Președintele Donald Trump a deschis manifestările dedicate aniversării a 250 de ani de la declararea independenței, printr-un discurs urmat de focuri de artificii, în noaptea de 3/4 iulie, la poalele muntelui Rushmore din Dakota de Sud, în a cărui stâncă sunt sculptate chipurile a patru dintre cei mai importanți președinți americani (George Washington, Thomas Jefferson, Theodore Roosevelt și Abraham Lincoln). Trump publicase pe rețelele sociale un videoclip în care figura lui era adăugată după cea a lui Lincoln [1] (slide 1).  În videoclip  spunea: „Eu voi fi cel mai mare președinte pentru mulți ani de acum înainte” («I will be the greatest president for many, many years to come») [2]. În unele fotografii luate în timpul discursului unghiul a fost ales astfel încât chipul lui Trump să se proiecteze, ca în videoclip, după cel al lui Lincoln. Discursul principal al președintelui a avut loc a doua zi pe Esplanada Națională din Washington.

            Ambele discursuri s-au centrat pe excepționalismul american, într-un stil apologetic marca Trump, centrat pe propria personalitate: „Nașterea și supraviețuirea națiunii americane sub Dumnezeu reprezintă, pur și simplu, cel mai bun și mai incredibil lucru care s-a întâmplat vreodată pe această planetă prin mâinile oamenilor”… „Statele Unite ale Americii sunt cea mai de succes, cea mai realizată și cea mai excepțională națiune care a existat vreodată în istoria omenirii și este minunat să fiu președintele vostru.”

          Interpretarea exclusivistă a excepționalismului american a constituit baza doctrinei de politică externă a administrației Bush-junior (2001-2009),  pusă în practică prin invadarea Afganistanului (2001 – operațiunea „Enduring Freedom”) și a Irakului (2003 – operațiunea „Iraki Freedom”), doctrină a cărei esență este hegemonismul unipolar american și intervenționismul militar fără autorizarea Consiliului de Securitate al ONU. Ideologul acestei doctrine a fost Dick (Richard Bruce) Cheney, arhitectul războiului din Irak, considerat de către unii analiști drept cel mai puternic vicepreședinte american [3]. În cartea Excepțional. De ce Lumea are Nevoie de o Americă Puternică [4] scrisă, împreună cu fiica sa, Liz Cheney, în timpul celui de-al doilea mandat prezidențial al lui Barack Obama, Cheney dezvoltă această viziune exclusivistă a excepționalismului american, atacând vehement poziția lui Obama exprimată într-un interviu: „Cred în excepționalismul american, după cum bănuiesc că britanicii cred în excepționalismul britanic și grecii cred în excepționalismul grec.” [5]

            Înhumarea Liderului Suprem. Drapelul roșu șiit.

            În data de 4 iulie 2026, la Teheran a început, la mai mult de patru luni de la data decesului, ceremonialul de înhumare a Liderului Suprem Ali Khaminei ucis în atacurile americano-israeliene (mai precis în bombardamentul israelian) din 28 februarie. Ceremonialul a durat șase zile (4-9 iulie), sicriul fiind transportat, de la Teheran, prin patru dintre  orașe sfinte ale islamului șiit:  Qom (Iran), Najaf, Karbala  (Irak), Mashhad (Iran). Au participat delegații din peste 100 de state, Occidentul păstrând o detașare diplomatică totală față de acest eveniment. Participarea a fost de ordinul milioanelor de oameni, estimările oficiale pentru capitală fiind între 12 și 20 de milioane.

            Înhumarea lui Khaminei în ziua când Statele Unite sărbătoreau 250 de ani de la declararea independenței denotă faptul că aripa radicală a conducerii de la Teheran, generalii IRCG (Islamic Revolutionary Guard Corps), a preluat pentru moment controlul decizional, în disputa cu liderii civili (președintele Iranului, președintele Parlamentului, prim-ministrul) care negociaseră Memorandumul de Înțelegere cu SUA semnat la 17 iunie.

            Deasupra mulțimilor era o mare de drapele și bannere roșii inscripționate:  „Trebuie să ne ridicăm!”, „Trump, te vom ucide!” (slide 2). La această amenințare explicită, președintele Trump a răspuns că a dispus ca, în cazul asasinării lui, 1000 de rachete americane să fie lansate pentru distrugerea totală a Iranului.

            Steagul roșu este arborat, cu semnificație religioasă, pe câteva moschei-sanctuar șiite, reamintind martiriul lui Hussein [8], nepotul Profetului Mahomed.

            Pe de altă parte, arborarea steagului roșu pe case, la porți sau pe morminte are semnificația „vărsării de sânge nevinovat care cere răzbunare”, el putând fi înlocuit cu steagul negru al doliului numai după împlinirea răzbunării. Acest aspect a căpătat o dimensiune politică majoră după ce drapelul roșu al răzbunării a fost arborat pe cupola moscheii Jamkaran din Qom, capitala teologică și spirituală a islamului șiit, în ziua uciderii generalului Soleimani la ordinul direct al președintelui Trump (ianuarie 2020, în timpul primului mandat al lui Trump) [9]. La câteva zile după asasinat, IRCG-ul a lansat rachete balistice  ̶  în premieră  un atac direct și asumat  ̶  asupra unor baze americane din Irak (avertizând guvernul irakian asupra operațiunii, ceea ce a făcut să nu existe pierderi de vieți umane).

            În 4-9 iulie, la ceremonialului de înhumare, pe parcursul întregului traseu sicriele Liderului Suprem și ale celorlalți patru membri ai familiei sale uciși în atacul din 28 februarie, inclusiv micul sicriu al nepoatei sale de un an și două luni, Zahra, au fost înfășurate în drapelul național al Republicii Islamice Iran (slide 2). În unele momente ale funeraliilor  ̶  cu caracter strict religios, în interiorul moscheilor  ̶  la sicriul lui Khaminei a fost pus stindardul roșu sacru [10] adus din Irak (Karbala), de la altarul imamului martir Hussein.

            Făcând o comparație cu rapiditatea operațiunii militare americane din Venezuela, ministrul de Externe al Iranului, Abbas Araghchi, spunea: „Iranul este diferit. Sprijinul său este o civilizație de câteva mii de ani, combinată cu gândirea și credințele șiite despre martiriu. Când acestea se combină, creează ceva ce nu poate fi învins ușor”.

 Trăiesc de zeci de ani în America, luna aceasta împlinesc 90 de ani și pentru mine nu mai doresc nimic. Mă frământă însa soarta țării în care m-am născut și pentru care m-am zbătut toată viața… Am revenit prima oară la București în 1990 după o absență de 22 de ani. Lucram la Vocea Americii și eram la curent cu ce se întâmplă. Credeam în libertate, democrație și adevăr, și în calitate de geograf speram în reunificarea Basarabiei cu țara. M-a cutremurat ceea ce am regăsit acasă în 1990, dar am continuat să sper. Când m-am înapoiat la Washington le-am spus colegilor că norocul României era că se prăbușiseră și țările din jurul ei; altfel riscam să fim șterși de pe harta Europei. 

*** 

Au trecut anii, am ajuns în 2026 și constat că după 36 de ani de zbucium și agonie, țara a fost aruncată din nou în criză. Ce aș mai spune acum este ceva asemănător celor afirmate în 1990. De data aceasta, norocul nostru este că se prăbușește și Europa și cumva toată lumea. Cum și de ce s-a ajuns aici? Spun sincer că pe mine mă interesează România, dar la ora actuală soarta întregii lumi este interdependentă, complexă și imprevizibilă. România de azi este prinsă într-un clește: e sugrumata din exterior de forțe malefice și e abuzată din interior de urmașii comuniștilor. Împreună, aceste forțe au răpus conștiința națională și procesul de refacere a conștiinței necesită zeci de ani de efort și noi sacrificii. Mai are România aceste rezerve umane și putere de luptă? Răspunsul ar trebui să fie: Da, le are, dar cei care ne sugrumă se vor opune drăcește ca nu cumva să ne trezim din somn și să ne revendicăm drepturile. 

*** 

Lumea de azi se zbate într-o încleștare quasi-apocaliptică și puțini lideri mai au curajul să înfrunte realitatea sumbră la care s-a ajuns. America se menține cu greu ca putere supremă și viitorul nu pare deloc roz. China își urmează calm cursul ascendent și se pare că nimic nu o poate opri din acest proces de afirmare internaționala. Rusia se zbate nervoasă și nesigură, dar reușește să-și mențină echilibrul și poziția dominantă între Europa și Asia. Europa de vest și-a pierdut însă și echilibrul și influența globală pe care a avut-o în ultimele două secole. Rămâne Israelul, care manipulează lumea din culise, controlează America, și îl împinge pe Trump la război. Și aici lucrurile se complică. 

În Orientul Mijlociu se confruntă toate puterile importante ale lumii și se pare că nici una dintre ele nu se poate retrage din conflict. Dacă America cedează, s-a terminat cu supremația. Dacă Moscova dă înapoi, Rusia riscă a doua dezmembrare teritorială într-o singură generație. Dacă China nu intervine să apere Iranul, pierde șansa istorică de a se impune la nivel global. Și dacă Israelul pierde războiul, riscă să dispară de pe harta lumii. Liderii belicoși israelieni sunt însă de neclintit; au găsit ‘soluția finală’: amenință cu bombe nucleare! În ultima vreme, președintele Trump a înțeles că Israelul îl folosește și a început să se distanțeze de Netaniahu. 

