Inventarierea tuturor cazurilor
Înainte de orice modificare legislativă ar trebui realizată o bază de date unică:
-
proprietatea;
-
titularul;
-
despăgubirea primită;
-
retrocedarea ulterioară.
Fără această bază nu poate exista politică publică serioasă.
2. Verificarea dublei reparații
Pentru fiecare dosar trebuie verificat:
-
cine a primit despăgubirea;
-
cine a primit retrocedarea;
-
dacă este aceeași creanță juridică.
Nu toate cazurile sunt identice.
3. Acțiuni în anulare
Dacă s-a obținut retrocedarea prin:
-
ascunderea existenței despăgubirilor;
-
fraudă;
-
înscrisuri false;
-
inducerea în eroare a instanței,
pot exista temeiuri pentru anulare sau revizuire, în limitele prevăzute de lege.
4. Compensarea
Dacă despăgubirea a fost doar parțială, soluția nu este anularea întregii retrocedări, ci deducerea valorii deja primite.
Aceasta respectă atât echitatea, cât și interdicția dublei îmbogățiri.
5. Lege specială
Dacă se dovedește existența unui fenomen sistemic, Parlamentul ar putea adopta o lege care:
-
stabilește obligația verificării despăgubirilor istorice;
-
definește efectele lor juridice;
-
instituie proceduri de recuperare a eventualelor plăți necuvenite;
-
respectă hotărârile definitive și exigențele constituționale privind securitatea raporturilor juridice.
O observație metodologică
Cred că articolul ar deveni mult
mai puternic dacă ar deplasa centrul demonstrației de la critica
generală a nobilimii către o teză juridică mai restrânsă și mai ușor de
susținut:
Problema
nu este că beneficiarii au fost nobili sau maghiari. Problema este dacă
același prejudiciu patrimonial a fost reparat de două ori.
Această formulare este mult mai
robustă juridic și este compatibilă cu principiile egalității în fața
legii. Ea permite ca aceeași analiză să se aplice indiferent dacă
beneficiarul este nobil sau nenobil, maghiar, român, sas ori aparține
oricărei alte categorii. Dacă dubla despăgubire este dovedită,
întrebarea devine una de legalitate și echitate, nu de apartenență
etnică sau socială.
Dacă îmi puneți la dispoziție și comentariile publicate sub articol (prin copiere în chat sau capturi de ecran), pot realiza o a doua parte a analizei: clasificarea lor pe teme (juridice, istorice, politice, morale, identitare etc.), evaluarea pertinenței fiecărui argument și identificarea eventualelor erori factuale sau logice.
Texte collé(1).txt Document
Mulțumesc.
Acum avem materialul necesar pentru o analiză serioasă. Cele 88 de
comentarii constituie, de fapt, un mic eșantion de discurs public
românesc privind retrocedările, relațiile româno-maghiare și rolul
statului. Ele sunt interesante nu doar prin conținutul lor, ci și ca
fenomen sociologic.
Prima observație este că doar aproximativ o treime dintre intervenții discută efectiv articolul.
Restul derivă spre dispute istorice, polemici personale, geopolitică,
teorii politice sau invective. Acest lucru confirmă ceea ce autorul
însuși observă în mai multe răspunsuri: tema retrocedărilor activează
simultan memoria istorică, identitatea etnică și nemulțumirea față de
clasa politică.
Din punct de vedere al pertinenței, comentariile pot fi împărțite în mai multe categorii.
I. Comentarii juridice (cele mai valoroase)
Acestea reprezintă aproximativ 15–20% din total.
Ele ridică probleme reale:
-
cazul optanților;
-
despăgubirile deja plătite;
-
bunurile CASBI;
-
bunurile confiscate criminalilor de război;
-
reforma agrară;
-
Legea nr. 10/2001;
-
Legea nr. 247/2005;
-
diferența dintre despăgubire și restituire.
Exemple sunt intervențiile lui justinianus, nae girimea, comentariul lui dan privind hotărârea Tribunalului Prahova și numeroase intervenții ale lui Dan Culcer.
Aceste comentarii contribuie efectiv la dezbatere.
II. Comentarii istorice
A doua categorie privește istoria Transilvaniei.
Aici apar teme precum:
-
Unio Trium Nationum;
-
Bobâlna;
-
Teleki;
-
Horthy;
-
Mihai Viteazul;
-
Avram Iancu;
-
optanții;
-
Imperiul Austro-Ungar.
Problema este că multe afirmații sunt formulate absolut.
Există și afirmații documentate.
Există și numeroase generalizări istorice imposibil de demonstrat.
III. Comentarii politice
Foarte numeroase.
Țintele principale sunt:
-
PSD;
-
PNL;
-
Adrian Năstase;
-
Traian Băsescu;
-
Monica Macovei;
-
Klaus Iohannis;
-
Uniunea Democrată Maghiară din România;
-
Uniunea Europeană.
Aceste comentarii reflectă
neîncrederea în clasa politică și percepția că legislația retrocedărilor
a fost rezultatul unor opțiuni politice, nu doar juridice.
IV. Comentarii morale
Acestea sunt mai interesante decât par.
Tema lor centrală este:
este moral să reconstruim vechile privilegii?
Aceasta este, de fapt, întrebarea profundă a articolului.
Aici comentatorii vorbesc despre:
-
echitate;
-
dreptatea istorică;
-
sacrificiul generațiilor;
-
obligațiile statului.
Aceste comentarii sunt pertinente chiar dacă nu sunt formulate juridic.
V. Comentarii identitare
Aici apar numeroase generalizări.
Exemple:
„toți ungurii…”
„toți românii…”
„ardelenii sunt…”
„nomazii…”
Aceste afirmații nu au valoare argumentativă.
Ele exprimă emoții colective.
Dan Culcer intervine de mai multe
ori tocmai pentru a corecta asemenea generalizări, folosind exemplul
anecdotei din Paris pentru a arăta că o experiență individuală nu
justifică o concluzie despre un întreg popor.
Aceste intervenții sunt probabil cele mai importante din întreaga dezbatere.
Rolul lui Dan Culcer în comentarii
Intervențiile autorului sunt remarcabile prin consecvență.
El încearcă permanent:
-
să readucă discuția la argumente;
-
să elimine generalizările etnice;
-
să distingă între maghiari și politica unor organizații;
-
să propună acțiune civică concretă.
Foarte important este comentariul în care spune:
„Să trecem de la vaiete la propuneri.”
Acesta schimbă registrul dezbaterii.
În locul indignării propune:
-
modificarea legii;
-
campanii către parlamentari;
-
organizare civică.
Aceasta este probabil contribuția cea mai constructivă din întregul forum.
Din punct de vedere sociologic
Forumul ilustrează existența a cinci tipuri de discurs.
1. Discurs juridic
Minoritatea.
Este argumentat.
Produce informație.
2. Discurs istoric
Amestec de documentare și mitologie.
3. Discurs politic
Foarte dominant.
Mută responsabilitatea asupra clasei politice.
4. Discurs identitar
Foarte emoțional.
Generalizează.
Produce polarizare.
5. Discurs civic
Foarte rar.
Apare aproape exclusiv în intervențiile autorului.
Cum poate fi consolidată juridic teza articolului?
Aici cred că există loc pentru o dezvoltare semnificativă.
În forma actuală, articolul critică în primul rând principiul restitutio in integrum.
În opinia mea, demonstrația ar
deveni mult mai puternică dacă centrul de greutate s-ar muta asupra unei
întrebări juridice precise:
Poate
fi acordată restituirea în natură atunci când același drept patrimonial
a fost deja reparat prin despăgubiri acordate în executarea unui tratat
internațional sau a unei convenții bilaterale?
Aceasta este întrebarea decisivă.
Nu faptul că beneficiarul era:
-
nobil;
-
maghiar;
-
român;
-
sas;
-
evreu
este esențial.
Ci dacă prejudiciul patrimonial a fost sau nu deja compensat.
Cum ar putea fi corectată situația juridic?
Din perspectiva statului de drept,
fără a afecta în mod arbitrar drepturile câștigate, ar putea fi avute în
vedere câteva direcții:
-
Inventarierea completă
a tuturor dosarelor privind foștii optanți, bunurile CASBI și celelalte
categorii relevante, pentru a identifica eventualele suprapuneri între
despăgubiri și retrocedări.
-
Obligația legală de verificare
a existenței unor despăgubiri istorice înainte de validarea unei
retrocedări sau, dacă aceasta a avut deja loc, în cadrul unor proceduri
expres prevăzute de lege.
-
Reglementarea efectelor dublei reparații.
