Virgil Podoaba. Eseu despre poezia lui Aurel Pantea. Centru si Provincie
Data: Tuesday, April 13 @ 20:01:50 CEST
Topic: Limba dulce


« Cam de la Unire-ncoace, toate gloriile noastre literare se fac la București. Nu însă neapărat, întotdeauna, și adevăratele valori. Ele se nasc și se fac mereu și în Provincie, ba chiar, de regulă, cele de primă mînă, dar impunerea lor publică trebuie să vină neapărat de la București. Dacă nu vine, ele nici nu există. Capitala țării, prin însăși existența sa, e locul facerii și desfacerii prestigiilor. Ea e cea care dă girul. Sau nu-l dă. în funcție de atitudinea ei, o valoare literară se impune sau se pierde în anonimat. Intră în conștiința națiunii sau rămîne în afara ei. Ea nu există decît dacă este afirmată ca atare de capitală și-i vai de capul celei ce n-a avut norocul să fie sesizată de ea. Degeaba-și stoarce provincia plămînii strigînd că s-a comis o injustiție – că, pentru ea, aceasta nu există și pace. Firește, pînă nu o afirmă ea însăși. Acest model francez al capitalei care dă girul axiologic, înțelenit la noi, probabil, de bonjuriști, a tiranizat continuu piața axiologică a culturii române moderne, creînd în timp, la scriitorul român, o realitate complexuală bipolară: complex de superioritate la cel din capitală, complex de inferioritate la cel din provincie. »

Virgil Podoabă


1. Discurs de încălzire Cele două complexe și politica axiologică Cam de la Unire-ncoace, toate gloriile noastre literare se fac la București. Nu însă neapărat, întotdeauna, și adevăratele valori. Ele se nasc și se fac mereu și în Provincie, ba chiar, de regulă, cele de primă mînă, dar impunerea lor publică trebuie să vină neapărat de la București. Dacă nu vine, ele nici nu există. Capitala țării, prin însăși existența sa, e locul facerii și desfacerii prestigiilor. Ea e cea care dă girul. Sau nu-l dă. în funcție de atitudinea ei, o valoare literară se impune sau se pierde în anonimat. Intră în conștiința națiunii sau rămîne în afara ei. Ea nu există decît dacă este afirmată ca atare de capitală și-i vai de capul celei ce n-a avut norocul să fie sesizată de ea. Degeaba-și stoarce provincia plămînii strigînd că s-a comis o injustiție – că, pentru ea, aceasta nu există și pace. Firește, pînă nu o afirmă ea însăși. Acest model francez al capitalei care dă girul axiologic, înțelenit la noi, probabil, de bonjuriști, a tiranizat continuu piața axiologică a culturii române moderne, creînd în timp, la scriitorul român, o realitate complexuală bipolară: complex de superioritate la cel din capitală, complex de inferioritate la cel din provincie. Această structură complexuală de tip adlerian funcționează perfect pînă și la ardelenii atît de orgolioși și atît de admirați, poate numai cu fățărnicie, de sudici. Chiar dacă, pe față, bombănesc împotriva miticilor din București sau îi chiar disprețuiesc, ardelenii, firește, cei care au decis să nu emigreze peste munți și au ales să trăiască în provincia natală, așteaptă în forul lor intim verdictul axiologic al capitalei. Situație paradoxală, verificabilă chiar și la cei mai mari dintre ei.
Dar capitala nu eliberează numai certificate de valoare, ci și, mult mai adesea, de succes. Căci ea nu se mulțumește doar cu politica, ci face și politica literaturii, lansînd pe piață gloriile clipei, prestigiile (ante)calculate. Iar socotelile succesului, funciarmente propagandistice, nu coincid, de regulă, cu exigențele valorii. Din motive circumstanțiale, ea creează adesea socluri temeinice pentru statui precare. Și trebuie să curgă mulți kilolitri de apă pe Dîmbovița pentru ca primele să se erodeze, iar ultimele să se coclească. O dată celebrată în capitală, statuia gloriei artificiale se umflă și durează vreme uitată. Umbra ei se întinde peste întreaga țară și uneori o viață de om nu-i de-ajuns de lungă pentru a restabili ierarhiile deranjate într-o clipă interesată. Cel ce-a avut norocul să se trezească pe culmile gloriei într-o astfel de clipă se poate culca liniștit pe-o ureche pînă la capătul zilelor sale. Sînt prea puține șanse ca – antum – statuia să-i fie dată jos de pe soclu. în fond, pentru a rămîne înghețat acolo, nici nu are de făcut mare lucru: nu trebuie decît să corespundă unui gust efemer și să constituie obiectul unei strategii extra-axiologice. Primul îi va justifica gloria în ochii neștiutorilor, iar a doua taman în ai celor ce i-au fabricat-o. Dacă i se îndeplinesc cît de cît condițiile, capitala știe să-și acopere ficțiunile, producînd justificări verosimile. Cine nu corespunde acestor cerințe, chiar dacă e valoros și mai ales dacă e din provincie, n-are decît să-și ia adio de la gloria antumă!