Opinia publică din Statele Unite a înțeles și ea jocul riscant al Israelului și poziția periculoasă în care a fost împinsă America. De altfel, într-un pod cast din ultimele zile (25 iunie) cunoscutul jurnalist Tucker Carlson a explicat modul în care Israelul l-a pus pe Trump într-o poziție imposibilă în acest război cu Iranul. “Dacă se retrage din actuala încleștare, a susținut Carlson, rezultatul pare o înfrângere; și de fapt, este o înfrângere!” Și să nu uităm că se apropie alegerile de la mijlocul mandatului și popularitatea președintelui Trump este în declin. Pe de altă parte, Tucker Carlson, este unul dintre liderii de opinie care crede că omenirea este controlată de forțe malefice. Unde se va ajunge și unde se află țara noastră? 

*** 

În conjunctura actuală, România este prinsă direct în vechiul conflict militar dintre Est și Vest și indirect în noua competiție, deocamdată economică, dintre Nord și Sud. Situația este cu atât mai gravă cu cât țara e divizată social, se zbate sub un munte de datorii, economia riscă să ajungă la faliment, iar liderii se pierd în dezbateri și consultari. 

Ce se mai poate face acum în ceasul al 12-lea? Se poate face ceea ce nu s-a făcut în toți anii de după zisa revoluție din 89; acea mare schimbare inspirată de oculta internațională și manipulată de fosta securitate. Piaza rea a întregii metamorfoze de după 1989 a fost Ion Iliescu și indivizii fără onoare, fără competențe și idealuri naționale, pe care i-a propulsat la conducere. *** Ultima aberație a clasei politice românești a fost anularea alegerilor din noiembrie 2024. 

Iata ce afirma Sheridan Hanson, analistă britanică, despre acele alegeri și despre starea democrației noastre: In România, democrația pare să funcționeze după alte reguli. La nouă zile după vot, opinia a nouă judecători a încălcat vocea celor 9 milioane de conaționali, iar rezultatul alegerilor a fost anulat... Anularea unor alegeri într-o democrație tânără este riscantă. A face acest lucru fără explicații, singura justificare fiind declarațiile serviciilor de securitate și deciza unor judecători nealeși, este autocrație... Apărătorii democrației în România și în alte țări, fie că sunt jurnaliști, judecători sau demonstranți, ar trebui să-și amintească faptul că o democrație este democrație doar dacă i se permite să-i deranjeze pe cei care pretind că o apără...” (Postat în limba engleză de commentcentral.co.uk. 24 June 2026). 

Această analiză survine într-un moment critic deoarece România se află într-o situație extrem de gravă. Unii demonstranți cer „turul doi înapoi,” aluzie la candidatul Călin Georgescu. Deși controversat, Georgescu este un nume bine cunoscut în țară și chiar în lume. Numele său este temut de noua clasă politică nu neapărat pentru ceea ce este, ci pentru că provine dinafara sistemului mafiot de la putere. Un asemenea lider ar răsturna sistemul și ar pune în lumină toate ilegalitățile pe care guvernanții le comit din 1989 încoace. 

*** 

Dacă starea de încordare care domină în prezent continuă, se va ajunge la tulburări sociale, revolte de strada, și posibil haos. Singurele instituții în care românii încă mai au încredere sunt Biserica și Armata. De altfel, armata, instituție recrutată și formata din popor, ar fi trebuit să preia puterea în 1989. Din păcate numeroși generali fuseseră formați la Moscova în spirit comunist. Armata a preluat puterea in Polonia, dar generalii polonezi erau patrioți. Alta ar fi fost soarta țării azi dacă generalii români cu dragoste de țară ar fi preluat puterea în decembrie 89. La rândul ei, biserica lui Iisus, și în special Biserica Ortodoxă, deoarece majoritatea noastră suntem ortodocși, reprezintă sufletul și speranța națiunii.Credința în dreptate, în neamul românesc, și în Dumnezeu sunt marea noastră speranță. Să punem umărul împreună și să ne salvăm țara, onoarea și neamul... 

            Un rol deosebit în păstrarea canalelor diplomatice deschise l-a avut mareșalul pakistanez Asim Munir, liderul de facto al Pakistanului (secondat de premierul Shehbaz Sharif), ale cărui eforturi pentru continuarea negocierilor au fost considerate de către președintele Trump „fantastice” (slide 2). O relație deosebit de călduroasă s-a stabilit între vicepreședintele Vance și mareșalul Munir. A stârnit reacții de simpatie în presă afirmația lui Vance că are două persoane extrem de importante în viața sa: soția  (Usha Vance, de origine indiană) și Field Marshal-ul pakistanez. Vance și Munir au menținut linii de comunicare constante, inclusiv discuții telefonice maraton pe parcursul nopților, pentru gestionarea crizelor geopolitice din regiune. Vicepreședintele american l-a numit pe Munir un „diplomat extraordinar” și a subliniat că avansarea discuțiilor de pace dintre SUA și Iran nu ar fi fost posibilă fără implicarea directă și abilitățile strategice ale șefului armatei pakistaneze. J. D. Vance  ̶  fără nicio distanțare explicită față de linia belicoasă a președintelui Trump  ̶  s-a păstrat, sau a fost păstrat, într-o detașată rezervă diplomatică. Având în vedere perspectivele lui J.D. Vance pentru următorul mandat prezidențial și rolul de lider regional pacificator al mareșalului Munir, relația aceasta poate va aduce soluții ale unei stabilități viabile în Orientul Mijlociu însângerat de aproape un secol de extremismul islamic și de cel sionist deopotrivă.

            „Capitularea Necondiționată” (martie 2026)

            Intens mediatizat imediat după atacul americano-izraelian de la 28 februarie 2026, punctul de vedere al președintelui Trump a fost capitularea necondiționată a Iranului («There will be no deal with Iran except UNCONDITIONAL SURRENDER!»  ̶  postare pe Truth Social la 6 martie 2026, în grafia originală Trump).

- predarea controlului militar asupra strâmtorii Ormuz.

            Memorandumul de Înțelegere (iunie 2026)

            Memorandumul reflectă o retragere a președintelui Trump dincolo de „liniile roșii” inițiale, acceptând concesii majore, fapt cere a fost criticat la Washington, inclusiv de către unii senatori republicani, în special de aripa susținătorilor priorităților Israelului. Democrații  ̶  care ceruseră anterior oprirea războiului  ̶  condamnă acum, în bloc (se apropie alegerile parlamentare parțiale), „capitularea lui Trump”, „predarea absolut uluitoare și oribilă” în fața Teheranului (Susan Rice). În Israel, Netanyahu a subliniat în mod repetat că memorandumul este „decizia Americii”, nu a Israelului, și că țara sa nu este legată juridic de acest text. Răspunsul lui Trump la toate criticile: „Aceasta este capitularea necondiționată”.

            14. Acordul final va fi aprobat printr-o rezoluție cu caracter constrângător a Consiliului de Securitate al ONU.”

 

Prof. Dr. Tiberiu Tudor

Dan CULCER Limbile vecinilor ca infrastructură strategică. Un argument de politică publică

Pogromul de la București. Ne aflăm în fața unei versiuni istorice oarecum diferite de cea care circula nestânjenită din 1945 încoace. Am solicitat în ultimul deceniu, în mod repetat, accesul la arhivele Institutului de medicină legală Mina Minovici din București, pentru a avea acces la documentele necesarmente singurele autentice, din a căror cercetare eram convins că se poate construi o versiune a faptelor mai aproape de realitate. Dar locuiesc în Franța. Era de datoria .unui român din țară să cerceteze dramaticele evenimente. 

Corneliu Munteanu, autorul cărții Pogromul de la București. Anatomia unei uriașe mistificări, a realizat și un studiu critic al versiunii oficioase a unui controversat eveniment tragic, prezentat ca un caz excepțional de memoria comunitară evreiască, sub titlul Masacrul de la Abator. 

Versiunea oficioasă îmi părea o construcție apropiată, ca fantasmagorie memorială i, de primele pagini din Cartea Neagră. Fapte și documente. Suferințele evreilor din România 1940-1944, editată de Societatea națională de editură și arte grafice «Dacia Traiană, București, Str. Constantin Mille, 5-7-9, 1948, redactată de un avocat bucureștean, Matatias Carp. 

Pogromul de la București. Anatomia unei uriașe mistificări, este un studiu polemic, prezentat drept «revizionist» pe Internet, care contestă interpretarea consacrată a evenimentelor din 21–23 ianuarie 1941. Autorul nu neagă existența victimelor evreiești, dar pune sub semnul întrebării atribuirea automată și exclusivă a tuturor crimelor Mișcării Legionare și încearcă să reconstruiască lanțul documentar care a generat versiunea oficială. 

Rezumatul demonstrației. Autorul pornește de la observația că istoriografia postbelică a preluat drept axiome câteva afirmații considerate de netăgăduit:

Am rugat diverse persoane să încerce, la rândul lor, să consulte arhivele IMLMM. Mai ales că unele dintre ele păreau interesate personal în restabilirea adevărului. Fără efect. 

