Asymetria. Revista de cultura, critica si imaginatie - Magda Ursache. Radu Ulmeanu, Chermeza sinucigasilor

Eu, una, cred că picăturile de memorie, ca romanul lui Radu Ulmeanu, Chermeza sinucigaşilor, trebuie lăsate la îndemîna copiilor, a tinerei generaţii. Numai o Românie desmemoriada ar fi uşor de re-direcţionat spre un stat poliţienesc.
Magda Ursache

Magda URSACHE
Pînda şi Moartea*

„Răul absolut se distruge. Răul absolut se smulge pînă la ultima rădăcină şi se arde – iar cenuşa se îngroapă la cît mai mare adîncime: să nu se întoarcă, noaptea, în uniformă de securist”.
Paul Goma, Scrìsuri

Da, securistul s-a întors, chiar în acel Decembrie, în uniformă nou-nouţă, de sereist, iar ce s-a întîmplat la locul naraţiunii, undeva în nord-vest, s-a întîmplat pretutindeni, şi-n tîrgul meu de pe Bahlui, şi-n toată ţara. Marius Tupan îi spunea Rizomul – tulpina subterană care făcea jocurile în Craterul cu 9 nivele, metaforă a României sub dictatura Ceau. Ni-i clar acuma, după ce am sperat ca proştii sub clar de revoluţie, într-o metanoia, că „tresaţii” au transformat evenimentele de-acum 20 de ani într-un fel de carnaval, într-o polcă pe furate. Sau, cum defineşte Monica revoluţia: „carusel al crimelor şi sinuciderilor, ceva ca o chermeză a sinucigaşilor”.

Discursurile din balcoane, „otrăvitele” ape, simulatoarele „cu inscripţii ruseşti”, dar şi sinuciderile simulate, cancerele simulate, infarctele simulate, par a fi fost puse la cale de direcţiile acelea cu nume de simfonii: a V-a (instalarea aparaturii de supraveghere), a IX-a (supraveghere = pînda vînatului), a X-a (anchete penale)... A cîta, că nu mai ştiu, o fi fost direcţia „comunicărilor speciale”, adică a diversiunilor? Pentru că, aşa cum a înţeles Grigore Lapteş: arma Secu, folosită „din plin, din primele zile ale revoluţiei, mai puternică decît o bombă, este diversiunea”.

Trebuia să se fi scandat pe străzi nu Armata e cu noi!, ci Securitatea e cu noi! Şi cu toate ale noastre. Iar cel mai bun lucru întîmplat atunci, în iarna '90 a vrajbei noastre, a fost că şi Securitatea s-a divizat, fapt deplîns de sfătoşii şi „patrioticii” purtători de cuvînt, de o droaie de gornişti, persoane de sprijin.

Pe varii tonuri, critica a constatat că nu avem „romanul revoluţiei”. Iată-l! Chermeza sinucigaşilor de Radu Ulmeanu. Un prozator matur de la debut (în proză, vîrsta debutului nu-i un handicap; cînd ai trăit destule, vîrsta biologică te ajută), un „povestaş” filat şi presat de Forţa Secu, pentru că eroina principală a cărţii este ea, Securitatea, alintată, în derîdere, de Cezar Ivănescu, Securiţica. Pe Dom Cezar, îndosariat ca noi toţi, Arhiva albaştrilor chiar l-a ucis, pentru o culpă falsă, nedovedită. Mai putem numi CNSAS Comisia Adevărului?

Ce m-a şocat în Chermeza sinucigaşilor (ca şi în Manual de sinucidere de Radu Mareş) au fost diversiunile aruncate stil Secu, aidoma în toate judeţele: de la apariţia în balcoanele sediilor PCR a activiştilor (second hand), dar şi a actorilor „cu instinctul spectacolului”-revoluţie, regizaţi de o mînă sigură, pînă la Tatăl nostru, rostit în genunchi şi-n exces. în Scuteni (în fapt, Satu Mare, cu statuia lui Vasile Lucaciu în parc şi cu sediul PCR proiectat de arhitectul N. Vericeanu, copie la xerox al celui din centrul Vasluiului), ca şi în Iaşi, primul/prima secretar au fugit „în teren”; „operili” cizmarului au fost aruncate populaţiei, spre ardere, tricolorul s-a găurit, ca la un semn. Recunosc în personajele sătmăreanului Radu Ulmeanu, multe figuri... ieşene. în Dan Vancea, secretar cu propaganda ceauşie, pe Alecu Floareş, fost tractorist; la R. Ulmeanu, fost mecanic de locomotivă. Floareş a fost recuperat în SRL-ul arhitectului Vericeanu, cum altfel? „Staţi liniştiţi, tovarăşi, Iliescu veghează!” Avem şi noi, în tîrgul Ieşilor, dulcele, pe cineva poreclit de studenţi Băşinică şi am avut şi noi un Curdici Costică, ofiţer under cover (o lume de acoperiţi şi descoperiţi!) la Centrul de librării. Cartea era duşman virtual al poporului muncitor, aşadar trebuia supravegheată. Impostori în posturi de comandă, activişti semianalfabeţi (ca Savina, cronicar muzical, comentînd în ziarul local o anume interpretare a orchestrei simfonice, deşi, între timp, piesa se scosese din programul concertului) au „răspuns” de Cultură şi la Satu Mare, şi-n Iaşi.

