Dumitru Buzatu. Literatura si filosofia politica
Data: Friday, February 05 @ 13:58:18 CET
Topic: Lecturi critice


Aproape constant, literatura se intersectează cu politicul, economicul și eticul, fără ca relațiile să implice, în normalitate, forțele centrifuge ale autoritarismului, episoadele derapajului ideologic ori, mai grav, imitația ridicată în jocul dialogului ,,globalizat’’. Sensurile culturilor moderne ar trebui să țină seama și de perversitatea adevărurilor pe care le produc.
Dumitru Buzatu


LITERATURA ȘI FILOSOFIA POLITICĂ - UN CAZ PARTICULAR ?
Dumitru Buzatu Aproape constant, literatura se intersectează cu politicul, economicul și eticul, fără ca relațiile să implice, în normalitate, forțele centrifuge ale autoritarismului, episoadele derapajului ideologic ori, mai grav, imitația ridicată în jocul dialogului ,,globalizat’’. Sensurile culturilor moderne ar trebui să țină seama și de perversitatea adevărurilor pe care le produc. în acest sens, se pare că orice postulare morală a valorilor atrage după sine și nihilismul, credea Nietzsche simplificînd aproape dramatic neputințele istoriei. însă, de cele mai multe ori, între destinul omului de cultură și soarta mulțimilor se ivește un „gol", un „no man’s land“, cauză, aproape constantă, a marilor tragedii colective. Pentru a ieși din această zonă „trebuie să existe posibilitatea de a te distruge sau de a te impune“1 , adică, mai limpede, ar fi vorba despre jocul pe care ,,omul’’ politic trebuie să și-l asume în fieful unei decizii fără compromis, într-o istorie care să-și recupereze destinatarul rătăcit, buimăcit de informații contradictorii și de neputințe induse. .
span> în acest sens, Cioran este nietzschean când pune în discuție destinul culturilor mici. Acestea ,,n-au nici o valoare decât în măsura în care încearcă să-și înfrângã legea lor, să se descătușeze dintr-o condamnare care le fixează în cămașa de forța a anonimatului"2. S-ar înțelege că, într-o lume necunoscută, complexele de inferioritate umbresc faptele de viață, sortite oricum să rămână în zona minoratului tocmai din cauza absenței unui „prototip“ sau a unor acte morale decisive. Culturilor mici le lipsește instinctul și puterea de a fi autonome o perioadă mai lungă de timp, posibilitatea de a se împotrivi derizoriului. Lumile moderne se construiesc nu doar după voința proprie, ci și după ,,gesturile’’ interlocutorului care vorbește o altă limbă.
O cultură este mare - scrie Cioran - prin „spiritul mesianic", care se naște din „forța lăuntrică a unui popor”3. Dimpotrivă, un popor timid, s-ar înțelege, își găsește menirea în imediat, în minoratul facerii, în gâlceavă tristă și interese tenebroase. lnsatisfacțiile tânărului eseist se leagă organic de rătăcirile succesive din istoria românilor, iar puținele izbânzi nu fac decât sã-i întărească convingerile nihiliste, și, în același timp, îl determină să noteze un discurs apodictic: „Până acum am fost reptile, de aici în colo ne vom ridica în fața lumii, pentru a se ști că nu numai România este în lume, ci și lumea în România. De nu vom trăi apocaliptic destinul acestei țări, de nu vom pune febră și pasiune de sfârșit în începuturile noastre, suntem pierduți și nu ne rămâne decât să ne recâștigăm umbrele trecutului nostru"'
Tânărul Cioran descoperă un singur model în existența românească, minorul. Descendența ideilor se observă impecabil : la fel au gândit la timpul lor și Eminescu și Maiorescu ori Eugen Lovinescu. Lumea lui Caragiale, în care nu se întâmplă nimic esențial, îl dezgustă profund, iar duioșia și visarea prelungită nu sunt altceva, pentru el, decât palide atribute ale dorului din spațiul mioritic. „Problema României pare să fie legată de absența împotrivirii, iar rezolvarea ține de parcurgerea unui drum, de la infinitul negativ al dorului la infinitul pozitiv al eroismului”5. Urmând ideea, romănilor nu le mai rămâne, astăzi, decât să mediteze ,,circumspect’’ asupra cuvintelor lui Patapievici, scrise după aproape șaizeci de ani de la apariția Schimbării la față : “paraginii materiale din jur îi corespunde dezolant de precis o recrudescență a mitocăniei sufletești, o lipsă de maniere sociale, o instinctivă vociferare de tip țață, o conivență agresivă cu moravurile țoapei, care, toate împreună, trădează o criză de identitate profundă”.