Finalmente, istoricii profesioniști ai perioadei dintre 1940 și 1945 ar fi avut interesul, chiar datoria să lămurească episodul. Institutul de medicină legală, care are și avea înainte de 1989 o publicație profesională, deși cu circulație controlată, ar fi putut publica, din proprie inițiativă, documentele aflat în arhiva Institutului, care nu se poate să nu fi fost implicat în cele două situații, numite convențional «Pogromul de la București» și «Masacrul de la Abator» Cercetătorii afiliați Comunității au colportat o versiune insuficient dcoumentată, devenită clasică. De ce nu au căutat nici ei să publice documentele de bază? 

Prin urmare, putem formula o întrebare legitimă: de ce nu există o publicare integrală, critică, accesibilă a dosarelor medico-legale referitoare la asemenea evenimente cu implicații istorice majore ? Există mai multe explicații posibile: 

1. Motive arhivistice și administrative Multe fonduri medico-legale nu au fost editate critic și publicate nici pentru alte evenimente istorice majore. Nu este obligatoriu să existe o intenție de ascundere; uneori este pur și simplu rezultatul lipsei de finanțare, catalogare sau interes academic. 

2. Protecția datelor și regimul arhivelor medicale Documentele medico-legale sunt considerate documente sensibile. Chiar și după multe decenii, accesul poate fi limitat prin regulamente arhivistice și medicale. 

3. Sensibilitatea istorică a subiectului «Pogromul de la București » și «Holocaustul din România» reprezintă teme extrem de sensibile. Publicarea integrală a tuturor dosarelor ar putea genera reinterpretări, controverse și dispute metodologice pe care instituțiile sau comunitățile nu au fost dispuse să le gestioneze. 

4. Lipsa unui proiect documentar exhaustiv Cea mai probabilă explicație este că nu a existat încă un proiect academic comparabil cu publicarea integrală a arhivelor proceselor de la Nürnberg sau a unor fonduri similare din alte țări. 

Ce ar putea clarifica definitiv dosarele IML? Dacă dosarele sunt complete, ele permit:

O cercetare poate fi critică, iconoclastă și chiar profund incomodă fără a fi negationistă. Autorul nu contestă existența victimelor și nici existența crimelor; el contestă mecanismul atribuirii responsabilităților și construcția versiunii oficiale. Aceasta trebuie descrisă, metodologic, ca o cercetare critică a surselor și a interpretărilor anterioare, nu ca un exercițiu „revizionist” în sens peiorativ. În fond, istoria nu este un corpus de dogme, ci o disciplină critică. Orice concluzie istorică, chiar și una foarte solidă, rămâne în principiu deschisă verificării prin documente noi sau printr-o analiză mai riguroasă a documentelor deja cunoscute. Cum putem evalua argumentația și documentația? Vom separa evaluarea în trei planuri distincte: metoda, documentația și concluziile. 

1. Metoda: punctul forte al lucrării. Primul merit al autorului este că pleacă de la documente primare și nu de la sinteze istorice ulterioare. El procedează corect atunci când:

Din acest punct de vedere, autorul procedează ca un anchetator al surselor. 

2. Documentația: impresionantă, dar inegal valorificată. Autorul pare să fi consultat:

Acesta este un volum de muncă imens și real. Mai ales verificarea dosarelor IML este importantă. Foarte puțini autori par să fi coborât până la nivelul fiecărui dosar individual. Totuși există și o slăbiciune: autorul tinde uneori să considere că identificarea unei contradicții într-un document compromite întreaga construcție istorică. Or, în practică, arhivele sunt pline de erori; cifre divergente; rapoarte contradictorii; mărturii imperfecte. Prezența unor contradicții nu demonstrează automat falsificarea intenționată. Ea demonstrează doar că problema trebuie reexaminată. 

3. Argumentația: foarte puternică în critică, mai slabă în reconstrucție. Aici apare principala mea rezervă. Autorul demonstrează convingător că există neconcordanțe numerice, că scenariul oficial s-a cristalizat progresiv, unele documente timpurii sunt mai ambigue decât prezentările ulterioare iar anchetele s-au desfășurat într-un climat politic foarte tensionat. Aceste observații sunt legitime. Problema apare când se trece de la: „versiunea oficială are puncte slabe” la : „deci versiunea oficială este falsă”. Între cele două afirmații există un pas logic foarte mare. Un istoric trebuie să demonstreze nu doar că explicația A este imperfectă, ci și că explicația B explică mai bine ansamblul faptelor. Autorul este foarte eficient în demolarea certitudinilor, dar mai puțin convingător în construirea unei explicații alternative complete. 4. Problema centrală: cine avea controlul asupra victimelor? Aici se află, cred, adevărata miză. Autorul pune în lumină o întrebare legitimă:

Aceste întrebări sunt esențiale. Dar pentru a răsturna concluzia consacrată ar fi nevoie de ordine scrise; rapoarte operaționale; documente de transport; declarații convergente; expertize balistice; autopsii complete. Din fragmentele disponibile nu rezultă încă existența unui asemenea corpus probatoriu. 

5. Un aspect care mi se pare foarte interesant Cel mai valoros aport al lucrării nu este, după părerea mea, disputa asupra cifrei 116, 118 sau 120. Aceasta schimbă foarte puțin interpretarea istorică. Mult mai importantă este observația privind geneza narațiunii oficiale. Autorul încearcă să răspundă la întrebarea: Cum s-a format versiunea care a devenit ulterior istorie oficială? Aceasta este o întrebare istoriografică de prim ordin. De fapt, studiul este aproape la fel de mult o analiză a producerii memoriei istorice cât este o analiză a evenimentelor din ianuarie 1941. 

Documentația este bogată și remarcabilă, mai ales prin utilizarea dosarelor medico-legale și a surselor administrative primare. Critica surselor este adesea pertinentă și ridică întrebări legitime. În schimb, forța demonstrației este mai mare în deconstrucția versiunilor existente decât în edificarea unei explicații alternative complet demonstrate. 

Studiul nu este o simplă polemică ideologică. El ridică probleme documentare reale. Dar nici nu aș considera că, numai prin contradicțiile identificate, a demonstrat definitiv invaliditatea afirmațiilor acceptate de majoritatea istoricilor. Diferența dintre „a pune sub semnul întrebării” și „a dovedi contrariul” rămâne, metodologic, esențială. 

i «Prigoana și teroarea fascistă exercitată asupra populației evreești dintre granițele României, au fost tot atât de violente și distrugătoare, ca în toate celelalte țări de influență sau dominație nazistă. Deosebirea între cele petrecute în România și ceeace s’a desfășurat în țările în cari prigoana nazistă a avut manifestările cele mai oribile (Ucraina, Bielorusia, Polonia, Ungaria și Germania), constă numai în unele detalii de metodă și în diferențe în cifrele absolute și procentuale, ale evreilor uciși. România nu a avut o organizare tehnică și științifică a masacrului. Nu au fost aici camere de gaze, nici crematorii de cadavre. Nu s’a industrializat părul, dinții sau grăsimile victimelor. Dar în afară de metodele clasice de ucidere, cunoscute de când s’a inventat ștreangul și praful de pușcă, fascismul român a avut metodele sale originale de exterminare a evreilor. Aici au fost oameni bătuți până la istovire și expiere, sufocați în vagoane cu răsuflătorile astupate, vânduți din mijlocul convoaielor pentru a fi apoi omorîți și a li se comercializa îmbrăcămintea, tăiați în bucăți pentru ca, cu sângele lor, să se ungă osiile căruțelor ș. a. m. d.» Pasajul cu care începe carte de memorialistică documentară are elemente fantasmagorice evidente, pe care le subliniez. Problema existenței lor poate fi explicată psihologic. Inexplicabilă este persistența acestui pasaj în toate edițiile, inclusiv în traduceri, fără ca o cât de mică notă să atragă atenția asupra unei aberații : sângele ar fi fost folosit ca unguent de osii. În cele trei volume ale cărțiii se pa re că nu se mai revine și nici nu se evocă împrejurările unei astfel de utilizări. În schimb efectul asupra lectorului este indubitabil negativ, pune sub semnul întrebării autenticitatea altor mărturii.

Propuneri

5. Plan național de reducere a perturbatorilor endocrini

Dar între propaganda natalistă și tăcerea culturală există un spațiu de echilibru.

Propuneri.  7. O cultură publică favorabilă familiei

Nu prin moralizare. Ci prin valorizarea părinților; reprezentări pozitive în mass-media;  recunoașterea muncii parentale ca muncă socială.

O observație finală. Occidentul a rezolvat, în mare măsură, problema libertății individuale, dar nu a rezolvat încă problema articulării dintre libertatea individuală și continuitatea colectivă. Or, o societate nu poate supraviețui numai prin drepturi; ea are nevoie și de mecanisme de transmitere: a limbii, a culturii, a cunoștințelor, a solidarităților și, în ultimă instanță, a generațiilor înseși. 