Personajul central al romanului e Grigore Lapteş, destin tragic, de Don Quijote mai calic; cavaler mai mult al ridicolului decît al tristei figuri, luptîndu-se nu cu morile de vînt, ci „cu „iluzia morilor”. După ce Comitetul de Cultură şi Educaţie Socialistă (mai exact, Comitetul de cenzură) devine Inspectorat de Cultură, Lapteş se implică (verbul momentului) în noua ordine culturală. Evenimentele din '89 l-au găsit profesor de franceză navetist şi pictor în timpul liber. Ajunge responsabil cu problemele de presă, artă, învăţămînt, cultură în CJ-FSN, apoi în CPUN. Vrea, la fel ca Sfîntul patronim Grigorie Teologul, să apere „dogmele cele drepte” şi să cureţe turma de „vătămările ereticeşti”, dar regulile luptei pentru Putere îi scapă şi nici nu doreşte să le înveţe. Un dimpotrivnic, un refuznic, care va fi pedepsit ca atare. Pe un corespondent ieşean al lui Lapteş îl cunosc îndeaproape: e Petru Ursache.

Vocea narativă îi aparţine preponderent „amicului” Andrei Cetea, gazetar la ziarul local PCR, reciclat şi el în condeier liber, deşi rămîne acelaşi potlogar, cinic şi laş. Cetea se vrea cronicar al faptelor urmărite cu văz şi auz în alertă. Numai că „diacul” interpolează, cu alt cuvînt minte. Ştiinţa manipulării a deprins-o bine în anii de gazetărie socialistă. E un „produs tipic al regimului defunct”, om slab de înger (unchiul activist e şi mentor al nepotului), dispus la „compromisul compromisului”. Pe „prietenul” Grig Lapteş stă cu ochii ţaglă şi-l toarnă cu voluptate. Pentru că există o voluptate a delaţiunii, similară cu aceea a actului sexual. Prietenii cu care vorbeai despre ce nu puteai să scrii erau, măcar unul din trei, „surse”. Solidaritate între cobreslaşi? Zero. Scriitorii se interturnau minuţios, cu acribie, iar căderea în delaţiune era răs-plătită. Unii erau cu ponoasele, alţii – în defect moral – trăgeau ponoasele. Secu dicta eşecul ori succesul social. N-aveai valoare socială fără angajament semnat. Nu cooperai, erai debarcat şi nu la Anvers. La urma urmelor, nu-i decît o literă diferenţa între enunţ şi denunţ, iar delaţiunea e şi ea o formă de ficţiune. Nota de informare/dezinformare – exerciţiu de stil.

De multe ori, vocea „diacului” se stinge, Cetea iese din scenă, ca să lase locul lui Radu Ulmeanu însuşi. Personal, m-aş fi ambiţionat să merg pe naraţiunea acestui martor în fals, dar rămîne la latitudinea autorului cum să alterneze vocile narative. Tot la latitudinea lui rămîne să codeze sau nu personajele. Dinescu e Dinescu, dar Preda se ascunde sub numele Sergiu Dănescu, uşor de recunoscut însă, cu „expresia de ţăran tipicar şi parşiv”.

Odată voce auctorială, Radu Ulmeanu apasă superb pe detaliu. Sublinierea mea: apăsarea pe detaliu ţine de literatura fină, de clasă. Dar „mărturiile fel de fel” despre delaţionatul Lapteş sînt începute de gazetarul Cetea”, care are şi ultimul cuvînt, în ultimul capitol. Ca-n viaţă, şi-n literatură: „bunii” mor pe capete, cel bicisnic sub vremi se salvează, ca să transmită mai departe mistificarea.