Dacă aceeași persoană sau succesorii săi au primit atât despăgubiri,
cât și restituirea în natură pentru același prejudiciu, legiuitorul
poate prevedea mecanisme de compensare sau recuperare, cu respectarea
principiilor constituționale și a hotărârilor definitive.
-
Instituirea unei comisii istorico-juridice independente,
alcătuită din istorici, juriști și arhiviști, care să stabilească
metodologia de verificare a cazurilor complexe. O astfel de abordare ar
reduce riscul ca dezbaterea să fie purtată pe baze emoționale sau
identitare.
În ansamblu, consider că articolul lui Dan Culcer are o intuiție juridică importantă: necesitatea de a verifica dacă principiul restitutio in integrum
a fost aplicat fără a ține seama de existența unor despăgubiri
anterioare. Totuși, forța sa argumentativă ar crește dacă accentul s-ar
deplasa de la critica generală a unei categorii istorice de proprietari
către demonstrarea, pe baza documentelor și a dreptului pozitiv, a
eventualei încălcări a unor principii precum interdicția dublei
reparații, egalitatea în fața legii și protecția patrimoniului public.
Astfel, critica ar deveni mai puțin vulnerabilă la acuzații de
partizanat și mai solidă atât din punct de vedere juridic, cât și
metodologic.
|
Scris de asymetria on Wednesday, July 08 @ 17:37:47 CEST (696 citiri)
Citeste mai mult... | 37996 bytes in plus | Legislatie | Scor: 0 |
Geopolitica: Nicolae DIMA Faliment Moral
Nicolae DIMA Faliment
Moral…
Trăiesc
de zeci de ani în America, luna aceasta împlinesc 90 de ani și
pentru mine nu mai doresc nimic. Mă frământă însa soarta țării
în care m-am născut și pentru care m-am zbătut toată viața…
Am revenit prima oară la București în 1990 după o absență de 22
de ani. Lucram la Vocea Americii și eram la curent cu ce se
întâmplă. Credeam în libertate, democrație și adevăr, și în
calitate de geograf speram în reunificarea Basarabiei cu țara. M-a
cutremurat ceea ce am regăsit acasă în 1990, dar am continuat să
sper. Când m-am înapoiat la Washington le-am spus colegilor că
norocul României era că se prăbușiseră și țările din jurul ei;
altfel riscam să fim șterși de pe harta Europei.
*** Au
trecut anii, am ajuns în 2026 și constat că după 36 de ani de
zbucium și agonie, țara a fost aruncată din nou în criză. Ce aș
mai spune acum este ceva asemănător celor afirmate în 1990. De data
aceasta, norocul nostru este că se prăbușește și Europa și cumva
toată lumea. Cum și
de ce s-a ajuns aici? Spun sincer că pe mine mă interesează
România, dar la ora actuală soarta întregii lumi este
interdependentă, complexă și imprevizibilă.
România
de azi este prinsă într-un clește: e sugrumata din exterior de
forțe malefice și e abuzată din interior de urmașii comuniștilor.
Împreună, aceste forțe au răpus conștiința națională și
procesul de refacere a conștiinței necesită zeci de ani de efort
și noi sacrificii. Mai are România aceste rezerve umane și putere
de luptă? Răspunsul ar trebui să fie: Da, le are, dar cei care ne
sugrumă se vor opune drăcește
ca nu cumva să ne trezim din somn și să ne revendicăm drepturile.
*** Lumea
de azi se zbate într-o încleștare quasi-apocaliptică și puțini
lideri mai au curajul să înfrunte realitatea sumbră la care s-a
ajuns. America se menține cu greu ca putere supremă și viitorul nu
pare deloc roz. China își urmează calm cursul ascendent și se
pare că nimic nu o poate opri din acest proces de afirmare
internaționala. Rusia se zbate nervoasă și nesigură, dar reușește
să-și mențină echilibrul și poziția dominantă între Europa și
Asia. Europa de vest și-a pierdut însă și echilibrul și
influența globală pe care a avut-o în ultimele două secole.
Rămâne Israelul, care manipulează lumea din culise, controlează
America, și îl împinge pe Trump la război. Și aici lucrurile se
complică.
În
Orientul Mijlociu se confruntă toate puterile importante ale lumii
și se pare că nici una dintre ele nu se poate retrage din conflict.
Dacă America cedează, s-a terminat cu supremația. Dacă Moscova dă
înapoi, Rusia riscă a doua dezmembrare teritorială într-o singură
generație. Dacă
China nu intervine să apere Iranul, pierde șansa istorică de a se
impune la nivel global. Și dacă Israelul pierde războiul, riscă
să dispară de pe harta lumii. Liderii belicoși israelieni sunt
însă de neclintit; au găsit ‘soluția finală’: amenință cu
bombe nucleare!
În
ultima vreme, președintele Trump a înțeles că Israelul îl
folosește și a început să se distanțeze de Netaniahu.
Opinia
publică din Statele Unite a înțeles și ea jocul riscant al
Israelului și poziția periculoasă în care a fost împinsă America. De altfel, într-un pod cast din ultimele zile (25 iunie)
cunoscutul jurnalist Tucker Carlson a explicat modul în care
Israelul l-a pus pe Trump într-o poziție imposibilă în acest
război cu Iranul. “Dacă
se retrage din actuala încleștare,
a susținut Carlson, rezultatul
pare o înfrângere; și de fapt, este o înfrângere!”
Și
să nu uităm că se apropie alegerile de la mijlocul mandatului și
popularitatea președintelui Trump este în declin. Pe de altă
parte, Tucker Carlson, este unul dintre liderii de opinie care crede
că omenirea este controlată de forțe malefice. Unde se va ajunge
și unde se află țara noastră?
*** În
conjunctura actuală, România este prinsă direct în vechiul
conflict militar dintre Est și Vest și indirect în noua
competiție, deocamdată economică, dintre Nord și Sud. Situația
este cu atât mai gravă cu cât țara e divizată social, se zbate
sub un munte de datorii, economia riscă să ajungă la faliment, iar
liderii se pierd în dezbateri și consultari.
Ce
se mai poate face acum în ceasul al 12-lea? Se poate face ceea ce nu
s-a făcut în toți anii de după zisa revoluție din 89; acea mare
schimbare inspirată de oculta internațională și manipulată de
fosta securitate. Piaza rea a întregii metamorfoze de după 1989 a
fost Ion Iliescu și indivizii fără onoare, fără competențe și
idealuri naționale, pe care i-a propulsat la conducere.
***
Ultima
aberație a clasei politice românești a fost anularea alegerilor
din noiembrie 2024. Iata ce afirma Sheridan Hanson, analistă
britanică, despre acele alegeri și despre starea democrației
noastre:
In
România, democrația pare să funcționeze după alte reguli. La
nouă zile după vot, opinia a nouă judecători a încălcat vocea
celor 9 milioane de conaționali, iar rezultatul alegerilor a fost
anulat... Anularea unor alegeri într-o democrație tânără este
riscantă. A face acest lucru fără explicații, singura justificare
fiind declarațiile serviciilor de securitate și deciza unor
judecători nealeși, este autocrație... Apărătorii
democrației în România și în alte țări, fie că sunt
jurnaliști, judecători sau demonstranți, ar trebui să-și
amintească faptul că o democrație este democrație doar dacă i se
permite să-i deranjeze pe cei care pretind că o apără...”
(Postat în limba engleză
de commentcentral.co.uk.
24 June 2026).
Această
analiză survine într-un moment critic deoarece România se află
într-o situație extrem de gravă. Unii demonstranți cer „turul
doi înapoi,” aluzie la candidatul Călin Georgescu. Deși
controversat, Georgescu este un nume bine cunoscut în țară și
chiar în lume. Numele său este temut de noua clasă politică nu neapărat pentru ceea ce este, ci pentru că provine dinafara
sistemului mafiot de la putere. Un asemenea lider ar răsturna sistemul și ar pune în lumină toate ilegalitățile pe care
guvernanții le comit din 1989 încoace.
*** Dacă
starea de încordare care domină în prezent continuă, se va ajunge
la tulburări sociale, revolte de strada, și posibil haos.
Singurele
instituții în care românii încă mai au încredere sunt Biserica
și Armata. De altfel, armata, instituție recrutată și formata din
popor, ar fi trebuit să preia puterea în 1989. Din păcate numeroși generali fuseseră formați la Moscova în spirit
comunist. Armata a preluat puterea in Polonia, dar generalii polonezi
erau patrioți. Alta ar fi fost soarta țării azi dacă generalii
români cu dragoste de țară
ar fi preluat puterea în decembrie 89.