Ultimele ei condiții eliminatorii, înainte de surparea cortinei comuniste, dar care par să mai fie și azi în vigoare, au fost, pentru poezie, alexandrinismul textualist, ironic și ludic, placat pe stenograma cotidianului și fidelitatea față de strategia critică a afirmării artistice în grup compact, căruia i s-au fixat îndată, firește de la centru, fruntașii și liderul național. Derivate, ambele, din politica dominantă a criticii importante a epocii, dacă prima reprezintă o consecință firească – și o epifanie sincronizantă – a evaziunii estetice ca formă de apărare a domeniului specific de ingerințele autoritarismului comunist, practicată atunci deopotrivă de criticii și de scriitorii de vază, a doua ține mai degrabă doar de orgoliul criticii, autoritar el însuși în substext, de a provoca fenomene estetice în răspăr față de direcția oficială. Acesta era răspunsul, mai curînd ocult decît pe față, al criticii de autoritate, dar și al unei bune părți a literaturii de calitate, la controlul totalitar al literaturii și artei. Concentrată asupra propriei strategii politice, ca și asupra criteriilor inerente succesului ei, critica bucureșteană nu mai avea ochii de-ajuns de deschiși și asupra a ceea ce se-ntîmpla, în mod natural, în afara acesteia și în afara capitalei. Cine nu i se supunea, ieșind din rînd și din prevederile ei, nu se prea bucura de favorurile topurilor critice.

Liderul și cele două situații ale poeziei optzeciste Cam așa se explică, pentru cazul poeziei, de ce poeți de forța vizionară a unor, spre a relua tot exemplul ardelenilor, Dan Damaschin, Ion Mureșan și Aurel Pantea au ajuns, poate cu excepția relativă a celui de-al doilea, la periferia atenției criticii bucureștene, fiind întrecuți în prestigiu și notorietate de niște alexandrini vioi și fermecători, dar nu mai mult, totuși, de regulă, decît niște excelenți tehnicieni. După cum, de asemenea, se-nțelege de la sine și de ce nici unul dintre acești mari poeți, de altfel recunoscuți deja ca atare de cîțiva critici din provincie, nu a reușit la examenul pentru postul de geniu poetic în viață, rămas vacant după moartea lui Nichita Stănescu. Explicit sau numai implicit, acest premiu suprem i-a fost acordat, în schimb, lui Mircea Cărtărescu, autor al unei capodopere intertextualiste, așadar, poet cu ingenium ( în sensul manierist al termenului), ca Leonid Dimov, dar nu cu geniu în creația sub-stanțială (în sensul etimologic de sub-stat, al termenului). Sub poezia sa nu se află o experiență existențială revelatoare, ci literatura altora. Iar dac-ar fi să-i atribuim vreun “geniu”, acesta ar fi geniul imitației, al pastișei stilistice și jocului intertextual. Căci, deși a promis că va trece de la text la texistență și a chiar încercat s-o facă în prima proză din volumul Visul, însă eșuată și ea, în cele din urmă, în tehnicism, poezia sa nu este deocamdată ruptă din sine, ci derivă tot din literatură. între ființa adîncă a poetului și poem cordonul ombilical e ca și tăiat, contactul său genuin cu lucrurile și lumea, cum a observat Gh. Grigurcu, ca și inexistent, iar imaginarul său este unul prin excelență livresc. Textele lui Mircea Cărtărescu reprezintă triumful artisticului asupra substanței revelatoare a poeziei și tocmai excelența acestui criteriu în ochii criticii române contemporane, reflex al vechii evaziuni în estetic, l-a ridicat pe acest geniu al ingeniumului pe piedestalul geniului creator. Totuși, în pofida performanței tehnice, acestui poet îi lipsește esențialul: înrădăcinarea existențială a poemului. Or, aceasta absență duce, firește, la alienarea lui de – încă! – sursa originară a poeziei.
Față de el și de poeții de pe următoarele locuri din topul pe care îl patronează, Dan Damaschin, Ion Mureșan și Aurel Pantea reprezintă tocmai situația inversă a poeziei. Deși nici a lor nu-i lipsită cu totul de elemente livrești și speculare, poezia, ruptă din ei înșiși, constituie pentru fiecare în parte o afacere cu ei înșiși și are drept sursă originară o experiență onto-revelatoare, personală, o experiență limită proprie, însă, totodată, vremurilor noastre. Ei, toți trei, s-au angajat cu întreaga ființă într-o experiență a abisului metafizic al lumii și ființei umane, coborînd fascinați, pe urmele himerei proprii, spre a-și obține izbăvirea sau măcar un adevăr fără iluzii, în obscuritatea alienantă a celuilalt tărîm. Firește, toți fac aceeași experiență a hăului metafizic, dar fiecare, conform datelor prealabile ale ființei sale, îl vede altundeva și fiecare găsește alte soluții pentru a evita, eufemizîndu-le, pericolele unei astfel de experiențe totale. Unul vede abisul în marele ontos și în ființa poetului, al doilea vede abisul în stihial și în el însuși, pe cînd ultimul îl vede în trup și în propria visceralitate confuză. Și în timp ce, spre a nu se pierde definitiv în hău sau în nebunie, Dan Damaschin își pune obsesiile în perspectivă filosofică, iar Ioan Mureșan își “ritualizează” obsesiile și provoacă “viziunea pe o structură de scenariu” (Al. Cistelecan), Aurel Pantea le trăiește, contemplă și comentează sălbăticia pe măsură ce le etalează și descrie. Desigur, toți trei au Psyche – nu doar cultură – de mari poeți și sînt fascinați cam de aceeași experiență originară și cam de aceeași himeră, dar se deosebesc profund unul de altul atît prin fizica și metafizica submerse poemului, cît și prin calitățile rostirii poetice, subsecvente substanței proprii fiecăruia.