Provocarea secolului XXI nu este să alegem între individ și familie, ci să reinventăm condițiile în care împlinirea individuală și continuitatea colectivă încetează să mai apară ca obiective concurente.    

Corneliu Munteanu and the Eliade Controversy: Historical Reconstruction versus Ideological Reductionism 

Am început să primesc ecouri favorabile după publicarea ultimei mele cărți intitulată Jurnalul unui Idealist. Le-am mulțumit sincer celor care au citit volumul și celor care l-au recenzat în câteva publicații. Cei mai mulți dintre ei sunt în vârstă și fac parte din vechea generație educată în spirit național. Sunt idealiști ca și mine și continuă să trăiască nostalgia timpurilor când oamenii aveau și idealuri; când răsfoiau cu înfrigurare o nouă carte or recitau poezii. Toate acestea mă fac să mă gândesc cu tristețe la generația și vremurile de azi. Un prieten îmi spunea că fiecare generație își are propria ei identitate și se pliază după vremuri. Așa o fi, dar tranziția de azi este cu totul radicală. Și mă întreb: dacă copiii de azi nu mai învață tabla înmulțirii și scrierea de mână, cum este cazul în America, și dacă se renunță la trecut fără să avem vreo idee despre ce ne așteaptă în viitor, cum va arăta lumea peste câteva decenii?

*** 

Am scris cartea Jurnalul unui Idealist pentru a face legătura cu experiența si valorile trecutului și pentru a conecta lumea de azi la viitor. Ce se va întâmpla însă dacă lanțul memoriei se va întrerupe, asa cum vor unele unele cercuri? Ne vom îndrepta rapid spre mankurtizarea de care vorbea scriitorul Chingiz Aitmatov in romanul O zi mai lungă decât veacul? 

Cartea este faimoasă pentru introducerea conceptului de mankurt – o metaforă cutremurătoare pentru o persoană lipsită de memorie, familie și conștiință istorică în urma manipulării și torturii la care a fost supusă. Procesul dezumanizării a fost aplicat în mod brutal și la noi în țară în închisorile de la Pitești, în anii stalinismului, și la închisoarea din Aiud, în anii de așa zisă liberalizare a perioadei Gheorghiu-Dej. De fapt, procesul a fost aplicat în toți anii comunismului, dar într-o formă deghizată. Puțini erau cei din culise care știau foarte bine ce urmăreau. După prăbușirea comunismului, procesul dezumanizării spirituale a început sa fie experimentat, cel puțin selectiv, la nivel global. Nu se mai lucrează cu forța și tortura, se lucrează cu mânuși de catifea... 

Se ademenește; se cumpără; se șterge trecutul; se aburește viitorul! Ce se întâmplă și ce ne așteapă? Un raport comandat în urmă cu doua decenii în Statele Unite de Fundația Kaiser a dezvăluit un fapt neașteptat: copiii americani care cresc în familii bogate în media – computere, tablete, iphone, etc... au creiere cu neuroni legati diferit decât oamenii care nu au ajuns la maturitate în astfel de circumstanțe. Aceste rapoarte arată efectul nedorit pe care media îl poate avea în viața adolescenților. Iata avertismentele: Există dovezi că astăzi oamenii experimentează o realitate biologică diferită legată de noul mediu virtual. Antropologii afirmă că Homo Sapiens s-a dezvoltat odată cu tehnologiile; că există o legătură între biologia umană și utilizarea instrumentelor. Discutând despre plasticitatea creierului uman, despre plasticitatea sa neuronală, Mark Hansen a remarcat că oamenii se nasc cu sistemele nervoase pregătite să fie reconfigurate ca răspuns la mediile in care traiesc. 

Sinaptogeneza este un proces de reconfigurare în creierul noului-născut: conexiunile neuronale care sunt utilizate se întăresc și cresc în timp ce acele care nu sunt folosite se degradează și dispar”. În propriile sale cuvinte, „Evoluția nu este doar fizică... ci și psiho-fizică; nu transmiterea genetică este cea care determină rezultatele, ci mai degrabă adaptabilitatea întregului individ, care include și beneficiile oferite prin învățare, dar și pericole inerente... (Mark B. N. Hansen, New Philosophy for New Media, Cambridge, 2005; Bodies in Code: Interfaces with Digital Media, Routledge, 2006

) La rândul ei, învățarea și plasticitatea cerebrală lucrează sinergic pentru a accelera evoluția și a-i da o anumită direcționalitate prin catalizarea mediilor. Katherine Hayles, de exemplu, a analizat dinamica dintre corp și mașină; a studiat aspectul transformator al tehnologiilor informaționale; și s-a concetrat pe limbajul uman inter-penetrat de coduri computerizate. (N. Katherine Hayles, Electronic Literature. New Horizons for the Literary, University of Notre Dame Press, 2008). Marea dilema e: Va supravietui omul-spirit in această eră nouă, sau va deveni un robot fără suflet? 

Situația nu e deloc roză in Statele Unite. Conform unui studiu recent intitulat „America’s new Generation is dumber than us/ Generația de azi a Americii este mai proastă decât noi:“Generația Z a demonstrat un declin măsurabil și documentat al abilităților cognitive și fizice fundamentale, inclusiv logica matematică, raționamentul verbal, rezolvarea vizuală a problemelor și condiția fizică de bază, determinat în mare parte de înlocuirea activităților de concentrare profundă cu mii de ore de consum digital. (https://www.thegatewaypundit.com/2026/06/americas-worst-generation-is-dumber-than-us-research/) Unde se va ajunge? Filosofii încearcă, de altfel, să înțeleagă ceea ce a devenit „cultura ecranului” și iși pun multe întrebări similare și pertinente. Asemenea întrebări au nevoie urgentă de răspunsuri înainte de a fi preluați de ape și purtați de valuri în direcții pe care nu le dorim și pentru care nu suntem pregătiți. 

Si ca să mă întorc la subiect si la ce mă doare ma întreb: Va supraviețui cartea tipărită în era electronică? Va supraviețui cultura-- așa cum o știm-- trecerii de la imagini și texte digitale la propagări acustico-vizuale? Cum vor fi oamenii de mâine prin prisma procesului actual de tranziție? *** Tinerii români de azi au o cultură națională vaga și puțini dintre ei sunt interesați de idealurile si valorile celor din trecut. Vor dobândi ei atât dimensiuni intelectuale, cât și spirituale? Or vor trăi consumându-se într-un prezent perpetuu? O statistică recentă arată că tineretul din Uniunea Europeana nu mai respectă educația și cultura și mulți tineri abandonează școala și renunță la studii. O Europă tradițional foarte educată vrea cu orice preț să devină incultă! Și ceea ce este și mai grav, e faptul că România este campioana la… retrogradare; are cel mai mare grad de renunțare la școală din Europa! Între timp, în țara noastră s-a renunțat în mare măsură și la studierea istoriei. 

Ce ar spune despre această derapare marele nostru istoric Nicolae Iorga? Ce ar spune bunicii nostri care s-au jerfit să aducă Transilvania și Basarabia acasă? Tata, sergentul Stefan Dima (în fotografie este îmbracat în uniforma de iarnă a armatei române), a luptat la Mărașești în primul razboi mondial. Și îmi povestea că pe la 1900, când era elev la școala primară, învățătorul le spunea copiilor că ei sunt generația care va lupta pentru întregirea neamului. Și au întregit și țara și neamul! Ce idealuri are generația tînară de azi? Cu greu menținem azi Transilvania în țară iar Basarabia ramâne încă înstrainată. 

Și mă întreb profund îngândurat: Este oare acest proces de decădere morală și spirituală un proces natural cauzat de tehnologia modernă? Or este dirijat în mod premeditat? 

*** 

Sunt mari semne de întrebare la care nu putem răspunde, dar un lucru este sigur: ne îndepărtăm de omul spiritual conceput de Dumnezeu și ne apropiem de forța contrară divinității. Riscăm să devenim roboți fără familie, fără de neam, fără țară și credința...fără nici un dumnezeu. Dorim oare să ajungem acolo? Și ce trebuie făcut pentru a rămâne pe drumul trasat de divinitate si oferit tuturor de însusi fiul Atot-Ziditorului -- Calea Mântuirii! 

Eseu de apărare constituțională împotriva excesului normativ 

România se află într-un moment de tensiune juridică și morală, în care invocarea memoriei istorice riscă să devină un instrument de constrângere a libertății. Actul normativ derivat din OUG nr. 31/2002, consolidat prin Legea nr. 241/2025, a depășit, în forma sa actuală, finalitatea legitimă de protecție democratică și tinde să funcționeze ca un mecanism de intimidare simbolică: un avertisment difuz adresat celor care cercetează, analizează, publică sau pur și simplu formulează păreri neconforme noii «ortodoxii». Am revenit la practica securist-comunistă de pedepsire a omisiuni de denunț? Această transformare nu este una formală, ci structurală. Când norma penală devine vehicul pedagogic, iar sancțiunea substituie argumentul, libertatea de exprimare încetează să mai fie un drept efectiv și devine o libertate condiționată. Or, într-un stat constituțional autentic, libertatea nu este concesie, ci fundament. Nu poate exista o democrație matură în care jurnalistul, istoricul, profesorul ca și cetățeanul obișnuit se întreabă dacă citarea unui document, analiza unei idei sau simpla expresie publică a unei opinii diferite de doxa impusă de stat, sub pretextul respectării unor opinii minoritare, pot genera consecințe penale. O cultură vie nu poate funcționa sub incertitudine normativă, iar agora, locul expresiei libere, publice, sau universitatea nu pot prospera sub presiunea înspăimântării juridice. În momentul în care legea devine ambiguă, aplicarea ei devine arbitrară — iar arbitrariul este forma modernă a cenzurii indirecte. Apărarea unei asemenea stări nu înseamnă protejarea memoriei victimelor, ci legitimarea unui mecanism de control. Libertatea de exprimare, consacrată constituțional, nu admite relativizări oportuniste: cenzura este interzisă în mod absolut, iar limitările sunt permise doar strict, clar și proporțional

.