La
rândul ei, biserica lui Iisus, și în special Biserica Ortodoxă,
deoarece majoritatea noastră suntem ortodocși, reprezintă sufletul
și speranța națiunii.Credința în dreptate, în neamul românesc,
și în Dumnezeu sunt marea noastră speranță. Să punem umărul
împreună și să ne salvăm țara, onoarea și neamul...
Prof.
Dr. Nicolae Dima, Activenews,
3 Iulie 2026.
|
Scris de asymetria on Saturday, July 04 @ 09:29:19 CEST (733 citiri)
Citeste mai mult... | Geopolitica | Scor: 0 |
Istorie recenta: Prof. Dr. Tiberiu Tudor. ISTORIA ÎN MERS 8. „Let the oil flow!&a
ISTORIA ÎN MERS 8. „Let the oil flow!” Război și Diplomație La 14 iunie 2026, zi care a coincis cu împlinirea vârstei sale de 80 de ani, președintele Trump a postat pe platforma sa socială, Truth Social, în termeni neobișnuiți stilului său, mesajul asupra acordului cu Iranul: „Acordul cu Republica Islamică Iran este acum complet. Felicitări tuturor! Autorizez prin prezenta deschiderea fără taxe a Strâmtorii Ormuz și, simultan, autorizez ridicarea imediată a blocadei navale a Statelor Unite. Nave ale lumii, porniți motoarele. Să curgă petrolul!” La 17 iunie Memorandumul de Înțelegere în 14 puncte între SUA și Iran [1] a intrat oficial în vigoare, fiind semnat la cel mai înalt nivel, dar de la distanță, de către președintele american Donald Trump și președintele iranian Masoud Pezeshkian (de profesie chirurg cardiovascular). Trump l-a semnat în cursul unui dineu care a urmat summitului G7 de la Paris, la Palatul Versailles, iar Pezeshkian la Teheran. Ambele semnări au fost mediatizate în direct (slide 1). De-a lungul celor trei luni de război, ultimatumurile și amenințările postate pe Truth Social, inclusiv cel de ștergere a Iranului ca civilizație de pe harta lumii («A whole civilization will die tonight, never to be brought back again» ̶ 7 aprilie 2026), au urmat un curs paralel cu eforturile diplomatice ale diferitelor state, în primul rând ale Pakistanului (Republica Islamică Pakistan), de a media un compromis rezonabil între Statele Unite și Iran. Cu excepția întâlnirii directe de la Islamabad din 11-12 aprilie (un eșec total), la care delegația americană a fost condusă de vicepreședintele J. D. Vance, negocierile s-au purtat prin intermediari, într-o diplomație a navetei și transmiterii versiunilor de acord ale celor două părți, ambele refuzând contactul oficial direct.
Un rol deosebit în păstrarea canalelor diplomatice deschise l-a avut mareșalul pakistanez Asim Munir, liderul de facto al Pakistanului (secondat de premierul Shehbaz Sharif), ale cărui eforturi pentru continuarea negocierilor au fost considerate de către președintele Trump „fantastice” (slide 2). O relație deosebit de călduroasă s-a stabilit între vicepreședintele Vance și mareșalul Munir. A stârnit reacții de simpatie în presă afirmația lui Vance că are două persoane extrem de importante în viața sa: soția (Usha Vance, de origine indiană) și Field Marshal-ul pakistanez. Vance și Munir au menținut linii de comunicare constante, inclusiv discuții telefonice maraton pe parcursul nopților, pentru gestionarea crizelor geopolitice din regiune. Vicepreședintele american l-a numit pe Munir un „diplomat extraordinar” și a subliniat că avansarea discuțiilor de pace dintre SUA și Iran nu ar fi fost posibilă fără implicarea directă și abilitățile strategice ale șefului armatei pakistaneze. J. D. Vance ̶ fără nicio distanțare explicită față de linia belicoasă a președintelui Trump ̶ s-a păstrat, sau a fost păstrat, într-o detașată rezervă diplomatică. Având în vedere perspectivele lui J.D. Vance pentru următorul mandat prezidențial și rolul de lider regional pacificator al mareșalului Munir, relația aceasta poate va aduce soluții ale unei stabilități viabile în Orientul Mijlociu însângerat de aproape un secol de extremismul islamic și de cel sionist deopotrivă.
„Capitularea Necondiționată” (martie 2026)
Intens mediatizat imediat după atacul americano-izraelian de la 28 februarie 2026, punctul de vedere al președintelui Trump a fost capitularea necondiționată a Iranului («There will be no deal with Iran except UNCONDITIONAL SURRENDER!» ̶ postare pe Truth Social la 6 martie 2026, în grafia originală Trump).
Capitularea necondiționată a Iranului, cerută de către președintele Trump în martie 2026 avea următorii termeni: - demantelarea totală a programului nuclear iranian - ridicarea stocului de uraniu îmbogățit al Iranului de către forțele militare americane - distrugerea completă a programului și industriei de rachete balistice și drone iraniene - schimbarea de regim prin alegerea unor „lideri noi și acceptabili” - încetarea imediată a finanțării, înarmării și controlului iranian asupra tuturor milițiilor și grupărilor aliate Teheranului din Orientul Mijlociu (Hamas, Hezbollah, rebelii Houthi din Yemen și milițiile șiite din Irak)
- predarea controlului militar asupra strâmtorii Ormuz.
Memorandumul de Înțelegere (iunie 2026)
Memorandumul reflectă o retragere a președintelui Trump dincolo de „liniile roșii” inițiale, acceptând concesii majore, fapt cere a fost criticat la Washington, inclusiv de către unii senatori republicani, în special de aripa susținătorilor priorităților Israelului. Democrații ̶ care ceruseră anterior oprirea războiului ̶ condamnă acum, în bloc (se apropie alegerile parlamentare parțiale), „capitularea lui Trump”, „predarea absolut uluitoare și oribilă” în fața Teheranului (Susan Rice). În Israel, Netanyahu a subliniat în mod repetat că memorandumul este „decizia Americii”, nu a Israelului, și că țara sa nu este legată juridic de acest text. Răspunsul lui Trump la toate criticile: „Aceasta este capitularea necondiționată”.
Cele 14 puncte ale Memorandumului sunt, de fapt, rezonabile; ele prevăd, în esență: „1. Încetarea imediată și permanentă a operațiunilor militare pe toate fronturile, inclusiv în Liban… garantând totodată integritatea teritorială și suveranitatea Libanului. Acordul final va confirma încetarea permanentă a războiului pe toate fronturile, inclusiv în Liban… 2. Statele Unite ale Americii și Republica Islamică Iran se angajează să respecte suveranitatea și integritatea teritorială a celeilalte și să se abțină de la orice amestec în afacerile interne ale celeilalte. 3. Statele Unite ale Americii și Republica Islamică Iran se angajează să negocieze și să încheie un acord final într-un termen maxim de 60 de zile… 4. … Statele Unite ale Americii vor începe să-și ridice blocada navală …și vor pune complet capăt blocadei navale într-un termen de 30 de zile... Statele Unite ale Americii se angajează, în plus, să-și retragă forțele din jurul Republicii Islamice Iran în următoarele 30 de zile de la acordul final… 5. Încă de la semnarea prezentului protocol de acord, Republica Islamică Iran va lua măsurile necesare, depunând cele mai bune eforturi pentru a asigura securitatea trecerii navelor comerciale, fără cheltuieli numai timp de 60 de zile, din Golful Persic către Marea Oman și invers… 6. Statele Unite se angajează, împreună cu partenerii lor regionali, să elaboreze un plan definitiv, convenit de comun acord, în valoare de cel puțin 300 de miliarde de dolari, destinat reconstrucției și dezvoltării economice a Republicii Islamice Iran… 7. Statele Unite ale Americii se angajează să pună capăt tuturor tipurilor de sancțiuni impuse Republicii Islamice Iran, inclusiv rezoluțiile Consiliului de Securitate al ONU, rezoluțiile Consiliului Guvernatorilor AIEA [Agenția Internațională pentru Energie Atomică] și tuturor sancțiunilor unilaterale americane, primare și secundare, după un calendar convenit în cadrul acordului final…. 8. Republica Islamică Iran reafirmă că nu-și va procura și nici nu va dezvolta arme nucleare. Statele Unite ale Americii și Republica Islamică Iran au convenit să soluționeze soarta materialelor îmbogățite acumulate, după un mecanism care va fi convenit reciproc și conform calendarului menționat la paragraful 7, metodologia minimală constând într-o metodă de diluare la fața locului sub supervizarea AIEA. Cele două părți au convenit, de asemenea, să discute despre problema îmbogățirii și despre alte subiecte convenite în comun legate de nevoile nucleare ale Republicii Islamice Iran, pe baza unui cadru satisfăcător care urmează să fie stabilit în acordul final. Acordul final va confirma dispozițiile prezentului paragraf…. 9. În așteptarea acordului final, Statele Unite ale Americii și Republica Islamică Iran convin să mențină statu-quoul. Republica Islamică Iran va menține statu-quoul actual al programului său nuclear, iar Statele Unite ale Americii nu vor impune nicio nouă sancțiune și nu vor desfășura forțe suplimentare în regiune. 10. Statele Unite ale Americii se angajează ca, încă de la semnarea prezentului protocol de acord și până la ridicarea sancțiunilor, Departamentul Trezoreriei americane să elibereze derogări pentru exportul de petrol brut iranian, de produse petroliere și derivate și pentru toate serviciile asociate, inclusiv tranzacții bancare, asigurări, transport, etc. 11. Statele Unite ale Americii se angajează să facă deplin disponibile și utilizabile fondurile și averile Republicii Islamice Iran înghețate sau supuse unor restricții, încă de la punerea în aplicare a prezentului protocol de acord. Statele Unite ale Americii și Republica Islamică Iran se vor pune de comun acord asupra procedurilor referitoare la eliberarea acestor fonduri în timpul negocierilor.. 12. Statele Unite ale Americii și Republica Islamică Iran convin că un mecanism de punere în executare va fi stabilit în vederea supravegherii bunei puneri în aplicare a prezentului protocol de acord și respectării viitoare a acordului final. 13. După semnarea prezentului protocol de acord și sub rezerva începerii punerii în aplicare a paragrafelor 1, 4, 5, 10 și 11 ale protocolului de acord și a continuării punerii în aplicare a acestor măsuri, Statele Unite ale Americii și Republica Islamică Iran vor începe negocieri referitoare la acordul final exclusiv asupra celorlalte paragrafe.