Motivație în registru semiconfesiv. Liniile poeziei optzeciste, problema postmodernismului și Aurel Pantea Dar de ce i-am asociat pe acești poeți ardeleni într-un mic discurs despre ierarhia oficializată a poeziei optzeciste și rădăcinile sale psihoistorice și culturale – discurs ținînd loc de cuvînt înainte la un mic eseu despre unul dintre ei? “Din întîmplare, aș putea zice. Pentru încălzire, pentru a-mi pune mîna în mișcare înainte de a începe eseul propriu-zis”, aș mai putea preciza, justificîndu-mi microdiscursul. – “Ei aș!, mi s-ar putea replica pe bună dreptate, te puteai încălzi și pe altă temă și cu alte exemple, dar cum ești și tu ardelean… e clar de ce te-ai… încălzit astfel. Această încălzire pînă la sudori nu-i deloc inocentă”…
Înainte de a enunța propriile motive, două la număr, nu strică să mi le imaginez – fie și în glumă – și pe cele ce mi-ar putea fi atribuite. Acestea din urmă vor fi probabil, în mare, tot două: firește, două suspiciuni. Două, însă, de semn contrar și venite din două direcții diferite, de la două categorii de prezumtivi suspicioși care vor fi gîndind cam în felurile următoare – feluri pe care, desigur, mi le imaginez plasîndu-mă în orizonturile lor de gîndire. Astfel, unii ar putea să mă suspecteze că, ardelean fiind, i-aș fi asociat pe cei trei optzeciști ardeleni de pe o poziție pur subiectivă, provincială și, deci, psihanalizabilă, iar alții, între care și eu însumi, ar putea zice că, situîndu-mă, în genere, mai pe margine, pe din afara jocurilor literare, m-aș prevala de acest… piedestal iluzoriu și aș face pe neutrul și pe justițiarul atemporal, închipuindu-mi prostește, în plus, că valoarea acestor poeți va fi recunoscută taman la sesizarea mea. Altfel spus și mai pe larg, conform primei suspiciuni, i-aș fi asociat pe cei trei ardeleni doar pentru – cum îmi vor spune probabil cei ce privesc lucrurile dinspre partea Capitalei – a mă defula de frustrările de provincial, ascunzîndu-mă viclean în spatele valorii lor afirmate de critica de provincie și deplîngînd pervers faptul că nici azi, după un deceniu de similidemocrație, cea de la centru nu a confirmat-o. Lucru, acesta din urmă, de altminteri, verificabil. Dovadă: nici unul dintre ei – nici măcar Ion Mureșan, poet atît de apreciat o vreme în revistele literare din București – nu a pătruns în manualele școlare puse la cale acolo, în mare, după vechile criterii de evaluare. în schimb, conform celeilalte suspiciuni, i-aș fi asociat doar pentru a profita de poziția observatorului de pe margine – cum chitesc singur și, poate, vor chiti și alții, așijderea mie, c-ar fi – și, cocoțîndu-mă pe ea, pentru a atrage atenția în legătură cu nedreptatea ce li se face unor ardeleni de primă mînă – ca, de altfel, și altor provinciali – în speranța că situația lor se va schimba curînd.
Totuși, chiar dacă injustiția e reală, pînă și unul ca mine își dă seama că speranța e nejustificată. Știu bine, ca și alții, că o asemenea speranță este vană cel puțin pe termen scurt și mediu. Soarta lor axiologică, la fel ca și aceea a celor asemenea lor, n-are cum se schimba peste noapte decît, eventual, prin accident. De ce? E la mintea cocoșului: fiindcă e generată de un ansamblu instituțional cu o structură conservatoare, inerțială, care nu poate fi urnit din loc cu una-cu două, și mai ales de un mental cultural moștenit și înrădăcinat adînc, încă de la bonjurism încoace, în comportamentul elitei noastre literare, care nu se modifică cît ai bate din palme nici după ce instituțiile au fost, să zicem, reformate și au început să se mai miște. în orice caz, acestea nu se vor schimba cu adevărat – și, ca atare, nici situația axiologică generală a scriitorilor rămași în provincie – atîta timp cît nu vor fi îndeplinite următoarele două condiții corelate, una subiectivă, alta obiectivă: anume exact atîta timp cît scriitorii din provincie înșiși nu-și vor fi depășit singuri complexul de inferioritate, iar cultura română nu se va descentraliza și va continua să funcționeze după modelul centralist de tip francez, nu după unul pluralist, de tip italian sau german, de pildă. Așadar, slabă nădejde ca situația celor trei poeți – și a celor ca ei – să se schimbe antum, altfel decît prin accident! După cum, la fel, slabă nădejde ca subsemnatul – și unii ca el – să poată face acum, pentru ei, altceva decît să vorbească despre această situație! Firește, în vînt!
