În degradatul nostru climat cultural, oportunismul s-a acutizat și a devenit cronic. Ceea ce mă duce cu gândul la povestioara populară a TURTIȚEI, care se rostogolea, se tot rostogolea din calcul conjunctural, în ritm cu Zeitgeist-ul : de la iepure, trecea la lupul cu gura cât șura, apoi la Moș Martin, si mai flămând, ca să ajungă la cumatra vulpe. Turtele ideologice se dau și ele de-a dura, de la pozitia PCR la cea politically-correct, fac compromisul cu compromisul, cât le merge.
Magda Ursache
Magda URSACHE
Turtele (II)
Scriam
că, așezate pe limba Puterii, turtele ideologice au fost înghițite, ca
turtița din povestea populară hăpăită scurt de cumătra vulpe.
Îndemînarea de-a înainta de-a rostogolul se plătește, pînă la urmă.
Ploconeala politică n-a făcut bine nici literaturii, nici literaților.
De reținut, une fois pour toutes.
Aici,
în politruchia de la gurile Dunării, se cere să fii maleabil,
adaptabil, flexibil, relativist. Știința compromisului presupune să-ți
servești partida servindu-te pe tine, numai că te discreditezi repede
și onoarea rămîne „nereperată” (rezon, coane Iancule!). Geaba se vine
cu explicația că generosul, idealistul, utopicul s-a încrezut în
doctrina marxistă din generozitate, din idealism, din iubire de utopie.
Explicația nu modifică realitatea; este, în fapt, autoînșelare (asta
cînd ești de bună credință). Marxismul a însemnat fărădelege și punctum. Iar „secolul XX, cum formulează limpede Mircea Platon, într-un interviu din cuprinsul volumului A treia forță,
e plin de „naivi”, de „idealiști”, de intelectuali care au crezut fie
în nazism, fie în comunism, fie în maoism, fie în nu mai știu eu Che”.
Dictatura
proletariatului, instaurată și consolidată de Dej-Pauker-Teohari, o fi
fost un paradis pentru Nina Cassian, cum o declară; republica minerilor
– alt paradis pentru Al. Piru, urcat în barca Puterii. Criticul
conducea „Dimineața” guvernamentală, deci și atacurile contra
„golanilor”, înjurați mahalagește.
Scriitori cu inițiativă au dat fuga la Frankfurt, în '96, la lansarea cărții lui Iliescu, Revoluție și reformă,
acțiune – zice presa – extrem de costisitoare; la Iași, s-au întrecut
să-i prezinte opul oamenii fostului prim-secretar, cu indemnizații
grele, pe măsura meritelor de-a transpune-n literă (de plumb) tezele
oficiale PCR. Iar reporterii televiziunii române s-au întîmplat să fie
taman în pragul frizeriei unde Iliescu se rădea, tundea, friza rusește.
Și de ce Băsescu, actualul președinte o fi avînd cameramanul aproape
cînd își cumpără apă plată de la MOL?Culmea este că anchor-menii lui
Băsescu îi consideră impuri pe anchor-menii lui Iliescu, chit că deriva
etică e cam aceeași. Ce-i drept, cantautorii lui Băse sînt mai „buni”
decît maneliștii lui Iliescu, iliescolatrii fiind, majoritar,
țambalagii ceaușiști. Deși, după Andrei Badiu, „neptunistul” Traian
Răzvan Ungureanu l-ar fi omagiat și pe Ceaușescu la inaugurarea
Canalului Dunăre-Marea Neagră. Și cîți nu se lăsau electrizați de Teze,
nu „aderau” cu „convingere fermă”, de la vîrste fragede, nu-și asumau
sarcina de-a face totul, din realism socialist, devenit azi realism globalist!
Și la noi, în tîrgul Ieșilor cel dulce, Stăpînul Inelelor (dar și condeierii aserviți) creează legenda.
