Dumitru Buzatu. Literatura si filosofia politica
Data: Friday, February 05 @ 13:58:18 CET Topic: Lecturi critice
Aproape constant, literatura se
intersectează cu politicul, economicul și eticul, fără ca
relațiile să implice, în normalitate, forțele centrifuge ale
autoritarismului, episoadele derapajului ideologic ori, mai grav,
imitația ridicată în jocul dialogului ,,globalizat’’.
Sensurile culturilor moderne ar trebui să țină seama și de
perversitatea adevărurilor pe care le produc.
Dumitru Buzatu
LITERATURA
ȘI FILOSOFIA POLITICĂ -
UN CAZ PARTICULAR ?
Dumitru Buzatu
Aproape constant, literatura se
intersectează cu politicul, economicul și eticul, fără ca
relațiile să implice, în normalitate, forțele centrifuge ale
autoritarismului, episoadele derapajului ideologic ori, mai grav,
imitația ridicată în jocul dialogului ,,globalizat’’.
Sensurile culturilor moderne ar trebui să țină seama și de
perversitatea adevărurilor pe care le produc. în acest sens, se
pare că orice postulare morală a valorilor atrage după sine și
nihilismul, credea Nietzsche simplificînd aproape dramatic
neputințele istoriei. însă, de cele mai
multe ori, între destinul omului de cultură și soarta mulțimilor
se ivește un „gol", un „no man’s land“, cauză, aproape
constantă, a marilor tragedii colective. Pentru a ieși din această
zonă „trebuie să existe posibilitatea de a
te distruge sau de
a te impune“1
, adică, mai limpede, ar fi vorba
despre jocul pe care ,,omul’’
politic trebuie să și-l asume în fieful unei decizii fără
compromis, într-o istorie care să-și recupereze destinatarul
rătăcit, buimăcit de informații contradictorii și de neputințe
induse. . span>
în acest sens, Cioran este
nietzschean când pune în discuție destinul culturilor mici.
Acestea ,,n-au nici o valoare decât în măsura
în care încearcă să-și înfrângã legea lor, să se
descătușeze dintr-o condamnare care le fixează în cămașa de
forța a anonimatului"2.
S-ar înțelege că, într-o lume necunoscută, complexele de
inferioritate umbresc faptele de viață, sortite oricum să rămână
în zona minoratului tocmai din cauza absenței unui „prototip“
sau a unor acte morale decisive. Culturilor mici le lipsește
instinctul și puterea de a fi autonome o perioadă mai lungă de
timp, posibilitatea de a se împotrivi derizoriului. Lumile moderne
se construiesc nu doar după voința proprie, ci și
după ,,gesturile’’ interlocutorului care vorbește o altă
limbă.
O cultură este mare -
scrie Cioran - prin „spiritul mesianic", care se naște din
„forța lăuntrică a unui popor”3.
Dimpotrivă, un popor timid, s-ar înțelege, își găsește menirea
în imediat, în minoratul facerii, în gâlceavă tristă și
interese tenebroase. lnsatisfacțiile tânărului eseist se leagă
organic de rătăcirile succesive din istoria românilor, iar
puținele izbânzi nu fac decât sã-i întărească convingerile
nihiliste, și, în același timp, îl determină să noteze un
discurs apodictic: „Până acum am fost reptile, de aici în colo
ne vom ridica în fața lumii, pentru a se ști că nu numai România
este în lume, ci și lumea în România. De nu vom trăi apocaliptic
destinul acestei țări, de nu vom pune febră și pasiune de sfârșit
în începuturile noastre, suntem pierduți și nu ne rămâne decât
să ne recâștigăm umbrele trecutului nostru"'
Tânărul Cioran
descoperă un singur model în existența românească, minorul.
Descendența ideilor se observă impecabil : la fel au gândit
la timpul lor și Eminescu și Maiorescu ori Eugen Lovinescu. Lumea
lui Caragiale, în care nu se întâmplă nimic esențial, îl
dezgustă profund, iar duioșia și visarea prelungită nu sunt
altceva, pentru el, decât palide atribute ale dorului din spațiul
mioritic. „Problema României pare să fie legată de absența
împotrivirii, iar rezolvarea ține de parcurgerea unui drum, de la
infinitul negativ al dorului la infinitul
pozitiv al eroismului”5.