Însă – lăsînd acum vorba de șagă la o parte – în afară de aceste două “motive” imaginabile și atribuibile oricui s-ar situa pe o poziție cît de cît diferită, cît de cît ex-centrică față de aceea a ierarhilor și ierarhiei deja stabilite la Centru, a canonului dominant, mai există o dublă motivațională – de astă dată neglumeață și în întregime intențională – în virtutea căreia i-am pus împreună pe cei trei optzeciști excentrici. Iar ea poate că va îndulci, sper, o altă suspiciune prezumtivă: aceea că mi s-ar fi năzărit o clipă că, ardeleni din născare și prin formație, ei ar fi singurii mari poeți optzeciști și că printre moldoveni, valahi, bănățeni ori chiar printre ceilalți ardeleni nu s-ar mai găsi nici unul. Din contră, nu tocmai o asemenea năzăreală se află la originea alăturării lor, ci două motive cît se poate de simple și evidente cel puțin pentru cel ce le afirmă. Anume, i-am asociat pe cei trei, pe de-o parte, fiindcă, așa cum am arătat în finalul secvenței precedente, găsesc că operele lor vădesc atît de multe lucruri în comun încît ar merita – de nu cumva chiar ar solicita să fie – abordate într-o singură carte, iar pe de altă parte și mai ales, fiindcă acestea se potrivesc perfect unui anume gen de lectură fenomenologică și estetică totodată, care combină/ îmbină, să zicem, hermeneutica existențială – vizînd experiența revelatoare, originară, a subiectului creator, ca și, apoi, ontopoetica explicită și implicită în operă – cu critica tradițională de judecată estetică. Desigur, acestui gen de lectură nu i se potrivesc doar ei, ci și alți poeți optzeciști – în genere, cei a căror importanță a fost estompată de lectura prioritar tehnică și postmodernizantă aplicată literaturii optzeciste în bloc de către critica autoritară a deceniului nouă a secolului trecut, ca și de cea neautoritară a deceniului următor, care a continuat, cel mai adesea, să-i citească pe optzeciști în trena primeia – doar că mai sofisticat atît sub aspect teoretic, cît și analitic. Această grilă de lectură a fost aplicată fără osebire tuturor poeților, de altfel ca și prozatorilor – fapt ce, firește, i-a avantajat disproporționat pe cei cărora li se adecva mai mult, în dauna celor cărora nu li se adecva decît întrucîtva ori deloc, și a creat imaginea șablon, funcționînd încă și azi, după douăzeci de ani, că poezia lor s-ar constitui într-un fenomen unitar. Fără falii. Iar cînd, de la o vreme, critica oficială a găsit pentru el și un concept încăpător, lax, precum postmodernismul – însă pe care l-a utilizat mai ales sub latura sa tehnică, la fel ca pe acela de textualism, utilizat de optzeciștii înșiși în autoteoretizările lor – acesta a început să pară chiar mai mult decît unitar: de-a dreptul omogen. Tot o apă și-un pămînt. Or, la fel ca și narativa, poezia optzeciștilor e departe de a se constitui într-un fenomen omogen (1). Din contră, personal, cred că există, de pildă, în poezia optzecistă, cel puțin două feluri radical distincte de poeți: unii “existențiali” și chiar metafizici, de regulă, încă moderni, la care primează experiența revelatoare cu existența proprie și cu cea de din afara lor, iar alții “tehnici”, de regulă, deja postmoderni, însă nu neapărat în toate cazurile și pretutindeni în operele lor, la care primează experiența cu textul, intertextualul, livrescul, specularul, scripturalul. Ar exista, deci, o linie ontologizantă și mai degrabă modernă și una textualizantă, ludică, ironică și mai degrabă postmodernă: pe prima s-ar înscrie poeți ca Dan Damaschin, Nichita Danilov, Mariana Marin, Alexandru Mușina, Ioan Moldovan, Ion Mureșan, Viorel Mureșan, Augustin Pop, Liviu Ioan Stoiciu, Traian Ștef, Andrei Zanca etc., iar pe a doua, totuși mai puțin populată decît s-ar crede, unii ca Romulus Bucur, Traian T. Coșovei, Mircea Cărtărescu, Bogdan Ghiu, Florin Iaru, Ion Stratan etc. Firește, cele două linii sînt legate prin destule fire comune, însă între ele există o diferență esențială, situată chiar în punctul de plecare genetic – sau, mai bine, ontogenetic – al demersurilor poetice: de-o parte, mai degrabă, existențialul, experiența revelatoare… directă, de alta, mai degrabă, textualul, deja-codificatul, mediatul, livrescul. Că o asemenea diferențiere nu e doar o formă de a căuta un nod în papura omogenității imaginii acreditate a poeziei optzeciștilor o dovedește evidența că ea se manifestă chiar acolo unde te-ai aștepta mai puțin: în statutul reprezentării cotidianului, prezent la toți poeții, dar în cel puțin două regimuri radical distincte de la o linie la alta. Structură forte, din cauza caracterului său fatalmente simplificator și abstractizant, cum arată Pier Aldo Rovatti (2), cotidianul nu le apare
astfel poeților ambelor linii. Dimpotrivă, în timp ce poeților primei linii acesta le apare, precum Marianei Marin sau lui Alexandru Mușina, ca o structură tare, ca o forță nudă și oprimantă, care le manipulează, macină, alienează și distruge existențele, celor din cea de-a doua, în schimb, cotidianul le apare, precum lui Traian T. Coșovei ori Mircea Cărtărescu, ca o structură moale, ca o putere îmblînzită și chiar euforizantă, mai curînd spe(cta)culară decît nudă, fiindcă e mediată cultural. Culturalizată. Dacă unii reprezintă cotidianul cam așa cum li se prezintă în experiența directă, sălbatică, la ultimii acesta apare gata domesticit, e deja un prefabricat cultural care vătuiește impactul cu existența. Dacă, altfel spus, în poemele unora cotidianul pretinde că pătrunde în realitatea lui mai curînd empirică, în cele ale celorlalți, însă, acesta pătrunde într-o stare deja codificată cultural și, mai ales, literar – uneori într-o stare într-atît de codificată încît pierde contactul cu țărmul oricărui referent real. Firește, între aceste două regimuri opuse ale cotidianului optzecist se intercalează destule versiuni intermediare, dar care nu afectează esențial ruptura dintre ele. în orice caz, statutul reprezentării cotidianului în poezia optzecistă constituie – alături de altele posibile – un test important de diferențiere, nu de asemănare între liniile ei. Dar această diferență nu poate fi pusă în evidență doar prin distincții de acest tip, ci mai ales – cred – printr-o analitică fenomenologică prealabilă a fiecărui poet în parte – printr-o critică de identificare, firește, acolo unde este posibil, a criticului cu experiența ontică, revelatoare și creatoare, tematizată în operele lor, căreia, apoi, îi poate urma orice alt gen de lectură critică. Lectura tehnică, postmodernizantă și, deci, sincronizantă, absolutizînd punctul de sosire, adică încorporarea estetică și tehnicile ei de realizare, nu prea are mijloace spre a o sesiza. Iar neavîndu-le, omogenizează și chiar trimite pe tușă. Căci, cu ajutorul categoriilor critice pe care le utilizează de regulă – precum postmodernism, textualism, intertextualism, specularitate, ludic, ironic etc. – ea nu se atinge de punctul de plecare ontic al operelor, ci numai, eventual, de punctul de plecare scriptural – sau, să-i zicem, de lo spunto pareysonian – și, mai ales, firește, de aspectele tehnice: de procesul formant ca poiein și de forma ca atare. Care, însă, nu este, pentru ea, decît un joc al aparențelor. Nu rezultatul unei experiențe revelatoare preformale, ce și-ar căuta o formă de exteriorizare. O obiectivare.