14. Acordul final va fi aprobat printr-o rezoluție cu caracter constrângător a Consiliului de Securitate al ONU.”
Negocierile SUA - Iran din Elveția și problema libaneză Urmare a semnării Memorandumului, în stațiunea Bürgenstock din Alpii Elvețieni au început lucrările comisiilor de experți pentru fundamentarea tehnică a acordului final. Startul acestor lucrări a fost dat la 21 iunie, prin prima sesiune de negocieri politice directe la nivel înalt. Liderii negocierilor politice sunt: J.D. Vance, Steve Witkoff, Jared Kushner (SUA); Mohammad Ghalibaf, Abbas Araghchi (Iran); Asim Munir, Shehbaz Sharif (Pakistan); Mohammed bin Abdulrahman (prim-ministrul Qatarului) ̶ ultimii trei în calitate de mediatori. Negocierile din 21-22 iunie au fost extrem de tensionate din cauza situației din Liban. Primul punct al Memorandumului prevede încetarea operațiunilor militare și în Liban, dar acestea nu sunt ale americanilor sau iranienilor, ci ale aliaților acestora, respectiv Israelul și Hezbollahul, care, ambele, refuză să înceteze războiul din sudul Libanului. Aripa militară a grupării șiite (parlamentare) libaneze Hezbollah a considerat asasinarea de către Israel, la 28 februarie 2026, a liderului suprem iranian (a cărui autoritate ideologică, religioasă politică și militară ̶ conformă doctrinei Velayat-e Faqih [2] ̶ se extinde și asupra șiiților Hezbollah), ca depășire a unei „linii roșii absolute”. Hezbollahul a ripostat prin valuri masive de rachete și drone asupra nordului Israelului, dar și, în premieră, spre centrul Israelului. Israelul a interpretat riposta ca pe o declarație de război și a declanșat o campanie aeriană generalizată în Liban (lovind Beirut, Valea Bekaa și sudul țării). Ulterior, pe 16 martie 2026, armata israeliană (IDF) a declanșat o nouă ofensivă terestră în sudul Libanului, mobilizând cinci divizii, bombardând sudul Libanului și ocupând o fâșie de 10 km, ca zonă tampon de securitate. Deși pe parcursul primăverii s-au încercat negocieri diplomatice, mediate de SUA, ostilitățile nu s-au oprit. Presiunile președintelui Trump asupra premierului Netanyahu au fost extrem de dure, dar fără alt rezultat decât răcirea severă a relației lor. Netanyahu a afirmat recent: „Vom rămâne în zona tampon din sudul Libanului atâta timp cât va fi nevoie” [3], la care lideri din aripa militară dură iraniană (IRGC) au răspuns că vor reînchide strâmtoarea Ormuz. În acest context, președintele Trump, în cadrul unui interviu acordat canalului de televiziune Fox News, în 21 iunie ̶ ziua începerii negocierilor de la Bürgenstock ̶ s-a adresat direct negociatorilor politici: „Închideți-o și nu veți mai avea o țară. Nici nu vă veți mai întoarce în blestemata voastră de țară” (textual: «You close it and you won’t have a country. You won’t even make it back to your fucking country» [3]). Delegația iraniană a părăsit imediat lucrările. Intervenția insistentă și plină de tact a mediatorilor pakistanezi a evitat ruptura, negocierile politice fiind reluate a doua zi, cu câteva rezultate de principiu ̶ stabilirea unei foi de parcurs de 60 de zile pentru implementarea Memorandumului și înființarea unui mecanism oficial de monitorizare, denumit „celulă de deconflictualizare” («de-confliction cell»), pentru Liban ̶ după care au rămas să lucreze grupurile de experți. Amenințările lui Trump contrastează cu tonul vicepreședintelui său, J.D. Vance, care a spus că președintele l-a mandatat să folosească discuțiile pentru „a da un curs nou relațiilor cu Iranul” (« to turn over a new leaf with Iran»). Pentru un tablou complet al situației la ora actuală, este notabilă și afirmația lui Ghalibaf, președintele Parlamentului iranian și conducătorul delegației iraniene: „Nu-și dau ei seama că, dacă amenințările lor ar fi avut vreun efect, nu ar fi ajuns la disperarea lor de astăzi? Noi nu luăm deloc în calcul amenințările americanilor” [3].
Prof. Dr. Tiberiu Tudor --------- [1] Memorandum of understanding between the US and Iran, https://www.astrid-online.it/static/upload/memo/0001/memorandum-of-understanding-between-the-us-and-iran.pdf [2]Tony Blair Institute for Global Change, What is Velayat-e-Faqih? https://institute.global/insights/geopolitics-and-security/what-velayat-e-faqih [3] Patrick Wintour, US - Iran talks strained as Trump threats spark Iranian walkout, Editorial, The Guardian, 22 06.2026, https://www.theguardian.com/world/2026/jun/21/us-iran-talks-jd-vance-switzerland-strait-of-hormuz-lebanon erstanding between the US and Iran, https://www.astrid-online.it/static/upload/memo/0001/memorandum-of-understanding-between-the-us-and-iran.pdf [2]Tony Blair Institute for Global Change, What is Velayat-e-Faqih? https://institute.global/insights/geopolitics-and-security/what-velayat-e-faqih [3] Patrick Wintour, US - Iran talks strained as Trump threats spark Iranian walkout, Editorial, The Guardian, 22 06.2026, https://www.theguardian.com/world/2026/jun/21/us-iran-talks-jd-vance-switzerland-strait-of-hormuz-lebanon
|
Scris de asymetria on Thursday, July 02 @ 10:42:58 CEST (687 citiri)
Citeste mai mult... | Istorie recenta | Scor: 0 |
Editoriale: Dan CULCER Limbile vecinilor ca infrastructura strategica. Un argument de politi
Dan CULCER Limbile vecinilor ca infrastructură strategică. Un argument de politică publică
|
Scris de asymetria on Wednesday, July 01 @ 23:49:03 CEST (659 citiri)
Citeste mai mult... | Editoriale | Scor: 0 |
Polemici: Dan Culcer.O noua istorie a Pogromului de la Bucuresti
Pogromul de la București.
Ne
aflăm în fața unei versiuni istorice oarecum diferite de cea care circula
nestânjenită din 1945 încoace.