Presa rescrie moartea lui Lapteş ca pe o lovitură de pat: o elevă paranoică îşi ucide iubitul-profesor. Crima politică e dată drept crimă pasională. Adevărul îl aflăm de la vocea narativă Monica, redevenită, după traumă, conştientă ca prin minune. Aflăm că fusese avertizată de o colegă care „ştie tot ce se petrece prin cercurile acelea oculte, ale informaţiilor”, despre posibila ucidere a lui Lapteş: „Să se ferească!” Dar te poţi feri de „servicii”? Cîţiva operativi năvălesc în casă, unul dintre ei descarcă pistolul în fruntea lui Lapteş, ca să-l pună apoi în mîna Monicăi, pe care o forţează să-l descarce iarăşi în faţa mortului. Apoi o violează operativ. Fetei nu-i mai rămîne decît să se spînzure cu cearşaful, în camera de spital-închisoare. într-o ţară non-lustrată (am numit-o deja Republica Socialistă a Dosarelor), totul pare inventat. Iată de ce Radu Ulmeanu împinge naraţiunea în realism magic. Aici e şi clou-ul romanului: frica de Securitate, cu incredibilul ei (că nu mai ştim dacă ştim ce credem că ştim) e tradusă în frica de demoni. Demonul trecutului roşu (vasilisc, strigoi, dragon, balaur) n-a fost defel anihilat prin Raportul (final) al Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste în România (titulatura lungă). Dimpotrivă, balaurului i-au crescut şi mai multe capete: mişcă, suflă, scuipă, înveninează, muşcă, omoară. Ca şi în cartea lui Radu Ulmeanu, şi-n realitate morţii votează, iar fantomele trecutului ne ciuruiesc. Dar cîte semne rele n-am înregistrat, de două decenii încoace? De la o Muscă-n ochi (ce s-o fi amuzat oficeriul Lăcătiş că „Madona” lui cerea, în Parlament, aplicarea Legii Lustraţiei!) pînă la Carol Sebastian, fost informator (nume de cod: MAX) şi consilier de imagine pro Băsescu, în campania 2009. Iar generalul Spiroiu, ministrul Armatei şi Măgureanu, director SRI ne anunţau, în conferinţa de presă din '92, că în decembrie '89 dispăruseră din Arhiva Secu 39.000 de dosare.

Cum tranziţia noastră e o lume paranormală, marii Vampiri, Organul PCR şi Organa Securitate, nu pot fi ucişi decît de... vampiri. Apocaliptic. Securistul Dragnea îşi găseşte perechea într-o strigoaică (vezi planta cu acelaşi nume). Ofiţerului colecţionar de pipiţe – informatoare, înclinat spre plăceri drăceşti, nu-i poate veni de hac decît strigoaica atroce.

Griffa lui Mircea Eliade, din Domnişoara Cristina (nu-i uşor să scrii în sillage-ul acesta; lui Radu Ulmeanu îi reuşeşte: pulsiunea, erotică de necontrolat, anunţată de mirosul violent de floare), dar şi din Noaptea de Sînziene, este evidentă în mixajul de scene politice contemporane cu intrigi fantaste. Radu Mareş are dreptate: Ulmeanu nu-i „condamnat la realism”. Dimpotrivă, merge sigur pe două tipuri de neverosimil: o societate strînsă-n chingile Partidului-tată şi Securităţii-mamă; strigoii buni ori răi, bîntuind Draculaland. O sexualitate abundentă, nefirească pregăteşte Vampiriada. Criza erotică îi cuprinde pe toţi, augmentînd criza socială.

Grig Lapteş e „beneficiarul” unei serii de experienţe erotice, cu femei din ce în ce mai tinere, din ce în ce mai nevrotice, mai instabile psihic. Sexul e furibund cu o secretară de editură şi act aproape mancat (Freud) cu fata iubită, pentru care fusese „în stare să înnebunească”. Prozatorul descrie atent relaţia paralizantă cu o adolescentă de 16 ani, Marta Martin. Ultima iubită, Monica, e şi cea mai pîndită de stări paranoide, provocate de un viol executat de l.o. Dragnea, de ambiguitatea sexuală a prietenelor ei, dar şi de aventurile mamei, profesoara Olga Meleşcanu, lidera grupului Lesbos, alcătuit de-a valma, din profe şi eleve. Radu Ulmeau pare a fi bine introdus în amorul saphic, cunoaşte zona Lesbos, dar şi alte tipuri de iubiri perverse. Martorul Cetea e un voyeur nedeclarat.