Urmând ideea, romănilor nu le mai rămâne, astăzi,
decât să mediteze ,,circumspect’’ asupra cuvintelor lui
Patapievici, scrise după aproape șaizeci de ani de la apariția
Schimbării la față :
“paraginii materiale din jur îi corespunde dezolant de precis o
recrudescență a mitocăniei sufletești,
o lipsă de maniere sociale, o instinctivă vociferare de tip țață,
o conivență agresivă cu moravurile țoapei, care, toate împreună,
trădează o criză de identitate profundă”.
Impresia că Emil Cioran ar fi un denigrator al
României se spulberă de la sine. Numai
„fiul rătăcitot“ are curajul să rostească adevărul, oricare
ar fi el. Ba chiar acceptă în arsenalul mijloacelor salvatoare
orice exces: ,,Teroare, crimă, bestialitate, perfidie sunt meschine
și imorale numai în decadență, când se apără prin ele un vid
de conținuturi; dacă ajută însă ascensiunea, ele sunt virtuți.
Toate triumfurile sunt morale”7. Trebuie observat însă,
că dintr-o mare dragoste pentru oameni, tânărul Cioran intră
într-o contradicție logică, recunoscută mai tîrziu, dar fără
regrete. Spiritul machiavelic nu are de-a face cu etica decât prin
„eliminarea“ individului în folosul binelui general, dar, în
fond, contradicția s-a și produs. Nu poți trăi binele făcând
răul. Or, toate aceste conveniențe pălesc în fața destăinuirii:
„Nu e mare lucru a iubi România din instinct; nu este merit. Dar
să o iubești după ce ai disperat total de destinul ei îmi pare
totul. Și cine n-a disperat de destinul României niciodată, acela
n-a înțeles nimic"8.
Istoria României este iubită la douăzeci și patru de ani cu o
„ură” grea, iar țării i se dorește afirmarea până la
arderea instinctelor.
Obscurității nu i se
poate împotrivi nimic, atâta vreme cât nu există voința de a
termina un proiect început. Cel care ratează rămâne la nivelul
promisiunii cu nostalgia unei împliniri posibile. Dar și țările
ratează, nu numai omul. Eseistul este convins că „mediocritatea
strivitoare a României nu poate fi învinsă fară voința de a face
istorie”9,
fără împotrivirea în fața maladiilor ce coagulează “catastrofa
identitară", fără voință politică, spunem acum.
“Schimbarea la față“ e proiectată într-un viitor iluzoriu,
într-o ceață mesianică prin care se întrevăd formele unei
modernități lunecoase. O Românie “mediocră, domoală,
resemnată, înțelegătoare ", văzută astfel prin '36, a
căpătat oare, astăzi, un “instinct istoric“? Sau România și-a
păstrat același destin tragic, ramânând numai geografie
nu și istorie?
Resemnarea singulară implică, într-un fel, și înțelepciunea,
dar “este inerție ca fenomen colectiv”10
, stază a dialogului social. E
foarte cunoscută reflecția populară,
starea lui „așa a fost să fie“
prin care se exprimă nu doar
consolarea ci și neputința în fața vieții, dar mai ales - ceea
ce este catastrofal - o timiditate paralizantă, lipsită de vlagă,
inerția unei neîmpliniri devenită obsesie națională. De fapt,
pentru Cioran, „fatalismul este un amoralism al devenirii“11,
pentru că ratarea devine o permanență. Prin comparație, și
spiritul popular și așa zisul pragmatism politic românesc suferă,
parcă dintotdeauna, de neimplicare în situațiile decisive. Și
mioriticul și omul politic se retrag într-o alegorie a pasivității,
a complacerii, a lui ,,lasă-mă să te
las’’ , fie prin cețuri
metafizice, fie prin denigrarea adversarului, de la distanțe
întotdeauna suspect de respectabile. „Scepticul de serviciu al
unei lumi în declin“ consideră că „plaga seculară a României
a fost scepticismul"12 ,
acea neîncredere funciară întinsă hidos peste orizonturile
istoriei noastre. Aparent, eseistul trăiește același destin cu al
poporului său, fără să negocieze prea mult timp asupra raportului
său cu istoria: „Trecutul României mă face sceptic prin
scepticismul său”13.