Fundamentul constituțional al criticii Libertatea de exprimare este garantată de art. 30 din Constituție ca inviolabilă, iar interdicția cenzurii este formulată fără echivoc. În paralel, principiul legalității penale impune ca orice incriminare să fie clară, previzibilă și strict neechivocă. Orice abatere de la aceste exigențe transformă norma penală într-un instrument de presiune socială și ideologică, incompatibil cu statul de drept.

Analiza critică a dispozițiilor problematice 

1. Ambiguitatea noțiunii de „simbol” 

Incriminarea confecționării, deținerii sau răspândirii unor simboluri fără definirea clară a acestora creează o zonă de incertitudine juridică majoră. Lipsa delimitării între simbol istoric, obiect de cercetare sau instrument propagandistic face imposibilă anticiparea conduitei licite. În aceste condiții, legea nu mai sancționează fapte determinate, ci riscă să penalizeze interpretări. Mai grav, incriminarea „deținerii în vederea răspândirii” introduce o prezumție asupra intenției, incompatibilă cu prezumția de nevinovăție și apropiată de logica cenzurii preventive. O scriu din propria experiență și din cea a familiei mele, în anii 50 deținerea într-o bibliotecă privată a unei cărți editate de Fundațiile Regale, cu simbolul coroanei imprimat pe foia de titlu, a fost considerată probă pentru o inculpare ideologică, cu supoziția „deținerii în vederea răspândirii”. Excepțiile privind scopul educativ sau științific nu corectează problema, deoarece transferă sarcina probei asupra celui acuzat. 

2. Penalizarea ideilor și a „promovării” 

Termeni precum „promovare”, „cult” sau „idei” sunt insuficient determinați juridic. Dreptul penal clasic sancționează fapte, nu idei. În absența unei legături directe cu incitarea la violență sau ură, incriminarea discursului devine incompatibilă cu libertatea de exprimare. O asemenea formulare permite sancționarea opiniilor incomode și favorizează autocenzura. 

3. Noțiunea vagă de „minimalizare” 

Introducerea expresiei „minimalizare în mod evident” în materia negării unui episod tragic din istoria modernă, a Holocaustului ridică probleme serioase de previzibilitate. Lipsa criteriilor obiective face imposibilă delimitarea între negaționismul militant, discuția liberă și dezbaterea academică legitimă. Riscul este acela al penalizării cercetării istorice sau al impunerii unei versiuni oficiale a adevărului — ceea ce contravine libertății academice. 

4. Istoria oficializată penal 

Limitarea interpretării istorice prin referire la un cadru geografic rigid („pe teritoriul României”) introduce o formă de adevăr istoric sancționat penal. Statul nu poate deveni arbitru absolut al interpretării trecutului fără a afecta pluralismul intelectual. 

5. Distincția necesară: spațiul public vs. libertatea individuală 

Dispozițiile privind instalarea unor monumente, denumirile și simbolurile în spațiul public sunt, în principiu, compatibile cu Constituția. Dar definirea compatibilității cu spațiul public nu este apanajul unic al unor grupuri privilegiate, care tind să-și aroge privilegii fără nici un temei legal sau moral, care tind să-și impună perspectiva univocă. Dispozițiile țin de politica memoriei instituționale, dar, când sunt abuzive, afectează direct libertatea individuală de exprimare. Această distincție este esențială: statul poate reglementa spațiul public, dar nu poate controla gândirea și expresia în agora sau în spațiul intelectual

.

Incompatibilități cu standardele europene 

Libertatea de exprimare, protejată la nivel european, permite restrângeri doar dacă acestea sunt: • justificate de un pericol real,

Or, formulările analizate tind să sancționeze idei abstracte, nu riscuri concrete, ceea ce depășește limitele admisibile

.

Efectele sistemice ale legii 

Consecințele nu se manifestă neapărat prin condamnări numeroase, ci prin efecte difuze:

Un stat care își disciplinează opinia publică sau elitele intelectuale prin incertitudine penală nu își întărește democrația, ci o slăbește.

Concluzie: între scop legitim și mijloace disproporționate 

Scopul legii — combaterea extremismului și protejarea demnității umane — este legitim. Problema rezidă în mijloacele alese: vagi, excesive și parțial incompatibile cu exigențele constituționale. Legea, în forma actuală:

Principiu final de apărare constituțională 

A critica o lege nu înseamnă a relativiza trecutul, ci a proteja prezentul democratic. Fidelitatea autentică nu este față de o formulare legislativă imperfectă, ci față de Constituție. Apărarea libertății de exprimare nu este un gest polemic, ci o obligație civică într-un stat de drept. 

4 mai 2026 

Dan CULCER

De obicei, regimurile dictatoriale așază între primele lor gesturi de autoritate epurarea culturii de elementele neconforme, de personalitățile cu opinii diferite, iar pentru aceasta recurg la metode precum dărâmarea de statui, rebotezarea unor străzi, interzicerea cărților și arderea lor în public. Procedeul este ademenitor chiar și pentru anumiți intelectuali democrați care nu acceptă decât teoretic pluralismul opiniilor. Din păcate, aceste gesturi se referă nu doar la prezent, ci și la trecut. Se duc adevărate războaie cu istoria. Iar astăzi, odată cu afirmarea neomarxiștilor, a „progresiștilor”, a adepților „culturii anulate/ anihilate” („Cancel culture”), a „treziților” („Woke”), actul negării unor personalități din trecut care au avut alte atitudini decât cele actuale este tot mai des întâlnit în unele cercuri extremiste. Astfel, au fost condamnați Aristotel (care afirmase că sclavul este „o unealtă vorbitoare”), Shakespeare (pentru „cultivarea violenței”, pentru viziunea sa în „Neguțătorul din Veneția” etc.), Cervantes (pentru că și-a însușit bunuri publice sau pentru că a admis comerțul cu sclavi), Cristofor Columb (pentru că a omorât indigeni în Cuba), mulți președinți americani (proprietari de sclavi și ucigași de amerindieni), de curând răposatul papă Benedict al XVI-lea (pentru aderarea la organizația tineretului hitlerist și pentru înrolarea în armata germană în Al Doilea Război Mondial). Nici Nelson Mandela nu a scăpat fiindcă, într-un interviu, l-a făcut pe Fidel Castro model întru respectarea drepturilor omului și pentru că a opinat pentru returnarea de către statul Israel către arabi a teritoriilor „anexate” (Cisiordania, Fâșia Gaza, Înălțimile Golan). Unii dintre cei menționați și mulți alții vor fi greșit, evident, alții au greșit doar în mințile unora dintre noi, ei exprimând, de fapt, puncte de vedere proprii ori concepții morale ale epocilor în care au trăit. „A greși este omenesc, dar a persevera în greșeală este drăcesc”. Însă chiar și greșelile unor mari creatori, ale unor mari personalități nu sunt întotdeauna motive pentru ca aceștia să sufere „damnatio memoriae”.

„Deciziunile” din anii 1946 și 1948 ale Curții de Apel București și, respectiv, ale Înaltei Curți de Casație, prin care Mircea Vulcănescu a fost condamnat la opt ani de temniță grea, au fost luate în baza unei legi de pedepsire a criminalilor de război. Procesul a fost unul colectiv și s-a desfășurat în temeiul „justiției populare” de inspirație stalinistă. Totul a decurs în condițiile aservirii complete a aparatului de justiție față de ocupantul sovietic și în prezența trupelor sovietice. În acei ani, toți intelectualii români care avuseseră poziții în aparatul de stat din perioada interbelică și din anii războiului mondial erau declarați „burghezi”, „fasciști”, „hitleriști”, „dușmani ai poporului”, „dușmani ai URSS” etc. Protagonistul nostru a fost acuzat de „militare pentru hitlerism “, de permiterea intrării armatelor germane în țară, de declararea și continuarea războiului contra URSS. Or, în niciuna dintre aceste situații (devenite capete de acuzare), Mircea Vulcănescu nu a avut putere de decizie ori responsabilitate. Prin urmare, condamnările pronunțate atunci, sub un regim sovietic, de „dictatură a proletariatului”, ar trebui considerate de plano nule și neavenite (anulate) și procedat de la caz la caz, printr-o reanalizare a fiecărui dosar în parte. În 2016, Curtea de Apel București nu a confirmat sentința de condamnare a lui Mircea Vulcănescu din 1948, acuzând „încălcarea principiilor de drept” și „lipsa de echitate a procedurilor” justiției în acei ani de după război.