De la poetul Radu Ulmeanu, îndrăgostit de oximoron (titlu de volum de poezie, Laptele negru, Brumar, 2008), prozatorul Radu Ulmeanu ia poemele Martei, dar şi „fierbinţeala de gheaţă” a scenelor de un erotism dezlănţuit. Da, erotismul e „neţărmurit”, pe măsura realismului frescei sociale. însăşi revoluţia sau ce-o fi fost este un „afrodisiac” pentru pictorul-profesor, ale cărui portrete ies „mai vii, mult mai vii ca modelul”. De reţinut obsesia lui macho-didactică pentru eleve: cele trei aventuri (cu Marta, cu Vanda, cu Monica) par a repeta una singură, din acest punct de vedere. Apetitului pentru paranormal al cititorului Radu Ulmeanu îi răspunde prompt prin relaţia Monicăi cu strigoiul protector, palid şi blînd, mortul Doru.

Cum mizează pe suspens, pe răsturnări dese de situaţie (misterul ca ingredient nu putea lipsi), Radu Ulmeanu e un maestru al epicităţii, în bună tradiţie şi fără urmele degetelor de poet. Fresca politico-socială e completă şi complexă. în plus, personajul Grig Lapteş, are un spate în biografia autorului însuşi, rezistent la cîntecul sirenelor cu epoleţi. De unde acurateţea depoziţiei, a acestui exerciţiu de anamneză despre Securitate ca marele Rău. Cifră dată de presă: armata de securişti a numărat un efectiv uriaş, de 23.190 de „organe”. Uciderea lui Lapteş rămîne oarecum nemotivată de faptele lui. Dar Barbu Ursu n-a fost omorît numai pentru că-şi notase exasperanţele, la presiune morală, într-un jurnal intim?

Lapteş e un rebel, un indisciplinat, un anticonjunctural. Independentului îi repugnă ierarhia PCR, funcţia politică, activismul cultural. De FSN se desparte cînd frontul devine partid politic; se retrage imediat din postul civic după victoria lui Iliescu în alegerile din Duminica Orbului (20 mai '90). Lapteş votase cu liberalul Câmpeanu, dar scrisese şi un articol pro Golania, ceea ce îi înfuriase pe „secii” reactivaţi. Redevine modestul profesor de franceză. Dar verdictul Secu fusese dat: individ netratabil, adică neracolabil, fără potenţial informativ.

Sînt, oare, suficiente motive pentru a fi supravegheat, prigonit, ucis? Pentru Organa, da. Puterea privilegia, dar şi pedepsea pe măsură, cum bine ştim. Luzărul social Lapteş, cu eşec asigurat, barat profesional ante annum '89, este, postsocialist, asasinat cu sadism. Ochiul din ceafă, ca o ţeavă de revolver, devine chiar revolver. Tehnica operativă a avansat! în lumea paranormală a tranziţiei, sîngele e uşor de vărsat (cel fals a fost mai mult decît cel real, în revoluţie), crimele sînt prescrise. Lapteş e, mai întîi, introdus în cabala zvonurilor (că ar fi fost „omul Ei”, al Securităţii printre artişti), apoi este atacat şi mutilat pe rîu, ca în final să fie omorît „în numele Tatălui” şi-al Atotştiutoarei, ca-ntr-un experiment grotesc Piteşti II, unde torţionarii „botezau” cu capul în tinetă şi ciomăgeau pînă-n moarte. Martorul mincinos – fost şi actual – gazetarul Andrei Cetea transmite mai departe mistificarea, pentru a-l omorî încă o dată, distrugîndu-i memoria.

Ce-ar mai fi de făcut? Să punem de-o înviere a morţilor, la Bran, brand al Epocii Fabulo, cu Dracula în exergă? Să sperăm că oniricul va bate crunta realitate a chermezei în care ne zbatem? Chermeză a sinucigaşilor şi a celor care au fost sinucişi?

Eu, una, cred că picăturile de memorie, ca acest roman*, trebuie lăsate la îndemîna copiilor, a tinerei generaţii. Numai o Românie desmemoriada e uşor de re-direcţionat spre stat un poliţienesc.
Magda Ursache
* Radu Ulmeanu, Chermeza sinucigaşilor, editura Pleiade, Satu Mare, 2009.