Isabela Vasiliu-Scraba. Sfârsitul lui Constantin Noica
Data: Sunday, December 13 @ 14:37:27 CET Topic: Lecturi critice
Motto:
“Comuniștii s-au așezat prea aproape de oameni; s-au instalat în cămara
lor de alimente, în culcușul lor, în sertarele lor [cu manuscrise], pe
cât posibil chiar în conștiințele lor, încât indispun prin simpla lor
voce, cu simplul lor ziar ” (Noica, Rugați-vă pentru fratele Alexandru, 1990, p. 15)
In
manuscrisul amintirilor din temniță interceptat și confiscat de
Securitate când Noica a încercat să-l trimită fostei sale soții pentru
a fi publicat în Anglia, filozoful își pusese problema “ce au să facă
în viață păzitorii și administratorii doctrinei comuniste când se va
termina cu mascarada comunismului” (Noica, Rugați-vă pentru fratele Alexandru,
Ed. Humanitas, București, 1990, p.20).
Centenar Noica (1909-4 dec.1987)
Isabela Vasiliu-Scraba
Sfârșitul lui Constantin Noica
Motto:
“Comuniștii s-au așezat prea aproape de oameni; s-au instalat în cămara
lor de alimente, în culcușul lor, în sertarele lor [cu manuscrise], pe
cât posibil chiar în conștiințele lor, încât indispun prin simpla lor
voce, cu simplul lor ziar ” (Noica, Rugați-vă pentru fratele Alexandru, 1990, p. 15)
Fascinat
de imensa generozitate a lui Noica “față de oameni, de ideologii, de
naufragii”, Mircea Eliade admira îndrăzneala prietenului său - aflat
în domiciliu forțat - de a se rosti “peste sisteme și istorii”, deși
ocupantul sovietic al României ciuntite de Basarabia și Bucovina de
Nord îl plasase pe filozof în marginea societății, interzicându-i
cariera de profesor universitar pentru care avea pregătirea necesară.
Sub pretextul interpretării lui Faust de Goethe, Noica interpreta în
anii cincizeci cultura europeană din secolul XX evidențiind declinul
spiritual al unei lumi care se lipsește de spontaneitatea creatoare,
înlocuită de scrisul la comandă, o lume în care natura este pustiită și
degradată printr-o “orășenizare forțată”.
Total
izolat de colegii de breaslă scritoricească, lui Noica îi erau
interzise până și vizitele la prietenii din București cu care, pe
furiș, mai făcea schimburi de opinii literare. După lista de lucrări
(v. Modelul Noica,
2009, p. 506-507) pe care a alcătuit-o în anii de interdicție de
semnătură, filozoful avea gata de publicare cinci cărți, dintre care Anti-Goethe în două volume tratând despre “grandoarea și mizeria omului fără filozofie” (Despărțirea de Goethe,
1976, p.8). Pentru a masca adevăratul sens al titlului, Noica scrie că
în volum se ocupă de limitele triumfului omului modern, și că “în felul
cum ne despărțim de oameni dovedim cât de mult îi îndrăgim” (1976, p.
7). In 1972 Securitatea i-a restituit celui întemnițat șase ani fără
vină o parte din manuscrisul Anti-Goethe, care a stat la baza volumului Despărțirea de Goethe. La câțiva ani după căderea comunismului, i-au mai fost restituite (soției lui Noica, în 1994) două capitole din manuscrisul Anti-Goethe
confiscat la arestarea din 1958. Acestea au fost incluse în ediția a
II-a. După îngrijitorul celei de-a doua ediții din 2000 s-ar putea ca
prin “cotloanele S.R.I. –ului” să mai fie file din manuscrisul acestei
scrieri noiciene publicată după un sfert de veac de la redactarea ei.
La
sărbătorirea clandestină a lui Goethe a participat în 1949 și Alice
Voinescu, printr-o conferință în cerc restrâns, fiindcă în învățământul
superior nu mai avea voie să predea. In locul profesoarei cu doctoratul
la Sorbona studenții aveau parte de prelegerile propagandistului
comunist Marcel Breslașu/Bresliska care practicase advocatura și din
1948 devenise director în Ministerul Artelor și Informațiilor, apoi
profesor și rector al Institutului de Artă (v. Marian Popa, Istoria literaturii române…, Fundația Luceafărul, București, 2001, vol. I, p.1073).