Totuși, scepticismul
său este activ, catalizator, are menirea de a focaliza energiile
latente ale unui spectator resemnat în propria lui nehotărâre, pe
când neputința, absența autonomiei în împotrivire au creat „acel
blestem poetic și național care se cheamă Miorita (...). Mai vin
apoi doinele ca să dea vibrația lor tânguitoare - și totul s-a
sfîrșit“14.
Aici, se știe, atitudinea creatorului anonim este oarecum
paradoxală, întrucât demersul său are ca țintă eschiva în fața
oricărei soluții concrete. Nu reacția păstorului mioritic, care
este singulară și, în afara istoriei înțeleaptă, îi repugnă
lui Cioran, ci preluarea instituționalizată, în dimensiune mitică,
deci prin repetiție, a acestui tip de comportament. Demagogia
receptorului cu responsabilitate în istorie, prefăcătoria lui
Cațavencu, lichelismul unui Dandanache, promisiunile deșarte ale
unui prefect de provincie, oglindite fidel în realitățile
contemporane, transformă personajul literar în reper ontologic atât
pentru omul de pe stradă cât și pentru politician. Problema
« arzătoare » este că unul observă și celălalt se
face că nu vede. „Saltul istoric“ al României va fi posibil
doar prin conversiunea negativului în pozitiv, prin conferirea unei
identități anonimatului, prin eliminarea supremației minorului din
existentă, adică, inițial, prin exercițiul negației, conjugat
constant cu energiile constructive, capabile să depășească
stadiul de proiect.
Schimbarea
la fațã...
rămâne „opera delirantă - legată de un anume moment istoric“15,
ea puncteazã un „viciu substanțial" al sufletului românesc,
care, în expresie - scrie autorul - n-a depășit nivelul culturii
populare. Creatorul anonim, prizonier al mitului, se dispensează de
istorie, nu poate accepta progresul, întrucât adevărurile
,,paralizante" îi spulberă orice responsabilitate. Nimeni nu
mai poate fi găsit vinovat pentru vreo pricină anume, întregul
este culpabilizat. Păstorul mioritic va
muri, pentru că așa
trebuie să fie.
Nimeni nu e vinovat de aceasta, chiar dacă e vorba de o posibilă
crimă! într-o astfel de lume, a-ți exercita competența morală nu
este riscant, e o blasfemie. Andrei Pleșu definea competența morală
propriu-zisă prin „conștiința
dezorientării“, „prin
incapacitatea de a consimți unor marcaje prestabilite“16
și, uneori, chiar prin puterea de a te împotrivi dogmatismului de
orice natură. Orice demers etic trebuie văzut „ca experiență a
rătăcirii asumate“17,
iar începutul trebuie întotdeauna legat de neliniștea
de a nu fi găsit drumul potrivit, în timp ce reperele oricum își
joacă infidelitățile pasagere, schimbarea
la față. Când toate acestea dispar
sub aroganța certitudinii, criza morală este profundă. Cauza ?
Filosofiile politice autohtone, vorba personajului, sînt sublime,
dar lipsesc cu desăvîrșire.
Schimbarea la față...
se scrie, în bună parte, prin negarea și analiza acestui tip de
incompetență morală. Eseistul își trăiește propria lui
disperare : nici un român nu se simte personal
vinovat.
Toate ratările și golurile și le explică prin vidurile României,
dezertând astfel de la responsabilitatea individuală . Se știe
că « homo
moralis »
niciodată n-a acceptat normele rigide, pentru el, valoarea morală a
fost mereu media între excese. Mai mult, în orice timp, competența
morală a exclus încremenirea în fieful îngust al vreunei virtuți,
sarea fără bucate sau bucatele fără sare. Ea poate fi găsită,
observă Andrei Pleșu, doar în “culpabilitatea conștientă de
sine”19,
în eliberarea simplității din convenția interesului personal. De
cealaltă parte, exacerbarea încrederii în propria părere este
păguboasă, atrage dupa ea fosilizarea simțului etic și deformarea
tragică a relației cu lumea, producția de serie a măștilor
semidocte pe care un Trahanache le ,,divinizează’’ morbid.