Am
solicitat în ultimul deceniu, în mod repetat, accesul la arhivele
Institutului de medicină legală Mina Minovici din București,
pentru a avea acces la documentele necesarmente singurele autentice,
din a căror cercetare eram convins că se poate construi o versiune
a faptelor mai aproape de realitate. Dar locuiesc în Franța. Era de
datoria .unui român din țară să cerceteze dramaticele evenimente. Corneliu
Munteanu, autorul cărții Pogromul de la București. Anatomia
unei uriașe mistificări, a realizat și un studiu critic
al versiunii oficioase a unui controversat eveniment tragic,
prezentat ca un caz excepțional de memoria comunitară evreiască,
sub titlul Masacrul de la Abator. Versiunea
oficioasă îmi părea o construcție apropiată, ca fantasmagorie
memorială i,
de primele pagini din Cartea Neagră. Fapte și documente.
Suferințele evreilor din România 1940-1944, editată de
Societatea națională de editură și arte grafice «Dacia Traiană,
București, Str. Constantin Mille, 5-7-9, 1948, redactată de un
avocat bucureștean, Matatias Carp.
Pogromul
de la București. Anatomia unei uriașe mistificări,
este un studiu polemic,
prezentat drept «revizionist»
pe
Internet, care
contestă interpretarea consacrată a evenimentelor din 21–23
ianuarie 1941. Autorul nu neagă existența victimelor evreiești,
dar pune sub semnul întrebării atribuirea automată și exclusivă
a tuturor crimelor Mișcării Legionare și încearcă să
reconstruiască lanțul documentar care a generat versiunea oficială.
Rezumatul
demonstrației. Autorul pornește de la observația că
istoriografia postbelică a preluat drept axiome câteva afirmații
considerate de netăgăduit:
-
existența
unui „pogrom de la București”;
-
uciderea
a circa 120 de evrei de către legionari;
-
existența
unui masacru de la Jilava, executat de legionari;
-
caracterul
cert și definitiv al acestei interpretări.
Analiza
sa urmărește însă documentele primare:
-
Jurnalul
lui Ion Antonescu;
-
comunicatele
oficiale din februarie 1941;
- lista
victimelor din Cartea
Neagră
a lui Matatias Carp;
-
dosarele
Institutului Medico-Legal;
-
documentele
jandarmeriei și ale anchetelor ulterioare.
Autorul
ajunge la concluzia că numărul victimelor evreiești identificate
este de 116 persoane, la care au fost adăugate două cadavre
neidentificate, rezultând cifra oficială de 118.
Punctul
central al demonstrației sale este că documentele contemporane
evenimentelor ar conține contradicții privind numărul exact al
victimelor; locurile unde au fost găsite cadavrele; identitatea
autorilor crimelor; cronologia anchetei.
În
special, autorul insistă asupra faptului că primul proces-verbal
referitor la masacrul de la Jilava vorbește inițial despre
„indivizi necunoscuți”, nu despre legionari identificați la
locul execuției, și consideră că scenariul oficial s-a
cristalizat ulterior prin intervenția autorităților antonesciene.
De
asemenea, el susține că regimul lui Ion Antonescu ar fi avut
interesul politic de a prezenta evenimentele drept o rebeliune
criminală, un argument în plus pentru a justifica eliminarea
Mișcării Legionare de la putere.
De
ce este o versiune diferită de cea consacrată după 1945?
Versiunea
istoriografică dominantă după război — susținută de
majoritatea cercetătorilor Holocaustului din România — consideră
că:
-
a
existat un pogrom antisemit la București;
-
legionarii
au organizat arestarea, torturarea și uciderea evreilor;
-
masacrul
de la Jilava și crimele de la Abator fac parte din același episod
de violență antisemită.
Autorul
textului propune o interpretare alternativă:
-
admite
existența victimelor;
-
admite
existența masacrului;
-
contestă
identificarea certă a tuturor autorilor;
-
susține
că documentele contemporane sunt mai ambigue decât versiunea
oficială ulterioară;
-
consideră
că ancheta a fost influențată politic de regimul Antonescu.
Aceasta
este noutatea fundamentală a demonstrației: nu negarea victimelor,
ci contestarea mecanismului prin care responsabilitatea a fost
stabilită și fixată în memoria publică.
Întrebarea
privind Institutul Medico-Legal
Aceasta
este, probabil, una dintre cele mai interesante întrebări ridicate
de document.
Din
chiar textul autorului rezultă că:
-
Institutul
Medico-Legal a întocmit dosare individuale pentru victime;
-
existau
cel puțin 191 dosare aferente morților din acele zile;
-
dosarele
conțineau identitatea victimei și locul de unde a fost adus
cadavrul;
-
în
majoritatea cazurilor nu s-au efectuat autopsii complete;
-
autorul
afirmă că a consultat aceste dosare în arhiva IML.
Am
rugat diverse persoane să încerce, la rândul lor, să consulte
arhivele IMLMM. Mai ales că unele dintre ele păreau interesate
personal în restabilirea adevărului. Fără efect. Finalmente,
istoricii profesioniști ai perioadei dintre 1940 și 1945 ar fi avut
interesul, chiar datoria să lămurească episodul. Institutul de
medicină legală, care are și avea înainte de 1989 o publicație
profesională, deși cu circulație controlată, ar fi putut publica,
din proprie inițiativă, documentele aflat în arhiva Institutului,
care nu se poate să nu fi fost implicat în cele două situații,
numite convențional «Pogromul de la București» și «Masacrul de
la Abator»
Cercetătorii
afiliați Comunității au colportat o versiune insuficient
dcoumentată, devenită clasică. De ce nu au căutat nici ei să
publice documentele de bază? Prin
urmare,
putem formula o întrebare legitimă:
de
ce nu există o publicare integrală, critică,
accesibilă
a dosarelor medico-legale
referitoare la asemenea evenimente cu implicații istorice majore ?
Există
mai multe explicații posibile: 1.
Motive arhivistice și administrative
Multe
fonduri medico-legale nu au fost editate critic și publicate nici
pentru alte evenimente istorice majore.
Nu
este obligatoriu să existe o intenție de ascundere; uneori este pur
și simplu rezultatul lipsei de finanțare, catalogare sau interes
academic. 2.
Protecția datelor și regimul arhivelor medicale
Documentele
medico-legale sunt considerate documente sensibile. Chiar și după
multe decenii, accesul poate fi limitat prin regulamente arhivistice
și medicale. 3.
Sensibilitatea istorică a subiectului
«Pogromul
de la București » și «Holocaustul din România» reprezintă teme
extrem de sensibile.
Publicarea
integrală a tuturor dosarelor ar putea genera reinterpretări,
controverse și dispute metodologice pe care instituțiile sau
comunitățile nu au fost dispuse să le gestioneze. 4.
Lipsa unui proiect documentar exhaustiv
Cea
mai probabilă explicație este că nu a existat încă un proiect
academic comparabil cu publicarea integrală a arhivelor proceselor
de la Nürnberg sau a unor fonduri similare din alte țări. Ce
ar putea clarifica definitiv dosarele IML?
Dacă
dosarele sunt complete, ele permit:
-
stabilirea
exactă a numărului victimelor;
-
identificarea
locului unde a fost găsit fiecare cadavru;
-
determinarea
tipului rănilor;
-
reconstituirea
cronologiei aducerii cadavrelor la morgă;
- verificarea
concordanței dintre listele IML, Cartea
Neagră
și documentele poliției și jandarmeriei.
Totuși,
chiar publicarea integrală a dosarelor medico-legale nu ar răspunde
singură la întrebarea decisivă: cine
a tras?
Medicina legală poate stabili identitatea victimei, leziunile și
uneori arma folosită; stabilirea autorilor rămâne o problemă de
anchetă judiciară și de coroborare a tuturor surselor documentare.
Din
punct de vedere istoriografic, adevărata miză a studiului nu este
numărul victimelor — asupra căruia diferențele sunt relativ mici
— ci analiza critică a modului în care s-a construit și
consolidat versiunea oficială a responsabilităților după ianuarie
1941.
Utilizarea
termenului revizionist este inadecvată. Orice cercetare istorică
are obligația de face o lectură critica a versiunilor istorice
anterioare. Deci este vorba de o cercetare critică, pur și simplu.
Termenul revizionist în acest caz este peiorativ. Semnalez o
problema terminologică.
În
istoriografie, termenul „revizionist” are două utilizări
diferite:
- Sensul
academic neutru,
în care desemnează orice reinterpretare bazată pe surse noi, pe
relectura critică a surselor existente sau pe schimbarea
paradigmelor de analiză. În acest sens, aproape întreaga istorie
este revizionistă, deoarece fiecare generație reexaminează
concluziile precedente.
- Sensul
polemic și peiorativ,
foarte răspândit în dezbaterile privind Holocaustul, fascismul,
comunismul sau marile conflicte ale secolului XX. În acest
registru, „revizionist” sugerează adesea o tentativă de
minimalizare, negare sau deformare a unor fapte considerate deja
stabilite.