Anti-Goethe,
sau despărțirea de lumea presimțită si descrisă de Goethe prin Faust
II, era la Constantin Noica o distanțare de lumea spectrală a utopiilor
devenite realitate. “Cu posibilul gol al banului fără acoperire”
imaginea irealității avea la început aspect oarecum jucăuș. Dar cu
ideea de reproducere a umanității în eprubetă, gluma este lăsată de-o
parte. In partea a doua din Faust, după o cununie de scurtă durată a
idealului grec cu spiritul modern, urmează războiul cu mijloace
diabolice, apoi politica ilustrată de isteria rațiunii ordonatoare și
planificatoare care se izbește de rezistența unor bătrânei ascultând cu
evlavie sunetul clopotelor unei biserici până să fie rași de pe
suprafața pământului cu casa, cu gradina si cu mica lor biserică. Dacă
“realizarea posibilului gol” într-o lume fără oameni adevărați rămâne
mefistofelică, nedesprinsă de inițiatorul și realizatorul ei, lumea a
cărei caricatură a fost anticipată de Goethe “cu repulsie” (Noica, Rugați-vă pentru fratele Alexandru, 1990, p. 34-35), ar fi tocmai lumea diabolică a secolului XX adeverită de oameni.
Iată toate volumele pe care Noica n-a putut să le publice din 1944 până în 1956: Lysis sau despre înțelesul grec al filozofiei; Fire și ființă. Introducere la o filozofie sistematică; Anti-Goethe (2 vol.); Devenirea întru ființă. încercare de filozofie sistematică; Povestiri din Hegel
(care avea să fie publicată la Paris în 1962, când Noica era în temniță
și Mircea Eliade încerca să-l ajute, cum va face și în 1979 după a
treia arestare a preotului Calciu).
De
dincolo de Cortina de fier, Eliade mărturisea în aceeași scrisoare din
1957-1958 că în optimismul lui Noica găsise o notă comună între ei,
dincolo de destinele lor individuale atât de diferite. Corespondența cu
Eliade era așteptată cu nerăbdare nu numai de Cnstantin Noica aflat la
Câmpulung după o scurtă arestare (v. rev. Origini, nr. 9-10/2009, p
XV), ci și de cei care-i îngroșau Dosarul de urmărire opertativă,
scrisorile trimise și primite fiind parcurse negreșit de mercenarii
ocupantului sovietic care-l considerau pe Noica un “dușman al
poporului”. Tot aceștia se pare că au fost primii cititori ai volumului
Rugați-vă pentru fratele Alexandru,
pe care Noica l-ar fi vrut publicat la Londra și nu confiscat în
cursul anului 1987 de Securitate, cum s-a întâmplat în realitate.
Anul
confiscării poate fi dedus din cuprinsul volumului în care apar idei ce
se regăsesc în articolele publicate la acea vreme. De pildă în
manuscrisul expediat de Noica și interceptat de Securitate apare ideea
că politicienii vor “mai binele” crezând cu asta că vor binele: “mizeria
lumii moderne e o chestiune de gramatică: oamenii confundă comparativul
cu pozitivul, ba chiar nu se mai gândesc la pozitiv. Americanii nu se
gândesc nici măcar la comparativ, ci de-a dreptul la superlativ, la foarte bine” (Rugați-vă pentru fratele Alexandru , 1990, p.16). Or, tot chestiuni de gramatică tratase și în articolele Cultura europeană în ipostaza substantivului (România literară, februarie 1987), Adjectivul, epitetele și Renașterea (România literară, martie 1987), Gradul zero al adjectivului și Leonardo da Vinci (România literară, aprilie 1997) și Cum arată cultura europeană în ipostaza adverbului (România literară, mai 1987, nr.20 și iunie 1987, nr.24). Aceste articole au constituit capitole ale ultimei sale cărți De dignitate Europae pe care a început să le publice în 1986 (v. Modelul cultural european,
partea I-a, în România literară, 19 iunie 1986, nr.25) dar care a
apărut doar post-mortem (în 1988 la Editura Kriterion în traducerea lui
G. Scherg si abia în 1993 în românește).
La sfârsitul memoriilor
sale Noica a trecut anul 1965, ceea ce nu era de natură să-l împiedice
să mai completeze volumul. Fiindcă unele pagini din manuscrisul care
cuprinde amintiri din vremea detenției (1958-1964) prea seamănă cu cele
concepute prin 1986-1987 când era preocupat de Europa care “a fost și
poate fi sarea pământului” (oct. 1985, în vol. C-tin Noica, Istoricitate și eternitate, Colecția “Capricorn”, Nr.5-6, 1989, p.257).