Aplicată ambelor linii atît de critica de autoritate a anilor ’80, cît și de înșiși criticii optzeciști, cu excepția marcantă și intermitentă a lui Al. Cistelecan, lectura dominant tehnică – și dominantă încă și azi – îi favorizează în mod vădit, cum am mai spus, pe poeții din cea de-a doua linie, ridicîndu-i, chiar, la rang de model pentru întreaga poezie optzecistă. Și nu-i de mirare: poeziei tehnicienilor textului, întrucît o interesează prea puțin existențialul, i se potrivește perfect lectura tehnică, postmodernizantă și sincronizantă: desigur, sincronizantă cu… America, mai ales. Dar ea îi nedreptățește flagrant, deși nu atît prin ignorare, cît printr-un tratament cu instrumente critice puțin adecvate, pe cei din prima linie, făcînd din ei, fie și involuntar, versiuni neîmplinite ale celorlalți și scoborîndu-i astfel în secundaritate. Or, existențialii nu sînt cu nimic mai prejos, ci din contră, decît tehnicienii. Pur și simplu, ei sînt altfel. Și chiar acele elemente de poetică pe care unii dintre ei le împărtășesc cu ultimii – precum: cotidianul, livrescul, autoreferențialitatea, ludicul, conștiența ironică a convenției literare etc. – au la ei altă pondere, alt sens și chiar altă funcție. Și, în genere, sînt mai puțin importante. Dar acest lucru n-are cum să-l știe grila tehnică de lectură. Ea știe ceea ce o lasă să știe instrumentele ei, regulile ei și mai ales ținta ei: aceea – mărturisită sau nu – de a postmoderniza cît mai mult cu putință poezia optzeciștilor. E ca și cum a fi postmodern ar fi deja un certificat de valoare și de, vorba ziariștilor, integrare euroatlantică ce ne-ar rezolva complexul de provinciali prin voința de sincronizare unilaterală!
Desigur, aspectul postmodern al unora din operele poeților optzeciști nu-i tocmai o ficțiune și avem cel puțin un poet postmodern de racord procedural și de reprezentare conceptuală euroatlantice, cîțiva care prezintă anumite elemente postmoderne, iar alții, destui, cărora doar li se atribuie așa ceva. Dar a generaliza marca postmodernă la toți optzeciștii e deja altceva. Prea mult. Și nu din cauza vreunei intenții rele, ci dintr-a grilei de lectură critică și, uneori, de autolectură optzecistă. Căci cine nu poate fi, din perspectiva lecturii tehnice, postmodern? Cui, dintr-un grup atît de mare de poeți care au scris în aceeași epocă și s-au citit unii pe alții, îi va fi scăpat vreo exigență de poetică, vreo tehnică procedurală ceva mai de vază pe care să n-o fi folosit și alții? Probabil că nici unuia dintre cei importanți. Atîta doar că ponderea, sensul și funcțiile lor diferă esențial, ba uneori se chiar opun, de la poeții unei linii la cei ai celeilalte. De aceea, nici inventarul tehnicilor sau al procedurilor scripturale, așa-zis postmoderne, nici conștiența utilizării acestora, nici modurile de manipulare tehnologică ale limbajelor, nici buchetul exigențelor de poetică comună, tot de domeniul tehnicului, al poiein-ului și ele, nu sînt condiții suficiente pentru a declara postmodern pe un poet sau altul.