Impresia că Emil Cioran ar fi un denigrator al României se spulberă de la sine. Numai „fiul rătăcitot“ are curajul să rostească adevărul, oricare ar fi el. Ba chiar acceptă în arsenalul mijloacelor salvatoare orice exces: ,,Teroare, crimă, bestialitate, perfidie sunt meschine și imorale numai în decadență, când se apără prin ele un vid de conținuturi; dacă ajută însă ascensiunea, ele sunt virtuți. Toate triumfurile sunt morale”7. Trebuie observat însă, că dintr-o mare dragoste pentru oameni, tânărul Cioran intră într-o contradicție logică, recunoscută mai tîrziu, dar fără regrete. Spiritul machiavelic nu are de-a face cu etica decât prin „eliminarea“ individului în folosul binelui general, dar, în fond, contradicția s-a și produs. Nu poți trăi binele făcând răul. Or, toate aceste conveniențe pălesc în fața destăinuirii: „Nu e mare lucru a iubi România din instinct; nu este merit. Dar să o iubești după ce ai disperat total de destinul ei îmi pare totul. Și cine n-a disperat de destinul României niciodată, acela n-a înțeles nimic"8. Istoria României este iubită la douăzeci și patru de ani cu o „ură” grea, iar țării i se dorește afirmarea până la arderea instinctelor.
Obscurității nu i se poate împotrivi nimic, atâta vreme cât nu există voința de a termina un proiect început. Cel care ratează rămâne la nivelul promisiunii cu nostalgia unei împliniri posibile. Dar și țările ratează, nu numai omul. Eseistul este convins că „mediocritatea strivitoare a României nu poate fi învinsă fară voința de a face istorie”9, fără împotrivirea în fața maladiilor ce coagulează “catastrofa identitară", fără voință politică, spunem acum. “Schimbarea la față“ e proiectată într-un viitor iluzoriu, într-o ceață mesianică prin care se întrevăd formele unei modernități lunecoase. O Românie “mediocră, domoală, resemnată, înțelegătoare ", văzută astfel prin '36, a căpătat oare, astăzi, un “instinct istoric“? Sau România și-a păstrat același destin tragic, ramânând numai geograe nu și istorie? Resemnarea singulară implică, într-un fel, și înțelepciunea, dar “este inerție ca fenomen colectiv”10 , stază a dialogului social. E foarte cunoscută reflecția populară, starea lui „așa a fost să fie“ prin care se exprimă nu doar consolarea ci și neputința în fața vieții, dar mai ales - ceea ce este catastrofal - o timiditate paralizantă, lipsită de vlagă, inerția unei neîmpliniri devenită obsesie națională. De fapt, pentru Cioran, „fatalismul este un amoralism al devenirii“11, pentru că ratarea devine o permanență. Prin comparație, și spiritul popular și așa zisul pragmatism politic românesc suferă, parcă dintotdeauna, de neimplicare în situațiile decisive. Și mioriticul și omul politic se retrag într-o alegorie a pasivității, a complacerii, a lui ,,lasă-mă să te las’’ , fie prin cețuri metafizice, fie prin denigrarea adversarului, de la distanțe întotdeauna suspect de respectabile. „Scepticul de serviciu al unei lumi în declin“ consideră că „plaga seculară a României a fost scepticismul"12 , acea neîncredere funciară întinsă hidos peste orizonturile istoriei noastre. Aparent, eseistul trăiește același destin cu al poporului său, fără să negocieze prea mult timp asupra raportului său cu istoria: „Trecutul României mă face sceptic prin scepticismul său”13.