Numai că turtițele de Bahlui n-au anvergura celor de la Center. Sînt
plămădite după rețetar, însă n-a prea rămas făină pe fundul lăzii, ca
să poată crește mari, rotunde și frumoase. Nu-s prea charismatice, ba
unele ajung demi-păguboase, alegînd tabăra necîștigătoare. N-avem, pe
Bahlui, ștefanogheor-ghizi în democrație; ne mulțumim cu bărbieri de
cartier, specializați în barbologie; n-avem nici un Becali (că
danpaveli s-ar mai găsi); ne mulțumim cu Nae Niculescu, fostul zbir în
probleme de învățămînt, ieri, ca și azi. în învățămînt superior, da,
sîntem competitivi. Securiștii au devenit sinecuriști, ca-n
Universitatea „Al.I. Cuza”, unde fostul rector D. Oprea promitea
electoratului să-i elimine din funcții de conducere pe cei dovediți
informatori Secu. Andrei Corbea s-a întors de la Viena cu pantalonii în
bernă, cum zicea Luca Pițu, după verdictul CNSAS, dar continuă să fie
șef de catedră. Și-ar mai fi un record iașiot: la un moment dat,
„răspundea” de cultură o isprăvniceasă liberală care n-a scris la viața
ei o recenzioară, deși a ocupat loc în presă pîn’ la pensie.
Oportunismul
turtițelor mici e mai ușor de devoalat decît al turtelor mari;
carențele de caracter, ca să nu-i spun handicap, se dibuie mai lesne.
Cutare turtiță confundă dizinteria
(ortografiere proprie) cu dizidența. își caută în dosarul de cadru (de
nădejde) conflicte cu Puterea defunctă, acte de rezistență prin CV-ul
întors pe dos, gata să-și taie stînga cu care a compus poezii pentru
patria lui Pingelică. Aceeași turtiță rememora cît de curajoasă fusese
ducîndu-se de-a dura la Paul Goma, în '77 (cînd scriitorul încerca să
creeze o mișcare disidentă), să-i ceară o proză. Goma n-a confirmat
episodul.
Scriitorașii
noștri au descoperit metode multe de-a ocoli adevărul. Cine nu se laudă
cu stilul dizidențial, cu poezele șopîrloase, cu cuiele strecurate-n
editoriale, în articole de primă pagină în presa socialistă? Deveniți
mari anticomuniști (nu și cînd e vorba de Big Brother din propria
familie ori de prietenii-reporteri ai șantierelor), îi acuză pe cei
care au căzut în istorie. Și sînt foarte riguroși în ce-i privește pe ceilalți. Un astfel de scriitorinc îl
eticheta trădător de Basarabie pe Grigore Vieru, postum, nesocotind
spusa poetului: „Dacă visul unora a fost sau este să ajungă în Cosmos,
eu viața întreagă am visat să trec Prutul”.
Turtele
sînt destul de amorale, ca să zgrepțene mărunțel și hărnicuț, dar
neautorizat și iresponsabil, pe teme date: românitatea neproductivă
(noi n-avem!), blamarea modului nostru de a fi și a personalităților
naționale care constituie liantul grupului etnic. Minimalizate, ca să
nu mai avem nici identitate, nici devenire. Pentru Traian Ungureanu (încotro duce istoria României, Humanitas, 2008), doina, dorul, latinitatea într-o mare slavă
sînt „kitschuri care vor să închipuie o tradiție ilustră”. Cu o cultură
aproximativă, fără practică interpretativă, turtița noastră de Bahlui
vede într-o capodoperă, Miorița, povestea prostiei. Nu departe de „ideile” unui licean repetent, perlă culeasă de prof. Valeria Manta-Tăicuțu:
„în cunoscuta baladă Miorița sînt
descrise cîteva întîmplări în care sînt implicate (sic!) doi criminali,
o oaie turnătoare și un cioban care șochează prin prostia lui”.
Cum să fie fideli tradiției cei care se rostogolesc de colo-colo, cînd trendul este de-construcția?