Pentru a decide cine este astfel și cine nu, nu e de-ajuns să iei în considerare doar ceea ce ține în genere de punctul de sosire formal sau de aspectul tehnic al operei. Pentru o decizie atît de delicată, nu strică să fie luate în calcul și alte momente și instanțe, precum cele referitoare la punctul de plecare genetic al operei, ca și la opera ca atare. Pentru o decizie cît de cît corectă în această privință, e nevoie deci – pe lîngă cel de ordin tehnic – și de alte criterii distinctive, mai rafinate, de fapt, de un set de criterii, dintre care cele de inspirație filosofică au o putere de discernămînt deosebit de acută. Astfel, e cazul să ne întrebăm și să decidem prin analiză, de pildă, dacă, într-o operă sau alta, subiectul creator este un subiect puternic sau unul slab, unul întemeiat metafizic sau unul bătut de vînturi și plural, dacă experiența sa e una într-adevăr revelatoare, care lasă urme indelebile și-l transformă, sau nu, dacă, apoi, ontopoetica prezentă implicit sau explicit în operă este una tare sau una moale, adică una, în termenii lui Vattimo, care ține de il pensiero forte sau una care derivă din il pensiero debole, dacă, în opera unuia ori altuia, viziunea asupra lumii și poeziei e, în termenii lui Rorty, una de metafizician ce pune accentul pe vreun temei universal incoruptibil sau una de ironist ce pune accentul pe contingența pură, dacă, în consecință, lumea mai e percepută ca o totunitate, ca un referent stabil și e reprezentabilă în sens aristotelic sau nu mai e percepută astfel și a devenit, cu termenul lui Lyotard, imprezentabilă. Pe de altă parte, e cazul să ne mai întrebăm și să decidem, de asemenea, dacă imaginarul unui poet sau altuia îi aparține mai curînd lui însuși sau e unul mai degrabă de bricolaj livresc, dacă, adică, e mai curînd unitar, organic și coerent cu sine pe plan simbolic sau unul dizunitar, fragmentar, artificial și fantezist, dacă, metafizic vorbind, se grefează pe – sau, mai bine, se înrădăcinează în – structurile antropologic-metafizice durandiene ale imaginarului colectiv (ori în vreun arhetip jungian-bachelardian) sau e doar o combinație, neînrădăcinată antropologic, de clișee livrești, dacă, pe scurt, subiectul imaginant al unei opere poetice sau alteia este centrul genetic, înrădăcinat antropologic, al imaginarului său sau doar posesorul unui ingenium și al unei fantezii livrești, dezrădăcinate, excentrice și disruptive. în sfîrșit, dar nu în ultimul rînd, e bine ca, firește în corelație cu aceste două serii de distincții, să ne întrebăm care e, într-o operă sau alta, statutul limbajului în relație cu subiectul său și să vedem dacă subiectul creator are putere asupra limbajului și în limbaj sau dacă, așa cum credea Barthes și o mai cred și alții că s-ar întîmpla în literatura contemporană, subiectul e însuși limbajul, dacă, altfel spus, poetul manevrează măcar într-o anumită măsură limbajul sau dacă acesta îl manevrează pe el, dacă, într-un cuvînt, subiectul creator mai e totuși o ființă umană sau doar o, vorba lingvistului, instanță de discurs pur gramaticală.
Operînd asemenea distincții și stabilind care dintre caracteristicile enumerate au prioritate la un poet sau altul – cele de pe a doua coloană sau cele de pe prima?, sau dacă se amestecă unele cu altele? – există mai multe șanse de a afla care dintre optzeciști este într-adevăr postmodern și care nu, care doar întrucîtva și care deloc. Sau: care dintre ei e un postmodern de racord euroatlantic, precum Mircea Cărtărescu, și care trăiește pe propria-i piele, precum Aurel Pantea, o experiență revelatoare postmodernă, cum e aceea negativă, experimentată de acest poet, a imprezentabilului și cu imprezentabilul din sine și din afara sa.
În genere, însă, poate doar cu excepția lui Mircea Cărtărescu și Traian T. Coșovei, majoritatea poeților optzeciști, inclusiv cei pe care i-am botezat aici tehnicieni, pot fi considerați postmoderni doar cu rezerve. Și cu multe, multe precauții și nuanțe. Sub acest aspect, cazul lui Aurel Pantea se dovedește cît se poate de straniu. De paradoxal. Astfel, conform unei interpretări tehnice a poeziei sale, el n-ar fi, neavînd exuberanța livrescă și procedurală a tehnicianului, decît un postmodern circumstanțial, de al doilea plan. Și nici n-ar avea cum să fie mai mult de-atît, de vreme ce, așa cum au observat și alții, ce-i drept, foarte puțini, el este funciarmente un vizionar. Un vizionar pur sînge, care este atît de absorbit de propria viziune și atît de dominat de ea încît nu-i mai prea rămîne vreme de tehnicale și artefacte sofisticate. Numai că, în viziunea concretă, lui i se revelă tocmai caracterele slabe – postmoderne – ale sinelui, lumii, limbajului și chiar ale poeziei înseși. Poetul vede la propriu, pretutindeni, numai slăbiciunea, numai dezîntemeierea, numai tendința entropică: totul, în afară și în sine, îi apare lipsit de orice temei stabil, nu mai există nici un ordo rerum, nici vreo natură umană, lumea și sinele propriu nu mai sînt decît efectul unor contingențe pure, nimic – din exteriorul și din interiorul său – nu mai poate prinde nici o formă cît de cît unitară și persistentă, ci totul se (s)cufundă, deîndată ce a vădit o cît de vagă intenție formalizantă, în informal și inarticulat, iar poezia însăși, adecvîndu-se fidel acestei revelații, i se înfățișează poetului ca o pură… morfologie a informului și inarticulatului. A imprezentabilului. Așadar, nimic mai postmodern, mai dezîntemeiat decît ontoviziunea sa, a cărei redescriere a fost simplificată aici pînă la caricatură. Și totuși, în pofida acestei ontoviziuni exfondate, ca subiect imaginant, în schimb, poetul este departe de a fi un bricoleur livresc, ingenios și dezrădăcinat metafizic. Dimpotrivă, el este un subiect imaginant puternic ce și-a creat, apelînd mai ales la resursele Psychei proprii, un imaginar personal de-o extremă stranietate, originalitate și pregnanță. Un imaginar, deci neaflat la cheremul Bibliotecii, ci la acela al poetului, însă care, totuși, nu-și are punctul de susținere doar în sinele acestuia, ci e totodată adînc înrădăcinat în – și fixat temeinic pe – structurile antropologic-metafizice ale imaginarului colectiv. Așadar, pe de-o parte, adică la nivelul ontopoeticii experimentate în viziune, poetul e nonmetafizic și foarte postmodern, pe de alta, adică la cel al imaginarului, acesta este încă metafizic și modern. Iată un paradox ciudat. Sau nu prea? Fiindcă există, oare, vreun poet cu adevărat mare, cu o identitate insubstituibilă, al cărui imaginar să fie sută la sută livresc – ori sută la sută personal – și să nu se înrădăcineze în structurile metafizice ale celui colectiv? Dacă da, firește, paradoxul rămîne ciudat, dacă nu – se diminuează. De tot.