După citirea manuscrisului Rugați-vă pentru fratele Alexandru , Securitatea l-a întrebat
probabil pe Constantin Noica de ce a ținut să scrie împotriva poporului
român că atât deținuții politici torturați în închisori cât și
comuniștii ar fi “victime ale timpului lor” (p18). Desigur trebuie
să-l fi chestionat și cum de a îndrăznit să încerce a scoate pe ascuns
din țară materiale denigratoare. Discuția dintre un fost deținut
politic urmărit, hărțuit și solicitat la discuții periodice după
eliberatea sa din 1964 s-ar fi putut întâmpla să nu fi fost dintre cele
mai politicoase, mai ales că Noica era singur în vila sa de la
Păltiniș.
In
toamna anului 1987 singurătatea lui Noica era destul de completă.
Prietenul său, meteorologul Octavian Nicolae fusese îndepărtat din
Păltiniș: “au trecut lunile octombrie și noiembrie și singurele
legături pe care le mai aveam cu domnul Noica erau scrisorile și din
cînd în când un telefon” (Octavian Nicolae, în vol. Modelul Noica,
2009, p.426). Doar în camera de alături fusese plasată vânzătoarea de
la chioșcul de cărți din Păltiniș, tov. Norica Becheș care “l-a supraveghiat pe filozof cu îndrumare de la Securitate” (v. I. Filipciuc, Centenar Noica, Păltiniș, 25 iulie 2009, în rev. Origini, nr. 9-10/2009, Supliment Noica, p.II).
Lectura
manuscrisului pe care Noica a făcut imprudența să vrea să-l publice în
Occident a determinat probabil și inexplicabila amânare a operației
după fracturarea colului femural în dimineața zilei de miercuri 25
noiembrie 1987. Motivul amânării a fost derizoriu, în condițiile în
care filozoful, deși slab, “se controla medical și rezultatele erau în general bune” (v. Modelul Noica, 2009, p. 146.) pentru cei 78 de ani ai săi.
Doctorița Eleonora Emilia Cioran, cumnata lui Emil Cioran l-a vizitat
pe Noica la Spital și a spus într-un interviu că optimismul lui Noica o
determinase să creadă că filozoful spera să se vindece, fiind nedumerit
de amânarea operației. In interviul luat de Ana Sîrghie, doctorița a
adăugat că, spre surprinderea ei, a constatat pe corpul bolnavului
niște edeme generalizate, la mâini, abdomen și picioare, vânătăi mult
prea extinse pentru a se putea explica prin șocul căderii care a dus
la fractură (Dr. Eleonora Emilia Cioran, în vol. Modelul Noica, 2009, p. 147).
In
manuscrisul amintirilor din temniță interceptat și confiscat de
Securitate când Noica a încercat să-l trimită fostei sale soții pentru
a fi publicat în Anglia, filozoful își pusese problema “ce au să facă
în viață păzitorii și administratorii doctrinei comuniste când se va
termina cu mascarada comunismului” (Noica, Rugați-vă pentru fratele Alexandru,
Ed. Humanitas, București, 1990, p.20). Pe parcursul celor douăzeci de
ani de post-comunism s-a putut constata reapariția dorinței politice de
a schimonosi adevărul. Nici incercarea comuniștilor de a “desființa
omul ca ființă morală” n-a fost cu totul abandonată, ideologii
reciclați în holocaustologi obligându-i pe români “să recunoască exact
ce vor ei (…) cu expresiile lor șablon” (C. Noica, Rugați-vă pentru fratele Alexandru, p.19).
Isabela Vasiliu-Scraba
|
|