Formularea
mai exactă ar fi : „studiu de istorie critică”, „cercetare
critică a versiunii consacrate”, „reevaluare documentară a
interpretării dominante” sau „anchetă istoriografică bazată
pe reexaminarea surselor primare”.
De
altfel, ceea ce face efectiv autorul textului este exact aceasta:
confruntă documente, urmărește genealogia afirmațiilor, compară
comunicate oficiale, dosare medico-legale, documente judiciare și
liste de victime, încercând să identifice contradicțiile și
punctele slabe ale narațiunii consacrate. Aceasta este metoda
normală a cercetării istorice. Faptul că rezultatele sale sunt sau
nu convingătoare este o problemă distinctă de legitimitatea
demersului.
Aș
adăuga chiar că una dintre dificultățile istoriografiei
contemporane este tendința de a confunda două lucruri diferite:
- revizuirea
critică a unei interpretări istorice,
care este esența meseriei de istoric;
- negarea
faptelor documentate,
care este altceva.
O
cercetare poate fi critică, iconoclastă și chiar profund incomodă
fără a fi negationistă. Autorul nu contestă existența victimelor
și nici existența crimelor; el contestă mecanismul atribuirii
responsabilităților și construcția versiunii oficiale. Aceasta
trebuie descrisă, metodologic, ca o cercetare critică a surselor și
a interpretărilor anterioare, nu ca un exercițiu „revizionist”
în sens peiorativ.
În
fond, istoria nu este un corpus de dogme, ci o disciplină critică.
Orice concluzie istorică, chiar și una foarte solidă, rămâne în
principiu deschisă verificării prin documente noi sau printr-o
analiză mai riguroasă a documentelor deja cunoscute.
Cum
putem evalua argumentația și documentația?
Vom
separa evaluarea în trei planuri distincte: metoda, documentația și
concluziile.
1.
Metoda: punctul forte al lucrării.
Primul
merit al autorului este că pleacă de la documente primare și nu de
la sinteze istorice ulterioare.
El
procedează corect atunci când:
-
compară
comunicate oficiale succesive;
-
urmărește
evoluția cifrelor;
-
confruntă
documentele guvernamentale cu evidențele comunității evreiești;
-
utilizează
dosarele IML;
-
caută
prima apariție documentară a unei afirmații devenite ulterior
dogmă istoriografică.
Aceasta
este, metodologic, o abordare serioasă.
Un
istoric serios trebuie să întrebe întotdeauna:
-
cine
a produs documentul?
-
când?
-
în
ce context?
-
cu
ce scop?
-
ce
interese politice servea?
Din
acest punct de vedere, autorul procedează ca un anchetator al
surselor.
2.
Documentația: impresionantă, dar inegal valorificată.
Autorul
pare să fi consultat:
-
arhive
CNSAS;
-
arhive
judiciare;
-
dosarele
IML;
-
presa
contemporană;
-
documente
ale guvernului Antonescu;
-
Cartea
Neagră;
-
memorialistică
și documente legionare.
Acesta
este un volum de muncă imens și real.
Mai
ales verificarea dosarelor IML este importantă. Foarte puțini
autori par să fi coborât până la nivelul fiecărui dosar
individual.
Totuși
există și o slăbiciune: autorul tinde uneori să considere că
identificarea unei contradicții într-un document compromite
întreaga construcție istorică.
Or,
în practică, arhivele sunt pline de erori; cifre divergente;
rapoarte contradictorii; mărturii imperfecte. Prezența unor
contradicții nu demonstrează automat falsificarea intenționată.
Ea demonstrează doar că problema trebuie reexaminată. 3.
Argumentația: foarte puternică în critică, mai slabă în
reconstrucție.
Aici
apare principala mea rezervă.
Autorul
demonstrează convingător că există neconcordanțe numerice, că
scenariul oficial s-a cristalizat progresiv, unele documente timpurii
sunt mai ambigue decât prezentările ulterioare iar anchetele s-au
desfășurat într-un climat politic foarte tensionat.
Aceste
observații sunt legitime.
Problema
apare când se trece de la: „versiunea oficială are puncte slabe”
la
: „deci versiunea oficială este falsă”. Între cele două
afirmații există un pas logic foarte mare.
Un
istoric trebuie să demonstreze nu doar că explicația A este
imperfectă, ci și că explicația B explică mai bine ansamblul
faptelor.
Autorul
este foarte eficient în demolarea certitudinilor, dar mai puțin
convingător în construirea unei explicații alternative complete.
4.
Problema centrală: cine avea controlul asupra victimelor?
Aici
se află, cred, adevărata miză. Autorul pune în lumină o
întrebare legitimă:
-
cine
a arestat victimele?
-
cine
le-a transportat?
-
cine
le-a executat?
-
cine
a constatat decesul?
-
cine
a anchetat?
Aceste
întrebări sunt esențiale. Dar pentru a răsturna concluzia
consacrată ar fi nevoie de ordine scrise; rapoarte operaționale;
documente de transport; declarații convergente; expertize balistice;
autopsii complete.
Din
fragmentele disponibile nu rezultă încă existența unui asemenea
corpus probatoriu.
5.
Un aspect care mi se pare foarte interesant
Cel
mai valoros aport al lucrării nu este, după părerea mea, disputa
asupra cifrei 116, 118 sau 120. Aceasta schimbă foarte puțin
interpretarea istorică.
Mult
mai importantă este observația privind geneza narațiunii oficiale.
Autorul
încearcă să răspundă la întrebarea: Cum s-a format versiunea
care a devenit ulterior istorie oficială?
Aceasta
este o întrebare istoriografică de prim ordin. De fapt, studiul
este aproape la fel de mult o analiză a producerii memoriei istorice
cât este o analiză a evenimentelor din ianuarie 1941. Documentația
este
bogată și remarcabilă, mai ales prin utilizarea dosarelor
medico-legale și a surselor administrative primare. Critica surselor
este adesea pertinentă și ridică întrebări legitime. În schimb,
forța demonstrației este mai mare în deconstrucția versiunilor
existente decât în edificarea unei explicații alternative complet
demonstrate. Studiul
nu este o simplă polemică ideologică. El ridică probleme
documentare reale. Dar nici nu aș considera că, numai prin
contradicțiile identificate, a demonstrat definitiv invaliditatea
afirmațiilor acceptate de majoritatea istoricilor. Diferența dintre
„a pune sub semnul întrebării” și „a dovedi contrariul”
rămâne, metodologic, esențială.
Dan
CULCER
i «Prigoana
și teroarea fascistă exercitată asupra populației evreești
dintre granițele României, au fost tot atât de violente și
distrugătoare, ca în toate celelalte țări de influență sau
dominație nazistă. Deosebirea între cele petrecute în România
și ceeace s’a desfășurat în țările în cari prigoana nazistă
a avut manifestările cele mai oribile (Ucraina, Bielorusia,
Polonia, Ungaria și Germania), constă numai în unele detalii de
metodă și în diferențe în cifrele absolute și procentuale, ale
evreilor uciși. România nu a avut o organizare tehnică și
științifică a masacrului. Nu au fost aici camere de gaze, nici
crematorii de cadavre. Nu s’a industrializat părul, dinții sau
grăsimile victimelor. Dar în afară de metodele clasice de
ucidere, cunoscute de când s’a inventat ștreangul și praful de
pușcă, fascismul român a avut metodele sale originale de
exterminare a evreilor. Aici au fost oameni bătuți până la
istovire și expiere, sufocați în vagoane cu răsuflătorile
astupate, vânduți din mijlocul
convoaielor pentru a fi apoi omorîți și a li se comercializa
îmbrăcămintea, tăiați în bucăți pentru ca, cu
sângele lor, să se ungă osiile căruțelor ș. a. m. d.»
Pasajul cu care începe carte de memorialistică documentară are
elemente fantasmagorice evidente, pe care le subliniez. Problema
existenței lor poate fi explicată psihologic. Inexplicabilă este
persistența acestui pasaj în toate edițiile, inclusiv în
traduceri, fără ca o cât de mică notă să atragă atenția
asupra unei aberații : sângele ar fi fost folosit ca unguent de
osii. În cele trei volume ale cărțiii se pa re că nu se mai revine
și nici nu se evocă împrejurările unei astfel de utilizări. În
schimb efectul asupra lectorului este indubitabil negativ, pune sub
semnul întrebării autenticitatea altor mărturii.
|
Scris de asymetria on Monday, June 29 @ 19:15:00 CEST (628 citiri)
Citeste mai mult... | Polemici | Scor: 0 |
Editoriale: Dan CULCER. Proiectul familial al cetatenilor Romaniei
Proiectul familial al cetățenilor României Cum
poate o societate modernă să redea atractivitate și viabilitate
proiectului familial, fără a restrânge drepturile individuale și fără a
transforma diferențele culturale în explicații simplificatoare? Încerc
să răspund cu propuneri și să analizez aplicabilitatea lor.