Ar mai exista, în poezia lui Aurel Pantea, și alte paradoxuri aparente sau reale, șocante sau mai moderate, de pildă, cum ar fi acela al statutului limbajului în relație cu subiectul creator din poeme, dar deocamdată e de-ajuns și acesta. Dacă așa stau lucrurile, dacă ele sînt nu o dată paradoxale, mai putem folosi fără grijă și cu inima ușoară – nu numai în cazul lui Pantea, ci și, cel mai adesea, în cele ale altor congeneri de-ai săi – calificativul de postmodern? Mai putem, oare, să fim ușuratici – de altfel, cum și sîntem cei mai mulți dintre noi și cum a fost și subsemnatul la un moment dat, chiar aici, mai jos – cu lipirea lui pe frunțile atîtor opere poetice și nu numai? Oare, pe de altă parte, să fie chiar atît de… grozav să fim postmoderni – și să fim atît de provinciali și complexați de propria noastră condiție! – încît să dorim – racordîndu-ne cu orice preț, ca niște veritabile newchirițe, la America – să ne descotorosim de propria identitate pe care ne-o dau vrînd-nevrînd, fiecăruia, propria noastră experiență istorică și experiența personală, deloc nerelevante și improductive pentru poezie, pentru literatură, artă și cultură în genere? Oare, chiar putem fi postmoderni sută la sută altfel decît racordîndu-ne artificial, pe calea sincronizării doar teoretice, la culturile care-au atins acest stadiu? Oare putem fi într-adevăr astfel, cînd societatea românească și cultura noastră în sens larg vădesc încă resturi feudale, cînd modernitatea am consumat-o, doar pe ici pe colo, tot prin sincronizare forțată și mai ales teoretică, cînd, firește, sîntem departe de a trăi în “societatea transparentă” descrisă de Vattimo (3) și de-a fi intrat și noi în “era transpoliticului” în care, așa cum arată Baudrillard, poate cel mai creditabil hermeneut al lumii contemporane, n-au pătruns încă nici măcar toate țările occidentale, ci numai Italia și Statele Unite (4)? De fapt, nu cumva ar fi mai bine – și chiar mai onest – să ne vedem lungul nasului și să fim postmoderni – dacă e posibil să fim în vreo măsură, pe ici, pe colo, parțial – nu, în primul rînd, prin racord euroatlantic, ci, ca Aurel Pantea, prin revelație proprie? Iar asta, firește, nu ignorînd ce se-ntîmplă pe la alții, din alte părți, ci cunoscîndu-le bine, chiar mai bine decît ei înșiși, situația, dar folosindu-ne de această cunoaștere ca de un revelator al identității noastre actuale, mai mult sau mai puțin postmoderne! Și-apoi, n-ar fi, oare, mai interesant pentru ei – și mai productiv pentru noi, dar și pentru ei – să le arătăm mai curînd propia noastră originalitate decît propria lor imagine reduplicată în noi? în plus, nu cumva mania postmodernizării cu orice preț, militantismul postmodernizant, la critici și poeți deopotrivă, e o formă de a ne da cu stîngu-n dreptul – pentru critici văzînd pe poeți (și nu doar) mai postmoderni decît sînt, iar pentru poeți ( și nu numai) dorindu-și să fie văzuți astfel și chiar demonstrînd ei înșiși, cum fac unii, că sînt astfel? Căci, mutînd acum interogația pe plan strict axiologic și limitînd-o la cazul poeților, care din următoarele două situații e mai bună: să te conformezi deliberat unui concept sincronizant cu lumea largă și să fii mai degrabă un poet conformist și la modă, beneficiind din plin de grațiile notorietății antume, ca Mircea Cărtărescu și nu doar, sau să nu te conformezi decît, eventual, în măsura în care ai revelații sintonizabile saeculum-ului și să fii mai degrabă un poet greu încadrabil – un poet mai curînd acategorial, beneficiind mai puțin de grațiile cu pricina? E, pe scurt, mai bine să vrei să corespunzi și chiar să corespunzi perfect conceptului postmodern de poezie, să fii ușor încadrabil și epuizabil de lectura contemporanilor sau să nu-ți impui o asemenea exigență profitabilă și să nu fii astfel? Și dacă alternativa de după “sau” mai e încă valabilă, cum a tot fost mereu, nu e oare mai productiv, pe termen lung, să fii mai curînd un poet acategorial, care prezintă paradoxuri de genul celor menționate mai sus, decît unul categorial? Iar dacă e așa, atunci de ce critica tehnică nu i-ar accepta și pe poeții din această ultimă clasă, așa cum sînt, cu paradoxuri cu tot? De ce – întrebare inutilă! – nu s-ar strădui să-i adopte și să-i privească și pe ei cu aceeași receptivitate ca și pe ceilalți, punîndu-i astfel pe picior de egalitate? Să-i adopte fără rezerve, însă nu să-i omogenizeze cu ceilalți, citindu-i prin grila inițială, care făcea – firește, tacit – din acategoriali doar niște alotropii impure – nereușite – ale categorialilor. Să-i adopte chiar cu riscul fericit de a trebui să-și rafineze instrumentele conceptuale și să-și modifice criteriile pentru a discerne mai bine ce este postmodern și ce nu – sau nu chiar – în operele lor. Pe scurt: decît să vorbească mereu cam în același fel și să dea o imagine unitară a poeziei optzeciste, această critică ar face bine – sugestie utopică! – să-și modifice discursul, adăugînd, la cel vechi, noi operatori analitici. De interpretare.