Cît
am lucrat la revista „Cronica”, eram excedată de cantitatea de
versificări xeroxate după conferințe și plenare PCR de Haralambie
Țugui. Ajunsese, contra eforturilor de-a striga din rărunchi „Trăiască
Ceaușescu, trăiască tricolorul!”, locatar de bloc măreț, concurînd cu
alți scriitori-locatari de Centru civic, recompensați cu apartamente
de Putere. Psihonevroticul Har Țugui, bolnav închipuit, i-a servit un
avertisment lui M.R. Iacoban, atunci secretar al Filialei Iași a USR:
„Dacă nu se repară liftul, nu mai scriu poezie patriotică!”.
De-ar
mai fi viețuit, Har Țugui, sînt sigură, s-ar fi erijat în poet
pravoslavnic, într-un fel de protopărinte. Foștii uzurpatori ai iubirii
firești de țară au devenit uzurpatori ai sentimentului religios. Cîți
atei, propagandiști Radio, nu predică la postul Trinitas? Ce-ți vine,
cînd îi auzi pe securiști rostind Doamne, ajută!, o dată la 3-4 fraze,
să-ți cauți alt Doamne-Doamne. Unul dintre ei folosea cuvîntul Dumnezeu
numai la plural, plus mama subordonatului care nu se supunea destul de
conștiincios directivelor.
Cunosc
atîția scriitorași, în delir de mari talente, care-și conduc bărcuța
lor ușoară de parcă ar fi transatlantic. Să intre în ceea ce numim talent
și talentul de a-ți manageria opera prin orice mijloace, scuzînd
scopul? Da, de vreme ce elita conducătoare a dovedit elitei conduse că,
dacă nu știi să ieși în față să-ți clamezi calitățile cu glas înalt,
pierzi competiția.
Scuza cea mai frecventă a celor care au participat cu răspundere, ca angajați plenar
în educarea maselor, ca să priceapă dimensiunea Partidului și a
politicii sale, este că s-ar fi distanțat ideologic. Normalitatea de a
da un pas înapoi cînd te știi maculat e considerată naivitate. N-au și
ele, turtele, dreptul la erori existențiale ca Ezra Pound, să zicem, ca
Sartre, ca…? La ce bun canonul etic? Ce-are a face ținuta morală cu
poezia lui Villon, cu romanul lui Céline? Numai că turta, care ar merge
și pe burtă după distincții sociale, cu riscul de-a ajunge în burta
mare – hap! – a Puterii, nu-i nici Villon, nici Pound, nici Céline.
Nu-i nici Călinescu, nici Camil Petrescu. în paranteză fie spus, Camil
Petrescu n-a fost membru de partid; a refuzat să semneze „condamnarea”
revoluției ungare. Atîta a putut.
Numai
că, la noi, doar unii sînt deculpabilizați, numai căderile unora sînt
explicabile și scuzabile; pe alții îi condamnă chiar pe nedrept, cu
nepăsare. Vinovăția unora e prescriptibilă, a altora – imprescriptibilă.
Sînt
colabo care nu se cuvin atinși nici c-o vîzdoagă (floare), atît îs de
rari pe-al nost’ pămînt. S-a reprezentat tragodia sorinantohiană în
trei perdele sau în mai multe: victimă a culpabilizării. S-a presupus
că, dacă un deconspirat Secu s-ar sinucide, s-ar sfîrși automat cu
prigonirea celor care au cedat – sărmăneii! – presiunilor. Nu s-a
sinucis nimeni, dar a murit Cezar Ivănescu, acuzat și condamnat fără
motivație clară.
De văzut și ce selectează din Antologia rușinii (editori:
Nicolae Merișanu și Dan Taloș, Humanitas, 2009), pe bloguri, unii și
alții. Pe Paul Anghel, nu și pe Paul Georgescu, pe Dan Zamfirescu, nu
și pe Crohmălniceanu, pe Everac, nu și pe Beniuc, pe Ion Dodu Bălan, nu
și pe Valter Roman. Diferențiat sînt tratați Iustin Moisescu, Moses
Rosen ori Teoctist. Cutare se dă cavaler sans peur et sans réproche
pentru că ar fi luptat contra protocroniștilor și-i știut că are ce are
cu protocronismul, nu și cu proletcultismul; cu Edgar Papu, nu și cu
Paul Cornea.