Dar să reluăm faptele din epocă. Despre funcționarul public Mircea Vulcănescu știm cu precizie că n-a fost membru al niciunui partid politic. Mai știm, de asemenea, că Vulcănescu, din postura de director general al Vămilor, îl refuza în 1936 pe Nae Ionescu, filosoful, care-i cerea scutiri de taxe vamale pentru un automobil. Motivul refuzului era etica profesională. Din poziția de director al Datoriei Publice, Vulcănescu refuza să voteze în 1938 Constituția lui Carol al II-lea. Aceasta reintroducea pedeapsa cu moartea, un principiu respins de teologul și filosoful Mircea Vulcănescu. Drept urmare, în ziua votării Constituției, acesta l-a anunțat pe superiorul său, Ministrul de Finanțe Mircea Cancicov, că refuză să voteze noua Constituție. Simultan, și-a înaintat demisia din funcția de director al Datoriei Publice. Pentru că demisia a fost respinsă de Carol al II-lea, Mircea Vulcănescu a rămas în funcție. El a fost acuzat de antisemitism, pentru acte comise ca subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe în timpul guvernării Antonescu, un post pe care l-a acceptat cu greu, pentru că ar fi dorit să lupte pe front împotriva Uniunii Sovietice. E limpede că etica istorismului resemnării (formulată de el) și comportamentul exemplar de funcționar public a lui Mircea Vulcănescu de dinainte de 1941 nu pot exclude practicile pentru care este acuzat de antisemitism. Cu toate acestea, tocmai etica istorismului resemnării și tocmai comportamentul exemplar de funcționar public ale lui Mircea Vulcănescu de dinainte de 1941 reclamă o cercetare atentă a practicilor pentru care acesta este acuzat de antisemitism. Acest lucru este necesar pentru a se stabili clar responsabilitatea politică a funcționarului Mircea Vulcănescu. Ca teolog și filosof de marcă, Mircea Vulcănescu nu a fost antisemit. După cum notează Gabriel Andreescu în articolul său („Câtă ideologie, câtă cunoaștere în cazul Mircea Vulcănescu “?, în „Observatorul Cultural”, 21.07.2017), instanțele care s-au succedat nu au reușit să-i găsească nici o responsabilitate personală. „Din fericire, dosarele de la CNSAS ne oferă astăzi accesul la avatarurile acestui proces și putem face, astfel, aprecieri în completă cunoștință de cauză. După circa o jumătate de an de la începerea anchetei, la 19 septembrie 1946, Procurorul delegat la Curtea de Apel București a stabilit că nu există nimic care să confirme acuzele la adresa învinuitului”. Participarea lui Mircea Vulcănescu la ședințele Consiliilor de Miniștri, în calitate de subsecretar de stat, nu constituie o vinovăție, căci : „Nici declararea, nici continuarea războiului, nici politica generală a Guvernului și nici deportările nu se dovedesc a fi fost hotărâte de vreun Consiliu de Miniștri din cele la care învinuitul a participat “. Cu atât mai puțin poate fi incriminată intervenția lui Mircea Vulcănescu „în favoarea populației evreiești, ca aceasta să-și recapete dreptul de a-și desfășura […] activitatea profesională ce îi fusese răpită de legile rasiale anterioare”. În ce privește acuzațiile în chestiunile economice, „dimpotrivă, toate faptele sale au fost exact potrivnice celor sancționate de aceste texte, învinuitul apărând cu competență și îndârjire interesele românești ce-i fuseseră încredințate, împotriva oricăror încercări de aservire față de străini (Arhiva CNSAS, Alexandru Marcu și alții, DP 000232, vol. 15, ff. 253-255)”. În ciuda acestei hotărâri de închidere a cazului, deși nu a fost depus vreun recurs în timpul legal, Curtea de Apel București a reluat procesul. Mărturii în favoarea lui Mircea Vulcănescu au depus atunci o serie de personalități precum Dimitrie Gusti, Eugen Bălan, Vasile Băncilă, Eugen Cristescu, Henry H. Stahl. Acuzațiile aduse lui Mircea Vulcănescu în chestiunea evreiască sunt, în special, indirecte, adică țin de faptul că a girat, prin prezența sa, dar și prin declarații, o serie de decizii politice împotriva populației evreiești. În martie 1941, se pronunță în problema exproprierii bunurilor evreiești : comentează criteriile de identificare ca „evreu” ; emite opinii în cazul măsurilor de „românizare a economiei” ; se implică prin declarații în privința taxelor pe care evreii trebuiau să le plătească în locul serviciului militar. Ceea ce trebui observat este că toate aceste chestiuni nu sunt decizii luate de către funcționarul public Mircea Vulcănescu, ci doar intervenții, mai degrabă tehnice, în chestiuni decise dincolo de competența sa explicită. Mircea Vulcănescu s-a pronunțat în urma unor decizii deja luate și pe care nu le putea bloca, sau a dus la îndeplinire aceste decizii. Rămâne chestiunea girării prin prezență, cu toate nuanțele care decurg de aici, și a îndeplinirii acestor măsuri, în calitatea pe care o avea în Ministerul Economiei. 

Jean Ancel, unul dintre istoricii Holocaustului românesc, acuzator, de altfel, la adresa activității celui aflat în atenția în guvernul Antonescu, notează : „Trebuie spus că Vulcănescu nu a fost în niciun fel antisemit “.

Mircea Vulcănescu este considerat filosoful și economistul Școlii Sociologice de la București, fiind ancorat profund în peisajul filosofic european. Are contribuții esențiale în „dimensiunea românească a existenței”, cu formule noi precum „personalismul teofanic”, „calapoadele de gând”, „ispitele active”, „reacțiunile tipice” ale comunității culturale românești. S-a raportat mereu la „metafizica creștină”, a studiat filosofia morală engleză din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, etica lui Kant, filosofia lui Freud. Ecourile creației sale s-au resimțit în cadrul filosofic european. Merită subliniată contribuția lui Mircea Vulcănescu la creionarea unui model etic pe care l-a denumit „istorismul resemnării”. În esență, era vorba despre un model valoric și comportamental adresat tinerilor, în special acelora din generația sa. Istorismul resemnării presupunea hotărârea tinerilor „de a asculta chemarea vremii, renunțând la ei înșiși și la autorealizarea lor, dacă trebuie, pentru a fi cu adevărat folositori altora”. În mare, aceasta a fost filosofia de viață a lui Vulcănescu. Adică un ascetism intramundan de respirație ortodoxă, care ar fi putut schimba din interior, grație exemplului personal și excepțional, practicile patrimoniale din statele periferiale întemeiate de politicieni și de rubedeniile acestora. Monahismul administrativ imaginat de Vulcănescu contrasta puternic cu ascetismul intramundan al lui Max Weber, eficient în statele metropolitane întemeiate de militari. Istorismul resemnării era complet diferit de „activismul disperării”, etica majorității tinerilor din perioada interbelică, după cum aprecia Vulcănescu. Aceștia căutau credințele la modă, spiritul de turmă și un șef căruia să i se supună orbește. Etica istorismului resemnării, căutarea originalității, respingerea ideologiilor timpului și, nu în ultimul rând, individualismul implicat de această etică sunt tot atâtea ingrediente care i-ar fi putut spori reziliența filosofului Mircea Vulcănescu față de antisemitismul vremii. 

În concluzie, Mircea Vulcănescu este o personalitate marcantă a culturii românești din secolul al XX-lea.

Mircea Vulcănescu a trăit și acționat într-o societate discriminatorie, în cadrul căreia s-a practicat în mod categoric antisemitismul. Filosoful s-a înscris în angrenajul acestei societăți și a participat indirect, a fost martor la luarea unor decizii odioase, condamnate de istorie. Dar nu ne alegem noi epocile în care trăim. Mircea Vulcănescu nu a luat în mod nemijlocit, din proprie inițiativă, decizii care să se poată înscrie în ceea ce justiția numește „infracțiuni de genocid contra umanității” și „crime de război”. Nu a fost condamnat vreodată de „Tribunalul Poporului” și nici nu a primit stigmatul de „criminal de război”. Personalitatea aflată în atenție nu a făcut parte din vreo organizație de tip fascist sau legionar. În consecință, Mircea Vulcănescu rămâne o figură luminoasă a patrimoniului culturii românești, iar numele său nu se cuvine să fie supus niciunei cenzuri. 

Notă : Pentru referințe, surse bibliografice și arhive, a se vedea „Fapte, mituri și controverse în cazul Mircea Vulcănescu”, în „Observator Cultural”, Nr. 1139, 14-20 decembrie 2022, pp. 18-19 (Interviu cu dl Ionuț Butoi, realizat de Valentin Ajder). Vezi și Ionuț Butoi, „Mircea Vulcănescu după 23 august 1944 : o dare de seamă”, publicat în volumul colectiv „Condamnare, marginalizare și supraviețuire în regimul comunist. Școala gustiană după 23 august 1944”, coordonat de Zoltán Rostás și apărut la Cartier (2021), precum și documentele procesului din 1948 de la CNSAS, editate de Dora Mezdrea și apărute la Eikon („Nae Ionescu și discipolii săi în Arhivele Securității”, volumul al V-lea : Mircea Vulcănescu, 2013). A se vedea și jurnalul Mărgăritei-Ioana Vulcănescu, „Pagini de jurnal. 1946-1948”, apărut recent tot la Editura Eikon (2022). 