Lectura de față a poeziei lui Aurel Pantea – una sintonică, fidelă pe cît cu putință poemelor – se străduiește să țină cont de ceea ce – sau măcar de o parte din ceea ce – critica tehnică ignoră încă, însă neignorînd-o pe ea însăși. Pornind de la pre-judecata că poezia este un traseu al experienței creatoare care precipită – sau doar își lasă urmele – la diferite nivele ale poemelor, precum cele ale ontopoeticii, imaginarului, limbajului și formei, ea ține cont, în primul rînd, de genul de experiență revelatoare în care e antrenat pînă peste cap, la propriu, subiectul creator, de viziunea ontopoetică imersă în ori emersă din poeme și de genul de imaginar propriu poetului, văzînd tehnicile – scripturale și formale – în corelație cu acestea. Mai mult, ea nu numai că se străduiește să țină cont de toate acestea, dar – spre a o spune pe șleau – face din ele însuși setul criteriologic decisiv în despărțirea apelor de uscat, în actul de discernere a ceea ce, în poezia lui Pantea și nu doar, este postmodern de ceea ce nu este. Sau nu prea este. Sau este… altfel.
În încheierea acestor rînduri de încălzire, încă o întrebare extranee demersului de-aici. De fapt, autojustificativă: de ce, dintre toți poeții optzeciști, l-am ales, pentru o lectură ceva mai amplă, tocmai pe Aurel Pantea, cînd știu bine ce-o să-mi aud de la congenerii noștri și cam pe unde – și cît de sus – îl situează, cu două-trei excepții, critica română contemporană, precum și ce-nseamnă să te pui în răspăr cu ea? Din două motive conexe, pe cît de evidente (pentru mine), pe atît de… incredibile (pentru alții): întîi, fiindcă nu are o cotă critică maximă, deși ar merita-o din plin, chiar cu asupra de măsură, iar apoi – și mai ales – pentru că, dintre toți, el mi se pare cel mai provocator: în sensul de dificil. Dificil, însă, nu atît de înțeles, cît de descris. Căci, așa cum probabil se va vedea pe parcursul eseului, limbajul familiar criticii noastre de poezie în general, ca și cel aplicat poeziei optzeciste în particular, nu face față poeziei sale. Sau, oricum, nu e deloc eficient.

Note
1. Înțeles inițial – deopotrivă de critică și de o parte din optzeciștii înșiși – în primul rînd ca un concept tehnic și axiologizant, postmodernismul a tins – din clipa-n care, în anii ’80, a început să fie folosit – să-și anexeze și subordoneze întreaga literatură optzecistă. Cu puține excepții, această înțelegere și această tendință continuă să fie în vigoare și azi.
Despre incapacitatea conceptului de postmodernism de a acoperi întreaga realitate a poeziei și a prozei optzeciste, despre disponibilitatea sa omogenizantă, totuși sesizată de unii deja din anii ’80, am discutat mai pe larg (însă punînd la lucru o observație mai veche) în partea a doua a comentariului dedicat cărții lui Gheorghe Perian, Scriitorii români postmoderni: v. Cartea clasică despre optzeciști, în Vatra, nr. 3/ 1997, pp. 45-49 și nr. 6/ 1997, pp. 31-34. Există semne clare, începînd deja din anii ’90, că critica tînără, mult mai agiornată bibliografic cu teoriile occidentale și americane ale postmodernismului decît cea de dinainte, nu mai este dispusă să suprapună optzecismul cu postmodernismul și să-l considere pe primul o alotropie românească a ultimului.
Pentru punctul său de vedere teoretic corect și nuanțat, adecvat realității literare optzeciste – însă mai puțin decît aplicațiile, telefonate și subordonate mai curînd conceptelor decît operelor concrete – v. prima parte, bine cumpănită și articulată, a eseului Mihaelei Ursa, Optzecismul și promisiunile postmodernismului, Pitești, Ed. Paralela ’45, 1999, pp. 7-81.
Pentru poziția sa adecvată, lucidă, corectă, judicioasă și nemilitantă față de “posmodernismul românesc” din anii ’80, vezi, de asemenea, eseul recent al unui alt critc tînăr, Adrian Lăcătuș – «Postmodermismul românesc» în anii ’80. O retrospectivă, în Vatra nr. 5 / 2000. 2. V. Pier Aldo Rovatti, Transformări în cursul experienței, în Gianni Vattimo-Pier Aldo Rovatti, Gîndirea slabă, trad. de Ștefania Mincu, Constanța, Ed. Pontica, 1998, pp. 26-47: “Logica obișnuită a cotidianului se supune unui maximum de simplificare și de abstracție. […]. Scena [socială] s-a aplatizat. Tocmai această aplatizare, cu care toată lumea e de acord, este actuala figură a «gîndirii forte»: în acel automatism, în gestul normal în care se consumă o puternică abstragere, în această evidentă simplificare a lucrurilor, constă caracterul forte al gîndirii. De aici teama pe care o stîrnește în multă lume evidența. O frică de banalitate care ascunde atracția ce o exercită asupra noastră banalul însuși, prin puterea pe care o reprezintă, prin ceea ce-ți îngăduie să faci.
Nu este, apoi, nici măcar nevoie să ne închipuim o situație socială, pentru că asta e valabil, de fiecare dată, și pentru eul față cu el însuși” (pp. 39-41).
3. V. Gianni Vattimo, Societatea transparentă, trad. de Ștefania Mincu, Constanța, Ed. Pontica, 1995, pp. 5-34.
4. V. Jean Baudrillard, Strategiile fatale, trad. de Felicia Sicoe, Iași, Ed. Polirom, 1996, pp. 9-79.

Primul capitol din cartea lui Virgil Podoabă,
între extreme, Eseu despre poezia lui Aurel Pantea. Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002





Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=937