Totuși, scepticismul său este activ, catalizator, are menirea de a focaliza energiile latente ale unui spectator resemnat în propria lui nehotărâre, pe când neputința, absența autonomiei în împotrivire au creat „acel blestem poetic și național care se cheamă Miorita (...). Mai vin apoi doinele ca să dea vibrația lor tânguitoare - și totul s-a sfîrșit“14. Aici, se știe, atitudinea creatorului anonim este oarecum paradoxală, întrucât demersul său are ca țintă eschiva în fața oricărei soluții concrete. Nu reacția păstorului mioritic, care este singulară și, în afara istoriei înțeleaptă, îi repugnă lui Cioran, ci preluarea instituționalizată, în dimensiune mitică, deci prin repetiție, a acestui tip de comportament. Demagogia receptorului cu responsabilitate în istorie, prefăcătoria lui Cațavencu, lichelismul unui Dandanache, promisiunile deșarte ale unui prefect de provincie, oglindite fidel în realitățile contemporane, transformă personajul literar în reper ontologic atât pentru omul de pe stradă cât și pentru politician. Problema « arzătoare » este că unul observă și celălalt se face că nu vede. „Saltul istoric“ al României va fi posibil doar prin conversiunea negativului în pozitiv, prin conferirea unei identități anonimatului, prin eliminarea supremației minorului din existentă, adică, inițial, prin exercițiul negației, conjugat constant cu energiile constructive, capabile să depășească stadiul de proiect.
Schimbarea la fațã... rămâne „opera delirantă - legată de un anume moment istoric“15, ea puncteazã un „viciu substanțial" al sufletului românesc, care, în expresie - scrie autorul - n-a depășit nivelul culturii populare. Creatorul anonim, prizonier al mitului, se dispensează de istorie, nu poate accepta progresul, întrucât adevărurile ,,paralizante" îi spulberă orice responsabilitate. Nimeni nu mai poate fi găsit vinovat pentru vreo pricină anume, întregul este culpabilizat. Păstorul mioritic va muri, pentru că așa trebuie să e. Nimeni nu e vinovat de aceasta, chiar dacă e vorba de o posibilă crimă! într-o astfel de lume, a-ți exercita competența morală nu este riscant, e o blasfemie. Andrei Pleșu definea competența morală propriu-zisă prin „conștiința dezorientării“, „prin incapacitatea de a consimți unor marcaje prestabilite“16 și, uneori, chiar prin puterea de a te împotrivi dogmatismului de orice natură. Orice demers etic trebuie văzut „ca experiență a rătăcirii asumate“17, iar începutul trebuie întotdeauna legat de neliniștea de a nu fi găsit drumul potrivit, în timp ce reperele oricum își joacă infidelitățile pasagere, schimbarea la față. Când toate acestea dispar sub aroganța certitudinii, criza morală este profundă. Cauza ? Filosofiile politice autohtone, vorba personajului, sînt sublime, dar lipsesc cu desăvîrșire.
Schimbarea la față... se scrie, în bună parte, prin negarea și analiza acestui tip de incompetență morală. Eseistul își trăiește propria lui disperare :  nici un român nu se simte personal vinovat. Toate ratările și golurile și le explică prin vidurile României, dezertând astfel de la responsabilitatea individuală . Se știe că « homo moralis » niciodată n-a acceptat normele rigide, pentru el, valoarea morală a fost mereu media între excese. Mai mult, în orice timp, competența morală a exclus încremenirea în fieful îngust al vreunei virtuți, sarea fără bucate sau bucatele fără sare. Ea poate fi găsită, observă Andrei Pleșu, doar în “culpabilitatea conștientă de sine”19, în eliberarea simplității din convenția interesului personal. De cealaltă parte, exacerbarea încrederii în propria părere este păguboasă, atrage dupa ea fosilizarea simțului etic și deformarea tragică a relației cu lumea, producția de serie a măștilor semidocte pe care un Trahanache le ,,divinizează’’ morbid.