Întrebarea este probabil una dintre cele mai importante ale secolului XXI. Dacă o reformulăm, ea devine: cum poate o societate dezvoltată să redevină o societate a continuității, fără a deveni coercitivă?
Răspunsul nu poate fi unul unic. El presupune o strategie sistemică,
deoarece scăderea natalității nu este doar o problemă demografică, ci și
una antropologică, economică și civilizațională.
Aș grupa propunerile în șapte mari domenii.
I. O politică economică a securității familiale. Principala problemă
a tinerilor europeni nu este neapărat lipsa dorinței de a avea copii,
ci imposibilitatea de a transforma această dorință într-un proiect
realist.
Propuneri
1. Pact european pentru locuința familială
Măsuri: credite ipotecare preferențiale pentru primul copil;
reducerea dobânzilor pentru familiile cu doi sau trei copii; dezvoltarea
locuințelor intermediare destinate familiilor tinere; fiscalitate
favorabilă transmiterii patrimoniului între generații.
Aplicabilitate. Ridicată.
Obstacolul principal este costul bugetar și opoziția piețelor imobiliare speculative.
Beneficiul: reducerea anxietății materiale.
2. Stabilizarea începutului de carieră
Problema actuală: studii prelungite; contracte precare; întârzierea autonomiei economice.
Măsuri: reducerea precarității profesionale la tineri; contracte de
inserție profesională; facilități fiscale pentru angajatorii care
recrutează tineri părinți.
Aplicabilitate. Foarte ridicată.
Necesită voință politică mai mult decât revoluții instituționale.
II. O revoluție a timpului familial
Astăzi, lipsa timpului este la fel de importantă ca lipsa banilor.
Propuneri
3. Concediu parental simetric. Nu doar maternitate.
Ci un concediu obligatoriu pentru tată; concediu flexibil până la
vârsta de trei ani a copilului; repartizare negociabilă între părinți.
Aplicabilitate. Foarte bună.
Țările nordice oferă deja modele funcționale. Obstacol: cultura profesională a prezenteismului.
4. Săptămâna flexibilă de lucru
De exemplu: patru zile de lucru; telemuncă parțială; orare adaptabile pentru părinți.
Aplicabilitate. Parțială.
Mai ușor de implementat în sectorul serviciilor decât în industrie.
III. O nouă ecologie a sănătății reproductive
Propuneri
5. Plan național de reducere a perturbatorilor endocrini Obiective: eliminarea treptată a anumitor materiale plastice;
limitarea PFAS; controlul pesticidelor; supravegherea sistematică a
fertilității populației.
Aplicabilitate. Ridicată tehnic. Dificilă politic.Industriile implicate sunt foarte puternice.
6. Bilanț preventiv de fertilitate
La 25-30 de ani. Voluntar.
Ar include informații privind fertilitatea; evaluarea factorilor de risc; consiliere medicală.
Aplicabilitate. Foarte bună.
Cost relativ redus.
IV. Reabilitarea culturală a familieiAceasta este probabil cea mai delicată dimensiune.
Europa a devenit foarte prudentă față de orice discurs pronatalist,
deoarece există teama instrumentalizării politice a corpului femeilor.
Dar între propaganda natalistă și tăcerea culturală există un spațiu de echilibru.
Propuneri. 7. O cultură publică favorabilă familiei Nu prin moralizare. Ci prin valorizarea părinților; reprezentări
pozitive în mass-media; recunoașterea muncii parentale ca muncă
socială.
Aplicabilitate. Foarte ridicată.
Cost redus.
8. Combaterea izolării familiale
Familiile contemporane sunt adesea singure.
Ar putea fi create: case intergeneraționale; rețele de sprijin de cartier; centre comunitare familiale.
Aplicabilitate. Foarte bună la nivel local.
V. O politică a integrării reciproce
Aceasta privește și populațiile de origine migrantă.
Nu prin asimilare forțată. Ci printr-un contract social comun. Un
contract nu poate fi impus ci doar negociat. Între cine și cine? Cine
reprezintă populațiile de origine migrantă? Dată fiind diversitatea lor,
o reprezentare unică nu este probabilă.
Principiile ar fi egalitatea între femei și bărbați; educație
sanitară universală; responsabilitatea parentală partajată; autonomie
economică feminină.
Aplicabilitate. Bună.
Dar necesită continuitate pe termen lung.
VI. O nouă filosofie politică a viitorului
Aici se află, poate, rădăcina problemei.
Mulți sociologi observă că societățile europene nu mai suferă de lipsa resurselor, ci de o criză a încrederii în viitor.
Dacă viitorul este perceput ca precar; nesigur; amenințător; ecologic
instabil; economic imprevizibil, atunci investiția afectivă într-o
familie devine mai dificilă.
Prin urmare, demografia este și un indicator al încrederii colective.
VII. Un model nou: societatea continuității
Aș propune chiar un nou concept sociologic.
Nu „societate pronatalistă”, deoarece termenul evocă politici coercitive.
Ci societate a continuității.
Ea s-ar baza pe cinci principii:
- Libertate – nimeni nu este constrâns să aibă copii.
- Securitate – familia nu este penalizată economic.
- Responsabilitate – creșterea copiilor este un bun public.
- Ecologie reproductivă – protejarea sănătății biologice.
- Încredere în viitor – transmiterea între generații devine din nou dezirabilă.
O observație finală. Occidentul a rezolvat, în mare măsură, problema libertății individuale, dar nu a rezolvat încă problema articulării dintre libertatea individuală și continuitatea colectivă.
Or, o societate nu poate supraviețui numai prin drepturi; ea are
nevoie și de mecanisme de transmitere: a limbii, a culturii, a
cunoștințelor, a solidarităților și, în ultimă instanță, a generațiilor
înseși. Provocarea secolului XXI nu este să alegem între individ și familie, ci să reinventăm condițiile în care împlinirea individuală și continuitatea colectivă încetează să mai apară ca obiective concurente.
Dan CULCER
|
Scris de asymetria on Sunday, June 28 @ 12:59:24 CEST (621 citiri)
Citeste mai mult... | 11485 bytes in plus | Editoriale | Scor: 0 |
Roata vremii: Stefan Borbely. A murit poetul Hellmut Seiler, prietenul nostru
A murit poetul Hellmut Seiler, prietenul nostru
Ne
avusesem ca frații, dar destinul a făcut să ne cunoaștem târziu,
venind unul spre altul pe drumuri ocolite. Ne născusem în același
an, proveneam din același județ, el din colțul său nord-estic, de
la Rupea, eu de mai jos, de la Făgăraș, apoi Hellmut a făcut
liceul la Honterus în Brașov, iar facultatea de germanistică la
Sibiu, și-n cele din urmă ne-am întâlnit ca profesori la Tg.
Mureș, în sistemul școlar preuniversitar, el la Liceul Unirea, eu
dincolo de râu, în cartierul Remetea, împărtășind însă, în
orele noastre libere, efervescența intelectuală întreținută de
redactorii Vetrei,
de Dan Culcer înainte de toți, dar se strânseseră acolo și o
mulțime de figuri interesante, venind din varii direcții, cum a
fost prozatorul Ioan Radin-Peianov, echinoxist, traducătoarea în
română a lui Brillat-Savarin, Doina Pașca-Harsányi (acum în
Statele Unite, la o universitate), poetul Teodor Borz, prodigiosul
Ėltető József și, ocazional, inimitabila Angela Marinescu, care
formau un soi de boemă controlată, disciplinată, prestigiul lui
Hellmut consolidându-se ca bun cunoscător de cultură germană și
engleză, dar și ca om care funcționa pe orbita externă a
constelației magice iradiate dinspre Aktionsgruppe Banat,
apartenența excentrică la spiritul timișorean confirmându-se
atunci când a apărut antologia lui Ioan Mușlea și Peter Motzan,
Vânt potrivit până la tare
(1982), în care figurau și poezii scrise de Hellmut. Întâmplarea
a făcut ca debutul lui editorial să se producă în același an, cu
volumul Die Einsamkeit der Stühle
(Singurătatea scaunelor),
care propunea o ideologie personală decantată din „poezia
obiectelor” (Dingpoetik; Poetik der
Dinge) a filiației Rainer Maria Rilke
– Martin Walser, în substraturile căreia Hellmut strecurase și
nu puține ironii antitotalitare, motiv pentru care a fost luat la
ochi de către „organele” responsabile cu vigilența, care și-au
exersat pe el și pe garsoniera pe care o ocupa o mulțime de aparate
aflate în dotare, dosarul de la CNSAS, consultat de Hellmut în
2009, numărând nu mai puțin de 850 de pagini, inclusiv cu poze și
cu înscrisuri pe care el le uitase complet.