Cioran își
culpabilizează fiecare certitudine în desăvârșirea unui adevar
trăit, are « intuiția concretului etic »2 0, păstrându-și
îndoielile drept hrană pentru autonomia împotrivirii ce va urma.
Degringoladei morale din lume i se va raspunde prin cinism justițiar,
dar și cu disperarea unui spectator neputiincios : « în
România, tipul omului inteligent și unanim simpatizat este
chiulangiul sistematic, pentru care viața este un prilej de capriciu
subiectiv, de exercițiu minor al disprețului, de negativitate
superficială »21(s.n).
« Exercițiul minor » este disprețuit, lamentațiile
cotidiene sunt « rutină a oftatului și a nenorocului »22,
ipocrizia care topește orice simțire îl îndepărtează de lume
și, în același timp, îi pregătesc răspunsul : un « amor
fati » întors cu fața spre răsărit. Are în vedere chiar o
« paideia » națională care să schimbe definitiv
destinul românesc, dar, întrucât un astfel de proiect are doza lui
de irealitate, de care este conștient, discursul oscilează continuu
între « ira » și « amor ».
Reluând exercițiul
împotrivirii, Cioran reactualizează întrebări cărora le-a
răspuns cândva, dând impresia că viața este totuna cu filosofia.
De fapt, pentru el, nu răspunsul în sine are vreo însemnătate, ci
întrebarea, primul semn al unei viitoare negații, al unei
împotriviri exersate de un eu
hipertrofiat. Mult mai târziu, prin
1950, notează : « în ce mă privește aveam să pierd și
gustul de a mă juca de-a frenezia, de-a convulsia, de-a nebunia »23.
E vorba, aici, despre « schimbarea la fața » a sinelui,
sau poate, de nostalgia unei utopii pasagere. Oricum, cinismul său
deschide cel puțin două uși: una care dă
în grădina unei iluzii, mereu alegorice, literare, și alta, din
pragul căreia lumea se arată cu rănile supurînde, proaspăt
material de studiu pentru cei lucizi, din rândul cărora ar trebui
să facă parte și omul politic. Prin urmare, raportul dintre
literatură și filosofia politică nu mai reprezintă, demult, în
occident, un caz particular, în timp ce spațiul românesc a uitat
constant să-și sincronizeze ideologiile, sau mai bine zis să le
producă și să le aplice la timp și eficient. România din
,,Schimbarea la față...’’ respiră încă, și-n România de
azi, un timp dator nu doar să propună proiecte, ci să le
construiască finalitatea.
Dumitru Buzatu
Note:
-
Nietzsche, Aforisme,
Scrisori
Humanitas, 1992, p.101
-
Cioran, Shimbarea la
fața a Romaniei, Humanitas, 1990,
p.10
-
Cioran, op.cit.p.23
-
Ibidem, p.207
-
Ibidem, p.187
-
H.R.Patavieci, Politice,
Humanitas1996, p.81
-
Cioran, Shimbarea la
fața a Romaniei, p.42
-
Cioran, op.cit.p.44
-
Ibidem, p.53
-
Ibidem, p.64
-
Ibidem, p.65
-
Ibidem
-
Ibidem, p.67
-
Ibidem, p.66-67
-
Cioran, Scrisori
către cei de-acasa, Humanitas, 1995,
p.289
-
Andrei Pleșu, Minima
moralia, Cartea Romanească, 1988,
p.21
-
Andrei Pleșu,
op.cit.p.22
-
Cioran, Shimbarea la
fața a Romaniei, p.73
-
Andrei Pleșu, Minima
moralia, p.22
-
Andrei Pleșu,
op.cit.p.81
-
Cioran, Shimbarea la
fața a Romaniei, p.72
-
Cioran, Ispita de a
exista, Humanitas, 1992 p.49
-
Cioran, Țara mea ;
Mon pays, Humanitas, 1996, p.64
|
|