Pentru a înlesni studiul vieții de demult, specialiștii au împărțit timpul revolut în epoci, perioade, secvențe, generații etc. Împărțirea cea mai răspândită se referă, în ordine cronologică, la epoca preistorică, epoca veche, epoca medievală, epoca modernă, epoca contemporană. Epoca veche începe cam de când avem primele urme scrise (cam de-acum 6-7 mii de ani), epoca medievală începe (prin convenție) de la căderea Romei sub „barbari” (în anul 476 d. Hr.), epoca modernă curge de la Renaștere și Reformă încoace, iar epoca contemporană începe cam la finele Primului Război Mondial. Firește, toate acestea se referă în primul rând la Europa și sunt relative chiar și în ceea ce privește Europa. De exemplu, Evul Mediu dura la noi, conform împărțirii de la finele comunismului, până în secolul al XVIII-lea, în timp ce la vecinii maghiari el se termina la 1526. La fel, în Franța, perioada contemporană începea odată cu Marea Revoluție Franceză de la 1789, adică mai repede cu peste un secol decât în restul Europei. Epocile mai lungi – iar Preistoria durează sute de mii de ani – sunt și ele subîmpărțite. De exemplu, Evul Mediu durează o mie de ani, timp în care lucrurile s-au schimbat mult, ca și oamenii. Oricum, fiecare calup din acesta de timp (variabil), studiat pentru un loc anume – fiindcă societățile nu plutesc în spațiu nedefinit – are caracteristicile lui. Orice grup mare de oameni, indiferent cum l-am numi (nu știm întotdeauna cum s-au numit pe sine comunitățile umane și atunci recurgem la denumiri artificiale, date de noi) are o conducere (putere centrală), are o instituție legislativă, are judecători, are forțe de ordine și armată, are o formă de religie, are administrație locală etc. Toți oamenii sunt obligați să respecte o anumită legislație și să se comporte după o anumită morală. De exemplu, cetățeanul Iulius Caesar a respectat legislația republicană romană, care prevedea că în fruntea țării se află, pe timp de pace, câte doi consuli timp de un an, iar pe timp de război, câte un dictator pe timp de maxim șase luni. Fiecare magistrat, și ei erau mulți conform cursus honorum („calea onorurilor”, adică scara funcțiilor) – chestor, edil, pretor, consul – avea imunitate în timpul funcției, dar, după ce termina mandatul, răspundea în fața legii și putea să fie judecat și condamnat. Când cetățeanul Iulius Caesar a dat semne că vrea să răstoarne ordinea de stat, a plătit cu viața, fiindcă „salvarea republicii trebuia să fie suprema lege” (Salus reipublicae suprema lex esto !). La scurt timp după moartea lui Caesar, a ajuns să fie legal și moral principatul lui Augustus (imperiul), dar când a trăit Caesar nu a fost permis așa ceva, fapt pentru care marele om a plătit cu viața. Dar Caesar, care a murit în anul 44 î. Hr., a fost acuzat uneori, în Evul Mediu, de anumite minți bigote că nu a fost creștin, deși creștinismul a apărut după moartea lui. Dante Alighieri, „poetul cel mai înalt” (summus poeta), își poate permite să-i plaseze pe Caesar, Ovidiu, Homer, Socrate, Aristotel și pe alții în cel mai blând dintre cercurile Iadului, dar, totuși, în Iad (Infern), deși ei nu aveau cum să-l cunoască pe Iisus Hristos. Altfel spus, medievalii nu au gândit ca anticii și nu i-au înțeles. Unii oameni ai timpurilor moderne nu i-au înțeles pe medievali și i-au acuzat că nu au gândit ca ei, că nu au acționat ca ei, că nu au avut principiile lor morale. La fel se întâmplă cu anumiți contemporani : îl acuză pe Aristotel că i-a definit pe sclavi drept „unelte vorbitoare”, pe regele Filip al IV-lea cel Frumos că a fost „naționalist”, pe William Shakespeare că a cultivat violența în unele piese ale sale, pe George Washington că a avut sclavi negri, pe Abraham Lincoln că nu i-a declarat egali cu albii pe sclavii negri eliberați etc. Toate acestea sunt judecăți anistorice, fiindcă nu țin seama de valorile morale și de legile din epocile când au trăit cei menționați. Aristotel era oricum deasupra epocii sale, fiindcă sclavii erau considerați atunci doar simple unelte neînsuflețite. Egalitatea sclavilor cu demosul era de neimaginat. Regele Franței era și el un „progresist” și nu un naționalist, fiindcă se ridica împotriva puterii laice discreționare a papei și susținea suveranitatea țării sale. Shakespeare nu a cultivat violența, ci a arătat cât de păguboase erau luptele interne dintre grupările nobiliare rivale și dintre acestea și rege pentru țară. Washington avea o gândire mult mai elevată decât contemporanii săi, fiindcă voia independența pentru națiunea sa, dar pe atunci era moral și legal ca elita să aibă sclavi. Și președintele Thomas Jefferson a avut sclavi, dar a fost unul dintre cei mai deștepți nu doar președinți americani, ci oameni de pe pământ. Președintele John F. Kennedy, într-o discurs din 29 aprilie 1962, când lua cina la Casa Albă cu laureații Premiului Nobel din emisfera vestică, a spus : „Cred că aceasta este cea mai extraordinară colecție de talente, de cunoștințe umane care s-au strâns vreodată împreună la Casa Albă, cu posibila excepție când Thomas Jefferson lua cina aici singur”. La fel președintele Lincoln : i-a eliberat pe sclavi și a plătit cu viața pentru asta ; clipa egalității lor cu vechii cetățeni nu venise încă, ba avea să mai treacă circa un secol pentru asta. Ce demonstrează toate acestea ? Că oamenii care reproșează unor înaintași fapte normale, legale și morale în epocile când au trăit acei înaintași, nu au simț istoric, nu înțeleg rostul timpului, încurcă epocile. Dacă înainte de secolul al XIX-lea, sclavia era un lucru moral și legal în anumite continente, în unele țări, nu am cum să-i condamn azi pe oamenii care o practicau atunci. La fel, dacă un anumit scriitor era nobil (boier) și avea servitori (slugi), nu am cum să-l blamez pentru faptul că slugile lui nu erau egale cu el. Mă interesează valoarea literaturii lui, nu viața lui privată. În Evul Mediu, în multe țări, adulterul, blasfemia, furtul și incendierea erau delicte capitale și nu există niciun motiv să-i acuzăm pe magistrații medievali fiindcă aplicau astfel de pedepse aspre. În Evul Mediu, nu există libertate, egalitate, fraternitate, democrație sau liberalism, ci ierarhie, supunere, privilegiu, onoare cavalerească, credință etc. Valorile sunt cu totul altele decât cele moderne, iar legile sunt pliate după aceste valori. Tot așa, până nu demult, era legal și moral ca creștinii să-i urască și pedepsească pe necreștini, după cum era valabilă și reciproca. Ba, era acceptat (și mai este încă la anumite religii) „războiul sfânt”, adică uciderea celor de altă credință. De exemplu, nu am cum să le cer cruciaților medievali să gândească precum oamenii moderni. Atunci era legal și moral să-i alungi și omori pe „păgâni”, să eliberezi „Locurile Sfinte” și teritoriile europene cucerite de Islam (Vlad al III-lea Drăgulea, poreclit Țepeș, se lăuda și era lăudat de suveranii creștini că omorâse (în iarna anilor 1461-1462) 23 884 de inamici ; i se promisese pentru asta iertarea tuturor păcatelor). La fel, pentru islamici era legal și moral să-i învingi și ucizi pe „ghiauri”, să le răpești teritoriile și averile, să-i iei prizonieri și sclavi, să-i faci pe copii militari musulmani etc. Aceeași relație belicoasă era și între creștini și evrei, între evrei și islamici etc. Islamicii au avut și ei sclavi rezultați din captivii creștini, secole la rând, până recent. Ura dintre creștini și evrei avea conotații religioase reciproce, deoarece „cărțile sfinte” ale fiecăreia dintre cele două religii aruncau blamul asupra celeilalte religii și îndemnau la răzbunare. Societatea de după Al Doilea Război Mondial s-a schimbat, dar „cărțile sfinte” au rămas aceleași, ca și multe dintre prejudecăți. Doar că, după 1945 s-au adoptat în mai toate țările legi democratice care interzic și pedepsesc discriminarea. Pentru cei care încalcă aceste legi după adoptarea lor nu trebuie să existe cruțare, dar pentru cei care au trăit după alte legi nu poate să existe pedeapsă formulată după legile recente. Simțul istoric ne obligă la realism. Opiniile antisemite erau la ordinea zilei în toată Europa (creștină în proporție de aproape 100 %) medievală și modernă, cu mare accent în „secolul naționalităților”, în perioada interbelică și mai ales în anii 1933-1945. Crimele antisemite intră în altă judecată a istoriei și au fost pedepsite, dar opiniile antisemite, legale și morale odinioară, nu au cum să fie răzbunate azi. Delictele de opinie sunt, cu anumite excepții prevăzute de lege, neadmise în societățile democratice. Toți luptătorii pentru libertate din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea s-au căznit să impună libertatea cuvântului, a presei, a conștiinței, a opiniei. Voltaire a spus că nu era de acord cu opinia unui interlocutor, dar că și-ar da și viața ca acesta să fie liber să și-o expună. Prin urmare, ideea este : „Eu nu sunt de acord cu tine, dar tu trebuie să fii liber să spui ceea ce gândești. Te voi combate, dar te voi lăsa liber să spui și să scrii.” Generația de tineri români de după Marea Unire a fost cuprinsă de un mare entuziasm național pentru construirea și progresul țării proprii a românilor. Mai mult de jumătate dintre români și dintre pământurile lor se aflaseră până la 1918 sub stăpâniri străine, acești români cunoscuseră umilința discriminării celei mai crude și dobândiseră conștiință de slugi. Pentru prima oară în istorie se schimba soarta lor și era cumva inevitabil ca în avântul luptei lor să nu se producă și exagerări. „Legiunea Arhanghelului Mihail” promitea propășirea rapidă a națiunii prin afirmarea energiilor românești și prin combaterea străinilor asupritori. 