Cioran își culpabilizează fiecare certitudine în desăvârșirea unui adevar trăit, are « intuiția concretului etic »2 0, păstrându-și îndoielile drept hrană pentru autonomia împotrivirii ce va urma. Degringoladei morale din lume i se va raspunde prin cinism justițiar, dar și cu disperarea unui spectator neputiincios :  « în România, tipul omului inteligent și unanim simpatizat este chiulangiul sistematic, pentru care viața este un prilej de capriciu subiectiv, de exercițiu minor al disprețului, de negativitate superficială »21(s.n). « Exercițiul minor » este disprețuit, lamentațiile cotidiene sunt « rutină a oftatului și a nenorocului »22, ipocrizia care topește orice simțire îl îndepărtează de lume și, în același timp, îi pregătesc răspunsul : un « amor fati » întors cu fața spre răsărit. Are în vedere chiar o « paideia » națională care să schimbe definitiv destinul românesc, dar, întrucât un astfel de proiect are doza lui de irealitate, de care este conștient, discursul oscilează continuu între « ira » și « amor ».
Reluând exercițiul împotrivirii, Cioran reactualizează întrebări cărora le-a răspuns cândva, dând impresia că viața este totuna cu filosofia. De fapt, pentru el, nu răspunsul în sine are vreo însemnătate, ci întrebarea, primul semn al unei viitoare negații, al unei împotriviri exersate de un eu hipertrofiat. Mult mai târziu, prin 1950, notează : « în ce mă privește aveam să pierd și gustul de a mă juca de-a frenezia, de-a convulsia, de-a nebunia »23.
E vorba, aici, despre « schimbarea la fața » a sinelui, sau poate, de nostalgia unei utopii pasagere. Oricum, cinismul său deschide cel puțin două uși: una care dă în grădina unei iluzii, mereu alegorice, literare, și alta, din pragul căreia lumea se arată cu rănile supurînde, proaspăt material de studiu pentru cei lucizi, din rândul cărora ar trebui să facă parte și omul politic. Prin urmare, raportul dintre literatură și filosofia politică nu mai reprezintă, demult, în occident, un caz particular, în timp ce spațiul românesc a uitat constant să-și sincronizeze ideologiile, sau mai bine zis să le producă și să le aplice la timp și eficient. România din ,,Schimbarea la față...’’ respiră încă, și-n România de azi, un timp dator nu doar să propună proiecte, ci să le construiască finalitatea.

Dumitru Buzatu

Note:
  1. Nietzsche, Aforisme, Scrisori Humanitas, 1992, p.101
  2. Cioran, Shimbarea la fața a Romaniei, Humanitas, 1990, p.10
  3. Cioran, op.cit.p.23
  4. Ibidem, p.207
  5. Ibidem, p.187
  6. H.R.Patavieci, Politice, Humanitas1996, p.81
  7. Cioran, Shimbarea la fața a Romaniei, p.42
  8. Cioran, op.cit.p.44
  9. Ibidem, p.53
  10. Ibidem, p.64
  11. Ibidem, p.65
  12. Ibidem
  13. Ibidem, p.67
  14. Ibidem, p.66-67
  15. Cioran, Scrisori către cei de-acasa, Humanitas, 1995, p.289
  16. Andrei Pleșu, Minima moralia, Cartea Romanească, 1988, p.21
  17. Andrei Pleșu, op.cit.p.22
  18. Cioran, Shimbarea la fața a Romaniei, p.73
  19. Andrei Pleșu, Minima moralia, p.22
  20. Andrei Pleșu, op.cit.p.81
  21. Cioran, Shimbarea la fața a Romaniei, p.72
  22. Cioran, Ispita de a exista, Humanitas, 1992 p.49
  23. Cioran, Țara mea ; Mon pays, Humanitas, 1996, p.64






Acest articol este trimis de Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie
http://www.asymetria.org/

URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=900