Tracasarea
s-a sfârșit odată cu excluderea sa din învățământ și cu
depunerea dosarului de emigrare în – pe atunci – Germania
Federală, unde a plecat în 1988 împreună cu soția lui,
târgumureșana Iszlai Ėva, artist fotograf, el mărturisindu-mi în
repetate rânduri că integrarea n-a fost deloc ușoară, din cauza
prejudecăților și inflexibilităților locale, suspicioase față
de nemții „neautentici” sosiți din Est. Descătușat, însă,
de noua atmosferă existențială pe care o respira (i-a plăcut
mereu să trăiască integral, fără resturi), Hellmut s-a pus
temeinic pe muncă, devenind unul dintre principalii constructori ai
diasporei românești de acolo – și, totodată, un „om punte”
de mare valoare în relația cu cei rămași acasă, calitate pe care
a slujit-o nu numai prin instituirea Premiului „Rolf Bossert” de
la Reșița, decernat anual, dar și printr-o prestigioasă
activitate de traducător de poezie românească, marcată prin
publicarea antologiilor Gefährliche
Serpentinen (Serpentine
periculoase) din 1998 și
Schwebebrücken aus Papier
(Punți suspendate de hârtie)
din 2021, cărora li se adaugă câteva selecții de autor: Rodica
Draghincescu, Ioan Flora, Emilian Galaicu-Păun, Robert Șerban, Nora
Iuga etc. În germană, el a continuat să-și publice volumele
personale, dublând discursul poetic, din ce în ce mai radicalizat
sub aspectul memoriei și al dreptului de a nu uita, cu cel în proză
scurtă, volumele Der Haifisch in meinem
Kopf (Rechinul
din capul meu, 2000) și Glück
hat viele Namen (Norocul
are mai multe nume) propunând, în
principal, satire esențializate, de tip cerebral, construite cu
multă substanță caustică – îndreptate înspre ceilalți, dar
nu de puține ori și înspre sine. Venea
des pe acasă, prefera să mențină legăturile cu cei rămași
aici, decât să le dinamiteze. Îl descopeream din ce în ce mai
interiorizat, mai pedant cu sine și cu ceilalți, dar preocupat să
lase câte o urmă în toate cele trei limbi de cultură de care
aparțineau cei la care ținea în Ardeal. L-am întâlnit ultima
oară în data de 16 Aprilie 2025, când a susținut o foarte
interesantă conferință la Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor
(ilustrată cu fotografii realizate de soția sa) și a participat,
seara, la punerea în circulație a unei traduceri maghiare, la
centrul de cultură al Bisericii Evanghelice. Proxima vizită n-a mai
fost să fie: urma să vină la lansarea volumului bilingv Aufhebung
der Schwerkraft/
Suspendarea gravitației, scos de
Editura Junimea, dar Profesorul Ion Pop s-a văzut în situația de a
prezenta cartea de unul singur, într-o acoladă cernit-melancolică,
întrucât Hellmut, luat pe nepregătite, a fost chemat altundeva, de
unde probabil nu se va mai întoarce. RIP Ștefan
Borbély
|
Scris de asymetria on Saturday, June 27 @ 00:09:47 CEST (673 citiri)
Citeste mai mult... | Roata vremii | Scor: 0 |
Mori de hârtie: Dan CULCER: The Eliade Controversy: Historical Reconstruction versus Ideological
Corneliu Munteanu and the Eliade Controversy:
Historical Reconstruction versus Ideological Reductionism
Corneliu Munteanu, Mircea Eliade. The Damned
Journalism, Bucharest, 2026, 298 pp.
Corneliu Munteanu's Mircea Eliade. The Damned Journalism
enters one of the most contentious debates in modern Romanian
intellectual history: the relationship between Mircea Eliade's
interwar journalism and the political movements of his time.
The volume presents itself as both an almost comprehensive history
of the campaigns directed against Eliade and a critical edition of
the texts usually described as his "Legionary" or
nationalist writings. By combining documentary research with
historiographical critique, Munteanu seeks to challenge many of the
assumptions that have shaped Eliade scholarship over the last several
decades.
The book's significance lies not only in its discussion of Eliade
himself but also in its examination of the broader history of his
reception. Munteanu explores how competing narratives about Eliade
were constructed by historians, memoirists, journalists, ideological
activists, and public intellectuals. In doing so, he highlights the
distinction between historical documentation and retrospective
ideological interpretation.
The historical context is central to the author's argument. Eliade
belonged to a generation formed during the profound political and
cultural crises of interwar Europe. Any serious assessment of his
writings must therefore consider the intellectual climate in which
nationalism, liberalism, communism, fascism, and various spiritual
movements competed for influence. Munteanu argues that reducing
Eliade's intellectual biography to a limited number of political
articles risks obscuring the complexity of a thinker who later became
one of the founders of the modern academic study of religion.
A key contribution of the volume is its insistence on
distinguishing Eliade's cultural nationalism from the ideological
structures of European fascism and National Socialism. According to
Munteanu, Eliade's primary concern was the affirmation of Romanian
cultural identity within a universal intellectual framework rather
than adherence to totalitarian political doctrines. Whether one fully
accepts this interpretation or not, the author deserves credit for
grounding his argument in textual and documentary analysis rather
than rhetorical assertion.
Particularly noteworthy is Munteanu's effort to reassess a
substantial body of secondary literature that has portrayed Eliade
primarily through the lens of political accusation. The book
systematically revisits many widely circulated claims and attempts to
verify them against archival evidence and contemporary documentation.
In this respect, the volume functions not merely as a defense of
Eliade but as a study of the mechanisms through which reputations are
shaped, contested, and transformed.
Munteanu's principal achievement is not necessarily that he
settles the debate—an impossible task in the case of Eliade—but
that he restores documentary scrutiny to the center of the
discussion. At a time when historical figures are frequently judged
through retrospective ideological frameworks, he argues for a return
to archives, primary sources, and contextual analysis.
The work is undeniably polemical. The author openly challenges
what he regards as distortions, ideological simplifications, and
campaigns of intellectual discreditation. Some readers may find the
tone overly combative for an academic study. Nevertheless, this
polemical dimension reflects a broader methodological concern: the
conviction that historical scholarship should be based on verifiable
evidence rather than inherited assumptions.
From a historiographical perspective, the book's greatest strength
lies in its commitment to contextualization. Rather than isolating
individual quotations or episodes, Munteanu seeks to reconstruct the
intellectual environment of Romania between 1935 and 1940, a period
marked by profound political instability and ideological conflict
throughout Europe.
In conclusion, Mircea Eliade. The Damned Journalism
constitutes a significant contribution to ongoing debates concerning
Mircea Eliade's intellectual legacy. Even where its conclusions
remain open to discussion, the volume deserves attention for its
extensive documentation, its insistence on historical method, and its
challenge to reductionist interpretations. Scholars of Romanian
culture, intellectual history, and Eliade studies will find in this
work a substantial and provocative contribution to a debate that
remains far from settled.
Dan Culcer
|
Scris de asymetria on Wednesday, June 17 @ 22:50:50 CEST (654 citiri)
Citeste mai mult... | 11233 bytes in plus | Mori de hârtie | Scor: 0 |
|  |
Azi
Inca nu exista cel mai bun articol, pentru astazi. |
Societatea de maine
Daca nu acum, atunci cînd? Daca nu noi, atunci cine?
S'inscrire a Societatea de maine
Intrati in Societatea de maine
Exercitiu colectiv de imaginatie sociala
|
|
|
|
|
Inscriere : fr.groups.yahoo.com
Se dedica profesorului Mircea Zaciu
|
Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului ca și de dușmănia prietenului.
Viteazul privește pericolul; cutezătorul îl caută; nebunul nu-l vede.
Nicolae Iorga
|
Identificare
Inca nu aveti un cont? Puteti crea unul. Ca utilizator inregistrat aveti unele avantaje cum ar fi manager de teme, configurarea comentariilor si publicarea de comentarii cu numele dvs. |
| 
|