Mulți intelectuali autentici au fost inițial atrași în iureșul mișcării și amăgiți. Au scris chiar articole mobilizatoare contra acestor străini, între care și contra evreilor. Unii și-au dat seama, după un timp, că se aflau pe o cale greșită și au renunțat, s-au retras, au denunțat mișcarea sau au tăcut ; alții au continuat cu o anumită constanță, alții cu înverșunare, dar (în proporție covârșitoare) nu au trecut de la vorbă la faptă, adică la violențe și crime. Mulți au exprimat și regrete pentru aceste excese ale lor. Cine crede că oamenii nu-și pot schimba convingerile sau principiile se înșală amarnic. Doar proștii au idei fixe toată viața. După venirea la putere a comuniștilor, unii dintre vechii naționaliști și chiar legionari (care nu emigraseră sub Ion Antonescu) s-au raliat noii puteri, alții au intrat în rezistență. Una peste alta, s-a întâmplat o imensă tragedie, fiindcă majoritatea făuritorilor României Întregite, ocupanți ai unor înalte demnități după 1918, au fost arestați, întemnițați, puși la muncă forțată și uciși. Aceasta a fost „performanța” celor care gândeau că „cine nu e cu noi este împotriva noastră”. Ne-am omorât propriile elite – obligați, firește, de sovietici care veniseră cu tancurile și „consilierii” lor – și ne-am declarat mulțumiți. Au fost condamnați niște oameni mari pentru delicte inexistente, deoarece faptele care li se imputau nu erau pedepsite de legile valabile în perioada când se petrecuseră. Deși toate aceste erori se cunosc, azi continuăm să pedepsim oameni care nu aveau cum să știe că greșesc, fiindcă ceea ce făceau ei era perfect legal și moral. Că nu ar fi trebuit să fie tocmai așa, că acele legi nu erau tocmai drepte, că unii gândeau și atunci după alte tipare, acestea sunt alte probleme. Cred că suntem obligați să arătăm erorile legislațiilor trecute, din perspectiva moralei actuale și să veștejim faptele reprobabile, dar nu să condamnăm „cu mânie proletară” să ne răzbunăm, fiindcă nu suntem inchizitori și nici judecători. Iorga – cel mai mare istoric român din toate timpurile – a fost omorât de legionari în 1940, fiindcă nu (mai) gândea ca ei și a scris înainte de a muri că moartea lui nu aduce altceva românilor „decât doar încă un sicriu”. Ce folos vom avea dacă, din sete de răzbunare postumă, înmulțim numărul „sicrielor” din cultura română ?

Personalitățile din domeniul culturii, marile figuri intelectuale ale oricărui popor nu au fost sfinți, nu au avut vieți imaculate și nu au spus și scris doar mostre de cea mai înaltă înțelepciune. Uneori s-au adecvat timpurilor lor, s-au lăsat pradă prejudecăților și ideilor la modă, au greșit în aprecierile lor, au făcut discriminări și au avut atitudini xenofobe și șovine. Nu au avut toți stofă de eroi. Toate acestea nu trebuie să le excludă pe aceste personalități din câmpul istoriei culturii, din panoplia figurilor marcante și nici să le șteargă din memoria publică. Realizările lor le dau dreptul să reziste și să existe în Cetate, fără ignorarea erorilor lor. Altminteri, devenim cenzori, „controlori” ai conștiințelor și chiar călăi, facem liste de indezirabili, interzicem creații și ucidem memoria colectivă. Democrația ne obligă la acceptare și la incluziune, iar credința ne obligă la iubire și la bunătate. Dreptatea absolută nu există între oameni, ca și adevărul absolut, acestea fiind apanajul lui Dumnezeu. Iar faptele reprobabile nu se mai pedepsesc demult cu fapte identice. Dacă răsplătim răul cu rău, atunci rău vom primi și ne vom afunda în rău. Istoria își are meandrele ei și fiecare epocă trebuie tratată în funcție de valorile ei. Altminteri ajungem să ne credem noi înșine zei și să ignorăm faptul că suntem cu toții supuși greșelii. Trecutul trebuie cunoscut și nu judecat. Din el învățăm, dar nu dăm sentințe pe seama lui și nu ostracizăm personalități dispărute, care nu se mai pot apăra. Cei mai mulți oameni sunt „corecți politic” în raport cu exigențele epocii în care ei trăiesc și nu cu legile și regulile din viitor, pe care nu au cum să le știe. Dacă se va recepta cumva în Europa și în lume trecutul în funcție de obligațiile impuse cetățenilor după trecerea acelui timp, adică în viitor, atunci se va ajunge într-adevăr la anularea culturii, a simțului istoric, a bunului simț. Ar fi nedemn ca România să se afle în avangarda unui asemenea odios demers distructiv.

Ioan-Aurel Pop

Din varii motive, dar mai ales din acela că încalcă prevederile unei legi date recent, o serie de personalități, la mult timp după moartea lor, urmează să fie excluse din cultura românească, să fie ostracizate, îndepărtate, ca și cum numele lor ar fi demne numai de ură (nomina odiosa). Planul este bine pus la punct și menit a fi aplicat pe etape. Acum a venit rândul lui Radu Gyr și Octavian Goga, dar vor urma, pe rând, individual sau câte doi, Alexandru Vaida Voevod, Gheorghe I. Brătianu, Dimitrie Gusti, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Petre P. Panaitescu, Constantin Noica, Petre Țuțea, Sabin Manuilă, Nicolae Iorga și alții. Unii au, categoric, scrieri antisemite notorii, dar ele sunt elaborate în timpuri când nu exista nicio interdicție în acest sens și cu atât mai puțin legea în cauză. Până și ordinea atacului este destul de clar stabilită. Ținta finală este Mihai Eminescu. Aud că s-ar putea să fie luați în colimator și Vasile Alecsandri și Mihail Kogălniceanu, fiindcă nici ei nu au fost „corecți politic”, până se va ajunge la câteva zeci bune de savanți, oameni politici și scriitori. Câteodată este invocat și numele lui Lucian Blaga (vezi opinia, nesusținută cu argumente, a lui O. J. Schmitt), ca și cum nu s-ar fi demonstrat că marele scriitor și filosof nu a fost nici legionar și nici comunist, ca și cum nu s-ar ști că a suferit de pe urma ambelor regimuri de dictatură. Indexul acesta al „rușinii” ar trebui în final să scoată din cultura românească pe cele mai mari valori și să „demonstreze” „ticăloșia ancestrală a valahilor”, situați undeva la coada Europei. Cel mai mare istoric român, cel mai mare filosof, cel mai mare poet – însăși chintesența sufletului românesc, expresia cea mai concentrată a specificului național – trebuie îndepărtați, ca să înceteze românii să mai viseze, să mai îndrăznească să ridice vreodată vocea și capul. Radu Gyr trebuie interzis tocmai pentru că a avut curajul să le ceară lui Ion și Gheorghe să se ridice. Cum adică să se ridice „slugile valahe” în fața autoritarismului, a stăpânilor de pripas, a urmașilor semeți ai asupritorilor lor ?

Golirea culturii românești de valori numai pentru că „progresiștii”, „globaliștii”, „anulatorii culturii”, „corecții politic”, „treziții” și alte grupuri marginale s-au apucat iar de treabă este un act absurd. Scriitorii și savanții noștri au trăit în epocile lor și au avut viziunile lor și greșelile lor. Cei care au comis crime au fost condamnați prin lege și numele lor sunt oprite de la celebrări în spațiul public. Ceilalți, oameni fiind și, deci, fiind supuși greșelii, au și greșit, dar unii au lăsat opere nemuritoare, de mare valoare. Ce să facem cu ele ? Să le distrugem să le interzicem. Numai regimurile de dictatură fac așa ceva. „Somnul rațiunii naște monștri” și atunci când vigilența întrece măsura.

1 În engleză este un pound, adică aproape 500 de grame.