Așa cum s-au adaptat (natural) sistemului comunist, s-au adaptat și postdecembrist. Cineva s-a apărat nevinavat: „Mai bine să fi fost cu Stalin decît cu Ceaușescu”. Rostogolirea de la Barinul de Est la Lordul de la Vest au făcut-o mulți. N-a fost decît un pas de la kamisar în ideolitic, cum îl numea Cornel Regman, la europarlamentar.
Am
avut naivitatea să cred că boșii politicii culturale au dispărut în
acel Decembrie. M-am înșelat: abia atunci s-a dat liber la inginerii
financiare, democratice, literare etc. S-a păstrat rima (facilă)
cultură-conjunctură. în scurt timp, cei mai curtați scriitori au
devenit politicienii-scriitori. Un demnitar administrativ e preferat de
cronicari și premierile de tot
felul nu-l ocolesc. Cînd n-ai un demnitar-scriitor, pui umărul să
fabrici unul, ca-n Ieș: atavismul demagogic al criticii mici, dar
sonore. Elogiile sînt deosebit de stimulative, în sponsorizări, în
locuințe de stat în buricul lui „Lăpușneanu”, în posturi de directori
și de adjuncți de directori, în mese festive…
E
de bon-ton să-ți dai poza de scriitor la ziar, ca voce civică,
specificînd cu cine votezi, ca să nu rămîi nerecompensat la o adică.
Și-mi amintesc de butada lui Șerban Cioculescu, rememorată de fiul său,
Barbu. întrebat dacă se vinde volumul cutărui autor, sagacele critic a
răspuns: se cumpără, dar nu se vinde. Intră în coordonatele turtei și
să vîndă, și să se vîndă. Arondații Arhanghelului Luminii, printre care
istorici de prestigiu, se încovoaie ca lumînările în bătaia banului
becal.
„S-au
creat niște categorii de noi «ștabi» înlocuitori, aproape echivalenți
ai celor vechi: Patapievici, Pleșu, Dinescu, în loc de Râpeanu, Ion
Dodu Bălan, Victor Tulbure sau Cicerone Theodorescu”, afirmă Virgil
Nemoianu într-o carte-dialog, România noastră:
conversații berlineze, Editura Muzeului Literaturii române, București,
2009, 184 pagini. Las la o parte faptul că interlocutorul nu-i altul
decît doctorul fără doctorat, Sorin Antohi, confirmat de CNSAS
informator, ieșit în arenă din „marginalizarea lui autoimpusă”, care
i-a îndurerat pe mulți. Nu e-n chestie!, vorba lui Maiorescu. însă i-aș
adăuga și pe alți listaci oportuniști, ca Sever Voinescu, Andrei
Cornea, Cătălin Avramescu, Cristian Preda. Una e să te înregimentezi supt președinte, ca Zoe Petre supt
Emil Constantinescu, alta e să-ți spui părerea despre politică, e
știut. Nici atunci, în '90, a face politică nu însemna să intri într-un
partid, ci să renunți la apolitism, să iei atitudine, să refuzi
compromisul.
Noii
boși dețin și putere, și metodologie: controlează edituri și reviste,
posturi radio și TV, departamentele de publicistică ale
universităților. Excelența Centrului are un corespondent și-n
provincie; mafia intelectuală de pe Dîmbovița se reflectă și-n Bahlui.
Ce-i drept, e ceva mai modestă, mai superficială, dar nu mai puțin
servilă, nici mai puțin fudulă.
Capătul
sulului de hîrtie igienică propus de actorul Rebengiuc nu se vede, e
adevărat, dar eu mai știu o povestioară: cea cu flăcăruia care se
obrăznicește, sare din sobă pe masă și dă foc la casă.
Magda Ursache
Noii și vechii oportuniști își dau mâna sau se ceartă și excomunică ca pre vremuri în Internaționalele comuniste. Chiar peste cadavrele poeților.
Dan Culcer